04 Radu Gyr – Apostolul poet al închisorilor româneşti Portret
20 Procesul lui Radu Gyr Arhive
06 Poezii inedite din manuscrisele lui Radu Gyr Inedit
20 Inedit Din corespondenţa lui Radu Gyr
28 Radu Gyr – mucenicia întru cuvânt de Prof. Marc Mihaela Emilia
34 România – rezistenţa ortodoxă din Balcani Interviu cu Părintele Justin Pârvu
42 Sfinţii închisorilor – ajutători în naşterea de prunci Minune relatată de Monica N, Călăraşi
44 Introducere elementară a dogmelor, din cuvântul smeritului Ioan monahul către Ioan,
preacuviosul episcop al Laodiceei Dogmatică
52 Despre eretici şi anateme de Ioan Vlăducă
56 Declinul Patriarhiei Constantinopolului de Sfântul Ioan Maximovici
62 Sfinţii Părinţi despre Antihrist şi lucrările lui de Arhimandrit Spiridonos Logothetis
68 VIZITELE PAPEI SI ADEVĂ RATELE SCOPURI ALE ACESTO RA de Ioan Vlăducă
72 BIOMET RIE De vorbă cu Părintele Isaac şi Părintele Gavriil, ucenicii Cuviosului Paisie Aghioritul
76 Va fi sau nu numărul fiarei vizibil cu ochiul liber? Interviu cu Părintele Mitropolit Serafim de Pireu
80 Protest faţă de legea cardului de sănătate Legislativ
84 ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA de Pr. Mihai-Andrei Aldea
92 Creştinism şi francmasonerie de Ioan Gh. Savin
96 Icoana Praznicului Cincizecimii de Michel Ouenot
Apel la neuitare si solidaritate – Campanie pentru romanii orospiti de unguri
“Cine uita nu merita!” – Nicolae Iorga
Chemarea Sfintilor Romani
Frati Romani,
Fiti alaturi de fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures, romani lipsti de sprijinul autoritatilor publice ale statului. Noi suntem alaturi de ei, intru pastrarea identitati nationale si a credintei stramosesti.
Inima romanului mereu tanara pentru ca se innoieste prin amaraciune. Cu cat simtiti aceasta amaraciune, cu atat gandurile noastre sunt mai aproape de durerile voastre. Suntem in neincetate rugaciuni, in biserici si manastiri, ca sa atragem mila Domnului catre noit toti din Romania Mare.
Arhimandrit Justin
26 iunie 2011 – Duminica Sfintilor Romani
Grupul de Actiune pentru Demnitate Nationala Semnati acest Apel si alaturati-va acestui demers national prin rugaciuni si strangeri de semnaturi, in semn de solidaritate cu soarta romanilor din Harghita, Covasna si Mures. Tabelele vor fi disponibile in curand pe portalul Grupului de sustinere.
Doamne ajuta!
Dacă acei tineri de care povesteaţi au reușit să coboare steagurile roşii, vom reuşi oare şi noi să înlăturăm steagurile ungureşti de pe clădirile principale ale Statului Român, aşa cum de pildă s-a întâmplat la Târgu Mureş unde ungurii şi-au arborat aşa-zisul steag al Ţinutului „secuiesc”, deasupra steagului României? Credeţi că vor dobândi autonomie, după cum urmăresc?
Conform situaţiei actuale, ei nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi. Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este temperatura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze. Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri. Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice. Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă. Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.
Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce. Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală, putem spune că Europa este o moscovie, peste tot comunism.
Pare de necrezut titlul dar după scandalul recent regizat măicuţelor de la mănăstirea Petru Vodă, când patru jurnale centrale (Evenimentul Zilei, România Liberă, Gândul, Adevărul) şi o agenţie de ştiri (Hotnews) au sărit ca o haită sălbatică să rupă o mănăstire ortodoxă pentru interpretarea unui cântec istoric într-un spaţiu privat, m-am convins că singurele ziare din România au rămas cele din perioada interbelică. De format mare, gigantice faţă de foile de azi, cu pagina aerisită, subiecte arzătoare, exprimare clară, opinie necesară. Este drept că încă din 2009 anticipasem o criză a presei pe fondul crizei financiare dar nici în visele negre nu îmi închipuiam că trusturile de presă vor prefera să salveze babe smintite şi vor disponibiliza ziarişti onorabili.
