Posts Tagged ‘Plesu’

Atelierul de "revizuire a notiunilor": Razvan Codrescu, Claudiu Tarziu… eiusdem farinae si pseudo-dreapta romaneasca

Motto: “Oamenii se nasc neinvatati, nu prosti; ei devin prosti prin invatatura”

Aflu de la prietenii mei, nebuni ai cuvintelor, ca pe bloguri pe care nu le mai frecventez, din motive de igiena morala, se duce un razboi cu surle si trambite, victime si eroi, sange si caltabos.
Este vorba de azecii Claudiu Tarziu (pe care, zau, din mila, nu l-am prea bagat in seama) si de acel faimos “poet, traducător şi eseist de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine” (dupa cum se auto-prezinta pe blogul Rost), adica chiar Razvan Codrescu. Cica eu, acesta, as fi distrus imaginea bunului “ziarist crestin” Dan Stanca si, pentru ca, de!, nu pot fi facut “legionar”, apelativul preferat de prietenii domniilor lor de la revista GDS -“22” sau cea a fundatiei Noua Europa a lui Plesu – “Dilema veche” -, (ca nu le da bine la bugetul lor), s-a ajuns sa mi se faca o onoare desprinsa din istoria presei romane ortodoxe (da, Eminescu era ziarist si editor roman-ortodox, nu doar “crestin”).
Adica, zic distinsii “azecisti”, in bunul spirit al intampinarii Nasterii Domnului, cica eu as umba cu un pistol in mana sa-l prind pe Codrescu de mana cu Stanca la Baia Grivita, in timp ce Buduca si Plesu le fak un masaj thailandez. Haideti, domnilor, chiar asa!? Ce treaba am eu cu preferintele sexuale ale scriitorimii “traditionaliste” si intelectualitatii “dreptei crestine”? Suntem “europeni” doar, nu? O spune si modelul lui Dan Stanca, Mircea Cartarescu: “Ortodoxia si balcanismul ar trebui imblanzite, reconvertite, sublimate, transformate din frane ale progresului in marci ale diferentei, ale specificului nostru cultural… Sunt ortodox si balcanic, dar asta nu trebuie sa ma impiedice sa fiu european si cetatean al lumii. Va trebui ca, de maine incolo, psihologia noastra, cu componente ale ei vechi si puternice ca patriotismul, sedentarismul sau faimoasa resemnare mioritica, sa-si revizuiasca notiunile.”
Pai, haideti sa vizitam impreuna Atelierul de revizuire a notiunilor, unde lucreaza ca prelucratori prin aschiere maestrul Razvan Codrescu Adolf Marian Crivat Vasile si ucenicul sau, putin intarziat, Claudie.
Pentru cazul Razvan Codrescu, vorbeste deja, dupa cum anticipam mai jos, gestul de “solidaritate” al lui Andrei Badin, un alt sustinator declarat al azecistului Dan Stanca, un alt agent infiltrat in sanul dreptei romanesti, pana cand a fost deconspirat de Parintele Calciu, cu sprijinul unui “nebun”, si trimis la plimbare, adica in zgarda lui Dan Voiculescu.
Asa ca o sa-mi arunc, la rugamintea celor care m-au sesizat, un ochi asupra bloggerului crestin Claudie. Cu mila, cu mila, stati linistit. Ce alt sentiment pot sa incerc pentru bietul de el, cel care retraieste drama lui Ioanide, personajul de roman, confundandu-l pe Saferian cu Vosganian pe Butoiescu cu Codrescu si pe Plesu cu Pomponescu, sau invers?!…
Daca dam firul inapoi, vom observa cu atat maestrul cat si ucenicul sau, in cele cateva zile de cand dureaza “solidaritatea” respingatoare in care au fost atrasi pe langa tot felul de perversi de duzina si multi naivi foarte respectabili, tot acuza atacul fulminant declansat de mine. Aceasta minciuna ordinara – a cata, oare? (numele celor introdusi abuziv pe lista nu spune destul?)- a celor doi, ma obliga sa reactionez pe masura. Pentru ca realitatea este cu totul alta.

Calofilia zoomorpha marca Plesu

Sa dam filmul inapoi: bietul Claudie posteaza, pe 15 decembrie, o calofilie orala a lui Andrei Plesu, care, daca tot e luna decembrie, e bine sa amintim ca a fost din prima clipa a loviturii de stat (si chiar cu multe-multe clipe inainte – vezi Afacerea Tescani) un sustinator si bun slujbas al lui Ion Iliescu – supranumit si Iliescu-KGB – indiferent de crimele din decembrie 1989 si, apoi, de cele din iunie 1990, pe care le-a ignorat, desigur, de dragul “Culturii”. Pe Claudie nu-l preocupa insa aceste aspecte, el e mai cultnic. Si ii place feeria baloanelor de sapun raspandite oral de calofilul Plesu. Este vorba de un text rostit de Plesu, poate simpatic, pentru unii, despre… Zoologie.
Dar pe mine nu ma intereseaza placerile lui zoomorphe. Sa fie sanatos! Eu fac altceva. Pe 16 decembrie postez si eu, ca un (fost) cititor al blogului Rost, un biet comentariu legat de fotografia postata, respectiv de cea cu Plesu pe post de Caragiale (ce blasfemie!) amintind ca distinsul morphosof este chiar cel care a dispus eliminarea lui Caragiale din fata Teatrului National si a locului simbolic si jertfelnic al Noii Romanii, Piata Universitatii, pentru a-l arunca intr-un cotlon bucurestean. Caragiale, e bine sa amintim pentru orthomorphii de serviciu, a fost nu numai un umorist (cum incearca unii sa-l claseze limitativ, asemenea lui Eminescu, prezentat doar ca poet si atat, si in nici un caz crestin) ci si un mare ziarist, polemist si nationalist. Cam asta era ideea comentariului adresat unui alt comentator al blogul Rost, nicidecum autorului, respectiv Claudiu Tarziu.
In schimb, cel mai probabil vizibil deranjat ca am refuzat sa marsez la stupiditatea infiintarii unui alt “FOR”, o alta caciula centralizatoare (a cui?!) in care sa intre, la gramada, toti “ortodocsii de bine” (voi reveni pe aceasta tema) – bietul Claudie imi toarna o galeata de laturi in cap: pleosc! Secondat, imediat, de “maestrul” Adolf. La cele cateva randuri ale mele pe o tema clara: Plesu, statuie, Caragiale, Piata Universitatii, ma trezesc acum cu doua remorci pline de atacuri la persoana devarsate fara jena pe capul unui (fost) “frate”, prin intermediul unor “comentarii”. Hopa!, imi zic, s-au activat “tovarazii”, ca reactie la Plesu, de-unde-si trag seva, pe de-o parte, si la faptul ca am dezavuat infiintarea “FOR”-ului. Si bine am facut! Iti multumesc, Doamne, ca m-ai luminat sa nu cad si in aceasta capcana, dupa tampenia pe care am facut-o cu o alta organizatie “crestina”!

“FOR” contra FOR

Daca tot suntem la capitolul acesta, doua cuvinte despre FOR. Ceea ce putea sa fie o intentie notabila, spus pe sleau, pe romaneste – pute! Stim cu totii ca anul acesta Inaltul Bartolomeu a reusit – desi a pornit cu stangul si a fost sabotat de “intelectualitatea de dreapta” din Cluj, de aceeasi teapa si filon cu cea de Bucuresti, respectiv cloaca 22-GDS-NEC- Dilema -, sa reactiveze Fratia Ortodoxa Romana, adica FOR. Si-atunci, cum poti sa ai atata nesimtire mascata in lipsa de imaginatie si, la conferinta CALOR, sa scoti din palarie acelasi nume: FOR (derivat chipurile din “Forul Ortodox Roman”)?! Nu se mai gaseau alte cuvinte in limba romana pentru a nu se arunca in confuzie generala mica miscare ortodoxa nationala? Practica, nu e cazul sa va invat eu, este clasica: scoasa direct din manualul diversiunii si dezinformarii, dar nu numai al Securitatii ci, hat, vine de dincolo de veacuri, de la baietii aia care fac, odata la vreo suta de ani, cate o “revolutie”…
Semnificativ: Fratia a fost atacata cu ura. Aproape desfiintata, inainte de a renaste, de Shafir, Pecican, Marga, etc. In schimb, “FOR”-ul a beneficiat si de prezenta trimisilor patriarhali si e bine-mersi. Daca in cazul FOR-ului de la Cluj, stim sigur si fara echivoc de cine tine si la initiativa cui a fost recreat – Inaltul Bartolomeu, ultimul leu ortodox – “FOR”-ul de la Bucuresti, de cine oare apartine?, este o intrebare pe care ar trebui, cred eu, sa si-o puna fiecare.
Din nefericire, ca si in “cazul Dan Stanca” – un inversionist venal, si nu numai al ideilor -, alti naivi, cei adunati la “Conferinta Asociatiilor (articulat – deci a tuturor asociatiilor!?) Laicatului Ortodox Roman”, au cazut in plasa centralizatorilor de serviciu iubitori de Zoologie marca Plesu. As vrea sa nu fie asa, dar copierea numelui istoricei Fratii, mie unuia, nu-mi miroase a bine. Na, ca mi-am exprimat, si eu, niste indoieli, chiar daca maestrul si margareta lui au primit alte ordine. E voie, nenea Razvan?

Apele dilemei in care se scalda Adolf Crivat: sovieticii “romani”. Secera si ciocanul egal Crucea?

Pentru ca am ajuns si la Adolf Crivat – credinciosul de serviciu care a preferat sa iasa din sala la “FOR” cand s-a tinut un minut de reculegere pentru martirii ortodocsi asasinati sub dictaturile Romaniei – haideti sa vedem ce comenteza distinsul ortomorph pe blogul ucenicului sau, pentru a da tonul atacului la adresa unui biet ziarist, iaca, putin prost, putin nebun, dupa ei, dupa mine toate la un loc si multe altele pentru carca unui simplu pacatos.
Codrescu dixit: “M-am delimitat în multe privinţe, de-a lungul vremii, de d-l Pleşu sau de d-l Patapievici, dar cad de acord ca sînt ultimii oameni care să merite să fie trataţi grobian. Cine o face, se descalifică mai degrabă pe sine. Lumea românească (d-l Roncea e mai degrabă regulă decît excepţie) persistă în primitivismul de a nu înţelege că unul şi acelaşi om poate să fie şi “bun”, şi “rău”, şi că faptul de a fi “rău” într-o împrejurare nu anulează faptul de a fi “bun” în alta. Radicalismul acesta al judecăţilor întreţine în lumea românească o tensiune permanentă şi extrem de păguboasă: este însuşi pseudo-principiul a ceea ce s-a numit “războiul româno-român”, care ne-a măcinat şi ne macină dinăuntru mult mai mult decît au reuşit şi reuşesc să ne macine din afară feluriţii adversari (reali sau închipuiţi, trecuţi sau actuali, făţişi sau oculţi). Am impresia că dreapta românească se polarizează tot mai mult, pe zi ce trece, între o tabără a alternativei valorice şi o alta a troglodelii belicoase (şi voluptuos imunde). Rămîne de sperat că procesul acesta se va dovedi în cele din urmă unul de firească şi necesară “despărţire a apelor”, iar nu unul de anulare reciprocă…”
Desigur, pentru Codrescu un asemenea citat din Patapievici nu este nici pe departe “grobian” sau “primitiv” ci poate reprezenta “alternativa valorica” de “dreapta elevata”: “Privit la raze X, trupul poporului român abia daca este o umbra: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără sira spinării“. Tocmai de aceea, oameni fini, ca domnii Patapievici si Plesu, trebuie tratati cu manusi, cu manusi de caprioara si, daca ne ajuta si domnul Liiceanu, sa ii si ungem putin, cu cremutele lui pe spate. Hai sictir!
Ia te uita, mi-am spus atunci: ca raspuns la trei randuri de-ale mele vizavi de o statuie a lui Caragiale, stramb-dreptaciul stia, deja, pe 16 decembrie la ora 19.18, ca incepe procesul de “despartire a apelor”. Aferim! Absolut de acord cu mafalda rosteasca: a sosit timpul. Dar cu o exceptie, majora: despre ce razboi “romano-roman” vorbeste? Ca eu stiu de razboiul sovieto-roman si, apoi, al ramasitelor sovietice cu romanii. Sau, cumva, secera si ciocanul egal Crucea, dupa Codrescu? A fost Nicolski roman, cumva, si nu stiu eu? Dar Roller? Dar urmasii lor de azi, iubitii domnului Adolf Vasile Crivat, sunt romani? Cu ce, cu pasaportul? Si daca sunt romani, de ce tot ce fac este impotriva Romaniei si a Ortodoxiei?
Cum poti spune o asemenea enormitate, ca ” unul şi acelaşi om” care calca in picioare programatic constiinta si fiinta nationala a romanilor, cu scopul desfinteniei omului, un experiment Pitesti la scara larga, efectuat prin armele “culturii” si “cultului”, a “dialogului” de “idei” si “confesional”, poate sa fie si “bun” si “rau” si ca “rautatea” lui nu anuleaza “bunatatea”? Desigur, daca desprindem cele doua planuri, scopurile si mijloacele: ceea ce este rau pentru romani, poate fi, mai mult ca sigur, bun pentru altii, beneficiarii pentru care lucreaza Codrescu si prostii lui folositori.
Si aici ajungem la parerea mea “buna” despre Codrescu, care nu o anuleaza, insa, pe ce “rea” despre el. Respectiv cea exprimata alaturi de doua fotografii elocvente despre varza din capul unor bieti epigoni ai epigonului sef Codrescu. Un singur randulet. Acesta a fost raspunsul meu “agresiv” la balaceala din troaca lui Claudie si Adolf, atacul meu “fuliminant”. Si anume: “As putea spune ca prostul nu-are rost destul daca nu e si… Dar n-o spun.” Vezi si foto la Turnesolul Eminescu si “savurosul Plesu”. Demolatorii lui Caragiale si Eminescu se pretind de “dreapta”. Cum se numesc cei care-i urmeaza? ALEGETI! .

Bietul Claudie!

