Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am facut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a caror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgareşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că esti rău român…
Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.
Eminescu atribuie „lucrului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu rosturile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).
Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.
“Sfântul Apostol Pavel este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea, de la a carui trecere la cele sfinte s-au implinit azi, 3 decembrie, 19 ani, este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. (…) În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…? Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol Pavel rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi filosofia cea după om:“Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului Pavel, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, – filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale). (more…)
Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Europarlamentarul Elena Băsescu s-a aflat ieri in scolile din Basarabia pentru a dona carte romaneasca în cadrul programului “Guvernul României îţi oferă o carte”. Impreuna cu Eugen Tomac, seful Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, Elena Basescu a avut mai multe intalniri cu profesori si elevi, in Chisinau si Causeni. Cei doi reprezentanti ai Romaniei au oferit o donaţie de carte românească de 2000 de volume, transmite ArenaMedia.md, un nou portal de stiri romanesti din Basarabia. “Deficitul de carti este foarte mare comparativ cu numarul de copii si tineri din scolile romanesti. Programa prevede studierea clasicilor romani, dar cartile nu se gasesc pe rafturile bibliotecilor. Am dus acum Creanga, Caragiale, Eminescu, Hasdeu, Slavici, Goga, Cosbuc, Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu si Petre Ispirescu”, a declarat fiica presedintelui, Elena Basescu, pentru Roncea.ro.
Lotul de carti a fost oferit ieri Casei Limbii Române “Nichita Stanescu” din Republica Moldova, care urmează să asigure repartizarea lor în şcoli, transmite si Agerpres. Eugen Tomac a menţionat că acesta este primul lot de carte, urmând ca în scurt timp să mai fie transmis unul de aproximativ 10.000 de volume, cărţi pentru copii şi alte 5.000 de cărţi – clasici ai literaturii române. “Sunt lucruri le facem cu convingere şi sinceritate şi este obligaţia fiecăruia dintre noi ca această valoare – limba română – să o protejăm”, a declarat el.
Directorul Casei Limbii Române, Alexandru Bantoş a spus că şcolile şi bibliotecile din Republica Moldova duc o lipsă acută de cărţi în limba română şi a anunţat că va consulta Ministerul Educaţiei pentru a fi stabilite şcolile în care urmează să fie repartizate aceste cărţi.
“Sunt foarte încântată să mă aflu din nou la Chişinău. Mulţumesc tuturor celor care apara limba română aici, în Republica Moldova. Înţeleg că este greu, dar aveţi încredere în susţinerea României”, a spus Elena Băsescu. Aceasta a ţinut să menţioneze de asemenea că versurile imnului Republicii Moldova sunt scrise într-o limbă europeană, aceasta din momentul în care România a devenit ţară membră UE în anul 2007. Elena Băsescu a mai menţionat că ştie foarte bine faptul că în Republica Moldova limba română este subiect de discuţii şi dezbateri şi s-a încercat o denaturare a adevărului fata de o declaratia similara, din Parlamentul European. “Vorbim aceeaşi limbă, preţuim aceleaşi valori şi avem acelaşi patrimoniu cultural şi spiritual, iar astăzi limba pe care o vorbim este limbă oficială a Uniunii Europene”, a reamintit fiica presedintelui Romaniei, citata de Unimedia.md.
În cadrul întâlnirilor, Elena Băsescu a apreciat că nu este uşor să fii promotor al limbii române într-o societate în care încă există oameni cărora le este teamă de adevăr. De asemenea, europarlamentarul a precizat că „nu-l putem împărţi în două pe Eminescu, pentru că este poetul nostru, al tuturor românilor”. ”Ion Creangă a fost un scriitor care ne-a lăsat o operă ce umple sufletul de bucurie oricărui copil român, indiferent că este din Timişoara, Cluj, Craiova sau Chişinău. Grigore Vieru nu a scris doar pentru basarabeni, ci pentru tot poporul român. Avem, deci, un tezaur spiritual şi cultural comun pe care avem obligaţia să-l păstrăm şi să-l protejăm”, a mai spus Elena Băsescu.