In paranteză spun că baba smintită este opusă babei cuviose a lui Ţuţea. O întâlneam prin anii 90 la biserică. Sulemenită, uscată, aproape cheală, cu o pălărie de fantezie, te prindea ca o caracatiţă şi în cinci minute îţi vărsa în urechi toate păcatele popii cutare. In fiecare duminică aveau alt repertoriu. De la o vreme au dispărut din biserică. Le-am regăsit însă în presa acestor zile.
Revenind la subiect vreau să subliniez două lucruri şi anume ineditul evenimentului şi scrânteala presei.
Ineditul evenimentului care a necesitat o plângere penală la Parchet adresată cu responsabilitate de Civic Media s-ar putea să ne aducă o surpriză. Din comentariile primite pe blog am înţeles că de fapt protestul care a isterizat patru ziare ar fi greu de găsit. Prin urmare ne-am afla în faţa unei diversiuni marca Katz realizată prin fraierimea din presă. Oricum cazul e demn de studiat de serviciile de informaţii. Cum poţi executa public un grup de oameni fără nici o motivaţie reală. Cine şi cum manipulează presa românească?
Scrânteala presei reiese nu doar din felul în care au amestecat periculos termenii, motivaţia, acuzaţia ci mai ales în paranoia unui purice care se visează leu şi pune gheara în gâtul unui elefant. Felul în care s-au năpustit asupra Bisericii Ortodoxe Române, dovedind nu doar că nu cunosc lucruri elementare de organizare internă dar mai ales că nu sunt la curent nici măcar cu ceea ce este Biserica azi. Cele mai penibile erau semnate, culmea, de două femei pleşuve. Nici acum nu am înţeles dacă se refereau la BOR sau la metehnele presei româneşti. Cele două coţofane reproşau BOR că se comportă ca un stat în stat, că este perimată, că ar trebui să aibă un limbaj adecvat secolul XXI ca să nu plece enoriaşii spre alte culte.
Ei bine, dacă ar fi scos nasul din redacţie ar fi aflat că:
1) In ultimii 20 de ani în care multe s-au distrus în România, BOR a ridicat peste 2000 de biserici, aşezăminte sociale, şcoli atât în ţară cât şi în afară şi asta nu cu banii statului ci ai enoriaşilor. In timp ce prin conturile ziarelor centrale s-au perindat saci cu bani, multe dintre acestea nici măcar nu au sedii decente. Este drept că în timp ce prima a făcut economie drastică de personal, într-o eparhie aflându-se poate 100 de angajaţi, doar un ziar salariza peste 200 de oameni.
2) La ora aceasta BOR este singura instituţie din România care dispune de specialişti din toate domeniile atât în corpul clerical şi monahal cât şi dintre mireni. Intre aceştia se află intelectuali şi personalităţi de frunte. La nevoie poate scoate 10 variante de guverne tehnocrate, nu una. La aceasta se adaugă abilitatea cu care creştinii se exprimă (doar sunt oameni ai Cuvântului) şi prezenţa agreabilă a multora dintre ei. Aaa…că unii mai calcă strâmb, e inerent unui sistem în care se învârt sute de mii de oameni. De câte personalităţi şi mai ales câţi specialişti şi intelectuali are presa? Pot fi număraţi pe degetele unei mâini? E mult! Nu mai vorbim de scandalurile în care sunt amestecaţi mulţi dintre ei.
3) BOR deţine un post de televiziune, un ziar central, zeci de reviste locale. La acestea se adaugă zeci de site-uri şi peste o sută de bloguri creştine personale. In cei 20 de ani au fost publicate sute de titluri de cărţi. Din presa ortodoxă aflu tot ce se întâmplă în lume şi ceea ce este cu adevărat important pentru viaţă. De când a început criza, BOR nici măcar nu s-a clintit. Presa centrală scrisă însă a fost decimată. Şi se află în cădere liberă.