Urmarea, bietul Claudie, fostul meu “frate”, toarna, pe 17 decembrie, in plin post de Craciun, “un puhoi de cuvinte peste un pustiu de idei” pe blogul lui, inchipuindu-si ca ma demoleaza cu inspiratia lui modesta. Eu, care, totusi, sunt ziarist, zic bine-bine, “frate”, da’ daca esti atat de tare de ce nu-mi spui si numele? Si pun mana pe telefon si-l sun. Reproduc conversatia din memorie: “Ia zi, Claudiu, ce problema ai? Te referi cumva la mine in postul tau, ca sa stiu cum discutam?” “Nu, nici pomeneala, frate!” – tot frate?! – “Zic si eu asa in general, cu Badilita, cu Savatie”. “Adica ma pui pe mine in aceeasi oala cu Badilita? Esti intreg?!”. “Pai te pui singur!”, zice bietul Claudie. Eu: “Chiar asa, Claudiu? Dar atunci comentariile alea “anonime” in care sunt injurat si pe care tu le-ai acceptat, deci ti le-ai asumat, ce zic, nu zic de mine?”. “Pai aia sunt comentatorii…”. “Comentatorii, sigur ca da, sunt convins, dar ti se pare normal sa accepti “anonime” ca la Securitate, in care sunt porcait, si apoi sa le mai si postezi? Cum pot eu sa raspund unor “anonime”? N-ar fi mai bine ca tu – sau Codrescu – sa spui singur daca ai ceva de spus si sa nu apelezi la “anonime”?”. Ca vai, ca nu-i asa, mai zice “fratele”, ca pana la urma sa sustina ca respectivele comentarii “anonime” sunt, de fapt, conforme cu parerile lui. Zice: “Ca il aperi pe securistul de Pelin…”(Pe care il evocasem pe Civic Media la parastasul de un an) “Pai si tu nu-l aperi pe homosexualul de Codrescu?”, zic eu. El, nervos: “Da de unde stii ca-i homosexual?” “Da tu de unde stii ca Pelin, care e si mort, era securist?” . Claudie: “Toata lumea stie…”. “Pai bine ma, Claudiu, tu esti ziarist, care “toata lumea”? Pe baza caror dovezi vorbesti asa? Din Dilema sau din 22?”… Tacere. “Bine – mai incerc eu un minim dialog – dar nu ti se pare cam disporportionata reactia ta si a mentorului tau la un singur randulet pus de mine pe blog?”. “Nu, ca te-ai luat de Rost si de Codrescu, adica te-ai luat de mine?” “E vina ta ca Codrescu e prost sau ca e gazduit de tine pe portalul Rost?”, mai intreb eu, timid. “Daca ai scris de Rost pe mine m-ai facut prost”. “Dar Claudiu, nu crezi ca te identifici prea mult cu Codrescu? Ca de tine am scris altceva: ca esti inexplicabil de naiv! Chiar nu vezi ca te duce de nas?” “Codrescu, chiar daca e lichea – zice bietul Claudie – e un mare filosof al Romaniei: el a pus bazele teoretice ale dreptei moderne!” “Stii ce – mai zic eu – daca chiar ti-a luat mintile atunci sa stii ca ti se potriveste si tie randul scris de mine pentru el cu prostia si fudulia!”. “Si tie postarea mea!”, mai striga el inainte de a inchide. Incredibil dar adevarat.
Nu-mi venea sa cred!

Omul sub vremi, omul sub Codrescu. Cum a ramas AZEC-ul fara “Ortodocsi” si “Romana”

Nu-mi venea sa cred ca este vorba de acelasi Claudie pe care l-am votat cu totii la alegerile AZEC, dupa cum convenisem impreuna cu el, pentru a nu iesi Codrescu vicepresedinte. Codrescu care, atunci cand a vazut ca pierde, a anulat posibilitatea votului prin mandat, semnat de altfel, si a refacut, ilegal, alegerile. Ce trist a fost atunci, Claudie. Cat de rau mi-a parut pentru el. Am propus imediat impreuna cu alti frati, ca si el, sa-i cream postul de secretar general. Nu, nu a mai vrut. A zis ca nu vrea sa fie sub Codrescu. Si acum?…
Nu-mi venea sa cred ca este acelasi Claudie care, totusi, dupa alegeri, impreuna cu alti putin frati, parea ca sustine propunerea mea ca AZEC-ul sa fie numita Asociatia Ziaristilor si Editorilor Crestin-Ortodocsi. Dupa ce aceasta propunere a fost refuzata de noua-veche conducere, ca sa nu discriminam alte confesiuni, am propus sa aiba introdusa in titulatura, macar, Romana. Distinsul “ziarist crestin” Marius Vasileanu, colegul “ziaristului crestin” Dan Stanca, s-a ridicat atunci ca la sedintele de Partid si a spus: “Sa mai terminam domnilor cu nationalismele astea! Ce Roman?!”. Bine-bine, s-a replicat, dar si Biserica noastra se numeste “Biserica Ortodoxa Romana”. E voie?
Ca un semn de “despartire a apelor”, dupa ce vicepresedintele Codrescu Adolf Marian Vasile Crivat a zis ca e prea complicat sa schimbam denumirea la Tribunal (?!) s-a cazut de acord ca, oricum, “nu suna bine” ARZEC. Parca AZEC suna mai bine?, mi-am zis eu, si fratii mei, printre care, am crezut, se afla si bietul Claudie.
Nu-mi venea sa cred ca este acelasi Claudie care-mi spune ca numai eu si fratele Rafael am fost singurii care am reactionat la porcaria cu interzicerea expozitiei martirilor de la Iasi, in timp ce Codrescu si AZEC-ul au tacut malc. Nu-mi venea sa cred ca este acelasi Claudie care s-a revoltat impreuna cu mine pentru sacrilegiul din centrul Bucurestiului, cand un ungur stipendiat de UAP L-a expus pe Mantuitor in postura de felatie plus o Biserica pe post de Dracula si alte abjectii, sau cand ICR a trimis un Iuda crucificat, decapitat si ejaculand pentru a reprezenta Romania in Germania. Momente cand ne intrebam impreuna: atunci la ce e bun AZEC-ul asta daca tace, tace, tace? E bun, ca sa adune toate ouale intr-o caldare, ca si “FOR”-ul, la asta e bun, ziceau niste frati calugari. Of, of!

Hotul striga hotii. Prostul moare de grija altuia. Cum a sustinut bietul Claudie un sovieto-“roman”.

Si-acum, in plin proces de “despartire a apelor”, Razvan Codrescu apare cu falsul “caz Dan Stanca”, revelator, intradevar, pentru deconspirarea filierei sovietice, neo-kominterniste, infiltrate in dreapta romaneasca, dar la care ma voi referi separat, in alt capitol.
Bietul Claudie, ce face? Merge pe linia trasata de zecile de comentarii “anonime”, altfel plasate si comentate cu aplomb de Codrescu si se da, singur, in fapt. Plaseaza un nou post “inspirat”, vezi, Doamne, in care, “inteligent”, imi dedica piese psihadelice provenite din rastelul ancestral al sovieto-romanului Crivat Vasile Adolf Marian Codrescu. Mai mult, ma acuza de “sustinerea agresiva” (?! – cam slab vocabularul) a lui Iurie Rosca, “tovarasul comunistilor”. Asta-i cumea! Acum inteleg ca bietul Claudie nu e numai naiv: el l-a sustinut in alegerile din Basarabia pe candidatul PNL Nicolae Dabija, fostul secretar al Komosmolului Uniunii Scriitorilor din RSS Moldoveneasca, fost membru al CC al Uniunii Comunist-Leniniste a Tineretului din URSS, fost membru al PCUS. Claudiu i-a dedicat in Formula AS ditamai interviul plin de perieri unui agent sovietic dovedit, cu acte in regula! Vezi doar doua referiri aici: Palatul candidatului PNL Nicolae Dabija si dovezile stransei sale colaborari tovarasesti cu Militia, Comsomolul si PCUS si Fără comunişti în Parlamentul României sau de ce tovarăşul Dabija îşi camuflează trecutul.
Spre deosebire de el, Iurie Rosca este singurul politician roman, de pe ambele maluri ale Prutului, care s-a impotrivit oficial propagandei homosexuale cu adevarat agresive, in plenul Parlamentului de la Chisinau, dar si in strada, alaturii de tinerii de la ASCOR-Basarabia. Vezi De ziua internaţională a familiei PPCD apara familia traditionala si Fotografii de la mitingul pentru normalitate si anti-propaganda homosexuala anti-crestina de la Chisinau.
Nu este cazul sa-i explic eu politicile actuale, aici, dar nu pot sa nu notez faptul ca PPCD, partidul lui Iurie Rosca “tradatorul”, este cel care a contribuit decisiv la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, dupa lupte grele si indelungi cu aparatul sovietic kaghebist prin care a trecut, ca pestele in apa, si sovieto-“romanul” lui Claudie, Dabija-PCUS. De aceea oricine ma face pe mine “tradator” ca sustinator al singurului Partid Crestin care a mai ramas in intreg spatiul romanesc ori este bou ori este un ticalos de agent anti-roman. In tot cazul, nu are nas Claudiu Tarziu sa discute despre Iurie Rosca si nici macar sa indrazneasca sa ridice problema romanismului in Basarabia dupa ce a sustinut un agent sovietic pentru Parlamentul Romaniei.

Varza de Bruxelles din capul bietului Claudie. Tradatori ai Romaniei din curtea Rost

Si pentru ca am ajuns la Capitolul agenti, tradatori si “romani”, haideti sa vedem ce-are domnul ziarist crestin Claudiu Tarziu in curtea lui.
Cand am citit prima oara revista Rost, am dat de numele lui Teodor “Doru” Baconsky, fiul poetului proletcultist Anatol E. Baconsky (cel cu Lenin – vezi “poemul”, integral, mai jos, cu dedicatie). Sigur, fiul n-ar nici o vina, dar stiti proverbul cu aschia… Baiatul, cam vai de… tatal lui, a fost luat sub pulpana de Bartolomeu. Insa, chiar asa, sau tocmai d-aia, si-a facut de cap. Era un fel de Daniel, teologul in blugi, cu care, de altfel, e si bun prieten. La toarta, as putea spune. Nu este singurul. Tanarul propagat pe orbita politicii si diplomatiei de Andrei Plesu are mai multi prieteni apropiati. Acum ambasador la Paris, s-a gandit sa nu stea in Ambasada, ca e cam veche, si si-a luat cu chirie un apartament cu… 11.000 de euro lunar plus cheltuieli. Dar astea sunt detalii. Revin. Cand l-am gasit, acum niste ani, in Rost, mi-am facut cruce, am inchis revista si am pus-o deoparte. Mi-am zis: cam infantil Tarziu asta! Daca n-o fii altceva! Am avut dreptate, in ambele cazuri.
Pentru ca Baconsky fiul reprezinta exact chintesenta vie a celor aparati cu atata osardie de “fratele” Claudie si “maestrul” “dreptei romanesti” Codrescu: intelectualul “crestin” a carui misiune este sa surpe ordinea fireasca din interior, “sa revizuiasca notiunile”.
Iata cateva exemple din “operele” lui Baconsky, considerat pe blogul Rost drept “una dintre cele mai luminate minti pe care le-a avut guvernul”, “unul dintre cei mai eruditi diplomati si un scriitor de real talent”:
Kosovo: tot raul spre bine: “Declaratia unilaterala de independenta a provinciei Kosovo va fi curind ascultata in Parlamentul de la Pristina” (Cotidianul).
“Lipsită de informaţii serioase (pentru că nu e capabilă să le caute), presa noastră s-a inflamat cu o falsă Afacere Dreyfus, în stil românesc: „erezia“ mitropolitului Nicolae Corneanu, care s-a împărtăşit din potirul greco-catolicilor. („Cazul“ Corneanu – Cotidianul)
“Ca ortodocşi, dar şi ca foşti subiecţi ai comunismului am trăit sub o dublă înstrăinare faţă de Occident. Astăzi, mediile româneşti ombilical ataşate de credinţa ancestrală respectiv de regimul politic prăbuşit în 1989 continuă să blocheze civilizarea societăţii noastre. Presupun că aici – şi nu în măruntele dispute interne – trebuie căutată rădăcina urii faţă de funcţia critică a „intelectualilor publici”… Personal, cred însă că procesul de legitimare a intelectualilor publici nu mai poate fi stopat odată ce facem parte din Uniunea Europeană. Am certitudinea că, în următoarele decenii, elita noastră îşi va realiza tot mai convingător vocaţia de a grăbi şi aprofunda occidentalizarea României. E totuşi nevoie să cunoaştem mai bine adevărata istorie intelectuală a Europei, care ne-a fost mereu ascunsă din motive confesionale sau ideologice. ” (Tăcerea vinovată Cotidianul)
“Dincolo de asemenea fineturi teoretice, independenta spirituala a catolicului sau protestantului nu s-a regasit niciodata in „biserica politica si nationala“, proprie spatiului rasaritean. E ceea ce am vazut ca se petrece si dupa ruptura din 1989. BOR s-a comportat mai departe ca „Biserica a neamului“, iar obedienta ei fata de puterea seculara s-a manifestat la cotele pe care colaborarea cu regimul bolsevic le consacrase deja ca norma.” (Sintem o turma? – Cotidianul)
Catolicii şi protestanţii beneficiază, orice s-ar zice, de o mai mare coeziune internă. Se recunosc mutual, dincolo de frontierele naţionale, şi formează ansambluri geopolitice relativ distincte. Putem depista remedii menite să facă din „lumea ortodoxă“ mai mult decât o iluzie? Unul ar pretinde o nouă condamnare a filetismului în cadrul unui sinod panortodox. Nouă, întrucât naţionalismul ecleziastic a fost deja tratat ca erezie printr-o Enciclică de la… 1848. Un alt remediu ar implica voinţa patriarhilor răsăriteni de a se întâlni mai des, indiferent de contextul politic bilateral. Nu e imposibil, de vreme ce aria ortodoxă a intrat în proces democratic. Însă soluţiile avansate par utopice. Tribalismul valorifică orgoliile locale, scuză eşecurile, ascunde stagnările şi generează adrenalină militantă. E mai comod aşa.” (Iluzia „lumii ortodoxe“ – Cotidianul)
Adica, spre final, cam ce-mi arunca mie in spate cuplul Codrescu-Tarziu. Se vede ca au avut de unde sa se inspire. Personal, cred ca Baconsky vorbeste singur despre cazul Tarziu. Nu mai am ce adauga.
Inainte de a va recomanda partea a doua a excursului prin pseudo-dreapta romaneasca – Cum vrea sa invie Dan Stanca din cenusa Maresalului Antonescu – mai este de remarcat, in finalul primei parti, un alt membru de frunte al “gruparii Rost”, artizan al “dreptei romanesti”: Varujan Vosganian.
Pentru Varujan Vosganian, cand a fost nominalizat sa ocupe functia de “comisar de Bruxelles”, Claudie era gata sa mute muntii, sau, macar, sa aduca celebrul Radio Erevan la Bucuresti.
Varujan Vosganian, revendicat de Claudiu Tarziu drept ceva membru fondator al Rost, a fost, dupa cum probabil stiti, un ministru al Guvernului PNL. Un navetist, inainte de 1989, pe ruta Bucuresti-Erevan. Cara caciuli de astrahan, pe langa informatii. Apoi, mai recent, un aranjor al ridicarii turnului de langa Biserica Armeneasca, care a dus la craparea unui perete al ansamblului armenesc ortodox, monument istoric si arhitectonic. Un baiat de mingii al mai multor mogului damboviteni si kazahstanezi. Marele patriot si nationalist roman Varujan Vosganian a facut parte dintr-un Guvern liberal care a militat si era gata-gata sa si realizeze o hotie nationala: conferirea averii marelui mecena ortodox Emanoil Gojdu, lasata tinerilor saraci ortodocsi ai Ardealului, catre Guvernul Ungariei prin inventarea unei a doua Fundatii Gojdu, botezata Fundatia publica romano-maghiara Gojdu. Cam ca la FOR si “FOR”. Dumnezeu nu a vrut sa se intample acest sacrilegiu. Cu numai un singur vot in plus, Ordonanta Guvernului liberal al stramb-dreptaciului Varujan Vosganian, cu care se mandreste Claudiu Tarziu, a cazut.
Ce vreti mai ridicol decat atat pentru o grupare cu un alt “Rost”: reprezentantii “dreptei romanesti”, un post-proletcultist sovietic si un navetist armean?