De asemenea, Elena Băsescu și-a reiterat sprijinul pentru Republica Moldova, menționând că, în calitate de deputat în Parlamentul European, a susţinut cu toată convingerea apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, mai aminteste ArenaMedia.md.
„Am avut deseori intrevenţii în plenul Parlamentului de la Bruxelles, în care am prezentat situaţia din R. Moldova şi am solicitat ca Uniunea Europeană să ofere sprijin financiar, pentru că traversaţi o perioadă economică foarte grea. Am intervenit atunci când libertatea de exprimare era pusă la grea încercare. Vrem ca cetăţenii Republicii Moldova să circule liber prin Europa, pentru că am fost despărţiţi destul timp fără voia noastră”, a spus fiica presedintelui Traian Basescu.
Potrivit lui Eugen Tomac, până în prezent, prin programul “Guvernul României îţi oferă o carte” au fost donate circa 30.000 de volume, mai informeaza Agerpres.
Discurs rostit Ia întrunirea Ligii Culturale din 15 februarie 1915 la „Dacia”
– După note stenografice –
Domnilor,
Poate că n-as îndrăzni să păşesc acum în faţa d-voastră când mă văd înconjurat de atâtea capete ilustre cari cu înţelepciune şi cu trezvie vă vor spune povaţa lor, n-aş îndrăzni să iau şi eu cuvântul, dacă în puţinele vorbe pe cari vreau, să vi le rostesc m-aş lăsa călăuzit numai de propria mea judecată. Nu, d-lor, vă rog să nu vedeţi în tot rostul meu decât un slab ecou al unei ţări care nu poate să vorbească. (Aplauze)
Ardealul nostru este mut astăzi; Ardealul, care până deunăzi era o închisoare, azi e prefăcut într-un ţintirim. Despre acest Ardeal, întretăiat acum de plângeri şi vaiete; despre acest Ardeal, :care nici nu mai e la el acasă, care e fărâmiţat pe toate câmpiile Europei, prin tranşeele din Galiţia, din Flandra, ori prin stepele Siberiei, despre acest Ardeal, care moare astăzi, cea mai nedreaptă moarte, nu pentru el, ci pentru alţii, ţară care, dacă mai trăieşte, viaţa ei este în mâinile d-voastră, ţară cu atât de puţin noroc şi aşa de multe speranţe, despre Ardeal vă rog să mă lăsaţi să vă spun două cuvinte. (Entuziaste aplauze, strigări de: Bravo!)
Războiul Europei, d-lor, ţine de o jumătate de an, războiul Ardealului însă ţine necurmat de veacuri.
D-lor, poporul nostru din Ardeal duce un război necontenit şi socoteala noastră cu ungurii este mai veche şi mai încărcată decât a oricărora dintre beligeranţii cari stau astăzi în bătaia tunurilor şi caută să se răpuie unul pe altul. Nu există în istoria universală un giulgiu atât de trist şi de întunecat ca cel care acoperă şi înfăşoară speranţele noastre, cari mor în Transilvania şi renasc de o mie de ani. (Aplauze puternice.)