4) Toate au fost posibile pentru că într-adevăr BOR este un stat spiritual într-un stat material. Adică are o cultură veche de 2000 de ani, şi-a creat propria civilizaţie de-a lungul istoriei, are o organizare internă bazată pe o autonomie reală. Pentru apărarea acestei credinţe au murit mii de oameni, inclusiv în timpul comunismului. Câţi ziarişti au murit de dragul profesiei lor? Intr-un astfel de context şi perspectivă dacă vii cu articolaşe caraghioase de genul preotului Iustin i s-a cântat un imn legionar, să nu te miri de ce zeci de mii de oameni nu vor mai citi în viaţa lor România Liberă, Evenimentul Zilei, Gândul şi Adevărul. Nu au nevoie de spălături la creier. De 20 de ani presa loveşte sistematic în BOR şi aceasta creşte în continuare. Recuperează terenuri la propriu şi la figurat, recuperează oameni, şi-a revenit relativ bine după masacrul comunist. Presa, din păcate, nu şi-a mai revenit niciodată la nivelul anului 1938, nivelul interbelic.
De unde se vede că în Biserică, dincolo de oameni, lucrează Dumnezeu.
Şi, după ultimele evenimente, se pare că presa nu îşi va mai reveni vreodată. Nu doar din pricina babelor smintite ci mai ales din nepriceperea unor lucruri elementare. Democraţia poate exista şi fără presă, însă presa autentică nu poate supravieţui fără democraţie. Iar într-o democraţie reală recuperarea adevărului istoric este o necesitate vitală. Adevărul istoric include însă şi imnul celei de a treia forţe politice din România interbelică, mă refer la Mişcarea Legionară.
Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinţei poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacţie, nici atitudine faţă de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?
Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune. De aceea este aşa de rece şi indiferent la tot ce apare. Această stare de lucru este de altfel şi indusă, programare la care s-a lucrat cu multă sârguinţă, astfel încât să desfiinţeze modelele şi elitele unui popor şi să strice reperele oamenilor. Acum are mai multă credibilitate în faţa omului de rând cel care ştie să ofere mai bine pâine şi circ. Se mai trezeşte câte unul din somnolenţa asta şi, supărat, caută să facă o mică revoluţie. Dar revoluţia asta ţine numai până la Dealul Patriarhiei sau de la Cotroceni şi de acolo se împrăştie, nu mai rămâne nimic din revolta lui; rămâne el singur revoluţionar. Păi ce era o grevă altădată? Înspăimânta tot poporul, prin seriozitatea şi hotărârea protestatarilor. Acum sunt atâtea diversiuni că nu mai ştii pentru cine şi ce protestezi de fapt; acum nu mai ai încredere nici în fratele de lângă tine.
Mă uitam că foarte puţini medici au protestat împotriva regimului inuman sanitar prin care Ministerul Sănătăţii desfiinţează sute de spitale, introducând în schimb cardul de sănătate cu cip electronic…
Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere moşiile, averile.
Bine, dar salariile medicilor acum sunt foarte mici…
Ei, medicul acum e ca şi popa. Are el salariul mic, dar are şi salariul mare, pe care îl ia din buzunarele necăjitului, şi se îmbogăţeşte fără să aibă el salariul mare. Medicul nostru de azi nu mai are spiritul sacrificiului. Acum, pentru că au salariile mici, dau bir cu fugiţii în străinătate, unde să câştige mai mult, dar până la urmă şi statele occidentale vor ajunge la starea în care ne aflăm noi, nu va mai dura mult nici la ei, pentru că are grijă socialismul european de realizarea acestui plan. Sistemul a lucrat ca pe ţăran să îl tâmpească, iar pe intelectual să îl compromită.
Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinţei poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacţie, nici atitudine faţă de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?
Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune. De aceea este aşa de rece şi indiferent la tot ce apare. Această stare de lucru este de altfel şi indusă, programare la care s-a lucrat cu multă sârguinţă, astfel încât să desfiinţeze modelele şi elitele unui popor şi să strice reperele oamenilor. Acum are mai multă credibilitate în faţa omului de rând cel care ştie să ofere mai bine pâine şi circ. Se mai trezeşte câte unul din somnolenţa asta şi, supărat, caută să facă o mică revoluţie. Dar revoluţia asta ţine numai până la Dealul Patriarhiei sau de la Cotroceni şi de acolo se împrăştie, nu mai rămâne nimic din revolta lui; rămâne el singur revoluţionar. Păi ce era o grevă altădată? Înspăimânta tot poporul, prin seriozitatea şi hotărârea protestatarilor. Acum sunt atâtea diversiuni că nu mai ştii pentru cine şi ce protestezi de fapt; acum nu mai ai încredere nici în fratele de lângă tine.