Lenin (cu dedicatie speciala pentru P&ROST si sovieto-“romani”)

De mult îmi staruie un gînd:
Pe Lenin cum sa-l vad dormind
În Mousoleul lui, departe, pe care-l vad în cîte-o carte
Sau despre care-mi spun prieteni întorsi în tara de curînd –

Sa-l vad cum odihneste lin,
Sub semnul vremii care trece,
Cînd iarna-si pleaca mîna-i rece
Pe zidul-naltului Kremlin.

Stiu bine, drumu-i lung si greu
De-aici de pe meleagul meu;
Sînt mii de kilometri poate – paduri, cîmpii, îndepartate
Cu holde mari al caror fosnet adesea îl aud si eu.

Sînt fluvii pe al caror vad,
Cînd valurile trec la vale,
S-aud vuind hidrocentrale,
Cu glasul apelor ce cad.

Cei care-au fost ne povestesc
Cum oamenii în valuri cresc
Spre Mausoleu, din zi în noapte, pasind usor, vorbind în soapte;
Din toate colturile tarii veniti, acolo se-ntîlnesc.

De-i timp frumos ori mohorît,
De-i frig, de-i ploaie ori zapada,
Pe Lenin vin mereu sa-l vada
Cum odihneste linistit.

Batrînii îsi aduc aminte
De vremurile dinainte
Cînd glasul lui, vestind victorii, chema la lupta muncitorii
Si parca vorbele-i de-atuncea si-acuma le rasar în minte.

Furtuni trecura pas cu pas,
Si cîte-n lume se schimba –
Doar visul lui n-a fost sa moara
Si vesnic tînar a ramas.

Afara neaua a-nghetat
Si viscolele-n zbor strabat
Si undeva-n Kremlin o raza de la fereastra lumineaza –
O vad mineri, soldati, colhoznici, vreun activist îndepartat.

Acolo Stalin rînd pe rînd
Cai noi spre comunism croieste
Si ceas cu ceas îsi împlineste
Cutezatorul juramînt.

O, ne-ncetat voi astepta
Pe Lenin – cînd sa-l pot vedea,
Sa-i spun ca razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,
S-aprind arzînd mereu mai tare si lumineaza-n tara mea.

Un gînd îmi staruie mereu
Dar calea-i grea si-ndepartata
Si nu stiu de-am s-ajung vreodata
Sa-l vad dormind în Mausoleu.

Stiu însa la Bicaz în munti
Pe unde brazi cu-albastre frunti,
Pe lînga Bistrita aproape, tacuti se odihnesc în ape
Si cerbii suie spre izvoare în toiul codrilor carunti,

Un vad unde muncim mereu
Si construim înaltatoare
Hidrocentrala noastra mare
Cu vuietul adînc si greu.

Acolo amintirea lui,
Rasare-n fata orisicui!
Cu fiecare zi mai vie si visul lui acolo-nvie
De parca însusi Mausoleul albeste-n codrii albastrui –

Si tîrnacoapele cînd bat
Si stînca din adîncuri frînta
Si apele cînd se framînta
Vorbesc de Lenin ne-ncetat.

Si-atunci cînd vom sfîrsi cu bine,
Vor geme apele batrîne
Si vor zbura prin mii de fire lumini cu raza lor subtire,
Iluminînd cîmpii si sate, miscînd tractoare si combine,

Atuncea stiu ca-n fata mea,
Printre caderile de ape
La fel de viu si de aproape
Pe Lenin am sa-l pot vedea.

A.E. Baconsky
Februarie 1952

PS: NU am uitat de Ravenna!

Intreaga clasa intelectuala in frunte cu GDS, creatia FSN si secretarii sai generali Pata-Plesu-Liicheanu, sustin din inima refacerea Partidului

Cum au ratat “intelectualii” ocazia de a fi mari

Dupa ce timp de patru ani au inchinat ode “conducatorului iubit”, infierindu-i dusmanii si girindu-i prin interventiile lor toate actiunile sefului statului – fie ca erau sau nu demne de un presedinte -, ieri, intelectualii de casa ai lui Basescu au ratat ocazia sa fie macar o data obiectivi. Desi ziua debuta intr-o nota favorabila, agentiile de presa publicind o scrisoare in care nume sonore precum Gabriel Liiceanu, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Cartarescu, Sorin Iliesiu, Vladimir Tismaneanu, etc. ii cereau presedintelui “sa nu gireze o alianta cu PSD, mostenitor al Partidului Comunist”. Misiva solicita in mod expres ca actualul sef al statului “sa mediteze foarte bine” inainte de a accepta ca PSD sa revina la putere, mai ales in combinatie cu “imaculatul” PD-L – “decizie care poate trimite Romania cu 20 de ani in urma”. “Timp de patru ani, 2000 – 2004, in care cuvintele cele mai rostite fusesera «coruptie» «frica», «santaj», «izolare», romanii s-au simtit inselati si persecutati. Intelectualii incomozi erau ridicati de pe strada, justitia era infaptuita in sufrageriile baronilor rosii, membrii cabinetului faceau deliciul presei internationale prin delapidarile de fonduri europene iar programul de la televizor era facut indeaproape dupa agenda lui Adrian Nastase”, au tinut mortisi intelectualii semnatari sa-i reaminteasca lui Basescu.

Tot ei au sustinut ca momentul condamnarii comunismului “ a fost o confirmare reala a faptului ca asteptarile noastre nu au fost inselate si milioanele de victime ale totalitarismului si ale unei ideologi barbare au fost razbunate intr-unul din cele mai solide documente din istoria Europei cu privire la trecutul recent. Bine conceputa si total in spiritul tuturor pozitiilor publice adoptate de semnatari de-a lungul anilor, scrisoarea nu a fost insa asumata de catre acestia.

Concret, contactati de jurnalisti, multi dintre intelectuali in cauza au negat faptul ca ar fi semnat documentul, chiar daca unii au declarat ca, “in principiu”, este vorba de un “text bun”. Astfel, Gabriel Liiceanu a sustinut ca este vorba doar despre “o nebunie pura” cauzata de electronica avansata care permite oricarui “nebun” sa poata folosi orice adresa de e-mail. “Cred ca semnaturile noastre sint folosite de cineva care vrea sa dea un aer de plauzibilitate semnaturii” – a conchis Liiceanu.

La rindul sau, vicepresedintele Aliantei Civice Sorin Iliesiu a declarat si el ca cineva “a abuzat” de numele trecute la semnatari si ca adresa de la care a fost trimisa scrisoarea nu apartine GDS. Totusi, Iliesiu a afirmat ca textul este bun si, in principiu, l-ar fi semnat. Alte doua persoane care au negat semnarea misivei sint Gelu Trandafir – membru CNA – si Mircea Mihaies – vicepresedinte al ICR. La fel ca Iliesiu, Mihaies a apreciat si el textul ba chiar a spus ca ar fi posibil sa-l semneze dar nu inainte de a afla mai intii exact “despre ce este vorba”. Fara a se stii exact cui i-a apartinut ideea si cine a compus scrisoarea cu pricina, cert este ca alianta PSD cu PD-L maculeaza toate principiile adinc perorate de toti cei trecuti ca semnatari. Infirmarea semnaturilor nu face altceva decit sa-i puna intr-o penibila postura pe intelectualii nostri de rasa care s-au trezit in situatia de a-si inghiti credintele de dragul idolului mult slavit – Traian Basescu. Daca ar vrea sa-si spele imaginea ar trebui sa puna mina pe pix si pe hirtie si sa condamne, cu adevarat, coalitia PD-L – PSD si pe mentorul ei de la Cotroceni.
Adelina Ionicel / 7 Plus

“Intelectualii” s-au spitalizat urgent

Intelectualii lui Băsescu şi-au băgat singuri pumnul în gură

Tăcere, confuzie şi îngrijorare. Nicidecum indignare. Aceasta este starea de spirit a intelectualităţii din România în cea mai importantă perioadă de după alegeri, când pe scena politică se poartă negocieri intense pentru formarea unei majorităţi parlamentare.

Intelectualii preşedintelui speră în tăcere ca UDMR să-i scape de PSD.Dacă În urmă cu câteva săptămâni numai ipoteza unei coaliţii PDL -PSD ar fi aruncat în aer societatea civilă, acum intelectualii lui Băsescu aşteaptă în linişte un deznodământ pentru ca abia apoi să-şi poată construi un discurs. Contactaţi de Cotidianul, oamenii de cultură au închis rând pe rând telefonul fără să facă vreo declaraţie on the record, invocând faptul că lucrurile nu s-au limpezit încă şi solicitând amânarea exprimării opiniei până după validarea Cabinetului Stolojan.Andrei Pleşu, spre exemplu, spune că „nu este în priză”, referindu-se la faptul că nu este la curent cu actualitatea politică din ţară, el aflându-se de o bună bucată de vreme în Germania.

Horia-Roman Patapievici ne-a comunicat marţi că nu poate vorbi pentru că este în spital, iar Gabriel Liiceanu nu a putut fi contactat. Traian Ungureanu a anunţat că va zice ce are de spus în editorialul de vineri.Câţiva dintre ei însă şi-au asumat păreri on the record fără protecţia anonimatului.„Sunt îngrijorat că opoziţia din România este extrem de fragilă, eu mi-aş fi dorit ca PSD să facă opoziţie. Cu 18% cât are PNL şi televiziunile sunt în pericol să fie manipulate prin vechile comenzi de stat à la Adrian Năstase, şi ziarele, şi televiziunea publică, şi, în general, şi opoziţia liberală este în pericol. 70% este o putere enormă”, se teme criticul literar Daniel Vighi. El consideră că liberalii sunt vinovaţi pentru că au ieşit din joc: „Eu nu vreau să dau vina pe PNL, dau vina pe Patriciu, pentru că Norica Nicolai şi Crin Antonescu nu au consultat filialele din teritoriu, aşa cum democratic a făcut-o PSD, pentru că altfel cred că ar fi stat lucrurile”.În viziunea Alinei Mungiu-Pippidi, fragilitatea opoziţiei nu este o problemă pentru un stat membru al Uniunii Europene. „Găsesc că o soluţie PSD şi PDL nu e mai rea decât o soluţie PSD şi PNL, pentru că la ora asta nu mai există nici un partid congenital imoral pe care să-l excluzi din start. În acest moment nu mai contează atât de mult ce au făcut partidele în trecut, ci ce vor face în viitor. Şi există două surse de risc foarte mari pe care le văd la temelia acestei alianţe, care altfel găsesc că este o alianţă bună, pentru că şi eu cred că România trebuie să aibă o largă majoritate pentru perioada de criză care urmează, în care vom avea sindicate şi oameni în stradă. Mă tem însă să nu fie plătită cu nişte costuri care să submineze această eficienţă a ei. Cele două costuri majore pe care le văd sunt, pe de-o parte, independenţa justiţiei şi, pe de alta, să nu existe genul de lăcomie foarte mare pe care din păcate am văzut-o şi în sânul Alianţei D.A. şi care de fapt a dus la subminarea primului an, 2005, când oamenii se blocau unii pe alţii de teamă că ceilalţi câştigă mai mult decât ei”, a comentat Pippidi. La rândul lui, Andrei Oişteanu crede că „în politică nu alegi ceea ce vrei, ci alegi dintre variantele pe care le ai”.„Cea mai bună soluţie era într-adevăr cea pe care a dorit-o PDL, alianţa cu PNL şi UDMR. (…) Liberalii s-au crezut indispensabili, ori cu PDL, ori cu PSD, s-au crezut «partidul balama» cum l-a numit Dinu Patriciu, fără de care nu se poate face un guvern. După refuzul PNL, au mai rămas două variante, ambele proaste: guvern minoritar, PDL-UDMR, şi guvern hipermajoritar, PSD, PDL, UDMR. Cred că iminenţa crizei economice a împins situaţia către ultima variantă. Personal, nu mă simt confortabil cu acest «Pact pentru România»“, a adăugat Oişteanu, care consideră că nu „există probe” pentru a-l suspecta pe preşedintele Traian Băsescu că ar fi girat din umbră coalizarea celor două formaţiuni. Şi scriitorul Mircea Cărtărescu spune că varianta PSD+PDL este „neplăcută”, dar îşi exprimă speranţa că nu se va concretiza. „Eu cred că PSD trebuie mai întâi să-şi reconsidere trecutul şi greşelile uriaşe pe care le-a făcut în toată perioada de după Revoluţie şi apoi să intre la guvernare. Eu cred că această variantă va avea consecinţe foarte neplăcute pe termen lung, inclusiv pentru alegerile prezidenţiale. Şi preşedintelui Băsescu şi imaginea PSD-ului, şi imaginea PDL-ului vor fi afectate de această alianţă. Eu încă mai am speranţe să nu se facă cu PSD-ul”, conchide Cărtărescu.

Protest înscenat al intelectualităţii

O scrisoare atribuită Grupului de Dialog Social (GDS) prin care se solicită preşedintelui Traian Băsescu să nu gireze o alianţă la guvernare între PDL şi PSD s-a dovedit că este o farsă. Miercuri dimineaţă, mai mulţi jurnalişti au primit pe e-mail o scrisoare deschisă adresată şefului statului şi semnată de nume grele ale societăţii civile, printre care Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Vladimir Tismăneanu, care condamnau negocierile dintre PDL şi PSD, „această formaţiune moştenitoare a Partidului Comunist, metamorfozată doar onomatopeic”, care „a stat la baza celor mai mari traume colective din istoria României recente”. Semnatarii au dezminţit categoric existenţa documentului, despre care spun că a fost trimis de la o altă adresă de e-mail decât cea a GDS.
10 Dec 2008 / Diana Lazar / Cotidianul

AZI: Conferinţă de presă SILGARD/GARDASIL, UN VACCIN CONTROVERSAT. Tot AZI: Conferinta despre ce ar vrea ICR sa faca Iuda Romaniei

În loc să rezolve criza asistenţei medicale din România, Ministerul Sănătăţii promovează o campanie de vaccinare a fetelor de 11-12 ani cu “Silgard” (”Gardasil” în variantă americană), vaccin destinat prevenirii cancerului de col produs de virusul papilomatos uman (HPV).

Punerea pe acelaşi plan a vaccinurilor care previn bolile copilăriei cu un vaccin ce se presupune că ar preveni o boală care apare doar după începerea vieţii sexuale (mai ales în condiţii de libertinaj), denotă o grabă nejustificată, de neînţeles pentru cei preocupaţi cu adevărat de soarta copiilor noştri, cu atât mai mult cu cât nu au fost comunicate şi informaţiile privitoare la efectele nocive.

De aceea, Asociaţia „Christiana”, Asociaţia „Pro Vita”, Asociaţia „Sfintii Martiri Brancoveni” şi Asociaţia „Rost” organizează marţi, 25 noiembrie, la ora 17.00, la biserica Sfânta Treime din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă pentru copii „Grigore Alexandrescu”, bd. Iancu de Hunedoara 30-32, o conferinţă de presă a prof. univ. dr. Pavel Chirilă cu privire la efectele controversate ale vaccinului „Silgard”.