D-lor, popoarele cari stau acum faţă în faţă şi duc unele împotriva celorlalte o luptă de exterminare, aceste popoare au avut în trecutul lor mai apropiat ori mai depărtat, au avut în legăturile lor perioade de linişte, de pace de colaborare, de frăţie chiar; sunt însă două neamuri înfipte aici în mijlocul Europei, neamuri vecine, cari niciodată în istoria lor n-au avut o clipă când să-şi fi putut întinde mâna, cari niciodată în trecutul lor n-au simţit un ceas măcar că se pot privi faţă în faţă unul pe altul, altfel decât în armura, unei uri milenare; sunt românii şi sunt ungurii de sub sceptrul împărăţiei de Habsburg. (Aplauze)
Concepţiunea vieţii de stat maghiar, de la începutul ei şi până astăzi, are la bază ideea desfinţărei noastre. Concepţiunea de stat maghiar, purtată de-a lungul veacurilor, a primit toate doctrinele influenţate de spiritul vremii; în ţinta ei însă a rămas perpetuu neschimbată şi această ţintă este înfăptuirea unui stat naţional maghiar, pe ruinele neamurilor neungureşti din ţară. (Aplauze prelungite)
Ziua de 15 ianuarie, in care s-a nascut poetul, jurnalistul si ganditorul Mihai Eminescu, Romanul Absolut, a fost declarata Ziua Nationala a Culturii Romane, potrivit unei propuneri inaintata Parlamentului de Academia Romana. Proiectul legislativ a fost votat ieri in Senatul Romaniei de majoritatea absoluta, mai putin patru abtineri venite din partea ungurilor, si va merge mai departe la Camera Deputatilor, forul decizional in acest caz. De consemnat: tonomatele de lobotomizare, gen EvZ sau HotNews au evitat in relatarile lor sa prezinte ce este data de 15 ianuarie, numele lui Eminescu lipsind cu desavarsire din “stirile” lor.
“La propunerea sectiei de Filologie si Literatura, membrii Academiei Romane au aprobat, in unanimitate, ca ziua de 15 ianuarie sa fie declarata Ziua Nationala a Culturii Romane. Am inaintat aceasta propunere Parlamentului Romaniei si speram ca acesta sa o aprobe, la randul sau”, a declarat academicianul Eugen Simion, presedintele sectiei de Filologie si Literatura a Academiei Romane, pentru Newsin.
Data de nastere a lui Mihai Eminescu a starnit, de-a lungul timpului, o serie de discutii si controverse. Una dintre surse, un registru al membrilor Junimii, mentioneaza ziua de 20 decembrie 1849.
Cercetatorii documentelor gasite la gimnaziul din Cernauti, unde a studiat poetul, au gasit trecuta, ca data de nastere, ziua de 14 decembrie 1849.
Potrivit unor cercetari ale lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu s-a nascut pe 15 ianuarie 1850, la Botosani, sursa informatiilor fiind arhiva bisericii Uspenia Domneasca din Botosani.
Propunerea vine in continuarea proiectului Panteonul Romaniei, publicat pe site-ul Academiei in septembrie 2008 si inaintat Parlamentului, Presedintiei si Guvernului de Biroul Prezidiului Academiei Romane.
Proiectul prevede edificarea unei institutii destinate personalitatilor din lumea stiintifica, artistica si politica. Pentru realizarea acestui proiect, Academia Romana a infiintat Fundatia Panteonul Romaniei, care se va ocupa de finantarea proiectului din fonduri private.
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Rugăciune
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Mihai Eminescu
Părintele Profesor Ovidiu Moceanu despre cultul Fecioarei în opera lui Mihai Eminescu
Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea şi Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.
Vezi mai jos o alta Nota Informativa privindu-l pe Eminescu, realizata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Ernst von Mayr si scoasa la lumina din Arhivele Nationale de istoricul George Damian:
Bucuresti, 7 iunie 1882
Inalt prea cinstite Conte,
“Societatea Carpatilor” a tinut pe 4 iunie o sedinta publica, precedata de o consfatuire secreta.
Referitor la aceasta am primit de la o sursa de incredere urmatoarele date: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a cazut de acord asupra continuarii luptei impotriva Monarhiei Austro-Ungare, totusi nu in spiritul unei “Romania iridenta”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.
Eminescu, redactorul sef al ziarului “Timpul” a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea paublicului in favoarea unei Dacii Mari.
Redactorul adjunct Sacareanu de la “Romania Libera” a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care aratau ca romanii de acolo ii asteapta pe fratii lor cu bratele deschise.
O scrisoare trimisa de Badescu, inspector scolar din Neamt, catre un jurnalist pe nume Miron spune ca situatia din jurul Nasaudului este favorabila.
December 21st, 2010 
VR 
de Mihai Eminescu
Posted in 
Tags: 