Mă uitam că foarte puţini medici au protestat împotriva regimului inuman sanitar prin care Ministerul Sănătăţii desfiinţează sute de spitale, introducând în schimb cardul de sănătate cu cip electronic…
Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere moşiile, averile.
Bine, dar salariile medicilor acum sunt foarte mici…
Ei, medicul acum e ca şi popa. Are el salariul mic, dar are şi salariul mare, pe care îl ia din buzunarele necăjitului, şi se îmbogăţeşte fără să aibă el salariul mare. Medicul nostru de azi nu mai are spiritul sacrificiului. Acum, pentru că au salariile mici, dau bir cu fugiţii în străinătate, unde să câştige mai mult, dar până la urmă şi statele occidentale vor ajunge la starea în care ne aflăm noi, nu va mai dura mult nici la ei, pentru că are grijă socialismul european de realizarea acestui plan. Sistemul a lucrat ca pe ţăran să îl tâmpească, iar pe intelectual să îl compromită. Păi capacitatea ruşilor de inteligenţă este foarte redusă, datorită alcoolului cu care au fost „hrăniţi” de către comunişti. Că dacă îi întrebai unde e Berlinul, îţi spuneau: „aici, după deal”. Copiii de beţivi ajung, sărmanii, majoritatea nişte analfabeţi, reduşi mintal.
Medicul a şi fost un factor prin care Sistemul şi-a realizat şi își realizează în continuare lucrarea satanică de decimare a populației prin vaccinuri şi alte otrăvuri chimicale.
Această calitate de toleranţă a avut-o românul dintotdeauna sau e recent dobândită?
Măi, nici vorbă, nu era românul nostru aşa. Păi Ştefan cel Mare a avut luptători din aceștia? Toleranţa a pătruns prin secolul 18 când a început omul să se degradeze moral, prin influenţa masonilor care au pus ochii pe frumuseţea aceasta a ţării noastre şi care au făcut orice au putut să ne dezmoştenească de bogăția Ortodoxiei. Bunătatea ţăranului a dat greş aici, pentru că nu şi-au dat seama ce înseamnă să vină un străin în ţara ta. Iar tinerii care au încercat să orienteze poporul în perioada asta ’22 – ’44 , să îl pună pe un drum bun, au fost denigraţi, ucişi de marea familie masonică carolingiană (Carol al II-lea). Atât răsăritenii cât şi occidentalii au fost nişte persecutori puternici ai ideii româneşti, ai neamului nostru. Şi azi când aud occidentalii de poporul român, e ca şi cum auzi de un călugăr din Petru Vodă. Se duce un călugăr din Petru Vodă undeva şi îl întreabă de unde este – „Aaaa… de la Petru Vodă”? Îţi întoarce spatele şi pleacă. Poporul este bine prelucrat mai întâi în şcoală, apoi în armată, şedinţe şi conferinţe prin care îţi aplicau o educaţie de aşa manieră încât nu puteai să mai vezi altfel decât ca un membru de partid. Nu crezi în nimic decât în ce îţi spune Partidul. Partidul gândea, Partidul conducea, Partidul era totul în viaţa poporului român.
Acum intelectualii noştri au văzut că e bine să ai o casă frumoasă, să mergi la băi, în staţiuni, în străinătate… şi nu mai au ei timp să ia atitudini de apărarea a neamului şi astfel ajung şi ţăranul şi intelectualul unelte ale „burgheziei”, de pe urma cărora ei trăiesc.
Dar cum poate totuşi un intelectual, care vrea să își depăşească condiţia asta mizeră, să iasă din ea?
Nu poate ieşi decât dacă are o elită intelectuală conducătoare, dar cu aşa paraziţi de conducători paraziți ies şi subalternii, medici sau primari, sau învăţători.
Andrei Plesu, la etatea sa, dupa ce a trecut cu bine de Omagiul pe care l-a primit din partea detasamentului de pionieri si utecisti de la Colegiul Noua Europa, este mai ceva ca Ceausescu inainte de Congresul XIV. Zici ca merge pe urmele lui Iliescu, modelul Viagra al politicii dambovitene. Iliescu are o ambitie: sa iasa din politica cu picioarele inainte. Dar Plesu, ce ambitie are? Sa intre in politica cu picioarele inainte? Pentru ca, totusi, pare sa se consume cam mult pentru starea sa de sanatate, specifica persoanelor bolnave de obezitate. Raspunsul poate sta in faptul ca Plesu nu face nimic gratuit. Si nici gratis. Ci pe bani; bani grei am putea spune, daca ne gandim la milionul de marci primit de la o Fundatie germana chiar in timp ce era Ministru de Externe al Romaniei.
Acum, nu trece o zi fara ca lautarul din Tescani sa nu danseze ca hipopotamul Disney pe vreo scena nationala sau sa se lateasca in ecranul cutiilor de spalat creiere, alaturi de mai tanarul sau partener de viata Siegfried (pentru intimi Marcello). Daca nu e in Dilema lui Patriciu e in Adevarul (aceluiasi Patriciu) sau, in varianta sa electronica, ca cap de pagina in Hotnews-ul lui Soros, racorit cu evantaiul de pene de soimul patriei sovietice, micul Tabalaga. Daca nu e pe TVR 1, lansat intre “Danutz SRL” si “Lozul cel Mare”, il gasiti in reluare, dimineata, la pachet, intre “Pur si simplu delicios” si “Povesti cu lipici pentru cei mici”, sau pe TVR Cultural, cu marele Patapievici la picioare. Daca nu-i la Ateneu, pe banii ICR, adica ai nostri, atunci Pataplesu ii face culcus la loc, in Aleea Alexandru, de unde Ion Iliescu i-a facut cadou, de la bugetul statului, primele miliarde cu care a rulat Dilema. Aici, mai nou, Hopa Mitica al tuturor regimurilor, “Tulceanu”, colegul lui “Lulu” Filosofeanu, care si-a irosit cei mai frumosi ani de creatie tocindu-si coatele in Guvernele FSN, CDR, PNL, PDL, UDMR si murdarindu-si buricele degetelor la triat Note Strict Secrete din Dosarele Securitatii, emite, de pe podiumul sau de “rezistent prin mancare” in regimul comunist, noile directive ale Partidului Civililor din Romania (PCdR). Nu-i vorba, o face cu sarm si inteligenta… diabolica, dupa cum ar spune unii.
Daca as fi scientolog, sa spunem, o alta secta plina de “intelectuali”, mi-as dori sa-l vad pe Plesu ca Guru, dansand nud in Golful Neamtului de la Costinesti, dar numai cu o partenera de plaja ca “tovarasa colonel” Zoe. Zoe Petre, cea cu care a aprobat si aplaudat bombardamentele asupra locuitorilor capitalei Serbiei, Belgrad: copii, batrani, intelectuali, oameni, intr-un cuvant. Am inteles ca domnul Plesu se oripileaza in fata violentei Miscarii Legionare, care, prin unii membri ai ei inzestrati cu o gaura in plus, vorba lui Tutea, cea de la pistol, gaureau responsabili guvernamentali, la randul lor criminali, ca Armand Calinescu, pentru a se preda apoi si a fi executati in piata publica. Reprobabil, nimic de zis. Dar oare nu se gandeste Andrei Plesu, apologetul crimei in masa, cum il vor privi ochii copiilor ucisi, ochii miilor de cadavre sarbesti facute de un atac blestemat, chiar si de Sfintele sarbatori de Pasti, in timp ce-l va cuprinde frigul si intunericul?
Tot de la inaltimea lui, de filosof-sef al natiunii, dl Plesu a dezavuat atoatestiuitor, in aceeasi conferinta, apartenenta lui Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu la Miscarea Legionara si si-a permis sa-l ridiculizeze pe geniul romanesc Mircea Vulcanescu pentru ca venise la Antonescu cu 14 solutii la o problema (am observat, de altfel, inceputul unei campanii impotriva “criminalului de razboi” Mircea Vulcanescu, careia, iata, ii da glas insusi luptatorul cu comunismul “crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră“). E grav ca unii ca Vulcanescu puteau gasi mai multe solutii la o problema in timp ce distinsul Plesu, cat a fost ministru de Externe, nu a reusit sa obtina o omleta calda de la cantina MAE. Observ si eu, nu dau cu parul.
Cum nu sunt intelectolog ci doar un biet pacatos ortodox nu imi permit sa acced la oaza maro a cercului stramt si doar observ, de la distanta. Observ ca de la inaltimea sa de tovaras al procurorului bolsevic, pardon, mensevic al natiunii, din sferele heideggeriene si pariso-heidelbergiene, se coboara pana in tarana ortodoxie noastre si il scarmana problema cipurilor. Ce treaba are filosofia plimbata curmanos de pe strada Paris pe Tirana si apoi la Centrala din Aleea Alexandru cu cipuiala? Ne spune Hopa Mitica: “Cand a aparut scandalul cu cipurile, au fost reprezentanti ai clerului care au spus: “E 666, mana diavolului, nu va lasati, mai bine sa ne aruncam cu pieptul in sabii!” Brusc, dupa ce s-au purtat musulmani un timp, acum erau kamikaze.” Nu inainte de a critica, ca orice om de bine, la modul general, ca “din punctul meu de vedere, martiriul nu este o practica autohtona. Nu cunosc mari teologi care sa fi acceptat chiar martiraje minore cand s-au daramat biserici, adica macar sa declari ca nu e in regula si sa suporti consecintele (care nu puteau fi fatale, insemnau o trimitere la munca de jos, intr-o manastire de granita)”.
Am auzit placa asta de mii de ori din partea “intelectualilor de bine”. Cu totii ignora, ca sa dau un singur exemplu, martirajul Parintelui Gheorghe Calciu, care chiar de pe scarile bisericii, cu glas tare, predica impotriva ateismului comunist, pentru a fi re si re-arestat, savarsind doua decenii de inchisoare, exact in perioda in care Plesu si Liiceanu isi plimbau dosurile pe la Paris, Viena si Berlin. Desigur, dl Plesu nu a avut timp sa-i cunoasca pe martirii din inchisori, fiind mai degraba ocupat cu deservirea ofiterilor de Securitate in timpul transei sale transcendentale sau la orele de estetica predate pentru Securitatea Municipiului Bucuresti (SMB). Nu asta ar fi problema. Dar, inainte de a-i arata pe altii cu degetul – in special clerul ortodox, normal – se pune intrebarea de bun simt “Unde ai fost tu?”. Unde ai fost Andrei Plesu cand se daramau bisericile, rand pe rand? Unde a fost glasul moralist al intelectualului cocotat acum pe scena Ateneului? Unde a fost trupul tau, cu care, nu ma indoiesc, puteai cu usurinta opri cel putin un escavator pe treptele Bisericii Sfanta Vineri? Ah, am uitat! Erai la Heidelberg, persecutat de Securitate, pentru a doua oara!
Poate aceasta sa fie diferenta intre cei doi titani ai disidentei romane, Plesu si Liiceanu, si insignifiantii Michnik si Muller; ca cei din urma au facut, totusi, inchisoare si au fost anchetati si brutalizati de Securitate in timp ce cei dintai “rezistau prin mancare”! Un alt martir uitat de marele Andrei Plesu (la propriu nu la figurat), Parintele Nicolae de la Rohia, observandu-i cu atentia anilor de detentie, i-a definit pe cei gardieni ai lui Noica drept “Catarii de la Paltinis” (secta nu animalul). Ce inseamna darul unui Parinte convertit la dreapta credinta…
Bine zicea Parintele Justin Parvu, bunul duhovnic luat in bascalie cu cipurile de intelectualul tuturor regimurilor, Andrei Plesu: “Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere averile”. (Parintele Justin Parvu da primul interviu dupa ce a fost acuzat de legionarism: “Important e să nu cedezi! Să nu cazi pradă răului!”»)
Dar sa ne intoarcem la chestiunea zilei: domnul Andrei Plesu e activ. De ce?, asta-i intrebarea. Gasim raspunsul in expozeul sau ICR-ist: “Lumea noastra arata ca un stadion fara arbitri”. Dl Plesu vrea sa fie arbitrul acestei lumi. Cum stim ca, de cele mai multe ori, arbitrul fura pentru un jucator, la inceput asa, cu ciupeli, in asteptarea finalei, cand se joaca meciul hotarator, nu ne ramane decat sa-l observam cum incepe sa-i faca loc pe scena, cu toata armata sa de soimi ai patriei sovietice, pionieri si utecisti, si omnigrandoprezenta sa, unui “ales” al Grupului. Grupul pentru Dialog Social, centrala PCdR-ului, copilul cu doua moase, Brucan in decembrie 1989, si Soros din ianuarie 1990. Desigur, asta ne arata cat de slab este, de fapt, “alesul” Grupului, daca s-a conceput o atare strategie agresiva pentru el, cu o asemenea perioada inainte de alegeri. Este vorba, desigur, de “fiul unui revolutionar”, ce sa-i faci? tot… bolsevic (sau mensevic?), “el insusi un revolutionar”… Pana atunci, la momentul “finalei”, sa ne obisnuim, asadar, sa-i vedem pe cei doi hipopotami de aur dansand pe toate mesele “lumii noastre”, un Pat si-un Patason (alias Siegfried, aka Marcello) imbatraniti in rele, un cuplul Stan si Bran de plans, doua jucarii stricate, ce merg tinandu-se de mana numai pe strazi intunecate si adanc-adanc infundate…
Micul scrib de la gazeta de perete electronica a PCdR, Danutz SRL Tapalaga, deranjat ca editorul sau humanistoid Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu a fost stampilat pe viata de Adam Michnik drept bolsevic si mensevic, se supara ca prostul satului pe Dinu Patriciu, ca cica intra cu bocancii (eu am observat ca are pantofi destul de fini, de doar vreo 1000 de euro bucata) la Ateneu si lipeste bancnote pe fruntea violonistului cand “toata lumea stie”, dupa cum a spus si tovarasul ayatollah Tismaneanu, ca “mensevicii sunt anti-bolsevici”. Sa te crucesti, ce-ti ramane de facut?! Dar si sa te amuzi, de ridicolul situatiei: gura pacatosului adevar graieste. In cazul de fata, singurul violonist cu dar lautaresc este chiar rapsodul Plesu, caruia Patriciu chiar ii lipeste pe frunte (tot la propriu), lunar, cate o bancnota-doua din cele oferite ca dar de Federatia Rusa dupa devalizarea Rompetrol-ului romanesc.
Sã înteleagã odatã si cei cari nu s’au lãmurit pânã acum: Legiunea nu este un partid care ajunge, azi, la putere ci o revolutie care ajunge la împlinire; care si pe plan politic ajunge acum la împlinire.
Cã existã si un plan politic în actiunea Legiunii, n’a contestat-o nimeni. Dar cã existã numai un plan politic, e un semn de orbire, când nu e unul de infamie.
Ce, Tudor Vladimirescu a guvernat? Horia a guvernat? Iar revolutia Cãpitanului – revolutie mai rãscolitoare decât celelalte din istoria noastrã, cãci nu e fãcutã împotriva cuiva ci pentru valorile spiritului – n’ar fi avut nevoie de o întregire politicã, dacã am fi fost la timp vrednici de ea. Dar n’am fost cicã vrednici de ea.
De aceea Legiunea guverneazã. Si face un sacrificiu cã guverneazã. Întelegeti asta? Face sacrificiul ei cel mai greu. Toate sacrificiile de pânã acum erau sigure, cãci se petreceau înãuntru, în inimi, în carne, pentru biruinta spiritului românesc. Sacrificiul de a guverna trimite în afarã, cãtre materie, în vederea biruintei spirituale asuprã-i. Dacã va rezista materia româneascã? inertia româneascã? somnul românesc?
Oameni buni, întelegeti azi, în ziua marelui început, cã Legiunea nu poate face minuni; cã poate cere minuni. Si prin aceasta a fost ea hotãrîtoare, în viata publicã româneascã: prin faptul cã a stiut sã cearã. Oameni curati a mai avut România. Dar oameni care sã învete pe altii, pe multi altii, curãtenia moralã n’a avut întotdeauna. Oameni gata de jertfã au mai fost. Dar cine în Istoria româneascã a reusit – luptând pentru spirit si nu împotriva a ceva – sã ridice atâtia oameni gata de jertfã cum a fãcut Cãpitanul?
Prin urmare nu asteptati minuni de la Legiune. Dar lãsati-vã prefãcuti voi în exemplare minunate, lãsati-vã voi transformati de Legiune. Aceasta a dovedit cã stie si poate Legiunea: sã prefacã pe om; sã obtinã -în loc sã dea.
Cãci ce dã Legiunea: programe nemaipomenite? solutii? pensie la fiecare?
Nu. Din jurãmântul cãtre Mota: “Sã ne smulgem din bucuriile pãmântesti.” Cititi încã odatã apelul cãtre Legiune al Comandantului ei Horia Sima – si nu veti gãsi nici planuri quinquenale si nici problema alungãrii strãinilor; ci jurãmântul cãtre Mota: “Sã trãim în sãrãcie… Sã ne jertfim permanent pentru tarã.”
Minunile nu le fac guvernantii. Le pot trezi (doar?). Aceasta viseazã pentru neamul sãu Horia Sima, când spune cã biruinta deplinã a Miscãrii va veni în ziua când întreaga natiune va fi legionarizatã”: sã trezeascã în toti oamenii tãrii acesteia ce a reusit Cãpitanul sã trezeascã în aproape toti legionarii.
Nu rezistati. Nu mai fiti spectatori. Nu mai spuneti: “sã-i vedem si pe ãstia.” Ãstia vin ca sã stoarcã din noi, ce putem da noi, neamul acesta rãvãsit si îngenunchiat mai bun.
Si nu vã simtiti oare umiliti cã în fiecare zi se cântã la radio “Desteaptã-te, Române”?
Materie, somn, inertie româneascã – supuneti-vã!
Constantin NOICA
Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 8, 17 Sept. 1940
Pentru cei care nu inteleg
Nu esti legionar si spui cã nu întelegi ce se întâmplã în tarã. Te înteleg. Dacã ai fi avut vointã, întelegi, ai fi fost legionar.
Te miri cã astãzi, în plin dezastru românesc Legiunea se bucurã. Unde vezi bucuria, om nedrept? Legionarii se gândesc la mortii lor de ieri; se gândesc la propria lor dãinuire de mâine; viseazã sã invie un neam trãind în letargie – si voi numiti asta bucurie!
Între voi si legionari este o singurã deosebire: cã voi trãiti drama româneascã abia acum. Când se întâmplã, pe când ei o trãiesc de ani si ani de când se prefigureazã.
Când în 1936 Cãpitanul spunea: “Sã nu fie dat generatiei noastre sã asiste la ciopârtirea tãrii” – voi oameni cuminti, v-ati întrebat: unde vede primejdia? Când, mai înainte, Mota spunea: “nu voi avea pace nici în mormânt pânã când nu vom ridica din nou ceea ce altii au pângãrit, au risipit si au pus sub blestem” – voi v-ati întrebat din nou: cum sã ridici ceea ce nu s’a prâbusit încã?
Voi nu vedeti lucrurile decât atunci când se întâmplã. Iar pentru cã altii le-au vãzut mai demult nu strigã astãzi la voi, ca Ieremia: “Este ea suferintã mai mare decât a mea?” si mustrati cã suferã. Dar, pentru Dumnezeu, de ce oare credeti cã au murit câteva mii de oameni si au stat în lant altii, dacã nu ca sã nu se întâmple asta?
Bucurie… Noi am vãzut bucurie româneascã. Si cel putin inconstientã româneascã. Am vãzut pe strãzi în seara unei zile de primãvarã, când s’a votat constitutia lui Carol II, în 1938, oameni jucând hora la sunetele muzicii militare. Am vãzut tara aceasta întreagã spunând da, dupã ce în 1937 spusese nu. Am vãzut-o iesind dupã “linia destinului ei”, consimtind, abjurând, turcindu-se si toate astea în sunetul muzicii militare.
Cum, jumãtatea din Ardeal abia azi o pierde? N’am pierdut-o în Februarie 1938? N’am pierdut-o la 29 Noiembrie 1938?
Oameni cãlduti, bombe cu efect întârziat ce sunteti! N-ati înteles nici de ce suferã Legiunea, nici de ce crede ea. Veti întelege mai târziu. Dar voi veti fi întotdeauna prea târziu.
Procurorul care instrumentează dosarul Mănăstirea Petru Vodă trebuie să găsească argumente juridice care să probeze în faţa instanţei că Radu Gyr, poetul care a infiintat primul Teatru Evreiesc de Stat din lume, a scris poeme “antisemite”
Scara de valori pe care acest curent naţional-creştin a promovat-o dintotdeauna este aceasta: pe primul plan se află Dumnezeu şi credinţa creştină, abia apoi urmează interesele naţionale şi la urmă interesele individuale.
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.
Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :
– ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.
– ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.
– ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.
Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.
Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.
July 3rd, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