Persoane de contact:
Andreea Băndoiu, tel. 0788.436.195
Rafael Udrişte, tel. 0748.034.951

Vaccinul “anti-cancer” – Bun sau rău pentru copilul meu?
Ministerul român al Sănătăţii a lansat luna aceasta un program naţional de vaccinare împotriva papilomavirusului uman (HPV) cunoscut şi ca “vaccinul împotriva cancerului de col uterin”. Programul vizează peste 110.000 de fete de 10-11 ani, din clasa a IV-a. Asociaţia “Pro-vita”, Filiala Bucureşti, vă oferă câteva informaţii suplimentare care să vă ajute în luarea unei decizii corecte privind administrarea acestui vaccin (comercializat sub numele de Gardasil şi Cervarix) copiilor dvs.
“Ai încredere în mine, ştiu ce fac…”
În 2004, compania Merck (producatorul Gardasil) a retras de pe piaţă un alt medicament considerat “sigur”: Vioxx. Netestat suficient, acesta s-a dovedit a avea efecte secundare excepţional de grave (inclusiv infarct şi deces).
Nici “vaccinul împotriva cancerului de col uterin” nu a fost testat îndeajuns, aşa cum vor arăta datele de mai jos. Sunteţi gata să riscaţi viaţa copiilor voştri?
Nu suntem împotriva medicinei şi nici a ştiinţei. Suntem împotriva transformării copiilor noştri în material experimental. Citiţi, judecaţi, decideţi!
1. MATERIAL INFORMATIV DESPRE VACCINUL “ANTICANCER” Gardasil/Silgard şi Cervarix. (Autor: Asociaţia Provita Bucureşti)
2. Ministerul Sănătăţii certifică faptul că vaccinarea este opţionala: Răspunsul Ministerului Sănătăţii Publice la solicitarea Provita Bucureşti (fisier pdf). De asemenea, Ordinul MS 1612/2008, care reglementează campania de vaccinare, precizează: “Refuzul de a efectua vaccinarea se face prin declaratie scrisa a parintilor copilului, cu asumarea consecintelor ce decurg din acesta.”
3. Prof. dr. Pavel Chirilă despre vaccinarea HPVExtras din conferinţa organizată de A.S.C.O.R. Iaşi. Tema: “Provocările contemporane ale Bioeticii“. Invitat: prof. dr. Pavel Chirilă (17 noiembrie 2008).
Continuarea la
https://provitabucuresti.ro/gardasil-cervarix/

Vezi si
Război întru Cuvânt
STOP EXPERIMENTULUI BIOLOGIC CU VACCINUL GARDASIL (SILGARD)!
Blogul lui RAFAEL UDRIŞTE
DOSAR DE PRESĂ “GARDASIL/SILGARD”
ATENTIONARE PUBLICA: “GARDASIL-SILGARD”, UN VACCIN CONTROVERSAT. “Efecte adverse”: MOARTE si STERILITATE

In timp ce societatea civila crestina se preocupa de viitorul copiilor nostri, ICR-ul lui Patapievici face cam acelasi lucru, dar in sens invers: se preocupa cum sa ii traga mai usor in iad. Sigur va mai amintiti porcariile unor faliti promovati asiduu de anticrestinii fara frontiere: Benedek Levente si Alexandru Radvan. Ei bine, dupa ce intelectualii lui peste si-au plans in pumnuleti ca nu mai au timp sa-si dea cu creme pe corp pentru ca sunt atacati de fiorosii ziaristi liberi (promit ca o sa revin, pe larg, asupra acestui subiect grotesc), acum si-au mai propus sa-si rascoleasca putin propriul rahat reincalzind ciorba sexului in plex. Redau fara a mai comenta comunicatul prin care suntem instiintati pe ce se mai duc banii vaduvei romane si va invit, pentru a aintelege ce este in mintea lor bolnava, sa va amintiti singuri imaginile (nu am de gand sa mai postez obsesiile lor de piti-psihopati) prin care au devenit “faimosi” acesti doi gunoieri ai lui Patapievici: un Iuda rascracit si o Romanie batjocorita. Cam asta vrea sa faca Romaniei ICR-ul si GDS-ul lui Patapievici, Plesu, Liiceanu, Tismaneanu ot Brucan. Eu le-am mai spus vorba lui Nae Ionescu: o sa inceapa sa simta cum le circula ceva rece pe sira spinarii: o coada cu solzi venita din haul intunecat in care-si vor petrece eternitatea…

ICR: “89.89… – Artă, sex, putere – cu Alexandru Rădvan şi Levente Benedek

Marţi, 25 noiembrie 2008, de la ora 18.00, o nouă dezbatere din seria Arte Marţiale de la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38, Bucureşti) îi are ca protagonişti pe artiştii Alexandru Rădvan şi Levente Benedek. Alexandru Rădvan şi Levente Benedek au fost implicaţi recent, via mass media, într-un scandal care a depăşit cu mult graniţele restrînse ale lumii artei. Expoziţiile recente ale celor doi artişti (Alexandru Rădvan la Bochum, Levente Benedek la Atelier 35 din Bucureşti) au fost considerate manifestări de o violentă obscenitate, susceptibile să afecteze chiar imaginea românilor. La Artele Marţiale din această lună va fi căutată miza reală atât a întreprinderilor celor doi artişti, cât şi a atacurilor la adresa acestora în mass media. Vor fi discutate relaţiile dintre obscenitate şi spaţiul public, dintre obscenitate şi politică şi acelea dintre obscenitate şi credinţa religioasă. Alexandru Rădvan şi Levente Benedek vor contribui la încercarea de a înţelege reprezentările actuale asupra raporturilor dintre sex şi autoritate, dintre sex, putere, exces şi succes în artă.

Cît este risc şi cît este oportunism în tematizarea obscenităţii în arta actuală? Cum s-a ajuns ca sexul, în artă un teritoriu al evaziunii, să devină invaziv din perspectiva opiniei publice? Ce bariere au fost trecute, ce filtre au fost străpunse? Cine şi de ce a produs această transgresiune? Ce este orgie, alergie, patologie, ce este ocultare şi ce este estetizare, complacere sau strategie de promovare în recursul la obscenitate? Ce valoare euristică are sexul în apropierea de arta actuală şi în apropierea artei actuale de spiritul vremurilor noastre? E sexul instrumental, polemic ori consensual? Cît sens poate să dezvăluie sexul în arta de acum? Sexul în artă este un semn al puterii, al contestării, al subversiunii sau o marcă a supunerii?

Împreună cu Alexandru Rădvan şi Levente Benedek, publicul, marţial sau imparţial, este invitat să ia poziţie faţă de sex şi artă, pe 25 noiembrie la ICR.

Moderator: Erwin Kessler”

Saracii…

Informatorii de azi si de mîine (Andrei Plesu & Co)

de Petru Romosan

Totusi, traim într-o tara minunata. Si progresam. Avem rezultate iesite din comun. Uite, de exemplu, nu mai avem informatori de Securitate. Desigur, cu exceptia celor din Vechiul Regim, care vor fi prinsi pîna la unul si vor fi supusi oprobriului public. Azi traim într-o lume desavîrsit morala, fiecare îsi vede de obligatiile lui si nimeni nu-si mai toarna colegul de serviciu, parintii sau copiii, si cu atît mai putin pe cei care le sînt complet indiferenti.
Dar oare chiar asa sa fie? În 1989, Securitatea însemna aproximativ 15.000 de angajati, tehnicii si plutonierii inclusiv. Estimarile pentru astazi sînt duble. Metodele, procedeele, scopurile sînt cam aceleasi în serviciile secrete din toata lumea si asta de vreo cincizeci de ani. Vorbim de o meserie care nu se schimba de la o primavara la alta si nici de la o presupusa revolutie la o revolutie autentica. Numarul informatorilor – benevoli, fortati, inconstienti – trebuie sa se fi înmultit dramatic. Mediile predilecte de recrutare sînt presa, partidele politice, lumea interlopa, mediul economic, locurile publice foarte frecventate, universitatile etc.
Spionajul economic românesc în exterior se apropie de zero: din incompetenta si din prudenta (sau frica). Pe cine sa mai spionam în materie de înalta tehnologie? Sîntem asociati, prin UE si NATO, cu cei mai importanti producatori. Si daca nu spionam în exterior, e probabil ca supravegherea interna a populatiei a crescut proportional. Înseamna asta politie politica sau stat politienesc? Judecati dumneavoastra. Si nu uitati ca progresul tehnologic ajuta foarte mult: telefoane mobile, e-mail-uri, masini de ultima generatie usor de utilat cu «cipuri» dragute. În plus, din ce în ce mai multa lume se îndeletniceste cu ascultarea live. E si un fenomen de societate, o dambla.
Adevarul e ca sîntem de rîsul curcilor cu marile dezvaluiri din presa si cu pateticele dezbateri morale de pe televiziuni. Se descopera cîte un amarît de informator de pe vremea lui Dej sau cîte o «Dana» jenanta de prin anii ’70. Marii nostri ziaristi nu sînt capabili sa-si depisteze colegul de birou care-i «vinde». Iar calitatea presei se resimte si mai toata lumea începe sa se dumireasca. Opiniile mecanicizate nu mai conving. Transferurile de personal de la o unitate la alta, mai ceva ca în fotbal, nu mai pot ascunde adevarul ca aproape toate institutiile de presa par sa faca parte dintr-o „Scînteia” mare sau o Directie a presei. Si, cum anchetele altadata livrate la plic de niste «anonimi» nu mai sosesc, jurnalismul de investigatie si-a dat duhul!
Singura «publicatie» sau «televiziune» care mai produce oarece investigatii-spectacol pare sa fie DNA, ratînd însa sistematic scopul pentru care a fost creata. Stranie e si disparitia grupului organizat zis «societate civila». De pe la începutul mandatului lui Traian Basescu baietii s-au rasfirat prea de tot. Sfîrsitul tragi-comic al CNSAS în urma hotarîrii Curtii Constitutionale în dosarul Dan Voiculescu ne da masura statului de drept. Conform Curtii Constitutionale, CNSAS a functionat ani de zile pe baza unei legi curat neconstitutionale. Onisoru, Dinescu, Plesu, Patapievici si ceilalti revolutionari din colegiul CNSAS nu au fost decît niste triste copii balcanice, dupa doua sute de ani, ale revolutionarilor de la Paris, de dupa 1789: Robespierre, Danton, Marat, Saint-Just. Numai ca la Bucuresti ghilotina pare fabricata din hîrtie de ziar sau imagini TV. Nici ghilotinele nu mai sînt ce-au fost!
În Europa civilizata spre care aparent ne îndreptam si noi, din cînd în cînd e prins cîte un ziarist care lucreaza prea îndeaproape cu vreun serviciu secret national sau strain, apar dezvaluiri socante despre vreun intelectual care nu se ocupa cu ceea ce pretinde. Occidentalii traiesc mai ales în prezent. Sigur, mai descopera si cîte un batrînel fascist ascuns într-o manastire sau într-un sat uitat de lume. Sau clarifica vreo veche istorie neelucidata la vremea ei. Dar prezentul ramîne preocuparea principala. Oare de cîti ani mai avem nevoie pîna sa ajungem în prezent? Si cînd o sa-i deconspiram pe lobbistii politicienilor (simplisti, mîrlani, bine platiti) si pe cei ai afacerilor tenebroase de astazi?
P.S.: (nota informativa în atentia tov. Plesu) Tovarase Plesu Gabriel Andrei, planul de masuri al Securitatii prin care trebuia sa fiu facut turnator, ca si cel prin care trebuia sa fiu lichidat au fost abandonate de cîtiva ani buni. Contactati-va de urgenta superiorii. Apropo, o mica întrebare deocamdata: cuvîntul înainte la compilatia numita «carte» a lui Mihai Razvan Ungureanu, director SIE, l-ati scris în calitate de fost sau de actual? Sa traiti!

Nota mea: Domnul Romosan mi-a adus aminte de ceva! Trebuie sa-l dau in judecata pe Mihai Razvan Ungureanu si pe editorul lui, parca Silviu Lupescu, de la PolitRom, pentru drepturi de autor. Mi-au folosit cateva interviuri la compilatia care apare sub semnatura lui Razvanel, fara sa-mi ceara acordul. Asa da, “intelectuali”, fosti si actuali! Nu stiu cum sa ma amuz mai tare cu chemarea in instanta… Bineinteles, pentru a proteja SIE de un astfel de scandal penibil (“Seful SIE a furat pe banda”, “Hotie ordinara la varful SIE”, “Furt intelectual girat de capul agentilor SIE”, etc, etc) sunt dispus sa cad la pace: 50-50 din vanzari (banuiesc ca volumul s-a luat/dat obligatoriu o data cu salariul in Moneda unica si integrata europeana…)!
🙂

Ce i-a mai enervat pe Plesu, protectorul lui Patapievici si pe Tismaneanu, beneficiarul favorurilor ICR din banii nostri

Beizadele si ponei roz (Insectar 2)
de Petru Romosan
Neobositul grafoman „anticomunist” Vladimir Tismaneanu o vampirizeaza de cîtava vreme pe regretata Monica Lovinescu, sub ochii negocianti, complici, ai celor care s-au însarcinat, din interese similare – vom vedea în continuare -, sa-i protejeze memoria. Nu m-ar mira ca beizadeaua bestiei comuniste poreclita Ciungu’ (Leon Tismaneanu, agent sovietic) sa ne propuna curînd si seriale (tot în Evenimentul Zilei) despre luptatorii din munti, urmate de seriale despre puscariile din vremea lui tac-su. Dupa o metoda bine verificata, beizadeaua îsi rescrie propria istorie. Ca si colegul sau Pacepa, zis Sobolanul, va începe curînd sa pretinda ca el, si numai el, ne-a scapat de comunism. La sfîrsitul anilor ’70 si începutul anilor ’80, cînd tinerii intelectuali români încercau sa se strecoare prin arcanele cenzurii, Vladimir Tismaneanu tot grafoman era, dar unul ardent comunist. Colectiile revistelor Viata studenteasca, Amfiteatru si alte gazete de partid din epoca pot fi consultate de toti cei sincer interesati. Prelegerile lectorului de partid Tismaneanu (fiu de lector de partid) sînt însa mai greu accesibile. Toate acele texte pot fi strînse astazi si tiparite în cîteva volume, sponsorizate eventual de ICR-ul condus de Patapievici. La o repede socoteala, vom observa ca, dintre scriitorii care combateau la începutul anilor ’80, cei care fac cel mai mare zgomot azi sînt, coplesitor, mediocrii, falsii, netalentatii de atunci.

Integral la

si inca:

Din gîndirea poneiului roz
de Cornel Nistorescu
Un redactor (îmi reprim tentatia de a adauga un nume si un atribut) a publicat pe blogul sau de pe Cotidianul.ro o jumatate de fraza din articolul meu intitulat „Canalie de facto -H.R.Patapievici”. Autorul articolului zice ca este un citat „din unul din cele mai josnice texte pe care le-am citit vreodata. Cu masca de gaze pe figura eventual, daca doriti, îl puteti citi aici!”. A urmat o ploaie de jigniri si înjuraturi din partea trupei Patapievici-Tismaneanu, dar si a cititorilor, unii chiar fara sa fi citit mai nimic din opera înteleptului cu papion, între altele si un fel de tatic al poneiului roz. Pentru o dreapta judecata a acestora, reiau fraza completa din articolul incriminat:
„Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici („ma simt personal jignit de prostia bascalioasa, de acreala invidioasa, de stridenta de toapa a acestei populatii ignare. Fondul ultim al substantei nationale românesti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia daca este o umbra: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”) as putea spune si eu: ma simt personal jignit ca un cacanar cu tupeu, autor al unor panseuri fara logica, sa bata cîmpii pe seama poporului sau si apoi, pe banii acestuia, sa conduca operatiuni de reprezentare în lume si tot el sa-i dea lectii si note de buna purtare!”.
Aceasta a fost fraza, e drept, cam lunga pentru care am fost pus la colt de admiratorii, servitorii si gascarii lui H.R. Patapievici. Pentru ca multi dintre ei îl iubesc fara sa-l citeasca si pentru ca unii dintre ciomagarii sai din presa nu stiu ce apara, mai adaug cîteva citate care pot fi parcurse chiar cu masca pe figura sau în mîna cu pixul de semnat demiterea din functia de director general al Institutului Cultural Român, cel care functioneaza pe contributia mai mica sau mai mare a fiecarui cetatean. Mai precizez ca si titlul articolului meu a fost extras tot dintr-o formulare a personajului în cauza. Pentru o corecta întelegere reiau fraza lui H.R. Patapievici: „Canalie de facto, românul este un colaborationist bovarizat de ipocrizia aspiratiei la dizidenta”. Am folosit citatul si exprimarea pentru ca nu demult documente incontestabile ne arata ca tatal lui H.R. Patapievici nu seamana deloc cu anticomunistul din povestile sale prin care ne cerea sa-i admiram biografia.
Integral la

Ca si:

Refolosirea lui Vadim – Cornel Nistorescu, „Canalie de facto”- H.R. Patapievici – Cornel Nistorescu, Scandalul de la ICR – Iancu Motu, Miscarea poneiului roz – Petru Romosan, Patapievici si contabilitatea – Cornel Nistorescu, Tineri fripturişti de vază – Cornel Nistorescu, Stînga, dreapta, stînga-mprejur – Petru Romosan, Fripturistii lui Basescu si alti grafomani – Petru Romosan, Votezi Oprescu si parasesti orasul – Petru Romosan, Stafii bune si stafii rele – Cornel Nistorescu

Brândușa Armanca, ICR-Budapesta: “EU NU REPREZINT ROMÂNIA!”. ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un român

Brandusa Armanca (persoana sfericoidala care nu e Plesu, din fotografia alaturata), director al ICR-Budapesta, functionar public, cu salariu platit din buzunarele noastre, a comis azi un act pentru care va fi reclamata atat la Agentia Nationala a Functionarului Public cat si la conducerea Ministerului Afacerilor Externe (pentru ca ICR este, deja, o institutie anti-romaneasca). Aflata la Reuniunea Anuala a Diplomatiei Romane, intr-o disputa publica, starnita chiar de ea, pe tema premierii, din banii nostri, ai patibularilor, a unui revizionist maghiar recunoscut – directorul Duna TV si al postului adiacent cu nume elocvnet, Autonomia TV, Cselényi Laszlo -, directoarea ICR-Budapesta a exclamat, referitor la acest act: “EU NU REPREZINT ROMANIA!”. Intrebata, alaturi de alti martori, in numele cui a oferit atunci acel premiu, Armanca a continuat: “In numele ICR-Budapesta!”. Si ICR-Budapesta pe cine reprezinta?, am insistat eu. “Treaba noastra!”, a fost raspunsul incredibil venit din partea functionarului public pripasit la Budapesta. Inteleg ca “noi”, adica cei de la ICR, nu reprezinta Romania. Gura pacatosului adevar graieste!

Vezi mai jos scandalosul caz ICR-Budapesta promovatorul autonomiei teritoriale, care se adauga la scandalosul caz ICR-Stockholm promovatorul homosexualitatii, care se adauga la scandalosul caz al ICR-NY promovatorul kitschului anti-crestin si anti-semit, care se adauga la scandalosul caz al ICR-Paris si ICR-Berlin promovatoarele “stiintei turnatoriei”, care se adauga la scandalosul caz al mentinerii unor anti-romani ca HR Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu la sefia ICR. Asta-i “diplomatia culturala” a Romaniei? Comandante, nu mai vezi padurea de uscaturi?

Premierea postului DUNA si AUTONOMIA TV de catre ICR-Budapesta

Conform unui comunicat al Institutului Cultural Roman – Budapesta, presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, si de alti membri ai trupei de profitori, au decernat la Budapesta, pe 11 decembrie, la Palatul Duna, “Premiul de excelență culturală al ICR Budapesta”, alături de “premiile media”. “Premiul cultural, costând intr-un trofeu de bronz creat de sculptorul Peter Jecza, membru al Academiei de arte din Romania si deopotrivă al Academiei de arte frumoase din Ungaria, precum si dintr-o consistentă sumă de bani, va fi inmânat celebrului scriitor Esterházy Peter, tradus in România cu Un strop de pornografie maghiara, O femeie (la Humanitas, evident), Verbele auxiliare ale inimii si sub tipar Harmonia caelestis (Curtea veche)”, transmite ICR Budapesta. “Premiile media vor incununa carierele jurnalistilor Cselényi Laszlo, presedintele Duna TV, canal international care implineste 15 ani, si Eva Iova, redactor sef al revistei Foaia Românească din Gyula”.
Ceea ce a refuzat sa transmita ICR este ca “suma consistenta de bani” a fost de 10.000 de euro pentru Pornografia maghiara preferata de Humanitas iar, cand a fost sa recompenseze jurnalismul din Ungaria, Plesu, Patapievici si Coop s-au gandit ca presedintele unui post total antiromanesc, cum este DUNA TV, care are ca televiziune subsidiara si postul directionat spre Slovacia, Voivodina si Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merita 6000 de euro iar romanca Eva Iova, de la “Foaia romanesca”, ziarista care se lupta zilnic cu iredentismul si agresiunea maghiara de stat, merita premiul cel mai mic, de 4000 de euro.
Gestul acestora, impreuna cu modul patologic in care Ioan Buduca – cunoscut pentru deviatiile si pasiunile sale inversioniste – a sarit in apararea lui Horia Roman Patapievici au provocat o reactie din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocala, pe care o prezentam integral mai jos. Foarte interesant, aflam modul in care “operele” lui Plesu sunt publicate si “vandute” in Occident la fel cum se proceda, pe vremuri, cu cele ale lui Ceausescu.

Prieteniile paguboase ale conducerii ICR

Zilele trecute, presedintele Institutului Cultural Roman, Horia Roman Patapievici (foto), insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies si de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, au decernat la Budapesta premii in valoare de 15.000 de euro din partea ICR scriitorului maghiar Esterhazy Peter si presedintelui DUNA TV, Cselényi Laszlo, care raspunde si de postul anti-romanesc AUTONOMIA TV. Iată reacția scriitorului anticomunist Radu Portocala:

Imi lasasera un gust neplacut, acum cateva saptamani, dizgratioasele contorsiuni prin care Ioan Buduca incerca sa-si convinga memoria de irealitatea unei discutii la care el insusi a participat (ZIUA, 3 septembrie 2007). Cu putin timp inainte, scrisesem ca informatia privitoare la vizita lui Ion Iliescu la Tescani imi fusese data in mai 1990 de catre Radu G. Teposu. “Radu Portocala se intareste in iluzia ca in mai 1990 Teposu i-ar fi comunicat o informatie”, noteaza Buduca, sugerand ca as suferi de halucinatii retroactive. Daca Ioan Buduca a uitat aceasta discutie, petrecuta in mica redactie a “Cuvantului”, inseamna ca are probleme de aducere aminte si ca nu e nimic de facut. Daca, insa, el se preface ca a uitat-o numai pentru a-i fi pe plac dlui Andrei Plesu, inseamna ca are probleme morale, ceea ce e mult mai grav si, din pacate, la fel de iremediabil. Pe 8 decembrie 2007, tot in Ziua, Ioan Buduca – fost si poate actual colaborator al ICR – se dezlantuia impotriva senatorului Eugen Mihaescu, folosind prilejul pentru a-mi da si mie o mica lovitura. “Ce-a mai auzit domnul senator Mihaiescu (sic!)? I-a spus Radu Portocala, fost director la ICR Paris, ca ICR Bucuresti ar fi alocat o suma <exorbitanta> pentru o traducere a unei carti de Andrei Plesu in franceza. “Dl senator Eugen Mihaescu a citit, ca multi altii, ceea ce scriam, pe 1 decembrie 2006, in scrisoarea mea de demisie: <ICR Bucuresti a semnat cu un editor francez, fara respectarea nici uneia dintre procedurile care ne sunt impuse noua, un contract scandalos de 28.500 de euro (la care se vor adauga pretul traducerii si drepturile de a reproduce ilustratiile) pentru publicarea unei carti care, in mod sigur, nu se va vinde. Un editor mai scrupulos, sau o negociere mai serioasa, ar fi redus aceasta cheltuiala la aproximativ 6.000 de euro!> Presa bucuresteana a descoperit repede, chiar de la ICR, despre ce carte era vorba si a facut mai multe comentarii acide pe aceasta tema. Dl senator Mihaescu a avut deci la dispozitie destule surse publice. Care e, insa, povestea acestei carti? Sa subliniem, de la bun inceput, ca e vorba despre “Pitoresc si melancolie” – teza de doctorat a dlui Plesu, sustinuta in 1977 si aparuta la Editura Univers in 1980. In 2006, ICR Bucuresti a decis s-o publice in Franta, de aceasta “realizare” ocupandu-se personal dl Mircea Mihaies. Dosarul a ajuns, fireste, la ICR Paris in primavara lui 2006. El continea primul capitol tradus in franceza si un curiculum vitae al autorului, din care am aflat ca numarul premiilor si al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Plesu e sensibil mai mare decat acela al cartilor publicate. Am inceput prin a inmana acest dosar directorilor a doua mari edituri pariziene (Grasset si Fayard), care, dupa cateva saptamani, si-au manifestat dezinteresul total.

“Operele” lui Plesu, cumparate ca cele ale lui Ceausescu

Cum am comunicat la Bucuresti acest rezultat foarte putin pe masura pretentiilor si asteptarilor, sacra misiune de a-l publica in Franta pe dl Plesu mi-a fost retrasa discret. Intre timp, imi inchipui cu usurinta prin ce intermediari ICR Bucuresti a continuat negocierile, dar, cu toate ca eram inca director al Institutului de la Paris, nu am mai fost tinut la curent cu evolutia lor, ceea ce inseamna ca se hotarase “scurt-circuitarea” mea – tehnica nu numai ineleganta, ci si anormala in circumstantele date.
Printr-o pura intamplare – altminteri nu as fi aflat niciodata de existenta lui! -, cu o luna inainte sa demisionez, am descoperit contractul care avea sa fie semnat cu editura Somogy. Astfel am aflat ca ICR urma sa “participe” cu 28.500 de euro la aceasta publicare si ca, in plus, se angaja sa plateasca traducerea in franceza si drepturile de reproducere a ilustratiilor (tarifele muzeelor fiind, in medie, de 100 de euro pentru o imagine). Stiind cat costa tiparirea unei carti in Franta, am comunicat la Bucuresti uimirea pe care mi-o pricinuisera termenii acestui contract, din care simtul masurii lipsea cu totul. Fara rezultat, evident! Biografia dlui Plesu avea nevoie de aceasta editie franceza si, iata, ICR era in masura sa-i faca un mic serviciu.
Finalul intamplarii confirma cele ce prevazusem acum un an. Cartea a aparut pe 24 septembrie 2007, dar, cateva zile mai tarziu, Editura Somogy o anunta ca epuizata. Succes fulgerator? Nici vorba! Un editor demn de acest nume nu lasa sa se epuizeze un titlu atat de repede, ci il retipareste pana cand satisface integral cererea pietii. Singura explicatie posibila e ca ICR a cumparat cele cateva sute de exemplare publicate (fiecare costand 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) si le-a pus la hibernat in vreun depozit. Tot asa facea si MAE, inainte de 1989, cu “operele” lui Ceausescu, editate pe bani grei in toate limbile pamantului.

Institutul Cultural Roman a cheltuit, asadar, o suma considerabila pentru a publica in Franta o carte care nu a trait, care nu a starnit nici un ecou si care a disparut in momentul aparitiei. Altfel spus, bani aruncati pe geam. Precedentele doua esecuri ale dlui Plesu pe piata cartii din Franta (Editions de l’Herne in 1990 si Editions Buchet-Chastel in 2005), ambele finantate de Centre National du Livre de la Paris, ar fi trebuit, totusi, sa constituie un semnal de alarma pentru conducerea ICR. Ei bine, nu! Nobilul sentiment al prieteniei – pe bani publici, fireste! – a precumpanit. Si totusi, nici prietenia, nici banii publici nu l-au ajutat pe dl Plesu sa parcurga lungul si anevoiosul drum de la Dambovita la Sena – oricat s-ar chinui Ioan Buduca sa creada contrariul.

Radu PORTOCALA

ZIUA, vineri, 14 decembrie 2007

ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman

de Victor RONCEA

Institutul Cultural Roman ne ofera un nou “Drept la replica”, de data aceasta la articolul fostului director al ICR-Paris, reputatul scriitor si publicist anticomunist Radu Portocala, publicat de noi sub titlul “Prieteniile paguboase ale conducerii ICR”.

Conducerea ICR crede deja ca trimiterea unor tidule in plic, prin care se eludeaza regulat raspunsul, pe puncte, la reclamatiile de presa si, apoi, stimularea unor sinecuristi ai ICR sa aduca jigniri grave ziarului ZIUA, poate deveni o practica.

In noul “Drept la replica”, la fel, se ignora total oferirea unei explicatii firesti. De exemplu, pentru premierea, din banii contribuabilului roman, a presedintelui unor televiziuni ungare cu o politica anti-romaneasca fatisa. Este vorba de presedintele DUNA TV, Cselnyi Laszlo, care raspunde si de postul subsidiar denumit sugestiv AUTONOMIA TV, si caruia ICR i-a oferit pe 11 decembrie, la Palatul Duna din Budapesta, un premiu in bani de 6000 de euro. Tot atunci i-a fost oferit scriitorului maghiar Esterhazy Peter, cu volumul Humanitas “Un strop de pornografie maghiara”, premiul cel mare de 10.000 de euro. Iar jurnalistei romance care cu greu reuseste sa publice “Foaia romaneasca”, Eva Iova de la Gyula, i s-a oferit si ei un premiu, sa fie!, de 4000 de euro. Nu este foarte clar nici de ce la aceasta manifestare a trebuit sa se deplaseze, tot pe banii contribuabilului, si presedintele ICR, Patapievici, si vice-presedintele, Mircea Mihaiesi, si altii, in frunte cu Andrei Plesu.

In acelasi drept la replica, se afirma totusi ceva, legat de teza de doctorat a lui Andrei Plesu, sustinuta in 1977, “Pitoresc si melancolie”, pe care ICR s-a gandit sa o publice la Paris pentru 28.500 de euro. Si anume ca ICR “a primit gratuit, conform contractului de finantare, 200 de exemplare din tiraj”. Ce sa intelegem, ca cele 200 de exemplare sunt tot tirajul care a costat doar 28.500 de euro, si, acum, daca s-a epuizat – dupa cum a constatat Radu Portocala la fata locului, la Editura Somogy – trebuie sa ne asteptam la editia a doua?

Publicarea tezei lui Plesu ar fi fost desemnata de un “juriu independent”, mai afirma ICR. Intrebarea noastra este insa daca nu cumva publicarea acestei teze, din 1977, are totusi vreo legatura cu “prieteniile paguboase ale ICR”, cu faptul ca ziaristul de la “Dilema” Andrei Plesu este promovatorul fizicianului Horia Roman Patapievici sau poate cu faptul ca Plesu face parte din Consiliul de Conducere al ICR sau poate cu faptul ca sotia sa, Catrinel Plesu, este chiar directorul Centrului de Carte al ICR. Daca nici una dintre aceste posibilitati nu poate fi considerata – desi un anchetator OLAF ne-a invatat ca traficul de influenta si conflictul de interese stau la baza coruptiei institutionalizate – ne cerem scuze si propunem ICR sa publice si TOATE celelalte “lucrari” ale lui Andrei Plesu din vremea celor opt ani de cercetator la Institutul de Istoria Artei, aparute in revista institutului, “Studii si cercetari de istoria artei”, si anume: o treime de coloana plus alte opt pagini, in 1972, 15 pagini, in 1978 plus alte 2 pagini, in 1988, dupa ce se intorsese de la cele doua burse Humboldt derulate in Republica Federala Germania.

Asteptam, de asemenea, un “Drept la replica” care sa-l corecteze pe colaboratorul ICR, Ioan Buduca, care afirma: “Vorba lui Goethe: daca o carte se intalneste cu un cap si suna a gol, nu intotdeauna e de vina cartea”. Probabil ecoul sunetului scos a reverberat atat de tare incat conexiunile nu l-au mai gasit pe adevaratul autor, acesta fiind de fapt umoristul si omul de stiinta german Georg Christoph Lichtenberg.

ZIUA,  luni, 17 decembrie 2007

Sursa: Roncea.Ro

Vezi si Raluca22:

Caracatita ICR- astazi, “bratul de la Budapesta”

Noua securitate-partea a II-a. Caracatita ICR- “bratul” Budapesta- Brandusa Armanca

Noua Securitate- partea a III-a. Caracatia ICR- “bratul” Budapesta- Brandusa Armanca

si

Alianta Familiilor din România critica Institutul Cultural Român pentru promovarea homosexualitatii

Generatia de mancurti cu Pata-Plesu tata si muma

DELICIUL IMPOSTAŢIEI

de Iulian Capsali
Sunt indivizi pe care, dacă îi întrebi ce cusur au, îţi răspund fără să răsufle: sunt prea sincer. Nu au alte păcate, nu tu mândrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decât cel inevitabil al expunerii permanente a plăpândului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred că aşa se vede pe sine Mihail Neamţu în acest moment. O victimă a propriei sincerităţi. Aşa şi este. Amoralitatea acestuia are când virtuţi de maestru, când pudori de margaretă. Să introduci în discuţia despre „cazul Corneanu” evocarea abruptă a „cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparentă inocenţă peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada măiestriei pe care ar fi putut să şi-o desăvârşească în regimul trecut, când cei de această teapă se cocoţau pe cadavre pentru vreo promovare sau ieşire în străinătate. Te acuzau că eşti legionar, te înfundau şi îşi astfel asigurau viza pentru Occident. Slavă Domnului, acum există această „şansă providenţială în darul libertăţii”, şi nu se mai pune problema… Dar rămâne juisarea între oglinzile paralele ale carierei. Trebuie să nu dai nici o secundă impresia că nu eşti de partea oglinzii care împarte fericirea. Oricum, nu te poţi nici ascunde şi nici opri. Îţi place şi devii bulimic. Traiectoria ţi-o manageriezi atent, dar cu o mină indiferentă, de creştin care se lasă în voia Domnului. Din când în când, te uiţi cu coada ochiului la oglindă şi îţi dregi vocea. O scurtă impostaţie, o solfegiere caldă, pot să fie debutul unei cariere de prim-solist.

Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmecă stârvul societăţii şi muşcă acolo unde trebuie să muşte. În timp ce zeama i se scurge pe la colţurile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stăpân, cu rânjet satisfăcut, dar nu pe deplin. Are o frică atavică şi este tensionat: oare ar fi putut dăuna mai mult şi nu a făcut-o? De cele mai multe ori stăpânii nici măcar nu-l observă, ceea ce-i trezeşte nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire.Dupa o (altă) scurtă impostaţie, Mihail Neamţu reuşeşte să extragă din arsenalul (greco-)catolic altă etichetă obosită, care se lipeşte din ce în ce mai greu, chiar dacă este ajutată cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmează o scurtă cutremurare dezgustată: în popor slavofilismul este de ocară din pricina istoriei. În ochii intelighenţiei occidentalizante este de asemenea de ocară, dar din alte considerente: culturale. Nu contează că nu argumentează nici măcar anemic această presupusă „vina” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulată iar în gură printr-un plescăit scurt, gata să fie folosită iar la lipit următoarea etichetă. Impostaţia nu poate ţine permanent loc de arie. Dar mai contează? Coada începe să i se unduiască şerpeşte. Este porţiunea mai consistentă a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba încearcă să şi-o tragă încurcat sub falduri; coada este mai puternică decât jena. Demonizarea adversarului este înfăptuită, instinctul satisfăcut… de ce să-i fie ruşine? Până la urmă, de ce să vrea să fie altfel decât este? Pustiirea poate să înceapă a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzică psaltică şi amiroase vag a tămâie. Este greu până te obişnuieşti, apoi urmează rutina, iar bucuria minciunii ajunsă la climax devine efervescentă. Dacă ai casa pusă la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzică indispensabilă. Din aceste două acuze mizerabilissime (legionarism şi slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are în calomnie o cronică lipsă de imaginaţie. Clevetirile lui se confundă cu bulele gazoase. Clipocesc…
În noiembrie 1994, Mihai[l] George Neamţu – numele întreg al prelungirii cozii – scria în Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica „Este tânăra generaţie… o generaţie pierdută?”, din care vă ofer în treacăt următorul fragment: „Să ne mai întrebăm atunci de ce aceşti numeroşi «intelectuali», mulţi dintre ei gazetari, istorici sau analişti politici […], nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei? Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»”. Sau, acelaşi, în „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), în care îl elogiază pe Codreanu, certându-i pe legionarii şi neolegionarii care se poartă fără tact şi compromit idealurile, şi în care conchide: „Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul [de puterea politică a vremii – n. mea]. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta”.
Oricât o să pară de ciudat, îl prefer pe liceanul Neamţu, cu toate năzbâtiile vârstei de atunci, dar ale cărui porniri sincere sunt de înţeles în acel context ingrat, nocivului Neamţu de acum, care siluieşte şi intoxică imaginea publică a unui om care nu i s-a arătat niciodată ostil, ba dimpotrivă. Motivele sunt evidente: oricât s-ar şterge la colţurile gurii, zeama deja i-a săpat obrazul. Începe să capete trăsăturile unui Ţurcanu mai cultivat, care nu îşi mai reneagă trecutul prin excesul de tortură fizică, ci prin turpitudine. Adolescentul naiv şi sensibil a fost întors pe dos, fără resentimente. Excitaţia dată de atingerea epidermică cu zonele de influenţă şi putere (politice şi/sau culturale) a devenit, între timp, mai puternică decât greaţa dată de posibilitatea unui eşec etic. Oricum, pielea şi-o păstrează, precaut, în interior. Greaţa nu; ea este afişată, ca un dat nobiliar, în afară.
Ce a făcut, în fapt, Mihail Neamţu? Vine, la finalul controversei legate de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu în biserica greco-catolică „Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, îşi revendică, în subtext, impostaţia ca pe o profunzime de reflecţie izbăvitoare şi detensionantă, dar în fapt nu aduce modificări de substanţă la chestiune; toate fuseseră spuse şi răspuse dinainte. Poate doar mici amănunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai puţin cunoscute marelui public; în rest, cazul fusese dezbătut pe toate feţele. Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanţă în plus. Mai mult decât atât, nu există nici o diferenţă de substanţă în tratarea subiectului între autorul articolului „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) şi Mircea Platon, iar acesta o şi recunoaşte: „Deşi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic şi ortodox sub aspect teologic…”Trebuie recunoscut faptul că paranteza spune totul despre felul rapid în care se distanţează de adversar, ca un peşte curentat, chiar şi atunci când se hrăneşte, în mare, cu aceleaşi idei. În cazul unui om al cărui demers îl susţii tu însuţi cu argumente în prima parte a eseului, dar care nu este în „fosa muzicienilor perfecţi”, deci trebuie defăimat prin inserţii dezonorante în cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge graţios cu bagheta pe umăr, semn că poţi merge cu orchestra în turneu dacă la cheie îţi păstrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar să ai grija ca, din când în când, coada să ţi se zbată brusc şi să lovească acolo unde este „neapărată nevoie”. Fără să ţi se spună. Din proprie iniţiativă. De fapt, coada reacţionează aproape reflex, independentă de (ne)voinţa purtătorului. Orchestra o să acopere la timp zgomotele. Şefii de partidă vor încuviinţa zâmbind vag. Dirijorul o să-l atingă cu bagheta pe umăr. Iar ciclul poate reîncepe…Acum eseistul nostru, într-un puseu de gândire globalizantă, denunţă cu glas de castratto (sic!) preocupat: „Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabilă a continentului african?”. Dacă scoatem sintagma „Biserici ortodoxe” şi o înlocuim cu „cetăţenii noştri”, ai putea jura că este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles. Sunt curios de câte ori pe zi se gândeşte Mihail Neamţu la soarta continentului negru? Dar, să zicem, la faptul că, din pricina defrişărilor, triburi din jungla amazoniană îşi pierd arealul şi sunt ameninţate cu extincţia? Dar la copiii mutilaţi de războiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afectează şi tinere din ţara noastră? Îi văd îngrijorarea tot aşa de sinceră ca şi restul finalului de eseu. Ea nici nu contează, atâta timp cât dă bine în context. Demagogia planetară face bine la C. V. (ba, la o adică, poate să-l şi suplinească).
Dar să vedem sarabanda bizară de nume care se succed în finalul articolului, aduse în scenă pentru ca autorul să-şi sprijine – vorba unui prieten – gonflaţia morală.
Deci, în ordinea aparitiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Pleşu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Stăniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ică jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu şi – cu voia dumneavoastră – “actualul Patriarh al B.O.R.”. Această foame bulimică şi psihanalizabilă poate să dea măsura în care Mihail Neamţu îşi impropriază nume de persoane rejectabile ori oneste (în accepţiunea sa), pe care le foloseşte doar ca să-şi permită piruete sau fandări, în funcţie de interesele tranzacţionale care or să-i dea beneficii în procente de prestigiu. Şi este evidentă decontextualizarea – pe care o forţează până la falset – prin care introduce în miză personalităţi care nu au nici o legătura cu subiectul, fie doar pentru a-şi insufla autoritate şi/sau din linguşeală (pe lângă coadă, nici limba nu poate fi stăpânită în permanenţă), ori pentru a-şi introduce adversarul în zone mai mult sau mai puţin defăimătoare, în ochii aceloraşi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemţene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile.
De atâta plăcere, coada are acum miscări scurte, de metronom, încât şi orchestra, şefii de partidă, dirijorul însuşi, toţi sunt uimiţi de precizia tempo-ului. Extazul este însă şi al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilaţia precară a ochilor unei plătici care crede că a prins o larvă de mal, cînd, de fapt, se opinteşte cu mustăţile unui somn care se odihnea pe lângă ţărm. Chiar dacă dirijorul începe să tuşească insistent, uneori impostaţia dusă până la deliciu are rolul perfid că nu te mai lasă să auzi contextul. Iar din pricina cozii nestăpânite, nimeni nu o să rişte să-şi mai pună instrumentele scumpe prea aproape. Chiar dacă o să mai muşte, o să pleznească din coadă spasmodic, iar limba rulată va fi cu greu împinsă în bolta palatină – în timp ce o să caute să-şi păstreze (tot mai dificil) aparenţele de onorabilitate. Văzută de sus, imaginea dă să semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de plătică rămas uimit.
Foto: Blog Razvan Codrescu

23 August: Omagiu conducatorului iubit, tovarasul Andrei Plesu, secretar general al Colegiului Novaia Europa si membru in CC al ICR

Dupã noaptea oricât de adâncã urmeazã aurora, aurora rosie. În cetate, atât noaptea, cât si aurora nu sunt fenomene astronomice, ci fenomene umane: asa cum exista stelele pe cer, asa exista si tovarasii Lenin si Stalin, Tismaneanu si Plesu. Ni s-a întâmplat parcã ieri sã strãbatem o asemenea noapte încât ajunseserãm sã credem cã zorii nu mai vin – noaptea national-legionara. Sau, mai grav, cã zorii, zorii bolsevismului autentic nici nu existã. Ajunseserãm sã credem cã bezna monarhista si antonesciana e vesnicã. Atunci când noaptea a esuat într-un spectacol istoric, lipsiti de sprijinul Armatei Rosii eliberatoare, cand Romania era sa ramana Mare, aproape ne-am pierdut mintile. Vulnerabili cum eram, am ajuns pradã usoarã pentru barzii vechii lumi, Noica, Eliade, Cioran, cei care ne spuseserã cã grota umedã, oarbã si înghesuitã în care vietuiserãm, aceasta Romanie de care ne e sila in fiecare clipa – ca o fecala, o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii -, era chiar paradisul si care se transformaserã într-o clipã în clopotarii libertãtii si rezistentei nationale anticomuniste.

Erau dispusi sã ne vâre într-o altã iluzie cu gratii si cu cruci, probabil: sa ne duca si la Biserica! Dar aurora are apostolii ei: tovarasii Marx, Engels si Lenin, in varful constelatiei! Si, sa nu-l uitam pe parintele nostru, al aurorei sangerii: tovarasul Trotky! Cuvântul asa-zisilor filosofi, legionarii Noica, Eliade, Cioran, care doar au intinat nobilele idealuri ale adevaratei filosofii, marxist-leninista, fenomeno-liicheanista, si neo-trotkista, cãdea din ce în ce mai greu si ideile lor, nationale, îsi revelau, tot mai limpede, virtutile, cu sacrificii pentru tara si credinta in existenta unui Dumnezeu, altul decat cel ce ne-a dat si noua un ochi in schimbul sufletului: banul. Pânã la urmã, dimineata a sosit: 23 august, Revolutionar! Tanarul rege tembel impreuna cu vajnicii agenti ai NKVD si bravii tovarasi bolsevici comunisti sprijiniti de Armata Rosie eliberatoare a Noii Europe au schimbat cursul istoriei. Apoi, minune! Peste numai patru ani de curatare a societatii prin eliminarea intelectualilor de dreapta, cand tovarasii preluau puterea noii lor patrii si incepea marea colectivizarea pentru a da poporului nostru pamanturile banditilor de romani, s-a intamplat sa se nasca, intr-un al doilea Mare 23 august Revolutionar, conducatorul nostru iubit!
Asa micut cum era, a impresionat din prima clipa. Marele bulibasa de mai tarziu arata aproape la fel ca acum numai ca era mai sfrijit: un pitic cu barba, care avea sa devina apostolul nostru rozaliu. Chiar daca uneori patronul apostolului, miliardarul kazah Dinu Patriciu il mai confunda cu un pitic de gradina cand ii propteste paharul cu whisky pe chelie, el ramane la fel cum era cand a cerut sa intre in Partidul Comunist Roman, la doar 19 anisori, un inger, un inger cazut, in cap, ca toti aurolacii rosii ai tuturor regimurilor.
Dintre acei apostoli ai aurorei posterioare, printre cei mai eficienti si, cu sigurantã, cel mai bun turnator este domnul bulibasa Andrei Plesu. Dacã asupra turnatoriilor sale pe la SMB si Cabinetului 1 de la CC al PCR, inainte de a se “transfera” la porti straine, nu existã dubii, stiu bine cã multi dintre cititori au ridicat sprânceana când am pomenit de eficientã. Prejudecata conform cãreia intelectualii sunt cu cât mai rafinati cu atât mai neîndemânatici în cotidianul plin de fonduri de la stat al României de astãzi forjeazã încã multe perceptii. Ca si cum lecturile, stand tolanit in vila din strada Paris sau pe veranda conacului, te-ar face inapt pentru lumea asta, iar scrisul te-ar inadecva trãirii obisnuite, se spune despre intelectualii rosii ca fac marea eroare de a crede cã abstractiunile din mintile lor sunt vii, izolându-se, fãrã sã-si dea seama, într-o realitate securistica. Nu e locul aici sã explic de ce aceastã prejudecatã este aproape cu totul falsã, dar exemplul domnului bulibasa Andrei Plesu este cea mai bunã dovadã a contrariului. Banii publici ai contribuabilului german si roman adunati la ciorap de marii nostri exegeti Plesu si Liiceanu, incadratorii si parazitii lui Noica, urmati de bugetofelationistul Patapievici sunt o dovada de netagaduit. Paradoxal pentru cei care nu-l cunosc – dar si pentru cei care îl cunosc, poate -, domnul bulibasa Andrei Plesu a marcat România posttotalitarã nu doar prin talentul sãu manipulatoriu urias, prin burdihanul sau debordant si prin irezistibila-i gargara orala, ci si ca reîntemeietor de institutii. Institutii de cadre.

 

Chiar la o rapidã evocare, biografia domnului bulibasa Plesu-Tulceanu cuprinde o dimensiune fondatoare. Cel putin douã institutii create si dezvoltate de domnul bulibasa Andrei Plesu sunt evidente: Colegiul Noua Europã, a doua Academie de Partid “Stefan Gheorghiu” si revista „Dilema”, fosta “Convingeri Comuniste”. Despre influenta masivã a acestor douã institutii în viata noastrã homo-intelectualã nu mai e cazul sã vorbesc. Dar, pe lângã acestea, existã si alte institutii ale cãror nastere si dãinuire i se datoreazã si care marcheaza nefast si astazi Romania: in primul rand Frontul Salvarii Nationale si Grupul pentru Dialog Social, infiintate impreuna cu agentii sovietici si trotkisti Silviu Brucan, Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Virgil Magureanu si, cu voia dvs, ultimul pe lista, Mihnea Berindei, dupa cum certifica si disidenta Doina Cornea. Apoi, de ministeriatul sãu la Culturã se leagã plasarea Editura Partidului in bratele lui Gaby Liiceanu, prin bunul tovaras Ion Iliescu si inclusiv infiintarea Revistei Romania Mare – dupa cum certifica disidentul Dan Petrescu -, la ordinul tovarasului Petre Roman, fiul agentului nostru NKVD Walter Ernest Neulander. De ministeriatul sãu la Externe se leagã o omleta rece si… scuze, aici nu stiu ce sa mai scriu in afara de faptul ca m-a numit pe mine consul la Chicago, pe fiul poetul proletcultist A.E. Baconsky la Vatican si pe membrul CC al UTC Razvanel Ungureanu l-a saltat de fund in sus, de la Iesi la Bucuresti.

 

Începutul extinderii Retelei noastre mascate prin centre culturale “românesti” este tot opera sa într-un moment propice, prin contributia presedintelui nostru Ion Iliescu care ne finanta si fituica prin intermediul Fundatiei lui Buzura (pe care am reusit sa i-o luam de sub nas si sa i-o dam lui Patapievicz pentru a hali si mai multe fonduri de la patibulari). Apoi, câteva dintre cele mai malefice cariere în serviciul public românesc postdecembrist i se datoreazã tot lui: am zis deja de mine si Ungureanu, apoi Patapiewicz, Baconsky, Cioroianus si o sleahta intreaga de politruci de la cooperativa de papagali care au distrus aproape Ministerul de Externe si au capcanat Administratia Prezidentiala. Oricine a adus energii homo-intelectuale proaspete (fresh) si de bunã calitate (miam) pentru consolidarea noului drum al unor vechi institutii sau a recreat din nimic institutii rosii în aceasta Românie bezmeticã si imputita meritã toatã recunostinta noastrã. Iar domnului bulibasa Andrei Plesu i se cuvine aceastã recunostintã cu supramãsurã pentru cã dimensiunea reusitelor sale în aceastã privintã este unicã: a facut rahatul praf.

 

Pe vremea când „Scanteia” nu se învechise, în redactia din Aleea Alexandru unde il instalase gasca lui Gogu Radulescu si Leonte Rautu nu se aseza nimeni pe scaunul din capul mesei lungi dinspre ferestre. Era scaunul pe care sedea la sedinte domnul bulibasa Plesu, altfel cu aproape nimic diferit de celelalte scaune din încãpere; doar ca era ceva mai manjit. Când a plecat temporar de la conducerea revistei “Dilema Neo-Comunista: Pelicanul sau Babita”, pentru a prelua sefia diplomatiei anti-romanesti, cineva (sau Mircea Vasilescu, sau “maestrul” Radu Cosasu, chestiunea se dezbate si astãzi) a lipit pe scaun un anunt: „Acest scaun asteaptã fundul Maestrului dupa cãderea Guvernului”. Asa a stat acel scaun vreme de doi ani spre amuzamentul tuturor celor care treceau prin redactie. Guvernul n-a cazut – era tot al nostru! – dar domnul bulibasa Plesu pana la urma s-a plictisit si a obosit, pentru ca trebuia sa se trezeasca mai devreme de 12.

 

Evoc acest episod pentru cã trecerea domnului bulibasa Plesu prin diferite „scaune” s-a petrecut într-un fel unic, în ambianta cu toatã traditia amestecului dintre puterea administrativã si intelectuali cameleonici de la noi. El a avut capacitatea de a-si schimba culorile politice precum altii prezervativele. De la Ceausescu a trecut la Iliescu si apoi, fara nici o jena, la Constantinescu, inapoi la Iliescu, si dupa Basescu la urmatorul cont mai gras gasit.

 

Nu e vorba neapãrat de incompetenta cu care si-a exercitat functiunile, nu e vorba neapãrat de tarsala cu care le-a pãrãsit din prea multa lene si nici mãcar de faptul cã, desi a avut multe functiuni oficiale, nu a alergat niciodatã dupã vreuna (a fost dus cu masina neagra). E vorba despre fenomenul absolut unic al nealterãrii fibrei sale subumane la contactele de diverse naturi cu puterea: pe langa faptul ca a ajuns la andropauza, starea de totala nesimtire fata de tara in care are isi face veacul este cea care il caracterizeaza, dupa cum observa eminentul critic de arta Raoul Sorban. Dl bulibasa Andrei Plesu a fost mereu acelasi, egal cu burta sa, înainte, în timpul si dupã functie. Performantã subumanã rarisimã pe malul alunecos al Dâmbovitei: sa-ti pastrezi burdihanul la fel, sa-ti mearga bine tot timpul, de la chiolhanurile din conacul de la Tescani la cele oferite de Basescu si apoi, tot fara nici o jena, de Patriciu!

 

Cunosc legiuni de oameni, altfel foarte cultivati si extrem de inteligenti, pe care accesul la functie nu i-a smintit. Instalati în scaun nu au devenit importanti, nu s-au umflat în gusã, nu si-au pus sortulete si nu afiseazã un fel de eroism cu care îsi duc secera si ciocanul, echerul si compasul de demnitar, ca domnul bulibasa Plesu. Dupã functie – cã toate sunt trecãtoare – apare o depresie frustratã care nu-l mai pãrãseste nici azi, desi are aceeasi masina neagra la scara. E drept, in visul sau de marire in grad are o ambitie vanitoasã pentru o altã functie, încã si mai mare: rector al Universitatii Dinu Patriciu. Asta e regula Retelei. Domnul bulibasa Plesu este insa si exceptia si regula acesteia! Singurul de acest gen pe care il cunosc. Mã hazardez sã schitez o explicatie, valoroasã cât o lectie de viatã intr-o troaca, pana la ignat.

 

Mai întâi, simtul nativ al mistocarelii, bascaliei – de aici capacitatea de a mânui mereu distanta (auto)criticã dupa cum odinioara stramosii sai manuiau fraiele cailor furati. Apoi, cultura asimilatã pânã la a deveni prima sa contra-naturã – de aici constiinta dimensiunii hiperbolizante pe care o avem noi toti în raport cu lucrurile mici, precum poporul, istoria, statul etc. (un pitic de gradina printre alti gnomi, cum ar spune domnul Sile Liiceanu). În fine, reflexul nesãnãtos al totalitãtii – în fiecare secundã are constiinta neclarã, “Dilema”, nouã-veche, cã este ori buricul ori sfincterul lumii.

 

Scriind despre domnul bulibasa Andrei Plesu as fi putut spune ceea ce stie toatã lumea. Cã este un mare impostor. Stau mãrturie multe pagini din „Pitoresc si melancolie”, „Maxima imoralia” (titlul original oricum e plagiat), „Jurnalul de la Tescani”, „Limba pãsãrilor” sau „Despre îngeri cazuti”, scrisorile din subtirelul „Epistolar” si incalcita sa publicisticã. Dar poate cã cel mai important lucru pe care ni-l relevã scrisul domniei sale este noul sablon al limbii de plastic pe care incercam cu totii sa ni-l insusim si promovam pe urmele “new speak”-ului, o buruiana rea cu care vrem sa inecam de tot holda limbii romane – cum ne acuza de peste vremi reactionarul ala protolegionar de Eminescu, arde-i-as cadavrul din dulap – pentru ca apoi sa secam complet marea gandirii romanesti. Deliciul pe care îl ai atunci când nu îl citesti pe domnul bulibasa Plesu vine si din bucuria lãuntricã a pastrarii nealterate in tine a expresivitãtii splendide a limbii noastre. Am impresia uneori ca antisemitul ala de Eminescu, in calitatea lui de creator al acestei limbii ordinare, romana moderna, are totusi dreptate. Si cã limba românã are destinul multor bijuterii arhitectonice nationalizate de fratii si tovarasii nostri. A cãzut pe mâna unor proprietari care au cumpãrat-o pe nimic de la mostenitorii dezinteresati si o lasã în ruinã anume pentru a o demola si a construi în loc un bloc din termopan si otel inoxidabil. Aceasta face si domnul bulibasa Andrei Plesu, cu fiecare rând pe care îl scrie: distruge monumentul romanesc, simbolurile nationale, arãtându-ne cã limba românã nu este doar perfect abandonabila de cãtre românul de astãzi, ci ca este limba in care trebuie doar sa injuram, dupa cum ne invata marele nostru politruc Pataghiveci. Cred cã dintre toti vorbitorii ei actuali domnul bulibasa Andrei Plesu dã cel mai frumos onor limbii rromani (sau romales?).

 

În alt plan, domnul bulibasa Andrei Plesu ne dã sentimentul anormalitãtii si prin faptul cã are un asemenea succes gonflat la public. Dintre homo-intelectualii de primã linie este, cred, cel mai necitit, cel mai sarat, dar si cel mai iubit conducator al nostru, dupa Nicolae Ceausescu. Este o dovadã cã reactiile populatiei hipnotizate si spalate la creier sunt totusi asa cum ne-am dorit: pavloviene. Astfel, avem un bun temei de optimism: o sa bagam in groapa toata Romania (Dar atunci de la cine vom mai incasa banu’ gros? Of, alta Dilema!)

 

Sigur cã domnul bulibasa Andrei Plesu nu iese în afara “traditiei” noastre anti-crestine: ca orice alt intelectual comunist care si-a marcat timpul smintind mintile saracilor cu duhul, acum el se da “crestin”. Dar un crestin mai special, “transcedental”: cu sortulet. Nerãspunzând, probabil, unui mai vechi sfat pe care i l-a dat Constantin Noica, sa se lase de scris si sa ramana doar la umplerea burdihanului, el mai are si pretentii de “filosof”. Brosurile si insailaturile sale ar fi “Opera”. Se spune cã regina Victoria, întrebatã fiind dacã îl preferã ca prim-ministru pe Disraeli sau pe Gladstone, ar fi rãspuns: „Mi-e greu sã mã decid. Când stau de vorbã cu Gladstone, sunt convinsã cã este cel mai inteligent om din lume. Când stau de vorbã cu Disraeli, sunt convinsã cã eu sunt cel mai inteligent om din lume”. Se pare cã marea reginã nu s-a putut hotãrî niciodatã, pentru cã, în câteva rânduri, i-a numit succesiv pe cei doi adversari politici ireductibili în fruntea cabinetului ei.

 

Nu mã pot opri sã nu mã gândesc ce minune este ca regina Victoria nu a avut nesansa de a lua masa cu dl bulibasa Andrei Plesu. Este si Gladstone, si Disraeli si Pinocchio în acelasi timp. La masã cu dl bulibasa Plesu nu ai nici un dubiu cã vorbesti cu cel mai inteligent om din lume care te face sã te simti cel mai inteligent om din lume, chiar daca esti ca mine, un biet lingau. In asta consta marea lui (im)postura. Regina Victoria nu ar mai fi schimbat prim-ministrii atât de des, de frica sa nu vina bulibasa, asta sunt sigur, dar daca ar fi mers in schimb, la origini, in India, eu, trãitor în România începutului de secol 21, as fi contemplat un peisaj intelectual cu mult mai bogat si as fi fost mai putin sedat, chiar simtind cat imi lipseste macar un dram de inteligenta.

 

O fi domnit ea peste cel mai vast imperiu din istoria lumii, lipsita de intoxicarea bulibasei, dar n-a fost regina Victoria si n-ar putea sa fie nici catelusa sa asa de proasta precum sunt eu…

 

La multi ani, iubite conducator!

 

Bahtalo praleo!
Acesta este un pamflet avand ca sursa de inspiratie scarbosul Omagiu original adus Marelui Carmaci de catre pupincuristul

 

In atentia DNA si ANI: Hotie la ICR. Patapievici, scoate banii!

Din ciclul: ne tiparim si ne citim intre noi pe banii patibularilor

În cazul conflictului de interese, actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea legii, sunt lovite de nulitate absolută (art. 45 alin. 1); sancţiunile disciplinare pot merge până la eliberarea din funcţie (art. 47), iar persoana care a încălcat obligaţiile legale privind conflictul de interese va avea interdicţia de a exercita o funcţie sau o demnitate publică pe o perioadă de trei ani (art. 47 alin. 2).” – Agentia Nationala de Integritate

Consultand listele de carti publicate sau traduse de ICR de cand este presedinte Horia Roman Patapievici constatam an de an promovarea aceleiasi gasti provenite din Grupul pentru Dialog Social si revista “22”, Colegiul Noua Europa si revista “Dilema veche”, Cenaclul Manolescu si revista sa sau chiar din interiorul ICR. Pe ce planeta se crede ICR – vorba Hertei Muller – cand propune si publica inclusiv, sau mai ales, lucrarile membrilor Consiliului de Conducere al Institutiei: Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Alina Mungiu, Theodor Baconsky, Nicolae Manolescu, Magda Carneci, etc? Apoi, daca studiem CV-urile conducerii ICR constatam ca avem de a face cu membri fondatori, membri si colaboratori principali ai GDS, SAR, PEN, “New Europe College” si revistelor afiliate, “22”, “Observator cultural”, “Romania literara”, Dilema veche”, etc. Cercetati mai jos urmatoarea selectie de pe site-ul ICR a “clientilor” ICR, dintre care multi s-au regasit zilele aceste ca aparatori infocati ai lui Patapievici in scandalurile existente: informatorii de la ICR-Berlin si ICR-Paris si “poneiul roz” al ICR-NY. Publicistii si “jurnalistii culturali” fosti sau actuali beneficiari ai stipendiilor ICR care au intervenit favorabil in scris si audio-vizual ar trebui de asemenea cercetati de Clubul Roman de Presa si Conventia Organizatiilor de Media pentru incalcarea grava a Codului etic al jurnalistului. Mentionez ca sumele sponsorizarilor din banul contribuabilului roman (“patibular”) sunt in euro si, desi se ridica la zeci si sute de mii de euro, la sectiunile de pe site-ul ICR “Burse pentru jurnalisti culturali” si “Burse pentru tinerii romani care studiaza in strainatate” figureaza urmatorul anunt: “Din cauza reducerii de buget, anul acesta Institutul Cultural Roman nu poate oferi burse…”. Ce reducere de buget? Acesta a fost dublat si triplat in ultimii ani, existand serioase dubii privind modul in care a fost folosit. Vezi Raportul Curtii de Conturi a Romaniei – Jaf la ICR. Solicit Agentiei Nationale de Integritate si organelor abilitate sa se sesize si sa cerceteze aspectele invocate.

Programul de traduceri de autori români în limbi de circulaţie internaţională – selecţia juriului: 4 martie 2oo6

Gabriela Adameşteanu Dimineaţă pierdută
Mircea Cărtărescu Orbitor, I – II
Ioan Groşan Selecţie povestiri
Nicolae Manolescu Antologie din vol. Teme
Andrei Pleşu Pitoresc şi melancolie
Stelian Tănase Clientii lu’ Tanti Varvara

Finanţările acordate de Institutul Cultural Român în cadrul
Programului de finanţare a editorilor străini pentru traducerea autorilor
români (TPS – Translation and Publication Support Programme)
Sesiunea I-a si a II-a – 2007

Wydawnictwo
CZARNE POLONIA
Mircea Cărtărescu
De ce iubim femeile?
834
NYMROD Books ISRAEL
Mircea Cărtărescu
De ce iubim femeile?
3 742
DIVANELI USTAV CEHIA
Gianina Cărbunariu
Stop the Tempo; Kebab
951
ATLAS OLANDA Volum colectiv (14autori)
Modern Romanian Short Stories
9 666
PARADOX Publishing Group BULGARIA
Cezar Paul – Bădescu
Luminiţa, mon amour;
Tinereţile lui DanielAbagiu
3 273
L’ENTRETEMPS FRANŢA
Lucian Pintilie – Bricabrac
13 008
CRITERION RUSIA
Ana Blandiana
În dimineaţa de după moarte
3 580
BOHLAU Verlag
GERMANIA
Andrei Oişteanu
Imaginea evreului în cultura română
5 960
Dalkey Archive Press S. U. A.
Dumitru Ţepeneag
Zadarnică e arta fugii
3 740
BALKANI 93 BULGARIA
Gabriela Adameşteanu
Drumul egal a fiecărei zile
3 218
FABER – PRINT Ltd. BULGARIA
Mircea Cărtărescu
Nostalgia
2 133
Editorial Periferica SPANIA
Ana Blandiana Proiecte de trecut 2 812
TUSQUETS Editores SPANIA
Norman Manea
Fericirea obligatorie 3 419
PALAMART KIADO UNGARIA
Dumitru Ţepeneag
Zadarnică e arta fugii
1 487
PALAMART KIADO UNGARIA
Gabriela Adameşteanu
Întâlnirea
2 724
Princeton University Press S.U.A.
Cătălin Avramescu
Filozoful crud: o istorie a canibalismului
7 000
Ad Marginem RUSIA
Vasile Ernu
Născut în URSS
1 971
Grafiche Fiorini
ITALIA
Andrei Oişteanu
Volum de 3 eseuri din lucrarea “Ordine şi Haos”
4 003
Martin E. Segal Theatre Center – MESTC S.U.A.
Gianina Cărbunariu,
Bogdan Georgescu,
Vera Ion, Ştefan Peca,
Saviana Stănescu
roMANIA after 2000.
Five Plays
7 000

Primele finanţări acordate de Institutul Cultural Român în cadrul
Programului de finanţare a editorilor străini pentru traducerea autorilor
români (TPS – Translation and Publication Support Programme)
Sesiunea I – 2006
Wydawnictwo Czarne POLONIA
Mircea Cărtărescu
„ADA-KALEH, ADA-KALEH …”
(Eseu)
120
Wydawnictwo
Czarne POLONIA
Mircea Cărtărescu
Travesti
993
Finanţările acordate de Institutul Cultural Român în cadrul
Programului de finanţare a editorilor străini pentru traducerea autorilor români (TPS – Translation and Publication Support Programme) – sesiunea a II-a – 2007
Numele solicitantului
Tara de origine a solicitantului
Autorul
Cartea
Traducator
Suma aprobata (in EUR)

Les Presses de l`universite Laval/Les Editions de l`IQRC
Canada
Andrei Cornea
Cand Socrate nu are dreptate
Ann-Marie Frotin, Eugenia Duta
4206,4
Havran s.r.o.
Cehia
Norman Manea
Intoarcerea huliganului
Jiri Nasinec
4117,5
Nymrod
Israel
Norman Manea
Intoarcerea huliganului
Yotan Reuveny
8068
Böhlau Verlag
Germania
Andrei Oişteanu
Imaginea evreului în cultura română
Larisa Schippel
17693,2

Finanţările acordate de Institutul Cultural Român în cadrul
Programului de finanţare a editorilor străini pentru traducerea autorilor români (TPS – Translation and Publication Support Programme) – sesiunea I – 2008

Dybbuk
Cehia
D. Tepeneag
Hotel
Tomas Vasut
3500
80,2
3153,5
Jelenkor Kiado
Ungaria
Ruxandra Cesereanu
Postbarbati
Zsuzsa Selyem
1150
78,5
1076
Ellerstroms Förlag AB
Suedia
Mircea Cartarescu
Poezii
Dan Shafran
1766
91,7
1722
Albert Bonniers Förlag AB
Suedia
Mircea Cartarescu
Orbitor – aripa dreapta
Inger Johansson
11842
95
11428
Les Editions de l`Inventaire
Franta
Colectiv
Antologie
Laure Hinckel, Marily le Nir, Monica Salvan
11000
64,5
4509
Dalkey Archive Press
SUA
D. Tepeneag
Pigeon vole
Jane Kuntz
6000
88,7
5525,4
Nemzeti Tankonyvkiado
Ungaria
Colectiv – 16 autori
Antologie de literatura romana contemporana
Aron Gaal
6600
68,2
5131
Borderland Foundation
Polonia
Norman Manea
Intoarcerea huliganului
Kazimierz Jurczak
4800
93,7
4649
Frank&Timme GmbH
Germania
Daniel Barbu
Republica absenta
Larisa Schippel
15600,8
62,2
11472
Editions Denoel
Franta
Mircea Cărtărescu
De ce iubim femeile
Laure Hinkel
4600
85,5
4266,5

LISTA DE P R O P U N E R I DE LA I C R
Program de traduceri de autori români în limbi de circulaţie internaţionala
Gabriela Adameşteanu
Dimineaţă pierdută
Proză scurtă
Întîlnirea
Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan etc
Culegere din proza anilor 80

Ştefan Agopian
Sara
Tache de catifea
Manualul întîmplărilor
Fric
Tobit

Sorin Alexandrescu
La modernité à l`Est: 13 aperçus sur la littérature roumaine
Antologie
Romanian Fiction of the ’80s and ’90s. A Concise Anthology, AGOPIAN, Stefan; BANCIU, Carmen Francesca; BITTEL, Adriana; CARTARESCU, Mircea; CRACIUN, Gheorghe; CUSNARENCU, George; GROSAN, Ioan; ILIESCU, Nicolae; LACUSTA, Ion; MANOLESCU, Ion; MARINEASA, Viorel; NEDELCIU, Mircea; OTOIU, Adrian; PETRESCU, Razvan; PREDA, Sorin; SLAPAC, Florin; STANCIULESCU, Hanibal; TEODORESCU, Cristian; VIGHI, Daniel; VLAD, Alexandru
Cătălin Avramescu
Filosoful crud. O istorie a canibalismului

A. E.Baconsky (tatal)
Biserica Neagră

Teodor Baconsky
Insula cetăţii

Daniel Barbu
Politica pentru barbari
Bizanţ după Bizanţ
Firea românilor
Ştefan Baştovoi
Iepurii nu mor

Cezar Paul Bădescu
Tinereţile lui Daniel Abagiu

Cristian Bădiliţă
Nodul gordian
Văzutele şi nevăzutele

Ana Blandiana
Un volum de proză fantastică; Sertarul cu aplauze
Poezie
Oraşul topit şi alte povestiri fantastice

Andrei Bodiu
Bulevardul eroilor
Lucian Boia
Romania, ţara de frontiera a Europei
Mircea Cărtărescu
Enciclopedia zmeilor
Orbitor. Aripa stîngă
Nostalgia
Culegere de poeme
Pururi tînăr înfăşurat în pixeli (selecţie)
Orbitor
De ce iubim femeile
Travesti
Magda Cârneci
Poezie
Haosmos şi alte poeme
Art of the ’80s in Eastern Europe. Texts on Postmodernism

Ruxandra Cesereanu
Decembrie 89.Deconstrucţia unei revoluţii
Tricephalos
Adrian Cioroianu
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc
Andrei Cornea
Cînd Socrate nu are dreptate; Platon şi cenzura; De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş

Mircea Dinescu

Neagu Djuvara
Între Orient şi Occident
De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul

Ioan Groşan
„Povestiri alese”
O sută de ani de zile la Porţile Orientului
Caravana cinematografică
Judeţul Vaslui în Nato

Bedros Horasangian
Enciclopedia armenilor

Ion Ianoşi
Dostoievski şi Tolstoi

Nora Iuga
Sexagenara şi tînărul

Ion Bogdan Lefter
Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”
A Guide to Romanian Literature: Novels, Experiment and the Post-Communist Book Industry
Romanian Writers of the ‘80S and ‘90S. A Concise Dictionary

Gabriel Liiceanu
Despre tragic
Uşa interzisă
Jurnalul de la Păltiniş
Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran / Apocalipsa după Cioran
Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Sanda Cordos
Culegere de eseuri sau publicistică pe teme de actualitate din Apel către lichele, Rîsul lumii, Baroane, Din lumea nouă
Norman Manea
Anii de ucenicie ai lui August Prostul

Nicolae Manolescu
Cărţile au suflet (sau alta selecţie din Teme, făcută special)

Solomon Marcus
Paradigme universale

Nicolae Mareş
Ioan Paul al II-lea, papă pentru mileniul al II-lea

Andrei Marga
Filosofia unificării europene
Cotitura culturală

Dan C. Mihăilescu

Mihaela Miroiu
Convenio

Mihaela Miroiu şi Mircea Miclea
R’estul şi vestul

Ioan T. Morar
Lindenfeld

Alina Mungiu
România. Mod de întrebuinţare

Andrei Oişteanu
Cutia cu bătrîni
Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european
Cosmos vs haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească
Stejărel Olaru şi Marius Oprea
Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987, Braşov
Marius Oprea
Moştenirea securităţii

Zigu Ornea
Anii treizeci. extrema dreapta românească

Horia-Roman Patapievici
Zbor în bătaia săgeţii
Omul recent
Ochii Beatricei
Andrei Pippidi

Andrei Pleşu
Pitoresc şi melancolie
Publicistică
Despre îngeri
Comedii la poirţile Orientului
Cristian Preda
Alegeri şi partide după 1989 în România
Stelian Tănase
Clientii lu’ Tanti Varvara
Corpuri de iluminat
Playback
Cristian Vasile
Între Vatican şi Kremlin
Biserica ortodoxă română în primul deceniu comunist (1945 – 1959)

Daniel Vighi
Misterele Castelului Solitudine sau despre singurătate la vreme de iarnă
Aventuri cu Jimi Hendrix
Lumea la 1848
Alexandru Zub

Nota bene: observati de cate ori a fost reprodus Cacartarescu…

Patriciu se-nvârte de-un loc în Rai

Scris de Cătălin Mihuleac

Dinu Patriciu a făcut de toate în viaţă: a fost deputat tare în clanţă, a gustat din pita aditivată de ministru al lucrărilor publice, s-a infiltrat în afaceri şi a ras tot ce-a prins, a ajuns barosan de presă, păstorind ziare şi plănuind lovitura şi în audiovizual…
A prietenit cu premieri şi s-a duşmănit cu preşedinţi…
Are la activ şi oleacă de puşcărie, dar foarte oleacă, doar atâta cât să dea bine la c.v.-ul avocaţilor săi…
Polivalent, a jucat şi pe o extremă, şi pe cealaltă, dovedind frumoase capacităţi tehnice şi o bună cunoaştere a trucurilor jocului. A fost când prea-prea, când foarte-foarte.
Ca un bătrân corleone, pe care începe să-l supere guta, Patriciu încearcă acum deliciile mecenatului.
Mai întâi, şi-a lăsat un barbete semipatriarhal, bun şi pentru că maschează un procent din guşă, apoi şi-a făurit o fundaţie care – ce coincidenţă şi câtă modestie! – îi poartă numele. Prin această fundaţie, după cum zice titlul unei gazete unde Patriciu a pozat recent, el “investeşte în inteligenţa tinerilor”, oferindu-le burse, burse şi burse. Frumos sună, prea frumos!
Nu-l văd pe Patriciu scoţând bănuţul dezinteresat din pungă. Mai curând cred că, abil şi atent la posteritatea care vine în gonetă, el încearcă să-şi adjudece, pe căi ştiute, un loc în Rai; dar dacă se poate un loc unde să poată zidi o vilă cu etaj, piscină, garaj şi cu vedere spre sondele de petrol pământene. Desigur, dacă va avea semne că afacerea e haraşo, nimic nu-l poate împiedica să pornească o afacere imobiliară, care să le asigure muşteriilor terenuri în Rai, la preţuri avantajoase. Avantajoase pentru el, se înţelege.
Mi-e greu să cred că nea Dinu e vreun fan sau măcar vreun fănică al inteligenţei, precum pozează. Cunoscându-i bine pe Ciocăzanu & Cartianu – aceşti “Tusea & Junghiul”, şefi ai ziarului patrician “Adevărul”, cărora neuronul le cântă-n cutiuţă mişcătoare cântece de singurătate – mă îndoiesc din răsputeri de aşa ceva.
Dacă ar avea simţul valorii, pe ăştia doi nea Patry i-ar fi angajat dătători cu mopul pe parchetul redacţiei, nu conducători ai unui ziar istoric, la care au scris Lovinescu, Arghezi şi Sadoveanu.

https://www.curentul.ro/

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova