Posts Tagged ‘raportul tismaneanu’

PERFECTUL ACROBAT TISMANEANU vazut de Magda Ursache: Trecute vieti de tovi si toave. Solutia, striga acum, pe muchie de hartie: jugement dernier

Trecute vieţi de tovi şi toave
Scris de MAGDA URSACHE

„Partidul se află, în orice moment, în posesia absolutului adevăr şi e de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi.”
George Orwell

Ca şi M. Niţescu, în Sub zodia proletcultului, m-am întrebat şi eu: care va fi fost mai odioasă? Prestaţia lui Teohari Georgescu sau a lui Leonte Răutu la Cultură? Leonea, poreclit Cameleonea, a fost, apud Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, cel mai mare zbir ideologic. Cuvintele de ordine erau descompusă şi mârşavă pentru ideologia „veche” (de zdrobit) şi putred pentru scriitorul tradiţiei. „Putrezi” în viaţă se aflau Blaga, Ion Barbu, Voiculescu, Philippide, Crainic, Streinu, Cioculescu… Şi „putrefact” a devenit Arghezi, când a mişcat în front, iritat de optimismul „la calup” şi de noua scolastică. Deşi fusese editat în tiraje impresionante şi premiat, iconoclastul refuza să-şi înlocuiască acidul din călimară cu obligatoria „limonadă roz”. Ca opozant al tuturor guvernelor, intrase în opoziţie şi sub Groza. Diavolul de pamfletar făcuse să zornăie, într-o tabletă, tinichelele. Acelea care se ţineau zile-n şir la coada pentru gaz. Cum tinichelele au zornăit cam tare, Sorin Toma l-a eliminat pe ani mulţi din viaţa literară. Ruga poetului, „Fereşte-mă, Doamne, de interpreţi”, a fost scrisă la ceas rău.
Ca să te fi menţinut la Putere, îţi trebuiau cinism şi nemernicie. Leonte Răutu le-a avut: „sau îi mâncăm noi pe şerpi sau ne mănâncă ei pe noi”. Şerpii erau „intelectualii aflaţi sub influenţe burgheze”. Iar cărţile lor, colcăind (verb în asociere cu reptilele) de fascism/şovinism/antimarxism/ propagandă creştină au fost prohibite.
Recent, am recitit Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, de Vladimir Tismăneanu, în colaborare cu Cristian Vasile, editura Humanitas, 2008. Am spus recitit pentru că se reiau texte din Arheologia terorii, la care se adaugă un dialog cu istoricul Cristian Vasile (colateral, că tot e-n trend vocabula asta, din timpul alcătuirii “Raportului final”) şi un „trialog” cu Mihai Şora. Restul, pp. 165-448, fiind… documente.
E ştiut: distrugerea culturii române (ruptura de trecut a fost, în realitate, des-fiinţare) s-a făcut pas cu pas, după tipar sovietic. Academia şi universităţile au fost „epurate”. Exact ca în URSS, s-a produs şi în gubernia ei, RPR, naţionalizarea editurilor. A funcţionat o cenzură atroce, ca la răsărit. Artiştii nealiniaţi, când n-au îndurat supliciile puşcăriilor şi strămutările forţate, au murit în mizerie, ca Hortensia Papadat-Bengescu şi atâţia alţii. Şerban Cioculescu şi-a vândut Academiei, pe o mie de lei, manuscrisul piesei lui Caragiale, O noapte furtunoasă. Şi-a înstrăinat icoane, scrisori eminesciene, acte, cărţi rare, colecţii de reviste… În anii ‘50, Barbu Cioculescu deţinea singura cartelă din casă. Elita intelectuală a fost prima victimă a dictaturii proletariatului. Societatea civilă s-a dus. Ultimele locuri de refugiu: cenaclul lui Emil Ciomac şi Mihail Andricu, locuinţa lui Barbu Slătineanu, cercul lui Petru Manoliu. Fostul student al lui Nae Ionescu mergea din adresă-n adresă şi primea, pentru conferinţe, mici sume de bani, cât să supravieţuiască. Cea din urmă conferinţă a fost în 2 noiembrie ‘50. După patru zile l-au arestat pentru atentat la viaţa lui Dej, când el vorbea despre Jacob Boemhe, Kierkegaard, Baudelaire, Rilke. Acuzator: Teohari Georgescu. Vigilentul descoperise un complot al duşmanului de clasă. În editorialul din Acolada de februarie 2009, Radu Ulmeanu face un calcul matematic: „Spectrul general al represiunii e evident, dacă ţinem seamă că, în plus faţă de elitele vechiului regim democratic duse pur şi simplu la abator, 28,8% din totalul condamnaţilor au fost ţărani, 13,4% – muncitori; aceştia dau un total de 42,3%, deci aproape jumătate” (s. mea, Magda U.). Acuze ca agitaţie, răspândire şi deţinere de materiale interzise (harta României Mari, o carte de N. Iorga, Mustul care fierbe de Goga…), comentarea posturilor străine, elogierea exponenţilor esteticii burgheze se plăteau cu ani lungi de detenţie. Aliniaţii, au fost „stimulaţi” cu sume uriaşe. Pentru Mărul de lângă drum, Beniuc a încasat, în ‘62, 31.280 lei, când salariu mediu brut era de 947 lei); înnebunite de boala Puterii, vip-urile proletcultului colecţionau medalii, juisând stahanovist la „marea schimbare a lumii”. Anunţând cu satisfacţie apusul celei vechi, distruse. Roşu de apus = roşu de Moscova. Cu gura umplută de bucuria premiilor de Stat şi a tirajelor de sute de mii de exemplare e greu să fii critic.
Ce mi se pare a fi hiba cărţii semnate de Vl. Tismăneanu şi C. Vasile: nu un „organ” hărţuia, ci nenumărate „organe”. Răutu n-a fost singurul călău, singurul satrap, singurul inchizitor, singurul parlagiu, singurul gropar. Puneţi aceste cuvinte la plural!
„Să cultivăm, tovarăşi, arta propagandistului”, a decretat şeful Agitprop. Şi s-a găsit, pe lângă perfectul acrobat, o armată întreagă de saltimbanci ai Puterii gata să ridice sistemul în slăvi. Răutu avea nu una, ci trei mâini drepte: Pavel Ţugui, şef al secţiei Ştiinţă şi Cultură, cel care l-a înfundat pe Blaga, Paul Niculescu-Mizil, şef al secţiei Propagandă şi Cultură, C. Nădejde, secţia Şcoli. PMR, prin Răutu, dădea directive Academiei. În august ‘48, noul statut excludea personalităţile „fasciste” şi „reacţionare”. „Dăunători” ca Blaga (biroul său de la Academia din Cluj era numit „bârlogul lui Faust”), Ion Petrovici, Gh. Brătianu, Gusti, Onisifor Ghibu, Mircea Florian au fost eliminaţi; P.P. Negulescu, Mehedinţi, Motru, ca discipoli ai lui Maiorescu.
S-a spus că Răutu i-a scos din cultură pe Maiorescu şi pe Eugen Lovinescu. Da, dar prin N. Tertulian, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Vitner, Moraru, Şelmaru, Marcel Breazu, Georgeta Horodincă. Lupta cu mentorul Junimii a fost continuată de Savin Bratu (v. art. din Gazeta literară, Fantoma lui Maiorescu), îngrijorat că Liviu Rusu ar umbla, pe la Cluj, să-l reconsidere, şi de Paul Cornea. Nu ştiu dacă profesorul Cornea şi-a scuzat erorile proletculte, dar are mulţi avocaţi care pledează nevinavat. Deh, literatura ca interpretare! Interpretăm şi interpretăm, de dimineaţă până-n seară, în emisiuni culturale, ce să facem?
Cine a protestat contra conceptului lansat după 23 august 44, „cultura de masă şi pentru mase”? Streinu, Cioculescu, Teodorescu-Branişte şi, vag, Camil Petrescu. Atunci! După ‘46, nu li s-a mai îngăduit „criziştilor” să se plângă. Le-a pus pumnu-n gură M.R. Paraschivescu, în articolul din Contemporanul, Plânsul maimuţelor sau unde e criza. Vladimir Streinu a revenit în coloanele revistelor abia în 1963.
După Reforma Învăţământului din ‘48, s-au scos din programă latina şi elina, logica, filosofia generală, singura acceptată fiind filosofia „ştiinţifică” a lui Marx. Care alta a mai fost pusă-n practică? Nu mai pomenesc de religie. Misticismul era pedepsit dur, pentru a se distruge suportul moral al credinţei.
Frasin Munteanu-Râmnic a fost întemniţat ca fiu al profesorului Munteanu-Râmnic, ministrul Învăţământului în timpul guvernării Iorga. Tatăl a murit la Sighet; fiul – puşcărizat la Aiud. Subliniez: pentru că era fiul tatălui său, atât.
După aceeaşi Reformă – o ştiu din Istoricul Facultăţii de filologie a Universităţii Al.I. Cuza, redactat de Petru Ursache – profesorul de „veche”, Dan Simonescu, a fost forţat să plece. În dreptul numelui Şerban Cioculescu, titularul Catedrei de literatură română modernă, pe statul de funcţiuni 1947/48 scria: „Se comprimă persoana”.
Istoricii ştiu (dar cine să-i mai audă?; noi preferăm ficţionalizarea istoriei) că Moscova şi-a transmis învăţăturile, prin ordin secret, pentru „lichidarea învăţământului burghez”. Textual: să se înlăture cei mai buni profesori, cei competenţi şi morali, mai ales cei cu popularitate. Aşa s-a făcut că, la Iaşi, ilustrul pedagog Ştefan Bârsănescu a fost înlocuit de Otto Schechter, pe care-l lăsase corigent, şeful Siguranţei punând pistolul pe masă, la examen. Se mai numea Siguranţă până să devină Securitate. Schechter absolvise „Universitatea Doftana”. Trambuline infailibile pentru carieră: Universitatea Muncitorească şi Cabinetul de Partid.
Tragedia unei culturi – culturocidul, aşa cum îl numeşte Ştefan Arteni, n-a fost numai „opera” lui Răutu. Au contribuit apropiaţii lui: Roller, Iosif Ardeleanu şi Ofelia Manole, Constanţa Crăciun, Vitner, Popper, Moraru şi Şelmaru, Nestor Ignat, Novicov, Horia Liman, Bratu şi Brătucu, Crohmălniceanu, Georgescu. Au contribuit vedetele „obsedantului deceniu”, A. Toma şi Sorin Toma, Petru Dumitriu (Drum fără pulbere, romanul despre Şantierul Morţii, are exact 666 de pagini!), Beniuc, Deşliu, păsăruicile ciripind în limba lor de lemn, Cassian, Banuş, Porumbacu…
Cultura română a fost sufocată de directivele lui Iosif Roitman Chişinevschi, care nici nu ştia româneşte.
Pentru căderea lui Chişinevski, în iunie ‘57, e declarat responsabil Răutu, care l-a demascat, deşi era omul lui. Şi de ce n-ar fi fost debarcat, la urma- urmei? Nu făcuse destul rău? Şi de ce n-ar fi fost debarcaţi, în alt iunie, ‘58, la altă Plenară („oribilă”, „infamă”, pentru Vl. Tismăneanu, deşi doar Plenarele ne mai scăpau de politruci), Sorin Toma de la Scânteia şi Ştefan Voicu, de la Lupta de clasă, Mihail Frunză (Fruchtman), adjunctul lui Voicu, Leonte Tismăneanu, de la Editura Politică, Anghel Schor, Ofelia Manole. Nici ei nu făcuseră destul rău? Au căzut atunci, la datorie, Ileana şi Grigore Răceanu. În ‘60, avea să fie demis şi Pavel Ţugui, care omisese din autobiografie episodul Frăţiilor de Cruce.
Or, Vl. Tismăneanu pare a fi de acord cu eliminarea lui Grigore Kotovschi, şeful Şcolii de Partid Jdanov, care-i turnase tatăl.
Toate astea îmi amintesc de un pasaj pe care l-am aflat în ultimul roman al lui Eugen Barbu, Ianus, apărut în 1993. Un fost torţionar detronat evocă nostalgic spaima cumplită din şedinţele de Partid:
„Ce vremuri, ce vremuri minunate, când Chişinevschi îi chema la şase dimineaţa pe toţi redactorii-şefi, privindu-i ca Frankenstein când făcuse iar ochi, sculat din mormânt şi strigându-le: – Căcaţilor! Derbedeilor! Vă bag la Canal, acolo o să vă lăsaţi oasele… Şi ei, căcaţii, cu adevărat nişte căcaţi, se uitau la el şi voiau să ghicească cu o secundă mai devreme unde se greşise”.
Erau vremurile asasinatelor în serie. Martirii se aflau sub pământ. Deasupra, se intonau meterhanele (ca-n Principele), dunamale după dunamale. Ba se şi invidiau unii pe alţii pentru imnurile neruşinate în cinstea Puterii, ca Nina Cassian pe Baconsky (v. Memoria ca zestre).
Da, aşa este, Răutu a impus temele literare. Tot el a propus procesele cu procurori-muncitori, care aveau menirea să-i orienteze just pe condeieri. Dar ar fi făptuit fără „activul” artiştilor şi ziariştilor? Ca pictora Ligia Macovei, care, în şedinţa din 27 iunie ‘52, saluta „verificarea membrilor Uniunii noastre”: „camuflăm poate bandiţi acolo”.
„Perfectul acrobat”
n-a avut doar câţiva ataşaţi, acolo, la politica de de-culturalizare. Ideologocraţii stăteau cu mâinile încleştate de semnalul de alarmă. Reînvie cumva fascismul? Misticismul? Grea povară era, atunci, pentru Crohmălniceanu, evazionismul estetic!
Într-un referat din 1952, Pavel Ţugui, secondat de Andrei Strihan, încerca ostracizarea lui Vianu, indicând, în cursurile profesorului, confuzii de interpretare, definiţii greşite. De „concepţia obiectivistă şi cosmopolită” se făcea vinovat şi G. Călinescu. În ’55, Mihai Ralea, care îi servise pe Iuliu Maniu, pe Carol II, pe Lupeasca, şi-i servea pe Ana Pauker, dar şi pe Ioşca Chişinevschi, raporta la Academie despre „atitudinea intelectualilor din România faţă de regimul comunist”. Deşi membri de Partid, zicea el, Iordan, Graur, Byck mai „erau instalaţi în eroare ideologică”. Au fost daţi afară (temporar) de la catedră şi de la Institutul de lingvistică.
Ce-i drept, nu altcineva decât Leonte Răutu sesiza într-un referat din 52, sub semnătură proprie, că în Secţia de Propagandă şi Agitaţie erau prea puţini intelectuali-activişti. Funcţionau acolo activişti-muncitori (ne)calificaţi, activişti-plugari, activişti-funcţionari, activişti-vânzători, activişti-frizeri, activişti-ospătari, ba chiar coafeze şi remaieze… La Bucureşti, în activul secţiei orăşeneşti, 80 erau muncitori, 6 intelectuali. La Timişoara, din 57 activişti, 2 erau intelectuali şi tot 2 la Hunedoara, din 21 de tovi. Deprofesionalizării programate i-au urmat simulacre de normalizare, de liberalizare, controlate şi ele de „sus”. Mielul nu turba niciodată, cum credea Baranga. Dimpotrivă, era sacrificat. Se debarasau şi de foştii tovarăşi de drum, ca Al. Jar ori ca Mihai Beniuc. Pe ceilalţi îi exterminaseră, începuseră să se dea la ai lor. Într-un raport despre presă, Răutu îl critica pe Moraru că a omis, în două articole din Contemporanul, numele lui A. Toma, „poetul cel mai legat de partid”. Iar Moraru (Iulea Shafran, după Vl. Tismăneanu) era o forţă, dacă lunarului pentru străinătate, Narodnaia Rumînia, cu î din i, redactat în limba rusă, i se spunea Morarnaia Rumînia.
În Facultatea de filologie pe care am început-o în ‘62, am nimerit în plină luptă ideologică. Davidsohn era Răutu de Iaşi, iar Janeta Benditer – Rolleriţa. Cursurile de teoria literaturii şi de estetică îi venerau pe Vissarion Belinski, pe Nikolai Dobroliubov, pe N.G. Cernîşevski. Şi pe Gherea, opus neapărat lui Maiorescu, „îngust ca orizont”.
Fusese şi mai rău când, peste presa ieşeană, atotputernicea Leri Lesner, un agitator grobian. Vl. Tismăneanu citează, într-o notă de subsol, contribuţia mea întru cunoaşterea temutului cenzor. În realitate, nu l-am apucat: pe-atunci recitam la serbările Liceului Hasdeu din Buzău versuri de Nina Cassian. Obligatoriu. Când am ajuns în dulcele târg, Lesner se repatriase pe pământul Vechiului Testament, însă mai dădea fiori celor care participaseră la şedinţele lui de şmotru.
„Muncitorul ridicat” (formularea lui Răutu), D. Ignea, păstorea Iaşul literar. Ca recompensă, pesemne, pentru că scosese un ziar al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mostre de fanatism ridicol din Iaşul nou, devenit Iaşul literar, am dat şi-o să mai dau. „Zilierii ogoarelor literare” (l-am citat pe Vasile Spiridon) se supuneau fără vreo întârziere „comenzii sociale”. Se comportau ca nişte marionete trase de sfori de Ignea şi de Novicov, buzduganul lui Răutu, care „răspundea” de Filiala Iaşi a USR. Estetica sovietică era omniscientă şi infailibilă; comunistul stas – stereotip – uniformizat. Ion Istrati ura „Sughit bun Partidului”. Când instructorii PMR/ PCR „nu erau îndeajuns adânciţi” sau când descoperea „rămăşiţe formaliste”, tânărul combatant Al. Andriescu semnala în Iaşul nou abaterile. Azi a devenit monograful lui Gellu Naum.
Scrisese Răutu Contra cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale (Lupta de clasă, octombrie ‘49 şi, în broşură, Editura Partidul Muncitoresc Român, în acelaşi an), lăudându-l pe Ajaev, toată suflarea publicistică nu citea decât Departe de Moscova. Îl plăcea Leonte Răutu pe Nikolai Gribaciov, îl plăcea şi Liviu Leonte, ca exemplu de măiestrie literară. Iar traducerile masive din literatura tezistă se comentau-lăudau intens. Până şi căsătoriile erau politice, cu teribilele neveste sovietice. Soţia prorectorului Bartfeld se numea Staliniţa. Şi ce nume le puneau copiilor! Donca, Zoia (Kosmodemianskaia), Ilici, Mişa, Volodea, Nadejda…
„Când i-am spus lui Ignea, nota în 14 noiembrie ‘46, în jurnal Leonard Gavriliu, că la Iaşi ar trebui să apară o revistă intitulată «Spiritul critic», mi-a spus că trăiesc pe deasupra norilor, că nu e posibil azi aşa ceva. «Ce, vrei să-ţi aprinzi paie-n cap?»”.
El nu şi-a aprins. Conducerea Filialei Iaşi a USR a decis să-i acorde, acum câţiva ani, diplomă de merit. Şi această fantomă a proletcultului a primit diploma din mâna lui Cezar Ivănescu, cel respins constant de Iaşul literar. Acuzat de colaborare cu Secu, Cezar a murit de inimă rea. Cordul bătut de gânduri negre n-a mai rezistat, în urma unei demascări staliniste, numită, postsocialist, desecretizare.
Revenind la Perfectul acrobat: într-un preambul al volumului Leonte Răutu. Măştile răului, Vl. Tismăneanu promite „o analiză cât mai obiectivă, cât mai nepărtinitoare”. Din păcate, fotografia iese mişcată. Rigoarea analistului rămâne un deziderat, istoricul fiind înfrânt de… amintirile de familie. Bine informat, din interior ca să zic aşa, e, inevitabil, subiectiv când e vorba de propriul tată. Destinele celor doi moscoviţi, Leonte şi Leonid, s-au împletit permanent. La postul de radio Gavariti Moskva, Răutu (Lev Oigenstein) i-a avut ca subalterni pe Leonid Tismineţki, naturalizat Tismăneanu, şi pe mama autorului, Hermina Marcusohn. Un prim motiv de antipatie? Nu s-a implicat în repatrierea, de la Moscova, a familiei Tismăneanu. A făcut-o Miron Constantinescu, presat de Cristina Luca-Boico, sora mamei Hermina, dar şi şefă a filosofului Mihai Şora, în trecerea lui prin ministeriatul de Externe. Ana Pauker a semnat, în fine, actul. La Bucureşti, Tismăneanu a fost komisar ideologic sub Răutu. În ‘49, a fost numit la Catedra de marxism-leninism a Universităţii Bucureşti, devenită Catedra de socialism ştiinţific (primul ei şef fiind Leonte Răutu). Context în care Leonid Tismăneanu l-a acuzat pe Goma, student (6 iunie ‘56, Universitatea Bucureşti) că s-a manifestat critic şi public privind ocupaţia sovietică. În anii ‘50, Tismăneanu-père era director adjunct al Editurii Politice şi membru al Secţiei de propagandă şi agitaţie, condusă de Răutu. Ca director adjunct al Editurii Politice, depindea tot de Răutu.
Abilul Răutu pare antipatizat de Tismăneanu pentru că a reuşit să se menţină la vârf, sărind, oportunist, în barca lui Ceauşescu. Numai el? „Nu ne placanim în faţa nimănui”, striga Moraru, în româna lui precară, după cotitura cu URSS, când s-a schimbat foaia şi s-a trecut la „socialismul naţioanal” cum îi zice Luca Piţu.
Comparaţia dintre cei doi se face pe acest criteriu: cine a stat mai mult „sus”, tatăl autorului rămânând în „Olimpul comunist” mai puţin decât celălalt.
Unii, ca Tismăneanu, au avut conflicte cu Ceauşescu; alţii, ca Răutu, nu. Unii locuiau în case de înalt protocol, ceilalţi – numai de protocol. Răutu a scăpat destul de ieftin de destituire prin pensionare în ‘81, după ce i-au emigrat fiica Lena şi ginerele, Andrei Coler. Leonte Tismăneanu a ajuns bibliotecar în Glina-Căţelu, în urma căderii Anei Pauker, când ţinuse, neinspirat, partea lui Luca Laszlo, fostul gardist al lui Bela Kun. Nu l-a slujit nici atuul de-a fi fost Mare Mutilat pe frontul din Spania. Istoricul Tismăneanu nu ne spune că Spania fusese transformată în câmp de luptă pentru cei care credeau în naţiune, religie, moralitate, versus cei care se sacrificau comanditar pentru democraţie populară; că URSS ordonase uciderea, acolo, a unor comunişti „deviaţionişti”.
Adolescentul Tismăneanu le vedea în Cartierul Primăverii, de pe bicicletă, pe ilegaliste plimbându-se: Natalia Răutu, Tina Chivu, Stela Moghioroş, Sanda Rangheţ şi nesuferita de Elena Ceauşescu. Biciclistul Vova se afla deseori în vizită la fiicele lui Răutu, Anca şi Elena, aşadar la umbra fetelor în floare. În casa Răutu, ne spune musafirul, se vorbea exclusiv ruseşte. Una dintre soţii, Natalia, alintată Niunia, n-a vorbit niciodată româneşte.
Să-l blamezi, însă, pe Arghezi pentru dedicaţia „înfricoşătoare” către Răutu ori pe G. Călinescu pentru „ploconirea la Dej” mi se pare ciudat lucru, când tu însuţi ai beneficiat de şcoala Zoia Kosmodemianskaia şi de Academia Ştefan Gheorghiu
. Şi mai ciudat lucru e să critici acrobaţiile lui Cameleonea (perfectul acrobat e sintagmă împrumutată din poezia lui Al. Jebeleanu), când ai executat propriile acrobaţii.
Şi pentru că Vl. Tismăneanu e atent la detaliu (colaboratorul Cristian Vasile o şi declară: „eu care sunt un maniac al detaliului”), aflăm cum a murit Ofelia Manole, împuşcată de iubitul fiicei ei, în ‘83. Şi câte nu ştie Vl. Tismăneanu despre tovi şi toave, despre iubitele lui Răutu! Datorită aceloraşi amintiri de familie nu poate fi detaşat critic şi obiectiv. Răutu e desemnat ca tartorul absolut; Sorin Toma, care l-a demolat pe Arghezi, e „orbit” temporar de doctrină. Debarcarea intelectualului-marxist (mai intelectual decât Răutu!) Miron Constantinescu, din ‘57, e aproape deplânsă, ca şi pierduta „alternativă Preoteasa”, decedat într-un accident aviatic.
Valter Roman e văzut ca insomniac, sfâşiat de frământări, pentru că „servise o cauză criminală”, deşi a făcut-o până-n moarte, în timp ce despre Răutu citim: „mă îndoiesc că a încercat vreodată o minimă remuşcare”. Dar N. Tertulian o fi fost bântuit de remuşcări? Susţinut de Ştefan Voicu, redactor şef la Era socialistă, continuatoarea Luptei de clasă, l-a atacat răzbit pe Heidegger în Era până s-a decis, deziluzionat de comunism, să treacă dincolo de Cortina de Fier. Horia Liman a plecat şi el, în ‘65, să reia revoluţia de la început, ca Lenin, în Elveţia. S-a dus în Canada şi dramaturgul Sergiu Fărcăşan, aflat la cârma Scânteii într-o perioadă rea. Despre unii numai de bine! Când nominalizează „echipele de politruci fanatizaţi”, Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, N. Tertulian, Nestor Ignat, Mihai Gafiţa, o face „cu regret” (v. p. 111).
În ce-i priveşte pe Cornea şi pe Wald, ei sunt „ziditori de cultură”, iar Crohmălniceanu – monumental, pentru că i-a reconsiderat, i-a repus în drepturi pe scriitorii de valoare. Da, dar după ce „bacilul Croh” (sobrichet Ion Barbu) i-a scos cu un şut în spate din literatură. „Exilat voluntar la Berlin”, după ‘89, Croh e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste”, deci de-culpabilizat.
Lista răilor îi cuprinde pe Eugen Barbu, Beniuc, Ion Dodu Bălan, Săraru (Paul Anghel figurează nedrept acolo), Lăncrănjan. Nu sunt fan Lăncrănjan (tentaţia rimei!), dar multe portrete în apă tare le-a mai făcut cordovanul lui Răutu-Moraru-Chişinevschi.
După Mihai Dinu Gheorghiu, resentimentele unora faţă de Tismăneanu sunt antiintelectuale. Antiintelectuală cum sunt, observ că în Perfectul acrobat se des-figurează şi se re-figurează istoria, ca să iasă un anume puzzle. Să nu mai ştim dacă ştim cu adevărat ce ştim, ca să-l parafrazez pe Philip Roth.
Nu numai Răutu ne-a interzis istoria românilor, ne-a sovietizat sociologia românească, psihologia şi pedagogia, lingvistica. N-a refuzat numai el moştenirea Brâncuşi, ci cu mânuţa de muncitoare-ţesătoare a Constanţei Crăciun, soţia generalului de Securitate Vincze Iános, vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Marele abuz ideologic (Novicov pronunţa obuz) a fost comis în echipă. Scânteia nu avea numai redactor-şef. Nici Gazeta literară, adjuncţii semnând: Paul Georgescu, Veronica Porumbacu, George Macovescu, Savin Bratu, Crohmălniceanu, Vicu Mândra.
Mai mult decât Răutu, pe Lucreţiu Pătrăşcanu l-au urât (şi ucis) Dej şi Chişinevschi. O fi decis Răutu supravegherea şi anchetarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt-Arşavir Acterian, dar să susţii că „Al. Drăghici şi acoliţii săi nu aveau nici cea mai vagă idee cine erau aceşti oameni de cultură şi de ce erau ei «periculoşi»”, mi se pare foarte departe de adevăr.
Cine a citit „lucrările” deja publicate ale şedinţei de demascare şi de pedepsire a grupului Miliţa Pătraşcu-Mihail Andricu-Dora Massini-Marius Nasta ştie câţi vorbitori cu conştiinţă revoluţionară s-au produs în Aula Facultăţii de Drept. Iar la Congresul XII, primii care l-au placat pe Constantin Pârvulescu au fost Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu. Last but not least, Leonte Răutu.
Fără îndoială, Răutu a fost zbirul cu majusculă. A apucat execuţia Ceauşeştilor şi a murit în ‘93. Dar a fost pus să dea seamă, ex-socialist? Nu. Nu l-a chestionat nimeni, cum nimeni nu l-a chestionat pe Drăghici. De ce? Simplu: cine i-a fost subaltern, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, decât preşedintele Iliescu? Tot subalterni i-au fost şi versatilul Brucan, cu o nouă aramă pe faţă, şi Pavel Câmpeanu, ghedesistul de elită, care predase la Politehnică claxonism (citeşte socialism ştiinţific). La fel Răutu, la fel Leonid Tismăneanu, la fel ministresa Culturii, Constanţa Crăciun.
Cine l-ar mai fi putut chestiona pe Răutu? Premierul Petre Roman, cumva, fiul altui subordonat al lui Răutu? Bogdan Olteanu, nepotul bunicuţei Ghizela Vass, adjuncta lui Iosif Rangheţ, care verifica, în anii ’49-’50, dosarele membrilor? Vreunul dintre revoluţionarii noştri cu Brevet şi privilegii sau vreun political thinker, care a devenit capitalist după ce a cercetat imperialismul la Academia Ştefan Gheorghiu? Sau, poate, Anca Oroveanu (fiica lui – nota mea), pentru
revista 22.
Aşadar, „perfectul acrobat” putea dormi liniştit. Ion Iliescu, în interviul luat de Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, mărturisea că l-a plăcut pe şeful său, Leonte Răutu. Nu organizase, în ’57-’58, sub comanda Răutu, procese antistudenţeşti? Nu a anchetat, ca lider UASR, „elemente duşmănoase”? „Principial”, desigur! În 12 ianuarie 2002, declara presei: „Nu-mi place execuţia ante-factum”. Dar ce făcea în şedinţele de excludere?
Malvolio (personajul lui Petru Dumitriu care-l are par arrière pe Răutu în Rendez-vous au jugement dernier) putea şi zâmbi la gândul că nu diriguitorii de conştiinţe erau blamaţi, ci cei diriguiţi. Ca Tudor Vianu, care a acceptat, din frică, să fie numit ambasadorul Anei Pauker ori ca G. Călinescu, forţat să-şi „optimizeze” discursul. Putea vedea că ideile din Împotriva cosmpolitismului (…) îi erau continuate. Un exemplu: „Nae Ionescu face şi el parte dintre plagiatorii cei mai sârguincioşi ai filosofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”. Nu vă sună cunoscut? Continuă şi campania contra „elementelor naţionaliste”, pe care le pusese el însuşi la zid, de la Mircea Eliade la C. Daicoviciu şi de la Eminescu la Goga şi la Crainic, chiar în limbajul lui, (re)stalinizat.
Cum merg lucrurile, în absenţa unei legi a lustraţiei, judecă tot cei care n-au autoritate morală să judece, dar se cred etic exemplari.
Memoricidul (mulţumesc, din nou, Ştefan Arteni!) se tot amplifică. „Cine ne scrie istoria?”, întreabă Mircea Platon, ştiind bine că memorie reliable au puţini din cei care o fac.
De vreme ce nu s-a vrut o rezolvare juridică a răului comunist, preferându-se teoria vinovăţiei generale asumate ca popor, ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă între cei scoşi la manifestaţii şi agitatorii care i-au scos la aplauze, soluţia pare a fi… jugement dernier.

Centrul Cultural Pitesti

VANZAREA SI RESCRIEREA ISTORIEI ROMANIEI. Analistul CIA Richard Hall despre Raportul "zelotului ideologic" Tismaneanu: Romanii meritau ceva mai bun

Motto: „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
George Orwell

O demonstreaza si Rich Hall in analiza sa pe care o prezentam integral dupa aceasta punere in tema: Istoria confera identitate si stabilitate insului prin inradacinarea intr-o realitate supraindividuala, face posibile comparatii si valorizari, hraneste constiinta de sine si pe aceea a apartenentei unui neam. Realizand aceste pericole, in ideologia Fratelui cel Mare se afirma ca “trecutul are un caracter schimbator, deci este mort” (Orwell, 45). In lumea lui Ford, lucrurile sunt transate mult mai simplu. Lozinca care guverneaza raportarea omului la trecut este: “Istoria e doar gargara” (Huxley, 72), ca atare este eliminat acest obiect de studiu ce poate, doar, complica prea mult constiinta oamenilor. In ambele distopii statul totalitar duce o lupta acerba pentru falsificarea istoriei.
In perioada comunista cartile de istorie erau confectionate de ideologii partidului; pana in anii ’70 de unii precum Roller, trimisi de la centru (Moscova). In demonstratiile acestora se sustinea ca poporul roman s-ar fi nascut undeva pe la inceputul secolului al XIII-lea; caci toti daci romanizati ar fi parasit aceste locuri odata cu retragerea aureliana. In cadrele statului democratic, curentul ideologic prin care se incearca mistificarea trecutului istoric poarta numele de demitologizarea istoriei. O serie de istorici pregatiti in centralele propagandei noului tip de internationalism se straduiesc de cel putin zece ani sa alteree si istoria Romaniei, incercand sa ne convinga ca intregul trecut al poporului roman nu se redec decat la cateva lupte duse de cativa cavaleri medievali, precum ar fi, chipurile, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si altii. Cativa istorici romani continua lucrarea inceputa de inaintasii lor comunisti la inceputul anilor ’50, se arata intr-o carte in curs de aparitie – “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii”, de Virgiliu Gheorghe, capitolul “Istoria adevarata – inamicul regimului totalitar global”, din care am citat mai sus.
In acest registru se inscrie si incercarea de falsificare a istoriei recente a Romaniei cunoscuta sub numele de “Raportul Tismaneanu”. Recent, la lansarea ultimei sale carti, Vladimir Tismaneanu s-a scapat, pe urmele devoalate de Orwell, afirmand ca el nu doar studiaza istoria, ci si-a propus si sa “prelucreze trecutul”. “Prelucrarea trecutului”, un tip de “spalare a creierelor”, a fost aplicata cu succes in Germania post-belica pentru a inocula in sufletele si mintile viitoarelor generatii de germani sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii colective. Dar se poate compara regimul nazist din Germania si crimele sale abominabile impotriva unor alte semintii cu regimul de ocupatie comunist-ateist impus cu forta de o putere straina in Romania si crimele sale impotriva poporului roman si a sufletului lui?
Bineinteles ca nu, daca tinem cont de faptul ca cei care au realizat aceste crime sunt bolsevici veniti din URSS – care astazi ar fi incadrati rapid la terorism – ce au activat in prima perioada a regimului comunist din Romania.
Aceasta este de altfel si una dintre mizele Raportului: deplasarea responsabilitatilor criminalilor din perioada ocuparii Romaniei de catre KGB si Armata Rosie la cea de a doua perioada, ceausista, a regimului socialist. Diferenta, insa, in numarul de victime, este impresionanta: de la sute de mii la cateva cazuri. O misiune indeplinita a “raportorilor” a fost aceea de a inventa alti vinovati si de a minimaliza atrocitatile comise de bunicii si parintii lor, membri ai retelei Kominternului si Kominformului.
Fara nici un resentiment, nu putem sa nu constatam, la rece, pura “intamplare” a faptului ca printre membrii si sustinatorii Comisiei Tismaneanu se afla colaboratori de vaza ai regimului si Securitatii, ca Mihnea Berindei (co-fondator al GDS, racolat de Securitate in 1968, nume de cod: “Sandu” si “Mircea”, etc), Sorin Antohi (alias “Valentin”, informator si doctor inchipuit, retras in pragul deconspirarii), Nicolae Corneanu (turnator al Securitatii timp de peste 40 de ani), Constantin “Ticu” Dumitrescu (Ordinul Muncii clasa III prin decret semnat de Nicolae Ceausescu), Smaranda Enache (informatoare si activista a PCR), Stelian Tanase (activul UTC), Mircea Dinescu (absolvent “Stefan Gheorghiu”, secretar UTC al USR), Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu – colaboratori ai regimului comunist, meniti a demonstra Occidentului (unde au beneficiat de burse, cu acordul si sprijinul Securitatii, si au facut peste 100 de vizite inainte de 1989) ce “libertate” au intelectualii RSR; sau fii si nepotii unor siluitori ai Romaniei, ca Leonte Rautu (Anca Oroveanu, Andrei Oisteanu; “Scanteia”, “Pamant sovietic”, Propaganda CC al PCR, Rector “Stefan Gheorghiu”, etc), Dionisie Patapievici (Horia Roman Patapievici; Partidul Comunist Austriac, CAER, etc), Mirel Iliesiu (Sorin Iliesiu; operatorul lui Ghe Gheorghiu Dej, propaganda PCR, “Sub steagul Partidului”, etc), Nicolae Celac (Mariana Celac, Sergiu Celac; Prefect sovietizare, Comitetul de Stat al Planificarii, etc), Petru Groza (presedintele GDS Radu Filipescu; primul ministru al regimului sovietic comunist), Paul Cornea (Andrei Cornea; secretar CC al UTM, sovietizator al culturii romane, Komintern) si altii, si altii, dar, evident, sa nu-l uitam, cu voia dvs, ultimul pe lista, pe Leonte Tisminetski (NKVD).
Sigur, copiii nu mostenesc vina parintilor. Dar atunci de ce trebuie “prelucrat” poporul roman si invinovatit in masa pentru crimele comise chiar asupra sa de catre ocupantul strain bolsevic?
Daca insa distreaza ceva la aceasta incropeala de texte este stilul de mantuiala in care a fost realizata totusi, prin multe locuri, in ciuda zecilor de mii de euro din banii contribuabilului pretinsi pentru cheltuieli de Comisia Tismaneanu. De data asta “zelotul ideologic” Tismaneanu, dupa ce a fugit de Roncea, fotii detinuti politici, Giurescu sau Societatea academica pentru adevarul istoric, nu mai are unde sa se ascunda: este prins la colt chiar de catre un analist al CIA, Rich Hall, care-i demasca impostura intr-un stil sec si isi conchide studiul – pe care il prezentam mai jos – intr-o nota trista: “Romanii meritau ceva mai bun”…
Credibilitatea controversatului raport Tismaneanu primeste o noua lovitura. De data aceasta de peste Ocean. Richard Andrew Hall, analist CIA si expert in probleme romanesti, este revoltat de superficialitatea cu care raportul prezidential a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare si modul in care presedintele Comisiei, Vladimir Tismaneanu, eschiveaza criticile pertinente aduse acestei lucrari, incercand sa pozeze in victima unor atacuri personale.
Rich Hall a studiat la Universitatea din Virginia si si-a luat doctoratul la Universitatea din Indiana. Este angajat al Agentiei Centrale de Informatii (CIA) a SUA din septembrie 2000. Inainte de a se alatura CIA a cercetat in amanuntime evenimentele care au dus la caderea regimului Ceausescu in decembrie 1989 si, recent, a scris un studiu intitulat sugestiv: “Orwellian… chiar orwellian – Campania procurorului Voinea de purificare a revolutiei din decembrie 1989”.
Din octombrie 2000 pana in aprilie 2001, Rich Hall a lucrat la CIA ca analist politic pentru Romania. Din octombrie 2001, Hall este analist pe problematici de intelligence. Publicam alaturat cea mai mare parte a analizei sale critice fata de Raportul Comisiei Prezidentiale si fata de aportul personal al presedintelui acesteia, Vladimir Tismaneanu. (Civic Media)

Un analist CIA pune la punct Raportul Tismaneanu. “Romanii meritau ceva mai bun”…

Eschivele lui Tismaneanu in fata criticilor

Pana acum am evitat discutiile despre “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Studierea Dictaturii Comuniste din Romania”. Insa maniera in care Vladimir Tismaneanu, seful Comisiei Prezidentiale si autorul Raportului – a carui mana si al carui spirit se fac simtite in intregul document -, continua sa refuze, cu aroganta, sa raspunda si sa acorde atentie criticilor academice aduse lucrarii, ma face sa intervin. Desigur, Tismaneanu nu are nici o problema in a se referi – si, de fapt, se pare ca ii face placere sa faca aceasta – la criticii raportului sau, facand aluzie la reputatiile lor indoielnice, la criticii care fac trimitere la radacinile lui evreiesti, la rolul tatalui sau la inceputul regimului comunist, la presupusele sale afiliatii “neo-comuniste” datorate flirtului sau cu revizionismul marxist si lucrarilor elaborate in Romania pana la varsta de 30 de ani, precum si la statutul sau de persoana plecata in exil in Occident, in perioada cea mai neagra a erei Ceausescu, cea din anii ’80. Astfel, vocifereaza la adresa lui Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Victor Roncea si Dan Ciachir, si se refera la “Triada Paunescu-Vadim-Iliescu”. Cu alte cuvinte: ataca la zid, cautand sa mearga pe cele mai slabe si mai tendentioase argumente.
Astfel ca aceasta strategie a lui Vladimir Tismaneanu de a raspunde prompt si aplicat calomniilor mizerabile, din care si citeaza abundent, dar de a ignora criticile rezonabile (nu am vazut nicaieri vreun astfel de raspuns) poate deveni, voluntar sau nu, o modalitate de impunere necritica a Raportului si a intregului demers care il insoteste, inhiband posibilele dezbateri asupra lui prin crearea senzatiei ca orice critici nu pot fi decat reprobabile. (Ciprian Siulea, “Tentatia unui nou absolutism moral: Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?” Observator Cultural, nr. 379, 5-11 iulie 2007). Dar cand vine vorba despre intrebari academice si critica directa la adresa Raportului, Tismaneanu nu are nici un cuvant de spus. Pur si simplu nu vrea sa se implice. In schimb, recurge la o intreaga suita de eschive relativ evidente.

Tactica omisiunii si lasitatea intelectuala

Pentru inceput, face aluzii la adresa criticilor respective – raspunzand, de obicei, la o intrebare sau abordand un aspect referitor la acestea, care nu fusese adus in prim-plan pana atunci, ca si cum ar raspunde unui interlocutor imaginar – insa nu mentioneaza numele autorului sau al preopinentului care le-a emis. Sunt multe motive pentru care nu mentioneaza autorul unui critici anume si pot sa afirm ca nu cunosc pe nimeni din lumea academica sau jurnalistica nu ar face aceasta in mod deliberat sau involuntar, daca i se ofera ocazia. Unele recurgeri la aceasta practica sunt mai de inteles decat altele – de exemplu, cand cineva nu doreste sa discrediteze sau sa faca rau unui prieten sau coleg pe care il stimeaza, sau in special pe cineva care tocmai a intrat in disputa (dupa principiul “nu-ti lovi adversarii atunci cand sunt la pamant”). Poate fi, de asemenea, o metoda de maximizare a umorului, a spiritualitatii, ce aduce cu sine un aer de mister, provocand cititorul sa isi mentina atentia treaza. Teama de conflicte si chiar cea de acuzatiile de calomnie poate, de asemenea, sa joace un rol. In fine, ma intreb daca nu cumva acest aspect este mai evident in cazul acelora care au trait sub totalitarism – unde “a scrie in jurul subiectului”, auto-conservarea si mentinerea strategica si implicita a unor cercuri de suporteri constituiau o necesitate, in special in lumea ezoterica a intelectualilor…
In cazul lui Tismaneanu, refuzul sau de a-si numi criticii cred ca e provocat de altceva. Aceasta este o tactica veche, pe care multi o folosesc: intr-adevar, trebuie sa fie ceva, deoarece tot timpul politicienii evita sa-si mentioneze oponentii si competitorii. De ce? Pentru ca acest lucru este considerat drept publicitate gratuita pentru oponenti si competitori. Mai mult, aceasta pare sa plaseze oponentul sau competitorul pe picior de egalitate, sa ii ofere acestuia un soi legitimitate, prin simpla invocare, nu prin oferirea unor raspunsuri. A nu mentiona numele unui oponent, competitor sau critic, este, in cele din urma o chestiune de PUTERE si CONTROL, si o tentativa de desconsiderare a persoanei respective. Asta duce la o scadere a nivelului politicii si la o deteriorare a eticii profesionale. Cred, de asemenea, ca mai exista un nume pentru asa ceva: lasitate intelectuala.

Demonizarea criticilor

Cum poate scapa Tismaneanu de asta si cum poate evita sa raspunda la criticile si intrebarile rezonabile si intemeiate? Ei bine, vom lua alt exemplu – cel al modului in care el i-a raspuns lui Siulea – cu mentiunea ca, desigur, de vreme ce nu se refera la Siulea folosindu-i numele, dar ii invoca punctul de vedere, va putea nega oricand faptul ca aluzia sa constituie un raspuns adresat lui.
Reamintesc ca subtitlul articolului lui Siulea era “Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?”. Asadar, la o luna dupa aparitia articolului lui Siulea, in editorialul sau intitulat “Din nou despre refuzul de a uita,” (Evenimentul Zilei, 15 august 2007), Tismaneanu declara: “Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente.”
Cu alte cuvinte, Tismaneanu asteapta sa stabileasca regulile de baza pentru polemici. Care sunt regulile de baza? “Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente.” Asa ca Tismaneanu urmeaza sa fie arbitrul a ceea ce este o polemica acceptabila.
Michael Shafir critica folosirea termenului de “genocid” in Raport, dar si estimarea incredibil de vaga a numarului victimelor regimului, aproximata intre 500.000 si doua milioane (estimare pe care cineva care nu are acces la arhive ar putea sa o ia drept buna), etc. Oare nu sunt indoielile lui Michael Shafir motivate de o cautare a adevarului, de un devotament fata de adevar? Daca este asa, domnule Tismaneanu, de ce nu sunteti in stare sa-i raspundeti argumentat? In mod similar, ce puteti spune despre argumentele rezonabile aduse de Ciprian Siulea? De, asemenea, este important de subliniat ca utilizarea de catre Tismaneanu a termenilor “vanitate, vendete si resentimente” este incredibil de subiectiva.
Cand Tom Gallagher a criticat cartea de interviuri a lui Tismaneanu cu Ion Iliescu, “Marele soc”, Tismaneanu l-a acuzat de “un acces de resentimente”; trei ani mai tarziu Tismaneanu a admis, indirect, ca Gallagher avea dreptate si ca el a facut o greseala. Cu alte cuvinte, acesta este modul de operare a lui Tismaneanu pentru a raspunde la critici.
Intr-adevar, aceasta a devenit problema de baza a modului in care Tismaneanu si-a aparat Raportul si propria munca, scrierile, declaratiile si contributiile, in general. Obiectivele raportului sunt atat de nobile, criticile sunt ilegitime, iar orice erori trebuie iertate. Si criticii raportului sunt, in mod automat, etichetati drept “critici ai liberalismului”, “critici ai societatii deschise”. Criticii sunt rauvoitori si demonizati prin definitie. Desigur, de unde ne aminim aceasta logica – obiectivele sunt nobile, scopul scuza mijloacele? Nu regimul comunist este sub analiza?

Zelotul ideologic: de la marxism revizionist la “anti-comunism”

Cei care s-au concentrat asupra scrierilor lui Tismaneanu din Romania comunista si, implauzibil, il acuza astazi de “neo-comunism” (scrierile sale din ultimele doua decenii arata ca acest lucru este ridicol) pierd din vedere un lucru. (In mod ironic, dar cat se poate de real, in august, la doua saptamani dupa ce a vociferat la adresa celor care i-au dezgropat articolele scrise in anii ’70 si la inceputul anilor ’80 in Romania, a adoptat o schimbare de atitudine si a citat pe larg declaratiile lui Ion Iliescu de la sfarsitul anilor ’60, insotindu-le cu comentarii prea putin elogioase!). Legatura intre tanarul Tismaneanu si adultul de astazi – altul decat cel despre care se vorbea in raportul Securitatii din 1983, cand Tismaneanu, pe atunci in varsta de 32 de ani, era descris ca avand o slabiciune auto-distructiva pentru lingusire, fiind “sensibil la laudele care i se aduc de catre persoane din anturajul sau, ceea ce il face in multe ocazii sa se ralieze la actiuni nechibzuite care ii sunt sugerate de persoane ce-i speculeaza tendinta spre infatuare…” (Dan Tapalaga, “Turnat de prieteni, demonizat de Securitate,” Cotidianul, 24 iulie 2006) – o reprezinta zelotismul ideologic: atunci era revizionismul marxist, astazi e “liberalismul civic anti-comunist” sau “anti-comunsimul ca obligatie morala”, asa dupa cum il numeste el. El este un fel de convertit, gasind credinta mantuitoare a liberalismului cruciat, iar dusmanii acestui liberalism, conform lui Tismaneanu, se afla pretutindeni.

Autoportret cu Iliescu pe umar

“Iliescu a fost si ramane un inamic al adevarului istoric. Structura sa mentala este imuna la evidente faptice. El gandeste in termeni bolsevici, conform preceptului leninist: <>. Lumea este divizata pentru el in aliati si adversari, nefiind loc pentru nici un fel de pozitii intermediare.” (Evenimentul Zilei, 29 august 2007, “Asa grait-a Ion Iliescu atunci si acum”) – Tismaneanu despre Ion Iliescu… intocmind totodata si un portret ingrozitor de apropiat de realitate despre sine…
Vi se va ierta daca, in momentul citirii sectiunii privind Revolutia din decembrie 1989 din “Raportul Tismaneanu” (pg. 618 – 625), veti avea o ciudata senzatie de deja-vu, pe care o veti simti in repetate randuri. De ce? Pentru ca, pe langa alte expuneri ale “Crezului Tismaneanu” – in care raportul abunda – acesta este doar o reeditare, indulcita, a scrierilor de inceput ale lui Tismaneanu, in acest caz referitor la Revolutie. (Unicul lucru bun pe care il pot spune despre asta este ca el include o nota de subsol referitoare la munca lui Marius Mioc – un cercetator din Timisoara care, probabil, nu s-a bucurat de recunoasterea suficienta pe care ar fi meritat-o pentru munca sa despre decembrie 1989. Intr-adevar, gradul acestui exercitiu de reinzestrare intelectuala se regaseste si la nivelul notelor de subsol – multe dintre care sunt aproape cuvant cu cuvant din opera lui Tismaneanu din anii de debut.

Incropeala cu texte vechi

Prima data mi-am dat seama de certitudinea unui deja-vu cand am citit urmatoarea fraza, la pagina 622: “Povestea fugii cuplului Ceausescu si capturarea sa ulterioara, procesul secret si executia din ziua de Craciun necesita insa clarificari suplimentare.”
Cititorii sunt trimisi, in nota de subsol (nr.15), la lucrarea elaborata impreuna cu Matei Calinescu si intitulata “Probleme ale comunismului” (aprilie 1991 – lucrare care a fost scrisa la sfarsitul lui 1990!) (Am discutat si in alte ocazii inexactitatile acelui articol, care pretindea ca procesul “a durat noua ore”, afirmatie care nu se baza pe nici o sursa si pe care nu am putut sa o gasesc in 17 ani de cercetari din surse engleze, franceze, ungare si romane). Si m-am intrebat: unde am mai citit exact fraza aceasta? Ei bine, am aflat care era sursa, de altfel deosebit de solicitata in cazul sectiunii dedicate Revolutiei din “Raportul Tismaneanu”: un articol scris in 1997 de Tismaneanu si intitulat “Exceptionalismul romanesc?”, din volumul editat de Dawisha si Parrott pe tema Europei de Sud-Est. Aici, la pagina 417 se poate citi “The story of Ceausescu’s flight and his subsequent capture, secret trial, and execution on Christmas day remains to be clarified”. Cu alte cuvinte, o traducere cuvant cu cuvant a citatului de mai sus. Iar daca cineva citeste paginile 414-417, va descoperi multe din cele ce apar in “Raportul Tismaneanu” despre Revolutie.
De ce reprezinta asta o problema? Pe de-o parte, “Raportul Tismaneanu” nu face nici o referire la faptul ca, cea mai mare parte a acestei sectiuni, chiar cuvant cu cuvant, provine din scrierile anterioare ale lui Tismaneanu, publicate de catre Cambridge University Press. In plus, cat de mult vi se pare ca s-a straduit Tismaneanu sa ramana la curent cu orice lucru legat de Revolutie, daca, un deceniu mai tarziu, el a putut afirma cu indrazneala ca aceste chestiuni “urmeaza sa fie clarificate”. Mai rau este insa ca aceasta afirmatie a sa nici macar nu e adevarata. Interviurile cu personalul de la Targoviste, din decembrie 1990 din Flacara, interviuri ale lui Petre Mihai Bacanu, din decembrie 1993, in Romania Libera si, in special interviurile lui Viorel Domenico si colectia de reviste si alte documente ale celor implicati in elaborarea lucrarii “Ceausescu la Targoviste” (1999) au clarificat in mare masura aceste aspecte.

Note perimate si eronate

Si daca asta nu este suficient, aceste evenimente au fost discutate pe larg in volumul excelent al lui Peter Siani-Davies, publicat in 2005. Poate ca Vladimir a auzit de el. La urma urmei, el insusi si-a adus contributia, scriind o nota explicativa pe coperta pentru a face reclama cartii, insa titlul nu este de gasit in notele din cadrul capitolului dedicat Revolutiei din decembrie 1989 in “Raportul Tismaneanu”.
In loc de asta, suntem directionati catre propriul articol al lui Tismaneanu – ce surpriza! – cand, de fapt, Siani-Davies este infinit superior din punct de vedere al detaliilor si preciziei.
Sa o spunem cat se poate de clar: ca intr-un document de importanta unui “Raport prezidential”, se aplica doar combinatia dintre vanitate si apatie a lui Tismaneanu cand vine vorba de detalii si literatura altora pe care el o poate publica – si vorbeste despre problema hagiografiei pe care ceilalti din comisie o pot lasa sa treaca, asa cum a si trecut. Slabiciunea culturii politice si intelectuale a Romaniei pentru cultul personalitatii si relatiile clientelare este evidenta in aceasta parte a “Raportului Tismaneanu”… si nu stiu de ce suspectez ca nu numai aici.

Raportul Tismaneanu sau pescuitul in lighean

Asa cum am spus de la bun inceput, combaterea Raportului Tismaneanu in privinta evenimentelor din decembrie 1989 (p.618-625) este oarecum plictisitoare, intrucat ii lipseste provocarea intelectuala: este ca si cum ai pescui intr-un lighean, pentru ca Tismaneanu a facut foarte putine cercetari asupra evenimentelor, a citit extrem de putin literatura si este extrem de vag si de imprecis in raportul sau. Sa vedem un exemplu: discutia lui Tismaneanu asupra rolului Televiziunii Romane (TVR) in timpul evenimentelor.
Multe din cele scrise de Tismaneanu sunt abrupte, in mod nejustificat insinuante, insa, acestea fiind spuse, trebuie sa recunoastem ca nu este singurul motiv pentru care probabil va trece necontestat in unele cercuri – presupunand ca va fi contenstat vreun moment. Spre exemplu, el nu spune atat de explicit dar este clar ca lasa de inteles ca povestea “teroristilor” Securitatii, loiali lui Ceausescu, a fost o “diversiune”, un fals perpetuat de catre cei care au pus mana pe putere la priveghiul lui Ceausescu – un lucru care reiese de altfel in mod evident din faptul ca a atribuit Ceausestilor numai 162 din cele 1104 de decese petrecute in acele zile (p. 623).

Fata Morgana Terorista

Aceasta este opinia majoritatii. Intorcandu-ne in timp, in noiembrie 1999, un sondaj publicat de ZIUA arata ca 9 din 10 romani erau de acord cu ceea ce Tismaneanu sugereaza in raport: ei respingeau “minciuna teroristilor Securitatii loiali lui Ceausescu”. M-as aventura sa ghicesc ca atunci cand vine vorba de rolul TVR in timpul evenimentelor din decembrie, daca se va cere, un numar egal de romani (90%) ar fi de acord cu opinia ca acele informatii care se difuzau la televiziune in acele zile incercau, in mod cinic, intentionat si premeditat, sa dezinformeze publicul. De aceea, urmatoarea propozitie din Raportul Tismaneanu (p.623) este cel mai probabil primita cu plictiseala, o afirmatie a unui fapt irefutabil:
“Prin televiziune s-au facut majoritatea diversiunilor, cea mai eficienta fiind reprezentata de omniprezent intruchipat de “. “Prin intermediul televiziunii, au fost realizate majoritatea diversiunilor, cele mai eficiente fiind reprezentate de omniprezentul incarnat de teroristii fideli dictatorului Ceausescu”.
Nu am nici un dubiu ca multi, poate cei mai multi romani, isi amintesc lucrurile astfel – ca televiziunea a panicat, uniform, populatia. DAR TRANSCRIERILE A CEEA CE S-A SPUS LA TELEVIZIUNE SPUN O ALTA POVESTE si aici dosarele istorice arata prapastia care se naste din memoria diluata, politizata si selectiva.

Speculatii in loc de informatii

Sa luam un exemplu, la care care Tismaneanu nu se refera in mod explicit mai sus, dar la care se gandeste, in mod evident – citatul deseori invocat din discursul sustinut de Ion Iliescu la TVR in data de 23 decembrie 1989, potrivit caruia teroristii “trag din toate pozitiile”. Oamenii se refera in mod frecvent la aceasta declaratie pentru a sugera ca, in mod intentionat, Iliescu, a incercat sa creeze un bau-bau, pentru a speria oamenii de pe strazi si ca a dorit sa zugraveasca un tablou cat mai sumbru.
Transcrierile arata ca aceasta parere si aceste aduceri aminte sunt pur si simplu gresite. In acelasi discurs, Iliescu afirma in mod categoric: “Trebuie sa va spun ca nu avem de-a face cu un numar mare de elemente teroriste, dar ei sunt antrenati special si echipati pentru acest gen de actiuni” (FBIS-EEU-89-246, 23 December 1989, p. 61, “Ion Iliescu anunta capturarea lui Ceausescu”, Bucharest Domestic Service, 1616 GMT)
Cand generalul de Armata Tudor vorbeste, se refera “doar la unele unitati speciale… cateva, din punct de vedere numeric, dar extrem de deceptionate” (vezi p.518 din “Scopurile absurditatii”, consemnata mai jos). Provoc pe oricine sa imi explice de ce ai face astfel de afirmatii sententioase, incercand sa limiteze imaginea unei amenintari, daca tinta este sa creezi “o diversiune” pentru a stimula artificial amenintarea.
Este important de notat: Tismaneanu nu are nici o scuza pentru ca nu stie acest lucru. Asta apare si in articolul meu din Eastern European Politics & Society din 1999 “Scopurile Absurditatii” la pag. 516-517. Tismaneanu a fost editorul EEPS la acea vreme si a pretins in fata mea ca l-a citit, dar continuu sa am dubii puternice despre faptul ca ar fi facut acest lucru. De altfel, el a glosat, cu aroganta, pe marginea lui si, aparent, s-a straduit destul de putin sa inteleaga articolul, ceea ce este, trebuie sa spunem, pe masura caracterului sau.

In 1989, panica a manipulat ratiunea

Legata de alegatiile despre alimentarea intentionata a amenintarilor “teroriste” este si certitudinea cu care multi romani si romanisti afirma ca personalul televiziunii (in special Teodor Brates) a raspandit in mod deliberat zvonuri despre apa, cum ca ar fi fost otravita, sau cum ca Armata ar fi ramas fara munitie la Sibiu etc. – zvonuri care s-au dovedit nefondate. Iata ceva din ce ar putea sa-si aminteasca: “Un moment, va rog… de la Sibiu s-a comunicat ca armata nu mai are munitii si ca trupele Securitatii continua sa atace unitatile militare… Vrem sa va informam ca la Sibiu, unitatile militare au nevoie urgenta de ajutor… In mod constant primim informatii…. desigur, nu avem posibilitatea de a verifica autenticitatea lor… dar va cerem sa fiti atenti. Se spune ca elemente inamice, securisti, au otravit apa la Sibiu, la Timisoara… apa trebuie sa fie fiarta inainte de a fi consumata (transcriere din “Revolutia romana in direct”, din 22 decembrie 1989 (Bucuresti 1990), pp. 47, 48, 51, citat p.324, Richard Andrew Hall, 1997, Ph.D. Dissertation, “Rescrierea revolutiei: Relatiile regimului autoritar de stat si triumful revizionismului Securitatii in Romania post Ceausescu”).
Ceea ce ei nu isi amintesc este ca Brates s-a intors mai tarziu pentru a informa audienta: a) cand luptele au incetat la Sibiu, b) cand proviziile de apa imbuteliata se aflau in drum spre Sibiu si c) cand autoritatile competente au verificat ca apa din Bucuresti era buna de baut (“Revolutia Romana in Direct,” pp. 71, 72, 75, p. 327, “Rescrierea Revolutiei”). Asta se afla aici… in transcrierea a ceea ce s-a spus la Televiziune… nu este o chestiune de “puncte de vedere diferite”, asa cum adeptii lui Tismaneanu sau altii in opozitie ar fi vrut ca noi sa credem. Este o zicala veche din baseball-ul american, cand faimosul manager Casey Stengel obisnuia sa spuna “Puteti sa verificati!” Inca o data: daca scopul tau este “diversiunea”, panica si manipularea intentionata, este oare posibil sa revii asupra subiectului si sa spui lucruri menite sa calmeze spiritele? Cu siguranta nu.
Acesta este, bineinteles, doar varful aisbergului cu privire la Raportul Tismaneanu si mare parte din parerea unanima din interiorul si din exteriorul Romaniei despre Revolutia din decembrie 1989. Pentru un document oficial, considerat important, asa cum este Raportul Tismaneanu, imi pare rau, dar abordarea Revolutiei se ridica la gradul de amatorism.
Romanii meritau ceva mai bun.

Richard HALL
Septembrie 2007
, ZIUA

NISTORESCU despre circul de la Cotroceni: Domnule Sorin Iliesiu, NU MAI TRIMITETI NICI UN APEL! De la propagandist comunist la goarna lui Tismaneanu

Domnule Sorin Ilieşiu,

Vă scriu, deşi nu mă socot între formatorii de opinie. Şi nici nu mai cred în cauza pentru care pledaţi. M-a impresionat însă pericolul la care s-a expus un om. Oricine aflat în greva foamei merită respect pentru curajul gestului şi impune o minimă solidaritate cu cauza sa.
Din acest punct de vedere, alaltăieri la prânz eram îngrijorat de soarta lui Teodor Mărieş. Nu l-am întâlnit niciodată şi nu-i cunosc rolul din decembrie 1989, dar omul părea a-şi fi asumat un sacrificiu pentru o cauză publică: adevărul despre evenimentele amintite mai sus. Marţi seară, după întâlnirea de la Cotroceni, chiar mi-a fost ruşine de propria-mi naivitate. După o primire şi o discuţie teatrală, Doru Mărieş a întors-o ca la Ploieşti. Iar preşedintele a pus de un scandal patriotic de toată frumuseţea. De ce nu avem vinovaţii pentru morţii din decembrie? Cunoaşteţi sper descoperirile făcute de T. Mărieş cu acel prilej? Ele mă scutesc de orice comentariu la adresa sa.
Trec cu vederea şi modul în care şeful statului a înţeles să contribuie la cunoaşterea evenimentelor cu pricina. Tehnica înfierării publice cu propoziţii dure ca un baros mi se pare şi cunoscută, şi primitivă. Başca, de un prost-gust inclusiv marinăresc (categoria fiind destul de rară în acest spaţiu!).
În rest, apelul dumneavoastră m-a lăsat rece. Am motivele mele să fiu precaut. Am semnat cândva un alt apel pe care l-aţi iniţiat. Cel pentru condamnarea comunismului! Ştiţi ce bine l-au condamnat Traian Băsescu, V. Tismăneanu, H.-R. Patapievici şi G. Liiceanu că n-a mai rămas nici urmă de el, deşi ţara geme sub controlul aceloraşi structuri (pe alocuri ceva mai culturale!). Faptul că reveniţi cu un alt apel după contrafacerea cu comunismul, Securitatea şi deschiderea dosarelor mă pune pe gânduri. Ori vreţi să reeditaţi succesul operaţiunii precedente cu o alta şi mai şireată din punct de vedere politic, ori chiar nu înţelegeţi la ce aţi fost folosit? Şi v-au dat un brânci într-o nouă iniţiativă. Dacă tot a ţinut, de ce să nu mai încerce o dată!Domnule Sorin Ilieşiu, invocaţi libertăţi şi sacrificii pe care unii tocmai se pregătesc să le exploateze politic în campania electorală. Ca un cetăţean de bună-credinţă ce vă socotiţi, cum de nu vă aduceţi aminte că, din 1992 şi până astăzi, morţii în revoluţie, teroriştii şi mineriadele, înaintea fiecărei campanii electorale, au fost scoase de la naftalină pentru a se juca încă o dată şi încă o dată spectacolul promisiunilor, al cercetărilor şi al justiţiei. Pentru o asemenea aparenţă l-au arestat şi pe generalul Victor Athanasie Stănculescu! Tot pentru a nu cădea în ridicolul unei dictaturi salvate cu delicateţe de cei care au moştenit-o se desfăşoară acum şi spectacolul condamnării unor generali de Securitate.
Nu ştiu dacă aţi realizat că România a fost blocată 20 de ani în cercetarea unui trecut comunist din care principalii beneficiari au devenit stegarii democraţiei, chiar cercetătorii, acoliţii acestora sau chiar cercetaţii! Oricum, românul modest n-a avut nici un beneficiu.Vă doresc nenumărate apeluri cu ecouri frumoase. Dar dacă apelul dumneavoastră este doar o prefaţă pentru o nouă comisie de cercetare a nu ştiu ce, vă mulţumesc frumos. Nu mai trimiteţi nici un apel!
de Cornel Nistorescu
COTIDIANUL

Cat de prosti si rau-voitori sunt propagandistii lui Tismaneanu?

Biografia “oficiala” a numitului Iliesiu Sorin, de pe site-ul Aliantei Civice:
Nascut in Baia Mare, la 12 decembrie 1955, este licentiat in Arte al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica, in 1979, ca sef de promotie. Intre 1979 si 1990 a fost Director de imagine la Studioul Cinematografic “Bucuresti” – Buftea. Din 1990 este conferentiar universitar la Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L.Caragiale” din Bucuresti, din 1991 – conferentiar la Scoala Superioara de Jurnalistica AZR – Bucuresti (din 1995 este decan al acestei institutii), din 1993 – conferentiar la facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, la Universitatea Bucuresti. Din 1994 este director al studioului VideoDialog si presedinte al fundatiei VideoMedia. In 1991 a fost autorul primelor emisiuni ale postului TV independent SOTI, din Bucuresti. A fost director al Comisiei Video-TV a campaniei electorale a CDR (1992) si autor al clipurilor electorale ale CDR (1996). Membru fondator, in 1996, al Asociatiei Romane a Formatorilor in Jurnalism si Comunicare – Mediaform. Autor sau coautor al unui mare numar de filme documentar-artistice (cateva titluri: “Piata Universitatii – Romania”, “Petre Tutea – Emil Cioran”, “Monarhia salveaza Romania!” etc.) si autor al imaginii unui numar de 11 filme artistice. Membru al Juriului Premiilor anuale APTR (Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania). Are o bogata activitate civica: membru al Grupului pentru Dialog Social (din 1990), membru fondator al Aliantei Civice si al Fundatiei Academia Civica, membru al Forumului pentru Stiinta si Reforma, al Academiei pentru Devotament National, al Asociatiei Alternativa 2000, al organizatiei “Salvati Copiii – Romania” si… al Comisiei Tismaneanu.

Iata si meritele lui Sorin Iliesiu, din biografia sa reala, care il “recomanda” cum laude sa fie atat de guraliv pe tema “anti-comunismului”:
SORIN ILIEŞIU – Director IMAGINE
FILMOGRAFIE. FILME DOCUMENTARE de propagandă comunistă.
1980-1987. Filme realizate în studiourile “BUCUREŞTI”, BUFTEA – ROMANIAFILM (format peliculă 35 mm)
1980: FAMILIA MEA (10 min), Romaniafilm. Scenariul şi regia: CORNEL DIACONU. Imaginea: SORIN ILIEŞIU. Premiul pentru cea mai bună imagine de film documentar. Festivalul Naţional “Cântarea României”, 1981. Notă: film de propagandă comunistă despre Şantierul naţional al tineretului – Rovinari, Gorj.
1981: CELE MAI FRUMOASE CLIPE (10 min), Romaniafilm. Scenariul şi regia: CORNEL DIACONU. Imaginea: SORIN ILIEŞIU. Premiul pentru cea mai bună imagine de film documentar. Festivalul Naţional “Cântarea României”, 1981. Notă: film de propagandă comunistă despre Şantierul naţional al tineretului – Combinatul siderurgic Galaţi.
1982: CENACLUL FLACĂRA (80 min), Romaniafilm. Scenariul şi regia: CORNEL DIACONU. Imaginea: SORIN ILIEŞIU. Notă: film de propagandă comunistă despre Cenaclul Flacăra condus de poetul Adrian Păunescu.
1986: CUNUNA DE LAURI (80 min), RomaniaFilm. Scenariul NICOLAE DRAGOŞ. Regia ANGHEL MORA. Imaginea: SORIN ILIEŞIU, AUREL KOSTRAKIEWICZ, LIVIU POJONI, ADRIAN DRAGUŞIN, IOAN DOBRE. Notă: film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicoale Ceauşescu, organizat la data de 23 august 1986 pe stadionul naţional “23 August”.
1987: SĂRBĂTOARE ÎN MAI (Imn pentru primăvara ţării)(80 min) – RomaniaFilm. Scenariul NICOLAE DRAGOŞ. Regia ANGHEL MORA. Imaginea: BASARAB SMĂRĂNDESCU, SORIN ILIEŞIU, GABRIEL KOSSUTH. Notă: film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicoale Ceauşescu, organizat la 1 Mai 1987 în Sala Polivalentă, Bucureşti; si altele, si altele…

TISMANEANU, "profesorul" fara studenti cu catedra platita de ICR la Maryland, mai primeste un cadou pe banii nostri via tov Patapievici: O "revolutie"

Anul 1989 – Varianta Băsescu, via Tismăneanu-Patapievici
Scena politică românească se apropie cu paşi repezi de campania electorală. O competiţie care va fi mult, mult mai ascuţită ca în 2004. Metodele sunt aceleaşi – răscolim trecutul, să vedem care-i mai verde decât cel roşu. „Intelectualii“ lui Băsescu deja au început ofensiva, organizând aşa-zise „evenimente“ pe tema anului 1989. Dar nu le susţin aşa, oricum, ci, ca nişte domni, pe banii Statului. Astfel, tovarăşul Horia a scos nişte bani din bugetul ICR (cică suntem în vreme de criză, ha-ha), ca să-i organizeze tovarăşului Vladimir o serie de conferinţe în Statele Unite. Să mai audă lumea şi de „profesorul în America“, că de când i s-a închis robinetul în Cotidianul plânge neîncetat.

Pentru orice nelămuriri, iată comunicatul oficial: „Institutul Cultural Român lansează în luna septembrie o serie de comunicări ştiinţifice în cadrul parteneriatului cu Government and Politics Department (University of Maryland, College Park). Tematica va fi „Anul 1989 şi consecinţele sale: perspective comparative asupra revoluţiilor, valori liberale şi democraţie“. Sau, mă rog, o parte a lui. Varianta integrală o găsiţi aici.

Ilarion TIU

DISIDENTUL ANTICOMUNIST IONEL CANA: Rezultatul Comisiei Tismaneanu este "o gargara, un praf in ochi". Raportul are un singur loc: "la cosul de gunoi"!

Raportul Tismaneanu este bun de maculatura

Disidentul Ionel Cana demasca impostura Comisiei prezidentiale de condamnare a comunismului
“Raportul Tismaneanu are un singur loc: la cosul de gunoi”, a apreciat dr. Ionel Cana, liderul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania din perioada comunista, la conferinta “Al cui e Raportul Tismaneanu?”, organizata inainte de Pasti de Societatea Academica pentru Adevar Istoric si Centrul de Geopolitica al Universitatii Bucuresti si disponibila in varianta audio pe site-ul Asociatiei Civic Media.

Aprecierea autenticului militant anticomunist – mentionat si de presedintele Traian Basescu in discursul sau de condamnare a regimului comunist – se adauga multor altor numeroase critici intemeiate ale pseudo-raportului stiintific executat de echipa lui Vladimir Tismaneanu: de la luptatorii anticomunisti din munti la liderul minerilor din 1977, Constantin Dobre, si al muncitorilor brasoveni din 1987, Florin Postolachi, de la scriitorul disident Victor Frunza la lumea academica ultragiata de neprofesionalismul documentului girat, din nefericire, de Administratia Prezidentiala.

Cu totii au emis un Apel catre Presedinte, Parlament si Academia Romana, in care se arata disponibilitatea de a se realiza un raport girat de lumea academica si care sa contina o analiza reala si stiintifica asupra perioadei comuniste, incepand cu infiintarea organizatiei separatiste a comunistilor bolsevici trimisi in Romania si apoi, cu primele crime comise de aparatul NKVD asupra romanilor, in urma ocuparii Basarabiei de catre sovietici, in 1940.

Dr Ionel Cana, care ne-a oferit acest interviu in exclusivitate, este de aceeasi opinie.

De ce ati protestat la publicarea raportului Tismaneanu?
Mi-am facut mai multe notite privind acest raport. Este plin de neadevaruri – minciuni si mistificari – privind Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Dar pot sa spun ca si Biserica Ortodoxa Romana sau alte institutii si fenomene au fost si ele intr-un fel terfelite si prezentate eronat.
Sa incep cu putinele adevaruri: e adevarat ca sindicatul SLOMR este o miscare dinspre intelectuali inspre muncitori. Adica invers decat in Polonia. Un lucru foarte interesant si foarte important, pentru ca aceasta subliniaza o constiinta civica a putinilor intelectuali care au urmat calea pentru drepturi muncitoresti (eu fiind ca profesie medic de intreprindere). Sindicatul a venit ca o completare a inclinatiei mele de a-i asista si ajuta pe muncitori. Dandu-le o reteta nu le rezolvam prin cateva hapuri problemele lor, trebuia sa iau si atitudine din punct de vedere social. Aceasta este o deosebire fundamentala intre sindicatul nostru si cel polonez. Un adevar spus pentru prima data in acest raport.
Dupa aceea, s-a subliniat in raport ca sindicatul nostru a aparut dupa unele formatiuni sau grupari din Europa de est. Eu sustin insa ideea ca el a aparut ca sindicat pentru prima data in Europa de Est, fiind realmente precedat de asociatia interprofesionala a minerilor din Donbas, care insa avea structura de comitet, nu de sindicat. Sindicatul nostru apare asadar primul in aceasta forma. SLOMR a aparut o data cu pactul pentru drepturi civile si politice, care prevedea si dreptul muncitorilor de a se asocia in sindicate libere. Acest pact prevedea si posibilitatea unei organizari confederative “in nuce”. Legislatia aceasta internationala eu o citisem in ’70, deci inainte de acel pretins disident care spunea ca era preocupat si visa la unison cu mine inca din ’71.

Care considerati ca sunt impreciziile din Raportul Tismaneanu referitor la SLOMR?
Am subliniat chestiunea cu asociatia din Donbas, aceasta arata o prima imprecizie, care sta in faptul ca sindicatul nostru ar fi fost posterior unor organizatii sindicale din estul Europei. Nu!, este primul sindicat liber din Romania totalitara si din Europa de dupa fosta Cortina de Fier. Apogeul lui a fost in 1979. Eu l-am conceput si inceput. Si aici vine o noua inexactitate a raportului: se scrie ca fondarea lui nu a avut loc ca urmare a unei greve. Inexact! Se poate spune ca a fost o urmare a unei greve, aceea a minerilor din Valea Jiului, dar o urmare extrinseca, nu intrinseca. Adica eu n-am fost in mijlocul minerilor, eu eram medic la o intreprindere din judetul Olt. Dupa ce am aflat ca in Valea Jiului a avut loc o greva si am vazut cat de repede a reusit vicleanul Ceausescu sa-i pacaleasca pe credulii mineri, am inceput sa planuiesc organizarea unei structuri sindicale independente, care sa urmareasca modul in care sunt respectate drepturile nu doar ale minerilor, ci ale tuturor muncitorilor din Romania. Deci, observand cat de repede a reusit sa-i pacaleasca, sa-i returneze in Moldova, de unde erau veniti, iar pe altii sa-i bage in puscarii, m-am pus sa studiez legislatia muncii. Si am vazut ca ulterior el a dat un decret prin care adera la Pactul international al drepturilor civile, care prevedea si posibilitatea infiintarii de sindicate libere. Dar eu n-am asteptat voie de la el! Am redactat declaratia de constituire a SLOMR pe care am trimis-o clandestin in Occident. Aceasta a fost difuzata integral la Europa Libera ca “un document important” pentru tara. In martie 1979, in doar doua saptmani, in care am fost lasati sa actionam liber, la SLOMR au aderat peste 2.400 de persoane din intreaga tara. Pe 10 martie 1979, capii miscarii sociale SLOMR au fost arestati, pe seama extinderii exponentiale a miscarii noastre in toata tara.

Cum apreciati Comisia Tismaneanu?
Cum s-o apreciez? Este o comisie facuta conjunctural, care slujeste anumitor interese oculte. Este facuta de niste insi care nu au nici un fel de legatura cu problemele pe care le trateaza acolo. Incepand chiar cu capul ei – Tismenitki, Tismaneanu acesta… Au reusit sa-si ridice in cap pe toti cei la care s-au referit cu reavointa: Biserica Ortodoxa, pe noi…

Comisia Tismaneanu sustine ca a alcatuit o lucrare stiintifica…
Raportul este o lucrare stiintifica intre ghilimele. De exemplu, este citat in subsol un cercetator, Dennis Deletant. Dupa cum se stie, un cercetator care se respecta, cand scrie ceva, consulta cel putin doua surse independente. Acesta a scris o carte numita “Ceausescu si Securitatea” dupa care a mai scos o editie, in urma unor contestatii ale mele. El l-a declarat ca succesor pe unul care se inscrisese realmente in sindicat, dar care era fugit din Romania de 25 de ani la vremea aia, chiar din ’80. Era fugit dincolo de Ocean. Deletant a vorbit numai cu el si a prezentat doar opinia lui. Insa noi nu am avut nici o sedinta in care sa stabilim vreo succesiune. Eu, cand am plecat in SUA, in 1987, am refuzat sa ma las manipulat si sa legalizez sindicatul acolo. Am legalizat doar Sectia Externa a sindicatului. Le-am spus ca SLOMR a fost si este in Romania; eu acolo eram doar reprezentanta externa. Am fost expluzat de Ceausescu din tara si ii reprezentam pe bietii disperati ramasi acasa. Eu am plecat fortat de aici in exil si tot timpul am vrut sa ma intorc. Ceea ce am si facut. M-am reintors in tara in februarie 1990.

Povestiti-ne, va rugam, despre confruntarea dumneavoastra cu Securitatea.
Confruntarea mea cu Securitatea a constat in condamnarea pentru complot impotriva oranduirii socialiste la sapte ani de temnita, politica, bineinteles. La presiunea opiniei publice internationale n-am efectuat integral toti cei sapte ani. Asta a fost singurul lucru notabil si folositor din partea propagandei occidentale; dar aia faceau propaganda pentru ca voiau destabilizarea regimului Ceausescu, nu din iubire pentru mine. Si exilarea mea fortata in SUA, la care m-am referit anterior, a fost tot o forma de condamnare.

Cat timp ati stat inchis?
Am stat inchis 20 de luni, de la 10 martie 1979 pana la 10 noiembrie 1980. Adica pana in prima zi a Conferintei post-Helsinki de la Madrid, cand Ceausescu a dispus sa fiu eliberat. Evident, el a facut-o pentru a arunca praf in ochii opiniei publice si a spune ca in Romania nu mai sunt detinuti politici. Este o onoare, comparativ cu ce face acest Basescu, care ma expune acum unor represiuni de ordin economic.

Cum se desfasura activitatea SLOMR?
Eram organizati pe celule si pe principiul “cade unul, se ridica altul”. Spre deosebire de grupul amorf al lui Goma, care a fost o cutie postala de pasaportari. I-am pus cumva la munca pe securisti: daca jugulau miscarea din Bucuresti, ea se ivea la Timisoara. De acolo la Constanta. I-am pus la munca, sa-si merite lefurile alea grase de paraziti. In raport se remarca, ce-i drept, ca aceasta miscare a fost mult mai greu reprimata decat cea a lui Goma, dar nu se spune de ce. Va spun eu: datorita unei organizari strategice si tactice. Nu am pretentia ca sunt eu cel mai destept. Insa trebuie sa respectam niste chestiuni. Eu spun ca actiunea lui Goma nu a fost cea mai importanta grupare de disidenta colectiva – cum eronat spune Basescu -, pentru ca aceasta a fost o miscare de grup amorf. Cea mai importanta disidenta de grup organizat a fost a noastra. In Romania au fost trei forme de disidenta: individuala, de grup amorf – tip Goma, si disidenta de grup organizat – tip SLOMR. Sa se bage fiecare in ce grupa de disidenta vrea. Eu nu minimalizez ideea de disidenta individuala; a fost necesara la vremea si locul ei. Dar trebuie facuta aceasta clasifi-care.

Comisia Tismaneanu propune un set de masuri – sunteti de acord cu ele? Cum vedeti recuperarea si recunoasterea trecutului?
Eu vad toata aceasta chestiune ca un fel de gargara, un praf in ochi, exact cum a aruncat Ceausescu Occidentului la Conferinta de la Madrid. Adica n-o sa se faca nimic. In primul rand, eu consider ca trebuie facuta o distinctie clara si o clasificare intre detinut politic, disident si revolutionar. Fiecare isi are meritul lui. Detinutul politic a stat in puscarie poate zeci de ani, sacrificandu-si viata pentru un ideal national. Disidentul sau oponentul din timpul lui Ceausescu are o cu totul alta calitate decat detinutul politic, chiar si/sau mai ales cand nu este un fals disident, un fals oponent. Iar “revolutionarul”, o cu totul si cu totul alta calitate. Si acum va intreb eu: cine dintre acestia beneficiaza de cele mai multe drepturi? De ce este scara complet invers si cine a intors-o?
George Damian / ZIUA
Arhiva CIVIC MEDIA

"EXTREMISTII" CARE AU CONTESTAT RAPORTUL TISMANEANU. Azi, disidentii anticomunisti Victor Frunza si Ionel Cana: Protest fata de "dubla morala"

Scriitorul disident Victor Frunza si Ionel Cana, fondator al celui dintai sindicat liber din Romania (SLOMR), au dat publicitatii un protest in care semnaleaza o serie de lacune ale Raportului Tismaneanu privind condamnarea comunismului din Romania si ale organizarii sedintei Parlamentului in care a fost prezentat acest raport. Va prezentam integral protestul celor doi:
“Ne numaram printre cei care au asteptat cu interes si obiectivitate raportul domnului presedinte Traian Basescu, de condamnare a crimelor comunismului, fara sa ne fi lasat influentati nici de agitatia negativa care i s-a facut inainte de citirea in Parlament, nici de atmosfera din sala in momentul respectiv. Am considerat ca acest act este o initiativa care marcheaza un moment demult asteptat si care va delimita in sfarsit trecutul de viitor, si de aceea trebuie intampinat cu o justificata aprobare.
Din pacate, in afara concluziei, in legatura cu caracterul criminal, antinational si lipsit de orice legalitate a regimului care a dominat Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989, apreciere la care subscriem, intregul discurs este o opera, daca nu de diletant, atunci a unor persoane care au incercat sa acopere cu valul tacerii o seama de faradelegi ale Partidului Comunist de-a lungul istoriei sale. Este si motivul pentru care:
Protestam impotriva dublei morale care a stat la baza organizarii acestei comisii prezidentiale, in care profitori ai regimului comunist (cu una sau doua exceptii) au fost pusi sa lamureasca poporul roman cum stateau lucrurile cu suferintele sale, pe cand ei sau parintii lor faceau parte direct sau mascat dintre colaboratorii dictaturii.
Protestam impotriva amneziei voite sau din incultura politica, din care cauza in acest raport nu a razbit nici macar o data numele Basarabiei si al nordului Bucovinei, cand se stie ca un pacat structural al formatiei comuniste din Romania a constat in sustinerea neoimperialismului sovietic in aceasta problema.
Protestam impotriva cenzurarii responsabilitatii PCR si a urmasului sau PMR, in cedarea de catre el, cand era la carma tarii, a unui teritoriu national, Insula serpilor, pe baza unui simplu proces-verbal.
Protestam impotriva actiunii imorale de a-l invita pe Regele Mihai la prezentarea acestui raport, pentru a escamota faptul ca inlaturarea monarhiei prin amenintarea cu pistolul si cu declansarea unor represalii armate a fost una dintre cele mai odioase crime ale regimului comunist. Prin acest tertip, schimbarea printr-o lovitura de stat a ordinei constitutionale a fost pur si simplu omisa, la aceasta operatiune rusinoasa de extirpare comisia pretandu-se, fireste, pentru a-si merita onorariul substantial cu care este platita din banii publici.
Protestam impotriva ipocriziei de a-l fi invitat pe Lech Walessa, initiatorul sindicatului polonez Solidarnosc, in timp ce fondatorul SLOMR, dr. Ionel Cana, nu numai ca nici macar nu a fost citat, nici invitat la adunarea Parlamentului, dar este – la fel ca si alti disidenti – victima unei voite marginalizari.
Protestam impotriva cenzurii aplicate in enumerarea unor disidenti anticomunisti, a mistificarii intentionate si mai ales impotriva acelor omisiuni care indica spre posibila existenta a unei liste de nume neagreate si de aceea interzise si sub regimul Basescu, la fel cum erau sub cele ale lui Iliescu si Ceausescu.”
Victor Frunza
Ionel Cana
Surse: Jurnalul National, Civic Media

NICOLAE MANOLESCU si calugarita: "Iti dai seama ca in toata perioada asta a stat nespalata!"

Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, ambasadorul Romaniei la UNESCO, membru in Comisia Tismaneanu si o simpla calugarita

Alex Stefanescu

La scurta vreme dupa revolutie, o calugarita cu haine ponosite si cu o desaga mare in spate si-a facut aparitia la „Romania literara”.Voia sa vorbeasca neaparat cu Nicolae Manolescu – pe atunci in plina ascensiune politica – in legatura cu situatia disperata a unei manastiri de pe langa Buzau. Era intr-o zi de luni. I-am spus calugaritei ca Manolescu nu vine la redactie decat o data pe saptamana, joia, si ca nici nu-i cunosc numarul de telefon (pentru ca refuza sa si-l declare) ca sa o pun in legatura cu el.

Credeam ca femeia va pleca si va reveni joi. Dar nu, ea l-a asteptat pe Manolescu, la usa redactiei, de luni pana joi, fara intrerupere! Ziua statea pe coridor, in picioare, ca o statuie a resemnarii, iar noaptea isi asternea pe jos un fel de sal scos din desaga si se ghemuia pe el (dupa cum mi-a relatat portarul cladirii, care, milostiv, i-a mai dat cate ceva de mancare si i-a aratat unde este WC-ul).
Joia, Manolescu a trecut ca fulgerul pe langa calugarita, ea neavand timp nici macar sa-l recunoasca, si a intrat in sala unde ne adunaseram toata redactia pentru sedinta de sumar. I-am explicat lui Nicolae Manolescu, patetic, ce fapt nemaiauzit si impresionant se petrecuse: o calugarita il asteptase trei zile si trei nopti la usa redactiei – si l-am rugat sa stea de vorba cu ea. Profund civilizat, Manolescu a dat curs imediat rugamintii mele. Dar gestul femeii nu l-a miscat deloc. Absolut deloc. In timp ce se indrepta spre ea, a si facut o remarca ironica:
– Iti dai seama ca in toata perioada asta a stat nespalata!
Nepasarea lui Manolescu (poate doar afisata) mi s-a parut la fel de uimitoare ca asteptarea de trei zile si trei nopti a calugaritei.
https://www.zf.ro/

Cine este Alex Stefanescu: Pixul lui Manolescu
Alex. Stefanescu
15.05.2009
La sfarsitul anului 2008, in ultima etapa a concursulul Zece pentru Romania, organizat de Realitatea TV, Premiul de Excelenta la sectiunea Scriitori i-a revenit lui Nicolae Manolescu.

Mihai Tatulici mi-a dat telefon si m-a invitat si pe mine, ca fost student al lui Nicolae Manolescu, la gala de premiere (de la Ateneu), ca sa prefatez inmanarea premiului printr-un laudatio.
Scurtul meu discurs a avut succes, desi l-am tinut dupa Florin Piersic (premiat la sectiunea Actori),care a vorbit, ca de obicei, mult si cu farmec, cucerind asistenta. Am spus:
– N-am reusit niciodata sa-l ajung din urma pe Nicolae Manolescu, care, in treacat fie spus, si arata mai bine decat mine, desi eu sunt mai tanar decat el cu opt ani.
Eu am publicat pana in prezent cincisprezece carti, Nicolae Manolescu peste douazeci. Eu am fost vicepresedintele unui partid (PNTCD), Nicolae Manolescu – presedintele uui partid (PAC). Istoria literaturii romane publicata de mine se refera la o perioada de saizeci de ani (1941-2000), in timp ce istoria literaturii romane a lui Nicolae Manolescu acopera cinci secole. Cartea mea are 1.200 de pagini format mare, a lui – 1.500. Cat priveste succesul la doamne si domnisoare, e un subiect prea dureros pentru mine ca sa-l mai deschid…
Ca premiu, Nicolae Manolescu a primit un stilou de mare valoare, dintre acelea care se pun la dispozitia sefilor de state cand semneaza tratate internationale. Stiloul, imbracat in calcedonia, o piatra semipretioasa translucida de un cenusiu-bleumarin misterios, cu un luciu de ceara, are o penita fabricata dintr-un aliaj de aur si platina. In masiva cutie de lemn nobil, in care statea culcat ca intr-un leagan, mai era infipta, intr-un locas matlasat, o calimara, placata cu argint, plina cu o cerneala violeta princiar-romantica, de genul celei cu care scria uneori Eminescu scrisorile catre Veronica Micle.
Au trecut de la acel moment sarbatoresc cateva luni. Intr-o seara, la un restaurant, cineva m-a intrebat, in prezenta lui Nicolae Manolescu si a altor cunoscuti ai nostri care se mai aflau acolo, daca, luand in considerare ceea ce spusesem la Ateneu, se poate afirma ca toata viata l-am invidiat pe Nicolae Manolescu. Am explicat ca discursul meu fusese fantezist si autoironic, ca renuntasem in mod intentionat la un stil prea solemn, ca sa nu-i plictisesc pe spectatori. Si am adaugat:
– Nu l-am invidiat. L-am admirat, cu inflacarare, cu o candoare pe care mi-o pastrez si azi. Fiecare succes al sau m-a bucurat mai mult decat propriile mele succese. Ca sa fiu insa sincer pana la capat, o data, o singura data, l-am invidiat.
– Cand?! a intrebat Nicolae Manolescu insusi ridicandu-si privirea din cescuta cu cafea in care tocmai isi turna putin lapte.
– Atunci cand ati primit in dar stiloul acela nemaivazut, de la Realitatea TV.
Fara sa ezite o fractiune de secunda, Nicolae Manolescu a spus:
– Ti-l fac cadou. E al tau. Dar, iti dai seama, nu il am la mine. Iar maine plec la Paris. O sa-l las cuiva care o sa ti-l aduca dupa plecarea mea.
Inima a inceput sa-mi bata nebuneste, de bucurie si neincredere. Facusem pentru acel stilou un coup de foudre, ar fi fost un noroc prea mare sa-l primesc in dar. Si apoi… precis Nicolae Manolescu o sa uite. A spus-o asa, in treacat, ca sa ii uimeasca pe cei prezenti cu un gest spectaculos. De altfel, nici unul dintre ei nu a luat in serios promisiunea. Toti au ras ca de o gluma simpatica.
Iata insa ca dupa cateva zile, in timp ce ma aflam in redactie, la biroul meu, si desfaceam zecile de plicuri cu carti (cele mai multe proaste) primite prin posta, usa s-a deschis si in cadrul ei a aparut soferul lui Nicolae Manolescu, Marius, cu un pachet in mana:
– Domnul Nicolae Manolescu mi-a spus sa va dau asta…
Am luat cutia, fulgerat brusc de fericire. Am asezat-o pe birou si l-am sarutat zgomotos pe Marius pe amandoi obrajii, ceea ce l-a nedumerit profund (si l-a si speriat putin). Cuprins de o exuberanta fara margini am coborat si urcat de zece ori, in fuga, scarile care duc de la parter la etajul unde se afla redactia. Si am declarat tuturor celor pe care ii intalneam:
– Douazeci de ani de acum inainte nu il mai contrazic niciodata pe Nicolae Manolescu.
– Si daca vreodata nu are dreptate? m-a intrebat cineva, malitios.
– Intodeauna are dreptate! am replicat eu categoric.
___________________________________________________________

P.S. 1. Gestul lui Nicolae Manolescu i-a facut invidiosi pe multi dintre cunoscutii mei.
P.S. 2. S-a raspandit zvonul ca „Alex Stefanescu a fost cumparat de Nicolae Manolescu.”
P.S. 3. Regret ca acolo, la restaurant, nu i-am spus lui Nicolae Manolescu ca, de fapt, l-am mai invidiat o data: cand l-am vazut cu o blonda superba pe strada.
https://www.zf.ro/

PAUL GOMA despre VLADIMIR TISMANEANU – si nu numai – in 11 puncte. Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu. FOTO FANTOMA LUI GHEORGHIU DEJ

Paul Goma: Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu

Domnule Vladimir Tismaneanu, in 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” in replica la interviul luat de A. Gosu, publicat in revista 22. Numai ca nici “22” (Rodica Palade), nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stanescu), nici “Adevarul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie in Post Scriptum) nu au raspuns, cu exceptia ultimului, care a transmis hotarirea: NU.
Daca as fi in locul lui Vladimir Tismaneanu, m-as ingrijora.
Sunt convins ca din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismaneanu – ar insemna sa ne intoarcem in cumplitii ani 1948-1958 cand la “puritatea ideologica” a textelor aparute in volume, in presa vegheau: delirantul Chisinevschi, ferocele Rautu, subalternii sai devotati Valter Roman, Leon Tismaneanu, Goldberger, Ofelia Manole si alti tovarasi de alte nationalitati de sinistra amintire.
Pentru a-si “repera” onoarea, Vladimir Tismaneanu (dar vrea? – vom verifica numaidecat) are de facut urmatorul lucru: Sa se adreseze sefilor publicatiilor respingatoare, propunindu-le textul de mai jos, insotit de scrisoarea de fata, in virtutea tolerantei – chiar daca aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a inchis gura cand m-a anuntat ca nu mai fac parte din Comisia prezidentiala pentru studierea comunismului – fiindca imi lipsesc standardele…
Daca va pretinde ca el, Vladimir Tismaneanu este un biet profesor la Maryland, in trecere prin Bucuresti (in momentul de fata aflat la odihna binemeritata la Sinaia, la Mamaia, la Tataia) si ca nu are nici o putere (sic) sa ceara, sa impuna, sa dikteze – ii voi raspunde cu o anecdota adevarata: Acum cativa ani, in Franta izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort in 1960) scrisese in Jurnalul sau, publicat, ca la postul de radio France Culture lucreaza mult mai multi redactori evrei decat neevrei, iar acestia invita in emisiunile lor prieteni, colegi – tot evrei – mai numerosi decat neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, in virtutea dreptului de expresie, isi exprimase o *opinie* care, nu intamplator, era si exacta – si nu doar privind posturile de radio ci si cele de televiziune – dar ce campanie a fost orchestrata impotriva fiorosului “antisemit”! – la care au participat, cu sfanta-le indignare tenorii (in Romania li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate. Singurul dintre intelectualii care nu s-a napustit sa dea cu parul in capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni saptamanale, “Répliques” pe care o detine si azi. Evenimentul se petrecea inainte de izbucnirea ultimei Intifada – provocata de Ariel Sharon, astfel ajungind la guvernare – deci pe cand Finkielkraut mai era o persoana rezonabila, cu care se putea discuta (chiar si despre Palestina, fara ca el sa invoce “argumentul demografic”! – depun marturie, pe atunci eram in relatii *normale*) – si care a intervenit ca un sef de clasa, batind din palme, cerind atentie si spunind, in esenta: Este adevarat ce sustine Renaud Camus ca la France Culture sunt multi redactori evrei – dar ar fi trebuit sa recunoasca: nu toti. *Fiindca suntem in Franta unde chiar si francezii au dreptul sa lucreze la acest post de radio*… (sublinierea imi apartine).
La o astfel de insolenta nimeni dintre bravii francezi nu a raspuns: si ei sunt traumatizati, paralizati de culpabilizarea cultivata consecvent de holocaustologi.
Eu insa, roman fiind – chiar de nu am nici un fel de cetatenie (romana mi-a fost furata de *Statul roman in 1977* si nerestituita nici azi – cu scuze), imi spun ca romanii mei n-or fi ei chiar atat de lasi, de nedemni – cu conditia ca un evreu sa le dea bilet de voie la exprimare, fie si cu perfidia unui Alain Finkielkraut. Asadar ii propun lui Vladimir Tismaneanu sa se adreseze el tovarasilor responsabili de ziare-reviste, posturi de radio si televiziune recomandindu-le sa publice textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” insotit de scrisoarea de fata.
Astfel va face sa inceteze zvonul ca el ar fi dat dispozitia de a i se interzice lui Goma dreptul de a publica – cu atat mai putin: dreptul la replica – in romaneste, in Romania. Tot se laudase el (despre V. Tismaneanu fiind vorba, in continuare) ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca Goma sa poata publica, in limba sa, in tara sa. Ei bine, iata ocazia! Drept care atasez textul cu pricina si astept rezultatul interventiei sale – in favoarea mea.
Paul Goma
Paris, 3 iulie 2006

Despre Vladimir Tismaneanu–si nu numai–în 11 puncte
Paris, 22 iunie 2006, 65 ani de când Antonescu a ordonat ostaşilor trecerea Prutului, zdrobirea vrăjmaşului de răsărit şi miază-noapte – însă acolo am rămas: nu am trecut Prutul, nu am vărsat sânge, nu am liberat pe nimeni, nu am zdrobit nimic, dacă ne-am ales cu ceva: cu “Holocaustul” în care noi am ucis 400. 000 evrei, iar guvernanţii noştri iubiţi şi luminaţi vorbesc despre basarabeni şi bucovineni ca “minoritari” (Coposu), ca “românofoni” (Zoe Petre), ca vorbitori de “light romanian”, un fel de limbă, însă nu cea de tinichea, gândită-vorbită de unul, Ungureanu.

1. Despre Pelin II
Încep printr-un citat din mine însumi, un fragment din Jurnalul pe luna mai 2006, instalat pe internet (voi reveni la chestiunea “internetului”): “Sâmbătă 13 mai 2006 “(…) Surpriză: da; plăcere, ba. Chiar ne-plăcere să citesc pe prima pagină titlul-bombă: “Agentul Volodea”. Ne-plăcerea vine, desigur şi de la aflarea autorului: Vladimir Alexe, acest Pelin II, dar chiar dacă altcineva l-ar fi scris, nu mi-ar fi făcut plăcere. Pentru că unul este adevărul şi alta lovitura cu dosarul de securitate. (…) Ca să nu existe dubii: nu pretind că V. Tismăneanu nu ar avea păcate (şi încă grele – nu cele moştenite: cele dobândite), dar în nici un caz cele “demascate” de Alexe.” Unul – şi cel mai descalificant – dintre “păcatele grele” ale lui V. Tismăneanu – deocamdată în relaţiile cu mine: Minte fără clipire, fără tresărire, sigur fiind că boii de cititori-auditori români, fie ignari, fie (mai ales) traumatizaţi de Teroarea Adevărului Unic Bolşevic instalat în România din 28 iunie 1940 – Basarabia şi Bucovina de Nord şi Herţa fiind în România, dragi tovarăşi confecţionatori ai-istoriei-şi-geografiei-de-clasă – nu vor îndrăzni să contrazică un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie el istoria, tot după reţeta Roller. Citatele care urmează sunt din Vladimir Tismăneanu, în interviul din 22, cu A. Goşu:
2. Despre invitaţie
“Eu l-am invitat pe Paul Goma. (…) Au fost multi dintre prietenii mei (…) uimiti de aceasta decizie, tinand seama de o serie de pozitii controversate din ultima vreme ale d-lui Paul Goma in chesti-uni legate de perioada 1940-1941 in Basarabia, si nu numai. (…) Spun un lucru si in favoarea d-lui Goma, si in favoarea celorlalti membri ai Comisiei: d-l Goma nu m-a intrebat cine va face parte din Comisie (…) A dat un accept conditionat, dar era in sine un accept. Nici un membru al Comisiei nu a obiectat la prezenta lui Paul Goma in Comisie” (subl. mea). Neadevarat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprile – până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin “membrii Comisiei” (nu le cunoşteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieş, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oişteanu, R. Ioanid…); şi prin C. Săftoiu, consilierul prezidenţial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem preşedintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poştă o invitaţie scrisă, eu anunţînd, tot prin V. T. condiţiile: restituirea cetăţeniei române furate de Ceauşescu şi de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în ţara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obţinuse postul de ambasador la UNESCO) şi, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptăţile suferite de familia mea şi de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de faţă.
3. Despre “puiul de bolşevic” [V. T. ]
“Afirm cu deplina responsabilitate si am inca o buna memorie. Lucrurile s-au complicat in momentul in care am constatat ca d-l Goma cu doua, trei zile inainte ca eu sa-i fi trimis invitatia, pe baza faptului ca i se pusese la dispozitie un citat atribuit lui Vladimir Tismaneanu, in care Vladimir Tismaneanu pasamite il decreta intr-un fel pe Paul Goma ca fiind autorul unor texte cu caracter antisemit, Paul Goma punea sub semnul intrebarii credibilitatea stiintifica a lui Vladimir Tismaneanu si isi incheia acea notatie: ‘este si el un pui de bolsevic‘”. Dacă este adevărat că am comis eroarea de a-i atribui lui V. T. un citat care nu-i aparţinea (şi pentru care mi-am cerut imediat scuze), nu este adevărat că determinasem ruptura dintre noi prin notarea în jurnal: “este şi el un pui de bolşevic”. Nu, nu. Admit: i-am spus aşa (în Jurnalul meu, personal, vorba lui Dinescu, “difuzat” pe internet!) din pricina unui citat greşit atribuit lui – însă: Este sau nu este adevărată afirmaţia? – Este el, Vladimir, fiul lui Leon Tismăneanu – cetăţean sovietic, “lucrător” în timpul războiului la Radio Moscova, sub direcţia lui Răutu, trimis în România ocupată de ruşi? ; a fost L. Tismăneanu unul dintre importanţii şi ferocii agenţi ai comunizării, sovietizării, martirizării ţării noastre? ; a fost el director adjunct al Editurii Politice şi plin al catedrei de marxism- stalinism, la Universitatea Bucureşti – nu “leninism”, cum edul-corează fiul meseria tatălui ? ; – Este el fiul Herminei căsătorită Tismăneanu şi dânsa redactor la Radio Moscova, cetăţean sovietic, în România ocupînd funcţii-posturi de importanţă politică? A fost dânsa – cât a fost – director de cadre în Ministerul Sănătăţii? ; – Este el, Vladimir nepotul Cristinei Luca-Boico, expulzată din Franţa pentru spionaj în favoarea sovieticilor? ; nu a ocupat şi ea “posturi importante” în RPR, atât pentru merite personale (!), cât şi pentru ale soţului său Mihail R. Boico, “spaniol” şi el, rus, în România general de “grăniceri”, citeşte: de Securitate, fiindcă îi obliga pe soldaţi să-i interpeleze, să-i împuşte, nu pe cei care intrau clandestin în RPR – sic – ci pe/în nefericiţii români care, disperaţi că “Americanii nu mai vin”, încercau să fugă din raiul edificat şi de ei, “spaniolii” sosiţi de unde, dacă nu din… URSS? ; – Nu ca “pui de bolşevic” şi-a petrecut V. T. copilăria, adoles-cenţa în ghetoul bolşevicilor: Cartierul Primăverii? ; a mâncat el şi ai săi – puiul-de-bolşevic – pe săturate, s-a îmbrăcat decent, chiar luxos în comparaţie cu milioanele de români flămânziţi chiar de ei, în zdrenţe, supravieţuind în “libertate”, fiindcă ţara-ntreagă era un complex de lagăre şi de închisori unde pierea elita României, tineretul ei, ţărănimea pentru că… nu gândeau marxist-stalinist, cum impuneau şi părinţii săi? ; nu frecventa el – în virtutea “egalităţii de tip sovietic” – o şcoală specială, pentru puii bolşevicilor, unde i-a avut colegi pe Nicu Ceauşescu, pe Radu Ioanid, neruşinatul holocaustolog de azi (şi membru de onoare în “Comisia Oprea”)? ; – S-a plâns V. T. că tatăl său a fost dat afară din partid prin 1958 (ca urmare a întreturnătoriilor dintre ei, tovarăşii-de- veacuri: l-a săpat subalternul său, Radu Florian, ca să-i ia locul ; s-a mai plâns că, după plecarea lui în Occident mama rămasă în România era vizitată “practic aproape săptămânal” (ce limbă-i asta: marylandeză? ) de Securitate, ca să-l convingă pe fiu să nu mai ponegrească, la Europa liberă, Patria Română… Vrea neapărat să-i aduc aminte cum au fost pedepsite pentru exact aceeaşi “vină” multe alte mame, de pildă a Monicăi Lovinescu – adevărat, aceea nu era evreică, nici comunistă, nu era “eroină” din Spania, nu era cetăţeancă sovietică şi nu fusese nici măcar un minut şef de cadre la Ministerul Sănătăţii, motiv pentru care a ajuns la groapa comună? ;Dezolat, însă întrebarea următoare nu poate fi ocolită: Ce a suferit familia Tismăneanu de pe urma “persecuţiilor” regimului comunist?
– a fost lăsată muritoare de foame?
– a fost alungată din casă? (care casă: cea confiscată de ei, revoluţionarii burjuilor odioşi – şi antisemiţi? )
– au fost membrii ei măcar anchetaţi de Securitate (nu vizitaţi, la domiciliu) – “ca la Securitate”? – câte minute/zile/luni/ ani au fost aceia reţinuţi/deţinuţi? – cine/câţi dintre ei au murit în închisoare? “Răspunsul” l-a dat Cristina Boico (mătuşa pe care Vladimir o iubea foarte), după ce s-a re-strecurat în Franţa, ca “eroină a Rezistenţei Franceze”: «În România am fost persecutaţi ca evrei şi comunişti».
4) Despre “credibilitatea morală şi ştiinţifică” [V. T. ]
(…) “i-am raspuns d-lui Goma (…) [Că] nu poti face parte dintr-o comisie in momentul in care contesti presedintelui acestei comisii, omului care te invita, credibilitatea morala si stiintifica.” De acord: nu poţi – dar care este “contestaţia”? Aceasta: “Este şi el un pui de bolşevic”. Re-repet : este neadevărată (“contestaţia”)? Neadevărat adevărul?
5) Despre ticul verbal-scriptic: “Circulă pe internet…” [V. T. ]
“publicarea pe Internet in acelasi text a unei scrisori personale despre tatal meu, in care eu foloseam la adresa raposatului meu parinte termeni foarte duri legati de perioada stalinista, in care el a avut un rol destul de important in aparatul ideologic, si pe care nu i-as folosi in limbaj public. Era o scrisoare adresata prietenului meu, sau, sa-i spunem, omului in care aveam incredere, Paul Goma. Acest text era pus pe Internet. Pur si simplu. I-am raspuns ca exista lucruri care sunt proprietatea autorului lor, o scrisoare este pentru mine proprietatea autorului ei. Eu asa vad lucrurile, poate ma insel, si niciodata nu-mi voi permite sa public scrsioarea cuiva catre mine fara sa-i cer acestei persoane permisiunea. Deci asa s-a ajuns la situatia in care Paul Goma nu face parte din Comisie”.
A venit momentul lămuririi chestiunii internetului. Vladimir Tismăneanu – altfel băiat simpatic, serviabil (e-he, câte burse a înlesnit el!) – nu dovedeşte că este şi normal de normal… Dacă ar fi fost cât de cât, nu ar fi fabricat în grabă dimpreună cu şoptitorii săi, acest pretext de ruptură: “publicarea pe internet”, a unei scrisori a lui către mine şi a răspunsului meu. În primul rând, fiindcă dialogul nu era unul confidenţial, nici conspirativ (ca la ei, la comuniştii ilegalişti) ci, am crezut, cred în continuare, tema lui interesează, istoria acestei ţări la care el pretinde că lucrează, nu? În al doilea rând V. T. dovedeşte a face parte dintre acei oameni care, avînd posibilitatea de a-şi publica propostele în oricare periodic românesc, zbiară ca din gură de şarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenţi pârâcioşi pe cel care îndrăzneşte să riposteze – prin mijloacele rămase lui accesibile (internetul).
Aşa au făcut – în legătură cu mine – Gabriel Andreescu, avântatul holocaustolog care nu văzuse măcar coperta cărţii autorului acuzat de “antisemitism”; aşa a făcut cuviinciosul L. Antonesei, apărător al lui G. A. în revista pe care o conduce (şi în care mie mi-a refuzat dreptul de replică), pretinzînd că industriaşul drepturilor omului “nu a făcut nimic necuviincios” (sic – nu, nimic necuviincios, doar… incorect: condamnase o carte necitită); aşa au făcut Adameşteanu, Lefter, acum V. Tismăneanu, afirmînd el fără pauză de reflecţie : “Circulă de la o vreme, pe internet…” “Pe internet”, unde alt’? Nu sunt eu un scriitor internetizat prin grija prietenilor lui V. Tismăneanu: Manolescu, Liiceanu, Mihăieş, Lefter, Oişteanu, A. Cornea, Adameşteanu, Patapievici, R. Ioanid, Shafir ? Eu nu am putut face ca Nicolae Moraru – îl cunoştea bine Leon Tismăneanu, erau tovarăşi de şaibă marxist-stalinistă – care, după pensionare, îşi confecţionase, acasă o… stengazeta (gazetă de perete) în care îşi “publica”, producţiile. Am “publicat pe internet” Jurnalul, iar în acela şi scrisoarea lui V. T. prin care îmi cerea amănunte despre tatăl său; apoi scrisoarea mea de răspuns : în aceea îi împărtăşeam partea mea de adevăr (la 17 noiembrie 2005).
Şi această scrisoare a fost consemnată în Jurnal – la 31 martie 2006. Trebuie să fii de rea credinţă şi neruşinat ca să te indignariseşti ca un curcan pentru că “celălalt” îţi dă replica acolo unde poate – or el nu poate în presa obştească şi din pricina ta, măcar complice la interdicţie. Este Jurnalul meu, scriitor, persoană publică (în ciuda Neocenzurii Neoscriitorilor Neoromâni); în el consemnez, nu doar cugetări adânci si păreri suprafaţice, dar şi evenimente-de-hârtie, de pildă scrisorile. Apoi V. T. ştia foarte bine că ţin un jurnal “difuzat pe internet”, “ţinere” normală şi… legală – cum de l-a descoperit abia în acel moment? În încheiere scriam: (…) “Eu, prin forta împrejuràrilor, nu am avut nici tatà nici mamà nici unchi nici màtusà care sà fi fàcut ràu altora, doar pentru cà ei, “revolutionari de profesie” asa stiau cà… se face lumea nouà. Insà nici nu voi învinovàti vreodatà pe copiii revoluţionarilor bolsevici pentru pàcatele pàrinţilor – grele, monstruoase. Ci – am si spus-o, în legàturà cu Oisteanu: le cer (urmasilor) sà-si asume înaintaşii, sà accepte – cu durere – cà acestia nu fuseserà îngerasi, cà nu pot fi absolviţi doar pentru cà fiii stiu cà pàrinţii lor erau plini de iubire în familie – fiindcà iubirea în familie nu sterge deloc ne-iubirea lor în nefamilie. “Si asa cum atâţia copii, nepoţi de nazisti s-au târît în viatà càrînd povara teribilà a “dosarului” tatàlui SS-ist sau doar (sic)… membru al partidului lui Hitler, asa sà suporte si urmasii bolsevicilor faptul cà pàrintii lor nu fuseserà, vai, eroi de benzi desenate. “Cred cu putere cà aceastà “echilibrare” este necesarà, atât pentru noi, eternele victime, cât si pentru urmasii celor care nu se purtaserà cu noi cu mànusi (observi eufemismul? ). Or noi suntem milioane – numai în România. Si nimeni dintre vinovaţii de martirajul nostru nu a fost màcar obligat sà treacà prin fata unui tribunal – fie si postum (…)”. După care comentam: “Ce fel de istorie ştie Vladimir Tismăneanu, azi, dacă, orbit de durerea celor aflate despre tatăl său – totuşi: un ne-sfânt…- a uitat că, înainte (…) alţi “revoluţionari”(…) fuseseră debarcaţi, anchetaţi de Instrumentul Revoluţiei: Securitatea, creată după modelul NKVD? Dacă nu vorbim de Pătrăşcanu, un ne-evreu – pe care şi LeonTismă-neanu îl înfierase, bolşeviceşte – hai să vorbim de Ana Pauker: s-a “delimitat” Tovarăşul Tismăneanu de Tovarăşa Pauker, în şedinţele de demascare-înfierare? Bineînţeles, da, altfel n-ar mai fi rămas şeful catedrei de marxism-stalinism şi director adjunct al Editurii Politice – sub şefia altui monstru bolşevic, avînd acelaşi “dosar”: Valter Roman? (…) Dar de Chişinevski – dat jos în 1957 (pe când eu mă aflam în anchetă, la Interne)? El, L. Tismăneanu a fost “zburat” (expresia aparţine fiului) în 1958. Nu ştiu dacă tot atunci subalternul său de la Universitate Radu Florian fusese “îndepărtat” – însă deziluzia a fost: chiar dacă după răspunsul meu nu am citit vreun text despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu se comportă taman ca fiul lui Radu Florian: detestabil; neintelectual, ne-normal: nu acceptă că tatăl său “a avut şi lipsuri”. Aşa cum nu acceptă că iubita sa mătuşă Cristina Marcusohn (căsătorită Boico) a jucat un rol nefast, mizerabil, de bolşevic fanatic executant orb al ordinelor Moscovei – atât în Franţa, ca spioană sovietică (până la 22 iunie 1941 activînd şi în folosul lui Hitler!), cât şi în “surghiun” în România; rol, nu doar de persecutor al nevinovaţilor, ci şi de trădător-denunţător (a lucrat sub ordinele lui Boris Bruhman, alias “Holban”, cel care a dat pe mâna Gestapoului Grupul Manouchian, “Afişul Roşu”), atât al democraţiei “burgheze” din Franţa ocupată, cât şi al României, ca stat care, de voie, de nevoie, îl:/o acceptase ca cetăţean/că (ba chiar ca supracetăţean – altfel ce-ar fi căutat, după repatrierea-prin-expulzare în moţul Agerpres-ului? ).
Şi degeaba declară el în dialogul cu Nicolae Coande: “Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate” – certitudinile sale au rămas cum fuseseră: îngheţate. Şi el – ca Oişteanu, ca Anca Răutu-Oroveanu, ca Al. Florian, ca R. Ioanid – şi alţii din aceeaşi…făină – este un autentic pui de bolşevic. În ciuda aparenţelor.”
6) Despre rolul destinat mie în Comisia cu pricina
În unul din mesajele trimise în 10 aprilie a. c. V. Tismăneanu îmi explica din capul locului: “Rolul Dvs: (…) Nu trebue sa scrie[t]i: ati scris ce trebuia scris”. Distribuirea rolului mut m-a rănit, dar nu m-a determinat să-l trimit pe distribuitor la plimbare. Deci: la o săptămână după invitaţie mi se comunicase că urma să… interpretez Aria (mută) a Decorului, sarcina grea a… activităţii revenind adevăraţilor actori (aflasem două nume: Patapievici şi Antohi). Atunci, în 10 aprilie am intuit că în acea Comisie nu voi putea face nimic-nimic-nimic.
Tocmai de aceea fusesem poftit la prezidiu: să nu fac nimic, doar să… exist, asist, momâie. Motivul pentru care mi se distribuise astfel de rol? Eram eu cumva antiromân? , antisemit? , analfabet ? În toată modestia: nu, la toate trei întrebările.
Deci nu existau motive (necomunicabile), ci pretexte. De cinci zile a avut nevoie V. T. pentru a confecţiona, cu clacă, pretextul: “publicasem” pe internet cu o lună în urmă o scrisoare a lui, astfel “încălcînd un… cod academic, negîndu-i credibilitatea ştiinţifică şi morală, folosind la adresa lui un limbaj inacceptabil, contrare standardelor, pricinuindu-i grave leziuni pe la demnitatea umană etc.
Sfetnicii săi indigeni şi colonizatori îi vor fi explicat, îi vor fi făcut şi un desen: un eventual câştig prin includerea lui Goma (ca să se închidă gura reacţionarilor) va fi anulat de previzibilele “cerinţe” ale aceluiaşi: includerea şi a istoriei Ocupaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord, precum şi continuarea istoriei de după decembrie 1989 până azi… Pe cine bănuiesc a-l fi just-consiliat? De astă dată nu voi ţine seamă de înţelepciunea: “Hoţul cu un păcat, păgubaşul cu zece”, fiindcă îi ştiu, îi văd, îi aud pe hoţi: Pe Mihăieş, bouar al minţii, acuzat de “antisemitism”, ca şi jupânu-său, Manolescu: de cum primise bilet de voie de la Brucan, viteazul rezistent prin cultură se apucase de gazetărie, confecţionase chiar interviuri: un volum cu Tismăneanu (!), altul cu Manolescu – chestii însăilate din aproximaţii intelectuale şi din dezinformaţii informaţionale.
Omul nu ştie ce-cum să întrebe, habar n-are cum-prin-ce să-l corecteze sau stimuleze pe inter-locutor. Tot “militînd”, tot scriind, sperînd că astfel va învăţa să scrie, tot periìnd pe cine trebuia, a ajuns la Institutul Cultural Român, aghiotant al lui Patapievici: temîndu-se că voi cere luna de pe cer: publicarea unei cărţi “la el, la Fundaţie” (Buzura: “la Fundaţia mea!”), nu-i va fi lăsat lui “Volo” manşetele nădragilor, până când acesta nu a promis-jurat că nu-l va băga pe lup în târla mioritică a scriitorimii române, Goma are să strice toate aranjamentele intelectualităţii patriei, fiind el notoriu reprezentant al “disidenţei răguşite”; Pe Blandiana: cum să suporte Inventatoarea Rezistenţei prin ArpagiCultură ca Goma să steie la un prezidiu alături de Dânsa, care are neţesitate de trei scaune pentru sine şi de şi un sfert pentru Romi? – şi de un taburet pentru Lumina Lumii Ilieşiu, Spaima Comuniştilor (pe care-i filma de zor şi cu drag până la 22 decembrie 89 fix)? ; Pe Adameşteanu – nu va mai fi avînd puterea de până mai ieri, dar cuvântul său atârnă greu (!) când se arată ocaziunea de a-i plăti lui Goma o parte din răul făcut ei, Reprezentantă-Punct. A ce, reprezen’-punct? Dar a explicat ea, cu gura ei, limpede: «Ce ştii tu, bă!, păi eu reprezint!»; Dar Ion Vianu ce cusur va fi avînd, de când, trezit din somn, la nenumăratele comiţii-prezidii, Oişteanu i-a comunicat acest mare secret: Goma e “un basarabean antisemit”, iar fiul lui Tudor Vianu, ce să facă: a repetat, papagal, expectoraţia tovarăşului său de baricade şi de vânătoare de “antisemiţi”…; Dar Sorin Alexandrescu, “nepotul Monumentului”, ilustratorul, într-un cărţoi uite-aşa de gros, plin de scheme şi de săgeti indicatoare ale mersului geniului la Faulkner ? Cel care petrecuse o viaţă la Amsterdam, ignorînd România şi literatura română (pentru el oprindu-se la Titus Popovici), iar după moartea mamei sale, declarase că el fusese de totdeauna anticomunist – drept care din vara anului 1989 participase la… Uniunea Scriitorilor a lui Ţepeneag cu Breban? (vezi Jurnal de Căldură Mare)? ; Dar Antohi, dar Mungiu, dar prinţul-consort al său, “istoricul” Pippidi, descoperitor al “fascistului-Antonescu”-la-români? ; Dar Marius Oprea? rămas văduv (nu orfan? ) de “Institutul R. Ioanid”, tăricean, după apariţia băseştei “Comisii Volo”? ; Dar Manolescu-UNESCO, legitimatorul lui Iliescu imediat după Mineriada Sângeroasă? ; Dar Patapievici, heideggerul nostru drag, iubit şi raional? ; Dar Botezătorul său (şi al lui Georgel Zacuscă), liicheanul, frèrul sebastianez, altfel monarfistul-foc: Liiceanu? ; Să nu fi intervenit cu “un mic sfat” Cosaşu, Ianoşi, Oişteanu, tovarăşa Lilly Marcou? , nici veteranul turnător Zalis? Nici MaxKatz, automonitorizatornicul, citeşte: fabricantul din nimic al “antisemitismului tradiţional românesc”? ; nici maeştrii săi întru holocaustizare, politrucii Elie Wiesel, R. Ioanid ? Nici măcar Doamna Monica Lovinescu, nu pentru întâia oară condiţionînd prezenţa sa de absenţa lui Goma?
7) Despre cei care fac istoria României
a. Din 23 august 1944 Ocupanţii ruşi ne-au falsificat istoria prin trimişii : Pauker, Chişinevschi, Răutu, Roller – de unde termenul: rollerizare;
b. După decembrie 1989 Pelin ne-a pelinizat-o;
c. Din 1991 Istoria României a fost wieselizată; d. În 1998 Istoria României a fost traficată prin traducerea Cărţii negre a comunismului de St. Courtois (în originalul apărut în 1997, deficitar la capitolul ţării noastre prin “grija” lui Karel Bartosek şi prin refuzul lui Courtois de a completa-corija prezentarea României), apoi prin strădania intelectualilor români de frunte: Blandiana, Onişoru, Rusan, Liiceanu. Cum am spus (şi am scris, în Săptămâna Roşie, capitolul “Când ai crescut în cultul victimei inocente îţi vine greu să accepţi ca ai fost un bun călău”), originalul francez ignorase (cu o exepţie: Piteşti de V. Ierunca), toate celelalte texte scrise de români, traduse în franceză, aflate la îndemâna “responsabilului capitolului “Europa Centrală şi de Sud-Est”, pe nume Karel Bartosek.
Acesta, împreună cu M. Berindei, A. Paruit, A. Lavastine, profitînd de indisponibilitatea lui F. Maspero, fondatorul revistei L’Alternative, a pus mâna pe ea şi a prefăcut-o, din publicaţie anticomunistă în una… “eurocomunistă”, rebotezată La Nouvelle Alternative.
Tovarăşul Bartosek (tovarăş al tovarăşului Courtois) a aplicat metoda idioată, a tovarăşului de la Cluj, St. Borbély (cum se întâlnesc marile spirite!), după care… “ar fi greşit să punem prea mult accent pe destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma sau pe alţii, provenind din intelighenţia şi să-i lăsăm în umbră pe «oamenii de rând»” – motiv pentru care nu pomeneşte de mişcarea pentru drepturile omului din 1977, solidarizată cu Charta 77, iar dintre “oamenii de rând” nu îl pomeneşte pe legendarul Vasile Paraschiv (desco-perit alaltăieri de însuşi V. Tismăneanu).
Doamne fereşte să fi citat din eseul lui C. Dumitrescu La Cité Totale, nici din Crăciunaş: Le dernier regard ; nu au fost pomenite nici cărţile mele “penitenciare” (orişicâtuşi publicate la Gallimard, la Seuil, la Hachette); nici măcar volume ca La vie en rouge, de Duplan şi Giret, Le KGB en France de Thierry Wolton nu au îndeplinit condiţiile de intrare… În schimb (!) Bartosek îi indică la Bibliografie (extrem de săracă, total nereprezentativă), pe…VladimirTismăneanu, ei da! – cu volumul în limba română “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”!- şi pe autoarea unui text despre… oamenii care l-au adus pe Ceauşescu la putere – semnat de arhinecunoscuta cercetătoare Cristina Boico – cu totul întâmplător mătuşa lui V. Tismăneanu – oh, oui. Să recunoaştem: varianta românească repară o nedreptate flagrantă a originalului francez: în ea apare… Blandiana (adevărat, într-o notă de subsol – dar nu este pomenită Doina Cornea, nici de Dorin Tudoran, nu vine vorba, nici de Dan Petrescu, nici de Luca Piţu…- ce-om fi vrând: nu aceştia au ‘grijit ediţia, ci ea, Romi, Liiceanu şi Onişoru! – se observă);
e. În 2005 Istoria României şi a Românilor a fost falsificată prin înfiinţarea Institutului pentru studierea Holocaustului, imeni Wiesel, al cărui scop este, nu studierea tragediei evreilor, ci impunerea în şcolile noastre a materiei obligatorii concepută de evrei – şi doar de ei (să nu mi se spună că goi-ul Pippidi contează – da de unde, niciodată, în nimic nu a contat);
f. Tot în 2005, ca un fel de compensaţie acordată şi majoritarilor români din România, guvernul a decis înfiinţarea unui institut pentru studierea comunismului. Director : istoricul Marius Oprea, adjunct: istoricul Stejărel Olaru. Cât de onestă, cât de profesionistă a fost iniţiativa de a se, în sfârşit!, apleca şi asupra pătimirilor noastre, ale românilor victime ale bolşevis-mului rusesc, s-a observat numaidecât prin: – anunţarea perioadei de studiu, decapitînd-despiciorînd-o: excluzînd tragedia începută la 28 iunie 1940, şi suprimînd “postrevoluţia”, permanentul război civil durînd şi azi; – cooptarea (sic) în Comisia de studiere a crimelor comuniste a lui “Radu Ioanid”, cunoscut sionist, antiromân notoriu (crescut, instruit în herghelia lui Serge Moscovici, din care au ieşit şi exemplare ca: M. D. Gheorghiu, Isac Chiva, A. Lavastine, Maria Mailat…);
g. În 2006 a fost anunţată o altă mâncare de peşte: “Comisia Tismăneanu-Băsescu”. Dacă aceasta, destinată a cerceta crimele comuniste nu are ca membru al Colegiului de onoare un pui de bolşevic (I. Ioanid) are ca… secretar-general al chiar Comisiei care a şi început să-i poarte numele, un alt pui de bolşevic : prietenul vostru “Volo”, altfel : Vladimir Tismăneanu. Şi, de parcă aceste nenorociri nu ar fi destul de… nenoro-cite, iată că şi…
8. …ambasadorul USA în România, N. Taubman, după ce ne-a demonstrat cu strălucire că un ambasador nu are rolul de a se ocupa de relaţiile ţării sale cu cetăţenii ţării în care a fost numit, ci de Holocaust, de predarea lui obligatorie în şcoli, acţune propagandistică împănată cu ameninţări din repertoriul lui Wiesel (cel de la 3 iulie 1991, din New York Times): “Trebuie să ştiţi că dacă antisemiţii nu sunt criticaţi [înfieraţi] în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi, Occidentul vă urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”. De curând, prin cine ştie ce ameninţări-promisiuni (să fie întrebat inevitabilul Ungureanu), ambasadorul Taubman i-a adus pe români până la acceptarea unei monstruozităţi, a unei Minciuni a Veacului: re-inaugurarea, în Cişmigiu, a unui monument al ostaşilor americani căzuţi pentru liberarea României… Or toată toată lumea ştie că americanii în chesti, aviatori de bombardiere, înainte de a fi doborîţi, ne făcuseră praf şi pulbere, ne amestecaseră cu molozul – la Ploieşti, la Bucureşti, în 4 aprilie 1944, în zona Gara de Nord, unde au murit mii de civili, dintre care trei sferturi refugiaţi grupaţi acolo în vederea “dispersării” în vestul ţării – prefigurînd crima de la Dresda, din anul următor, 1945: tot refugiaţi civili din Est erau… La Bucureşti, în 4 aprilie 1944 a pierit şi unchiul meu Ignat Goma. Aşadar: după exemplul evreilor care au treabă, n-au, fabrică “dovezi de antisemitism”, americanii au, n-au treabă, fabrică “prinosuri de recunoştinţă” (se recunoaşte expresia? , tata, deşi fost deportat în Siberia, zicea: «Americanii sunt un fel de ruşi – doar că au mai multe stele pe drapel»). Cum de îi rabdă pământul pe guvernanţii români care nu apără interesele românilor, ci pe ale ruşilor şi pe ale ucrainenilor (pe lângă interesele, muuult mai importante ale surorilor, cumnatelor, verişoarelor – chiar şi ale nepoţelelor? ). Cum de mai fac umbră pământului guvernanţii români care nu cunosc istoria elementară a ţării lor, România, iar dacă o cunosc, puţin le pasă de adevărul ei, ci sunt cu gândul numai la “consideraţia” pe care o vor primi (şi dolarii! să nu fie uitaţi dolarii!) de la aceşti ruşi cu mai multe stele pe drapel…?
9) Despre certificatele de bună-purtare
Armand Goşu: “In ultimele zile, v-ati vazut dosarul la CNSAS. E vorba de un dosar provenit de la SIE, de un dosar lucrat de cei de la Directia de Informatii Externe a Securitatii”. Aşadar V. Tismăneanu a avut nevoie de un certificat de ne-securist – de la CNSAS. De ce ? Cine i l-a cerut? Tăriceanu? Băsescu? R. Ioanid? Ca să-i tragă ei un Club al Certificaţilor? Cine le va fi liberat spravka ceea? Tot ei, după modelul “Certificatului de Revoluţionar”? Nu am nici o încredere în indivizii care, ţinînd să-şi “pro-beze” onestitatea pusă sub semnul întrebării, umblă cu “certificate” ba de revoluţionar, ba de absolvent al Academiei de Jurnalistică, ba de persoană care nu a lucrat în viaţa ei pentru, zi-i pe nume: “poliţia politică” (Andrei Cornea, filosof, director-de-direcţie şi holocaustolog rasist), când vorbea de securiştii care o agresaseră pe Monica Lovinescu, le zicea: “membri ai poliţiei”. Drăguţ. Şi ce subţire-diversionist.
Ca şi “Domnul Iliescu” în gura lui V. Tismăneanu (dar “Domnul Măgureanu” pe buzele celui-mai-tânăr-filosof-la-român: Liiceanu? ). Nu am încredere în certificatizanţii CSNAS – am vrut să spun: confecţionatorii, li se mai zicem: falsificatori. Pentru că am zăbovit cu privirea asupra câtorva beneficiari, comunic lista lor: – Gelu Voican Voiculescu-Sturdza-Clytoris: Prietenul meu Gelu, rănit de mirarea-dezaprobarea exprimată de mine la apariţia lui în banda de bandiţi organizatori ai “revoluţiei de la 89”. Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, a compus în vara anului 1990 o compunere intitulată: “Dosar de securitate” (al său, dosarul!) şi a încercat să-l publice în revista 22. G. Adameşteanu, pe atunci total inocentă, însă nu şi ticăloşită, a refuzat. A aflat N. Manolescu! Pe loc l-a invitat pe supraşeful Securităţii iliesciene să aducă la el, la România literară “Dosarul de securitate”. Prezentat de redacţie (Manolescu-Dimisianu), animalul care nu există a apărut pe 5 pagini, în două numere, ultimele pe 1990. Pe atunci nu se vorbea de certificat “de la CSNAS”.
Se vede însă că autoritatea (i)morală a lui N. Manolescu (care tocmai luase, imediat după mineriadă, un interviu lui Iliescu, în care îl domnìse şi îl o-ìse: “Om, cu O mare”) fusese hotărîtoare. Gelu umbla pe la cocktailuri, în Libia, distribuia fotocopii, cu autograf, adăugînd, oralmente: «Uite ce scrie România literară a lui Manolescu despre mine!» – se oprea la timp, nu explica: «Din moment ce îmi publica dosarul de securitate, înseamnă că sunt curat, nu am nimic de ascuns». Doamne fereşte, cum să aibă de ascuns ceva împuşcătorul Ceauşeştilor! Şi Ion Iliescu a cerut şi a obţinut certificat de CSNAS – ei şi? Ce probează acela: că Iliescu nu a lucrat pentru Securitate, “doar” pentru NKVD, apoi KGB? C. V. Tudor: şi el este diplomat al CSNAS; Şi Buzura: Si Uricaru; Şi Voiculescu-Crescent a fost recent spălat, sfinţit… Ei şi? Înseamnă că toţi certificaţii (de către cine: de către CSNAS, unde nu te mai poţi răsuci de câţi securişti – dar securiste! – pe metru pătrat fojgăie) au devenit curaţi? Ca “domnul Iliescu” după spălătura de sânge şi de căcat operată de Manolescu, Pleşu, Breban, Simion, Sorescu – şi Tismăneanu?
10) Despre a fi sau a nu fi evreu în România
Prietenii, îndatoraţii lui V. Tismăneanu i-au sărit întru apărare, acuzîndu-i pe acuzatori că… l-ar fi acuzat pe “Volo” pentru păcatul-crima de a fi evreu. Să avem iertare: în primul rând şi fiul meu Filip este evreu, după mamă – şi ne înţelegem bine, împărtăşim aceleaşi valori; în al doilea: din câte ştiu – şi ştiu, fiindcă pe mine mă interesează ce se petrece în lume, deci mă informez – nimeni nu l-a acuzat “pentru că este evreu”.
Evreii sionişti (dar şi: Manolescu, Gârbea, Marta Petreu) ne acuză pe noi, românii, că suntem “antisemiţi”, noi însă, românii nu suntem nici sionişti, nici manolişti, nici martopetrişti – nici andreipipidişti. Acuzatorii s-au înşelat şi au înşelat atunci când l-au acuzat pe Vladimir Tismăneanu doar ca fiu al unor bolşevici evrei veniţi pe tancurile sovietice. Dar tocmai asta condamnăm noi la veniţii-pe-tancuri: faptul că îi acuzaseră – şi trimiseseră la puşcărie! – pe părinţi pentru faptele (reale, imaginare) ale copiilor, pe fii, nepoţi, veri, vecini pentru faptele părinţilor! Am spus de la începutul acestui text: nu acesta este păcatul lui V. Tismăneanu – fiindcă nu ne putem alege părinţii – ci altul, altele, nu moştenite, ci câştigate. V. Tismăneanu, istoricul, se fereşte ca de foc de a ieşi din cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori: se ocupă numai de trimişii (sau unşii pe loc), de primă mărime ai Porţii Kremlinului, în scop de colonizare: Pauker, V. Roman, Chişi-nevschi, Moghioroş, Gheorghiu-Dej, Bodnăraş, Iliescu, iar evreilor nu le spune pe nume, ci îi îngroapă în alt abuz lingvistic (precum antisemitism): “minorităţi etnice”.
Ce comod: ca şi victimele maghiare ale Holocaustului, repartizate de Wiesel la vecini (şi ocupaţi, evreii bolşevici au fost împrăştiaţi la rubricile unguri, cehi, polonezi, bulgari, ruşi. Sub umbrela “obiectivităţii istorice” (dar V. T. nu este istoric!), încearcă – şi reuşeşte – să reabiliteze mai degrabă pe ici decât pe colo sinistre figuri ca Ana Pauker, în schimb (!) să zugrăvească în negru figuri antipatice lui şi familiei sale: Ceauşescu, Răutu, Radu Florian…
11) Ce fel de istorie a României vrea V. Tismăneanu?
Ceea ce i se poate reproşa (şi trebuie să i se reproşeze) lui Vladimir Tismăneanu este, nu faptul că este evreu (ei şi? este ceea ce este!), ci faptul că, evreu printre goi (români), este insensibil la viaţa şi la moartea goi-lor; nu i se poate reproşa că este fiu de bolşevici evrei care doar rău au făcut băştinaşilor – ci că nu a renunţat la graniţa mentală reproducînd graniţa reală (Zidul ! Autozidul!) separînd iremediabil “Cartierul Primăverii, cuibul de bolşevici” şi restul ţării, populaţia. El nu poate, nu vrea să accepte că există şi altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan. De pildă, pentru el, umanist, nu există suferinţa palestinienilor, nici injustiţia, nici neomenia cu care sunt trataţi, ei băştinaşii, de către invadatorii israelieni (să nu invoce “dreptul istoric”: Filistenii erau oamenii locului, sedentari atunci când Evreii, păstori, au dat peste ei, venind din Mesopotamia). Nu am citit şi nu am auzit ca cineva să fi citit vreun rând de măcar înţelegere, dacă nu de compasiune (i-aş cere prea mult dacă aş rosti “fraternitate”) pentru altă comunitate oprimată, alungaţă de la vatra ei: a palestinienilor. Nu, nu. Deşi există atâţia evrei normali şi celebri (nu chiar ca şi “profesorul de la Maryland”) şi tot din aria rusească proveniţi: Menuhin, Barenboim, ba chiar şi dintre evreii noştri: Sami Damian. Aceştia au riscat normalitatea – şi au fost trataţi, cum altfel, decât de “antisemiţi”. Vladimir Tismăneanu – şi asta va fi concluzia mea – o persoană structural insensibilă (istoria se face şi cu inima, nu? , chiar riscînd o abatere subiectivă); pe el îl interesează – vezi-i bibliografia – personalităţile-care-fac-istoria, chiar dacă părintele său, Leon Tismăneanu, ne obliga, ne soma să credem că… masele; îl preocupă cancanurile, mâncătorìile, întreturnătoriile mafioţilor bolşevici – şi nu cei care au suferit, care şi-au pierdut viaţa (unii şi sufletul) sub şenilele de tanc sovietic ale Marii Terori de la Răsărit.
Ce fel de “istorie” va superviza, dirija “Volo” – altfel băiat bun, serviabil – dacă nu are mijloacele? Fiindcă nu le are; el nu a văzut, nu a auzit ce se petrecea dincolo de Zidul Ierusalimului Cartierului Primăverii unde a copilărit şi unde s-a întors. V. T. este surd, orb, nu are odorat, deci nu ştie cum “arată” mirosul de sărăcie, mirosul de fără-acoperiş (dacă tovarăşii tovarăşilor părinţi ai săi îi alungaseră din case şi le luaseră locul, fără măcar a schimba cearceafurile…); mirosul de frică-de-arestare, de frică-de-exmatriculare din facultate (ei, da: catedra de marxism-stalinism se ocupa şi de “purificarea” corpului studenţesc, iar C. C. al UTM – reprezentat de Trofin, Petre Gheorghe, C. Burtică – şi Ion Iliescu! – un an întreg, 1958, a tot pus la-zid şi pe rug sute de studenţi potenţial periculoşi, drept care i-a exmatriculat); mai departe: miros de-frică-de-anchetă; mirosul de sudoare (de frică), de urină-sânge-căcat din timpul anchetei la Securitate. Dar mirosul de moarte ştie el cum… miroase?
Va realiza comanda prezidenţială a unei Istorii a României din ultima jumătate de veac alcătuită doar din portretele monştrilor comunişti, mai mult sau mai puţin feroci, mai mult sau mai puţin buni părinţi? De acord – dar victimele? Unde sunt victimele – milioane -din “Istoria” lui Tismăneanu Vladimir? Grav handicapat de originea sa de evreu basarabean, inima nu-l va lăsa să aducă vorba şi despre imensa – şi actuala – tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni treziţi în 28 iunie 1940 robi ai ruşilor, cu identitatea schimbată, cu alfabetul schimbat, cu o matrie maşteră: nu mai erau români, nu mai vorbeau limba română, drapelul nu mai era tricolor, ţară nu le mai era România, ci Marea Uniune Sovietică!
Violentaţi, umiliţi, pângăriţi în credinţa lor creştină de evreii bolşevici, mult mai răi decât ruşii-curaţi – unii prieteni, vecini, colegi deveniţi de nerecunoscut: turbaţi de ură faţă de români, mai ales dacă aceştia erau militari şi se retrăgeau, umiliţi de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roşie; după aceea jefuiţi de pâinea pe care ei o făcuseră, alungaţi din casele pe care ei le zidiseră, arestaţi, anchetaţi, unii deportaţi în Siberia, alţii împuşcaţi pe loc. Cum să-i compătimească V. Tismăneanu pe basarabeni şi pe bucovineni, când treaba murdară, de zapcìi-caralìi, de călăi în slujba ruşilor o făceau evreii – mulţi cunoscuţi de părinţii săi: Perahim, Sorin Toma, Roller…? Cât de drept va fi V. T. în judecăţile sale istorice – ziceam că se va studia şi perioada dina-inte de 1946…- atunci când va ajunge la episodul refugiaţilor din martie 1944? Va accepta, el, făcînd parte dintr-o comunitate care a dat realitatea şi expresia “Ovreiului Rătăcitor” (aşa zicea tata că ajunsesem noi), că există durere şi mai sfâşietoare, cea a “Ovreiului rătăcitor în proprie ţară” – când acest efect avea această cauză: comunismul rusesc? – cel pe care îl visaseră părinţii săi şi pentru a cărui realizare renunţaseră şi la gândire logică şi la inimă (caldă, în principiu), devenind roboţi ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii?
Ce va înţelege el din continu-area dramei refugiaţilor, (re)fugind, ascunzîndu-se prin păduri, prin peşteri de frica ocupanţilor şi prinşi, legaţi, predaţi jandarmilor, jandarmii ruşilor – pentru a fi “repatriaţi în Siberia”? Şi cum va percepe el Istoria cotelor, Istoria colectivizării? Cum să accepte – cu inima şi cu capul – că decembrie 1989 nu a însemnat încetarea Terorii bolşevice, că de atunci a continuat prin războiul civil aţâţat de “domnul Iliescu”, cu care el conversase despre război, despre pace, de “domnul Brucan”, coleg de bancă revoluţionară cu părinţii săi, de “domnul Petre Roman”, fiul altui “domn” şi acela “erou din Spania”, Valter?
Acestea au fost întrebări la care am şi dat răspunsul: Nu, Vladimir Tismăneanu nu este deloc omul potrivit la locul potrivit. Prezenţa lui în fruntea unui organism de o asemenea importanţă pentru trecutul dar şi pentru viitorul nostru este o eroare care ne va costa alţi ani, alte decenii de “tranziţie” (citeşte: încremenire, dare îndărăt, retrogradare). Cum adică: nu se găseau istorici oneşti, serioşi, cunoscători ai “materiei” şi ai meseriei? Tot la cârpaci, la peticari, la improvizaţi am recurs? Există oameni din toate generaţiile care au, totuşi, idee despre Istoria Contemporană – cine a avut ideea nefericită, nocivă de a face, mai ieri apel la “salvatori” de teapa lui R. Ioanid, acum la un băiat simpatic, dar atât:V. Tismăneanu? De Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu, Băsescu – chiar şi de Ungureanu – nu se va mai vorbi peste un deceniu, însă despre această această iresponsabilă uşurătate, criminală neseriozitate de a trata – pentru a câta oară? – Istoria României se vor rosti stră-stră-strănepoţii noştri; cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă şi de mânie – şi de ruşine. Se vor întreba: Ce fel de oameni am fost noi? Şi îşi vor răspunde, cu năduf: «Oameni de nimica, asta au fost!»
Paul GOMA
P. S. Intr-un interviu cu A. Bădin din Adevărul din 13 iunie a. c. : V. Tismăneanu declară senin: “domnul Goma a publicat si o scrisoare pe care i-am adresat-o în nume personal. M-a costat mult sufleteste sã decid cã nu pot colabora cu domnul Goma din motive de standarde profesionale. Am avut bunã credintã în relatia cu dl Goma, iar domnia-sa, ulterior, si o spun acum pentru prima datã, mi-a trimis o scrisoare care se încheia cu cuvintele “îmi cer iertare”” Este adevărat că i-am trimis o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru… eroarea de a fi “sudat” două paragrafe, atribuindu-l, nedrept, pe al doilea lui V. Tismăneanu. Or el translează iertarea la… publicarea pe internet a scrisorilor. Îl informez că pentru această faptă (scrisorile publicate pe internet) nu-mi cer şi nu-mi voi cere iertare. PG
Sursa: https://paulgoma.free.fr/

RAPORTUL FINAL TISMANEANU (PDF) . Defaimarea Parintelui Profesor Dumitru Staniloae: "dogmatistul publica lucrari penibile". CONVORBIRE SI FOTO INEDITE

“Oficialitatea comunista a “recuperat” teologi care, cu numai cativa ani inainte, erau etichetati “periculosi” pentru ordinea sociala. Apartenenta Bisericii Ortodoxe Romane la Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), incepand cu anul 1961, a favorizat inchegarea unei diplomatii ecleziastice care, nu de putine ori, a insotit in mod penibil politica externa de “independenta” a lui Nicolae Ceausescu. In cadrul acestei diplomatii bisericesti au fost integrati si preoti-profesori fosti detinuti politici, intre acestia si cunoscutul teolog Dumitru Staniloae, trecut prin calvarul detentiei politice intre 1958-1963.
Mai mult, intr-o perioada in care preotii si enoriasii greco-catolici inca mai erau supusi la hartuieli si intimidari, reputatul dogmatist publica penibile lucrari in care incerca sa demonstreze ca Biserica Romana Unita (BRU) a reprezentat doar o tentativa de dezmembrare a poporului roman.”

Capitolul Regimul comunist şi cultele religioase din “Raportul Final Tismaneanu“, varianta PDF, paginile 462-463

Convorbire despre Ortodoxie si nationalism cu Parintele Profesor Dumitru Staniloae: “Noi suntem protolatinitatea – Si cred ca trebuie militat pentru un stat crestin”

În primăvara anului 1993, cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae primea un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Braşov, cu aceeaşi generozitate cu care o făcea cu toţi aceia care-l cercetau bătând la uşa „chiliei” sale din strada Cernica (acum Staniloae). Părintele Stăniloae, teologul cel mai de seamă pe care l-a dat lumii neamul românesc, era înainte de toate un adevărat trăitor; viaţa sa se caracteriza prin smerenie şi simplitate, în pofida faptului că stăpânea un discurs teologic academic care pe mulţi i-ar fi putut arunca în braţele demonului mândriei. Viaţa şi opera părintelui Stăniloae constituie un model, o călăuză spre mântuire pentru generaţiile de azi, ca şi de mâine, până la sfârşitul veacurilor. În cele ce urmează, vă invităm să vă împărtăşiţi din acest adevărat testament al Părintelui, pe care-l reprezintă această convorbire, din care reiese şi o latură a personalităţii sale care până acum, a fost accentuată poate mai puţin; aceea de luptător.

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.
Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…
Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.
Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.
Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.
Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.
Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.
Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.

Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Noi suntem protolatinitatea

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic aşa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm aşa… împărăţie… Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limbă proprie; latină dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea.

Dealtfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci: învăţatul vienez Tomaschek în lucrarea sa „Über die Bessen” tipărită la 1880, spune că besii erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma. Eu cred că asta a fost protolatinitatea; a noastră, aici. După aceea a ajuns acolo intrând în legătură cu nemţii, cu barbarii, cu toţi; deci latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici. Sfântul Apostol Pavel a tradus în limba asta care se vorbea aici. De ce noi am rămas latini după ce am avut stăpânirea armatei romane vre-o sută şi ceva de ani?… aşa de repede îşi pierde un popor limba?… de ce n-au devenit latini grecii; sau cei din Asia Mică, sau cei din Egipt?… de ce numai noi?…
Tracii aceştia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, până în Frigia şi s-au întins în toţi Balcanii, pe urmă până-n nordul Carpaţilor. Poate împrejurările, sau poate nu ştiu ce fel al nostru de a fi prea îngăduitori, ne-a împuţinat aşa teritoriul. Grecii aproape că i-au desfiinţat pe macedoneni, sârbii la fel, bulgarii la fel… Bălcescu spune că atunci când a ajuns pe un vârf de munte în Bulgaria, de jur împrejurul lui erau numai români.
Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem cuviinţă, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: când au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… şi sunt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul –Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” –unde-i cuvânt slav?… aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.
Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.
Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri.
Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.
Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adâncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.
Eu am scris în „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”. Ce frumos, ce graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate, şi în acelaşi timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; şi ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă graţie; veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă… – râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii…
Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adânc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nici o cântare din Occident; când văd la televizor bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…

Să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.
Păcat că nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor Crainic nu au făcut decât să rămână la cărţi, o teologie a cărţilor, atât. Nae Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…
Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate când eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Când vorbeşti de Dumnezeu nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decât cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei. Nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nu numai preoţi; erau episcopi.
Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfântul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” II Tesaloniceni 2:1-10. Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, şi iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc şi care S-a răstignit pentru noi şi a înviat… Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie câteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte păţi. Nu sunt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfântul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, aceştia sunt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adâncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi al altor doctrine: toate sunt nişte mizerii.
Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vre-un chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.
Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr! Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.
Familia e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie… În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.
Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare: creştinismul ortodox.
Am scris în tinereţe un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus şi în cartea „Ortodoxie şi Românism”, se chema „Cele două împărăţii”: era un rus Vâşeslavţev care spunea că în stat se uneşte ceea ce dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu; statul este „supuneţi-vă stăpânirii” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii în care nu e nici un fel de folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneţi-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul de creştin; nu intrase masoneria; acum… sunt interese individuale, masonerie, ateism…câte şi mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cât mai creştin.

Citiţi vă rog articolul ăsta „Cele două împărăţii” şi „Despre etica naţionalismului”.

Ei, v-am spus câte ceva aşa…

Au consemnat Crina si Florian Palas / Veghea.ro

Foto (c) Victor Roncea / Miscarea / Arhiva personala

NOTE DE LECTURĂ ASUPRA RAPORTULUI TISMĂNEANU – Pr. Prof. Dr. Adrian GABOR. Reactia Bisericii traitoare la falsificarea grosolana a adevarului istoric

NOTE DE LECTURĂ ASUPRA RAPORTULUI TISMĂNEANU

de Pr. Prof. Dr. Adrian GABOR

Comentarii intense, uneori pozitive, de cele mai multe ori negative, au fost generate după Discursul rostit în Parlament de preşedintele ţării , ca urmare a prezentării Raportului final al unei Comisii prezidenţiale pentru analiza Dictaturii comuniste din România . Practic un raport de condamnare a unui sistem totalitar din România. Trebuie să menţionăm de la început faptul că semnatarul acestor rânduri face parte dintre cei care, chiar prin acte şi gesturi publice, au criticat comunismul şi l-au condamnat şi înainte de 1989. Prin urmare această intervenţie nu este un fapt de conjunctură. Nu prea se cunoaşte pe unde erau unii dintre cei care cu aplomb, pe bani publici, şi-au exprimat fel de fel de păreri şi opinii asupra acestei perioade.

Este îmbucurător totuşi faptul că s-a dorit, măcar şi de ochii lumii, înainte de integrarea în Europa condamnarea crimelor şi atrocităţilor comunismului, o ideologie politică, creată în laboratoarele Europei centrale şi occidentale şi experimentată la etniile din est, pe parcursul aproape a opt decenii. Când cei care au experimentat-o s-au plictisit au trecut-o la lada de gunoi. Este bine să se analize faptele şi să se scoată în evidenţă greşelile, dar cu oameni curaţi, fără a fi fii de activişti de partid, de ideologi, care erau destul de bine plătiţi şi prin urmare au crescut din banii aceia şi acum neagă activitatea părinţilor lor. Sau au fost colaboratorii securităţii, au făcut-o din dragoste sau din dorinţa de retribuire, şi acum vin şi critică sistemul pe care l-au „muls” financiar. Când au fost sinceri: când au slujit comunismul şi el i-a răsplătit; când au slujit organul de represiune şi au beneficiat, sau când s-au lepădat de sistem şi de securitate. Caracterizarea cea mai precisă este că astfel de oameni au fost şi buni comunişti şi buni colaboratori ai securităţii şi, după 1989, şi buni anticomunişti. Comisia Tismăneanu , căci despre ea este vorba, a stârnit încă de la constituire reacţii negative ca urmare a numirii în sânul ei a unor persoane controversate, atât politic cât şi moral, acuzate fiind de legături cu securitatea comunistă sau de lipsă de calitate profesională. Cazurile binecunoscute: al informatorului Sorin Antohi (Director al Departamentului de istorie al Universităţii Central Europene de la Budapesta – sponsorizată de George Soros – fără a avea portofoliul academic impus, fără doctorat, dar cu titlu de doctor trecut în CV şi membru al Grupului de Dialog Social, cu orientări anti-BOR) sau al mitropolitului Banatului, cunoscut colaborator al securităţii, care s-a şi retras, au fost relevante.

Numirea ca preşedinte a lui Vladimir Tismăneanu (cetăţean cu nume de mănăstire), persoană controversată, şi între experţi a unor apropiaţi sau beneficiari de burse ai magnatului Soros, nu a făcut decât să dea ca rod, ceea ce de fapt a şi dat, o ruşine de document, lipsit de unitate, de logică şi de subtilitate. Întâlnirile, doar două la număr, au făcut ca cei care au participat la finalizarea datelor să nu le poată prezenta coerent, logic şi unitar.

Iată ce se întâmplă când sunt supralicitate mai puţin valorile, iar cercetătorii cu notorietate, sau nu se amestecă, sau sunt „lucraţi” după aceleaşi metode comuniste. Cei care au întocmit materialele, în special cele legate de culte, au utilizat lucrări apărute în Occident depăşite ca informaţii, au ignorat bibliografia românească recentă şi multitudinea de documente publicate în diferite colecţii. Au fost preferaţi anumiţi autori şi evitaţi, în mod evident şi uneori brutal, autorii de notorietate.

Numeroase informaţii, acte şi persoane implicate în deceniile comuniste în politica partidului şi a ţării, sunt reluate de la un capitol la altul. A lipsit subtilitatea şi asocierea unor persoane şi evenimente, în decenii diferite, care vor fi dat cheia rezolvării problemei.

Cominternişti precum: Alexandru Bârlădeanu, Walter Roman (Ernest Nueländer), Ana Pauker, Vasile Luca, Solomon Bruckner alias Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Iliescu, etc. au dominat poporul român şi etniile conlocuitoare prin teroare, minciună, fraude şi propagandă mincinoasă. Au înlăturat în faşă prima încercare de realizare a unui comunism naţional, fiind părtaşi la condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Au fost şi ei eliminaţi spre sfârşitul perioadei lui Dej şi definitiv, în perioada comunismului naţional realizat de Ceauşescu, dar de fapt, poate a fost un joc, s-au mulţumit a ocupa poziţia victimei. Îi regăsim, pe unii dintre aceştia, vii şi nevătămaţi, semnând scrisoarea celor şase, în martie 1989 , adresată lui Ceauşescu şi mai târziu, îi găsim furând revoluţia română, în decembrie, acelaşi an, prin ruşinoasa lovitură de stat. Ce n-au reuşit după venirea pe tancurile sovieticilor, în august 1944, vor reuşi după 1989. Alexandru Bârlădeanu va conduce Senatul şi va fi al doilea om al ţării, iar Silviu Brucan, preşedintele Comisiei pentru cenzura presei a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Fiul lui Walter Roman – prim ministru şi al lui Alexandru Iliescu – preşedinte. Lovitura de Stat executase pe Ceauşescu şi pe soţia acestuia, rănise pe moştenitorul tronului, Nicuşor, şi iată se aşează la rapida prădare a României clanuri de familie, fiii nomenclaturiştilor, buni pentru orice democraţie.

Dacă după 1944, redactorul de la Scânteia Tineretului, Silviu Brucan, a reuşit lichidarea partidelor istorice, întemniţarea liderilor politici, inclusiv Corneliu Coposu, după 1989, acesta în mod constant, mai ales după apariţia posturilor private de televiziune, născute tocmai pentru a manipula opinia publică, a insistat asupra faptului că românului îi trebuie 20 de ani să înveţe democraţia, pentru ca ceilalţi să fure economia românească. Pur întâmplătoare coincidenţele acestea şi de aceea nu au fost luate în calcul de cei care au prezentat adevăruri incomplete, doar pe jumătate. A spune adevărul pe jumătate echivalează cu a spune o minciună.

Ca urmare a acestor adevăruri, doar pe jumătate scrise, o serie de organisme, civice sau academice, au reacţionat constatând faptul că materiale utilizate de către raportori şi experţi nu au fost dintre cele mai documentate, de primă mână, ci s-a utilizat în bună parte o literatură realizată de o anume categorie de cercetători din afara României, care s-au arătat mai cunoscători asupra evenimetelor decât autohtonii. S-ar fi putut realiza aceasta numai dacă urmăreau din laboratoarele occidentale experimentarea comunismului pe pielea şi sufletul românilor.

Prin urmare, Grupul de reflecţie pentru protecţia adevărului istoric, un comitet de iniţiativă al lumii academice româneşti, susţinut de Centrul de Geopolitică al Universităţii Bucureşti şi de Centrul de analiză şi cercetări al Asociaţiei Civic Media au transmis o critică severă asupra Raportului Tismăneanu, şi în mod cu totul special asupra capitolului Regimul comunist şi cultele religioase, pp. 446-471 din Raport. În conţinut se afirmă că: „textul acestei comisii prezidenţiale reprezintă încă o încercare de a falsifica identitatea poporului român din secolul XX şi o a doua încercare de confiscare a revoltei şi idealurilor anticomuniste din decembrie1989. Pe o asemenea lucrare mistificatoare nu se poate clădi ceva durabil şi atât Academia Română ca instituţie, cât şi istoricii, sociologii, cărturarii români şi mass media României trebuie să îşi rezerve dreptul de a corecta Raportul Tismăneanu”.

De asemenea, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române a transmis un comunicat prin Biroul de Presă, asupra Raportului, la prezentarea căruia, fiind invitat, a participat şi Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, publicat parţial sau integral de ziarele româneşti.

„Patriarhia Română apreciază demersul întreprins de autorităţile de stat pentru condamnarea regimului comunist din România, act pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a făcut în Cuvântul pastoral din 4 ianuarie 1990 în care condamna acelaşi regim opresiv în dimensiunile sale cele mai tenebroase.

Jertfa miilor de clerici şi credincioşi ortodocşi în temniţele comuniste conduce la concluzia unei rezistenţe din interior a Bisericii Ortodoxe Române încă de la instaurarea regimului comunist în România. Mai mult, aşa cum rezultă din documentele fostei securităţi, la sfârşitul celui de-al şaselea deceniu al secolului trecut Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu „patriarhul Justinian şi armata neagră a călugărilor şi călugăriţelor” – în termenii ministrului de interne şi şef al Securităţii în epocă, Alexandru Drăghici – era considerată ca fiind „duşmanul principal al regimului”.

Din păcate, în capitolul „Regimul comunist şi cultele religioase”, din Raportul întocmit de comisia Tismăneanu, constatăm cu surprindere o abordare neştiinţifică – renunţându-se la principiul „fără ură şi părtinire”, fundamental pentru o cercetare istorică – şi tendenţioasă, formularea unor concluzii distorsionate şi aprecieri care depăşesc contextul temei studiate privind situaţia Bisericii Ortodoxe Române. Acest fapt a produs nedumerire în rândurile clerului şi credincioşilor ortodocşi, precum şi ale unor istorici cu autoritate ştiinţifică, inclusiv membri ai Academiei Române. Autorii capitolului respectiv au preferat să utilizeze ca principală sursă de inspiraţie anumite lucrări controversate încă din momentul apariţiei lor, în detrimentul celor realizate de institute de cercetare şi de istorici consacraţi în urma studierii în arhivele fostei securităţi.

Patriarhia Română consideră o astfel de abordare într-un document oficial drept inacceptabilă şi neconformă cu adevărul istoric. În consecinţă, propune înfiinţarea unei comisii de istorici care să studieze situaţia Bisericii Ortodoxe Române în perioada regimului comunist în vederea realizării unui studiu complet şi obiectiv pe această temă.” .

Secretarul ştiinţific al Comisiei prezidenţiale, nimeni altul decât o mai veche cunoştinţă a Bisericii Ortodoxe, domnul Cristian Vasile, contestă criticile sau luările de poziţie pentru îndreptarea conţinutului raportului. Domnia sa aduce ca argument patronarea Raportului de către ilustrul academician Alexandru Zub, chiar preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române, despre care afirmă „că a fost o prezenţă semnificativă în Comisia prezidenţială” . Oare domnul academician Alexandru Zub a citit raportul? Ne îndoim, după ce am constatat numeroase greşeli gramaticale sau de ordin istoric din conţinutul acestuia, dar mai ales analizând metodele ştiinţifice folosite, care nu sunt în stilul adoptat de domnia sa. Prin urmare ori i-au scăpat domniei sale, ori neavând nimic comun cu conţinutul raportului domnul Cristian Vasile l-a folosit pe academician ca paravan. Nu mare ne-ar fi mirarea să aflăm în viitor că domnul Cristian Vasile merge pe urmele lui Sorin Antohi, în privinţa declaraţiilor mincinoase, situându-se pe acelaşi plan de impostură academică.

Ce au ignorat cu voie autorii capitolului

Deşi s-au făcut afirmaţii chiar în presă că autorii Raportului au utilizat în mare măsură lucrări deja apărute” , a se înţelege de referinţă, şi din spaţiul românesc, citările trădează o lipsă a folosirii lucrărilor altor cercetători care nu au participat la redactarea raportului. Prin urmare ţinem să informăn asupra faptului, că deşi nu sunt epuizate toate arhivele, unele nici măcar începute, în România s-au redactat colecţii de documente, studii, articole şi lucrări care vizează situaţia Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă, relaţii cu Statul ateu şi chiar persecuţiile suferite de aceasta. Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în perioada anilor 1945-1965, au fost analizate şi prezentate atât realist şi obiectiv cât şi în mod subiectiv , potrivit principiului „să moară şi capra vecinului”.

Un belgian, Olivier GILLET , cercetător la Institutul de Studiu al religiilor şi al laicităţii al Universităţii Libere din Bruxelles, a realizat o teză de doctorat, pe care a susţinut-o la această universitate în anul 1995, cu titlul: L’Eglise orthodoxe et l’Etat communiste roumain (1948-1989). Etude de l’idéologie de l’Eglise orthodoxe: entre traditions byzantines et national-communisme, după finalizarea unei documentări care a durat mai mulţi ani, la Cluj şi Bucureşti .

Peste câţiva ani, în mai 2001, înainte ca baroneasa Emma Nicolson să-şi prezinte Raportul privind România, a fost publicată, la editura Compania (condusă de doamna Adina Kenereş), o traducere cu un titlu provocator: Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist . Se pare că această lucrare l-a marcat fundamental pe domnul Cristian Vasile.

Deşi, nu îi putem imputa autorului lipsa de onestitate, totuşi lipsa de obiectivitate a sa constituie principala carenţă a cărţii. Şi aceasta datorită unei documentări precare şi unei canalizări a autorului, de către persoane „bine intenţionate”, spre o anumită bibliografie, de unde a tras numai anumite concluzii, pe care suntem obligaţi să le criticăm mai jos.

În această lucrare este identificată în mod eronat învăţătura Bisericii Ortodoxe, ca şi a oricărei alte confesiuni creştine, cu ideologia , care, manifestând un spirit egoist, este proprie unor partide politice sau grupuri sociale doritoare de obţinerea unei puteri politice temporare. La un alt nivel, de exemplu, nu este nepermisă şi este eronată identificarea Eticii, proprie laicităţii, cu Morala caracteristică Evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Autorul avansează apoi, deliberat, o altă idee falsă, anume că Biserica a slujit puterea ateisto-comunistă, în dauna credincioşilor ei, sau în dauna altor culte religioase. Acest fapt este dat de utilizarea numai a unor anumite „documente oficiale”, a unor texte de legi şi periodice ale Bisericii Ortodoxe Române – unde „de complezenţă” erau scrise mici articole şi editoriale pentru a acoperi mai apoi publicarea de studii de mare valoare teologică, adevărate unicate în lumea ortodoxă -, şi care nu reprezintă izvoare pertinente pentru o lucrare care are pretenţia de a fi utilizată ca reper pentru viitorul cercetărilor în acest domeniu. Chiar autorul recunoaşte că numai analizarea (deschiderea) Arhivelor fostei Securităţi: „va permite tinerelor generaţii de istorici să cerceteze epoca întunecată a Comunismului”.

Am putea completa, că numai decantarea în timp a faptelor, vorbelor, informaţiilor lăsate de martorii acelor timpuri, numai analizarea tuturor documentelor aparţinând serviciilor de spionaj locale, răsăritene şi apusene, vor putea creiona adevărata faţă a lucrurilor şi slujirea Bisericii de către toţi cei ce au trudit la misiunea creştină a acelor vremuri.

De la bun început, se vede dorinţa voită a cărţii domnului Olivier Gillet de a nu aminti de marile jertfe ale clerului ortodox, ca de altfel şi ale celorlalte culte (când mii de preoţi şi numeroşi episcopi: greco-catolici, catolici şi protestanţi erau închişi, unii dintre aceştia şi murind în închisorile comuniste ca martiri, cei ortodocşi erau deopotrivă scoşi din scaune, torturaţi, umiliţi şi batjocoriţi). Nici un cuvânt despre acestea, deşi, atât prin lucrările consultate cât şi prin emisiunile posturilor de televiziune naţionale sau particulare urmărite în timpul şederii sale „la documentare în România”, autorul ar fi putut afla foarte multe. Autorul ignoră faptul că sute de preoţi şi călugări au fost implicaţi în rezistenţa anticomunistă din munţi, unii dintre aceştia au devenit sfătuitori şi duhovnici ai celor din Rezistenţă .

Cartea acuză existenţa unui pact între Biserica neamului şi regimul comunist trecător, aducând argumente din tradiţia bizantină prin acreditarea ideii existenţei unei doctrine de supunere. Trebuie ştiut însă faptul că Biserica nu a formulat niciodată o doctrină în această privinţă, relaţiile dintre ea şi puterea politică fiind conduse de principiile scripturistice şi patristice. Această carte încearcă, aşa cum susţin şi alţi cercetători preocupaţi de aspectele raportului Biserică-Stat în perioada amintită, „să demonstreze, dincolo de colaboraţionismul individual al unor ierarhi, o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe, incapabilă de transformări şi de promovarea valorilor democratice” . Prin înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi constituirea în cadrul acestuia a unui Serviciu Cercetare au început să fie scoase la lumină documente, care treptat încep să redea adevărata imagine – cu totul alta decât cea promovată de autorul nostru de mai sus -, a Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist. O serie de tineri cercetători au analizat şi publicat până la această dată studii valoroase şi imparţiale. Între aceştia amintim în special pe Adrian-Nicolae Petcu şi George Enache . George Enache a şi publicat o parte a acestor rodnice cercetări în volumul: Ortodoxie şi Putere politică în România contemporană .

După evenimentele din decembrie 1989, în România aveau să apară o serie de articole şi studii privitoare la Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist. Evident că multe din acestea atacau înverşunat principala instituţie (religioasă) a poporului român, acuzând-o că încă de la instituirea puterii comuniste a colaborat cu exponenţii ideologiei politice impuse de la Moscova.

Însă, aceste studii şi articole au folosit, în cea mai mare parte, drept sursă fie memorialistica greco-catolică – afectată de momentul 1948 -, fie presa din exil, care în toţi aceşti ani a prezentat imaginea unei Biserici chipurile vândută „diavolului roşu”, a unei Biserici care ar fi conlucrat cu Statul comunist împotriva propriului popor şi a propriilor credincioşi. Această mentalitate avea să se impună în anii ’90, construindu-se astfel o istoriografie bogată dar de cele mai multe ori contradictorie şi neadevărată. Deschiderea însă şi cercetarea unei părţi din arhiva Serviciului Român de Informaţii a dus la constatarea faptului că o serie de aspecte au fost prezentate tendenţios, fapt care a impus într-o anumită măsură schimbarea mai vechilor păreri tendenţioase şi neacoperite documentar.

S-a dovedit – şi acest lucru îl avem demonstrat în articolele semnate de Constantin Aioanei, Frusinica Moraru , Cristian Troncotă şi Cristian Vasile -, că mănăstirile ortodoxe în anii ’50 au fost urmărite sistematic, ca mai apoi să fie prigonite şi multe din ele închise printr-un decret aplicat de puterea comunistă. S-a constatat, prin intervenţiile Cristinei Păiuşan, că „politica de colaboraţionism”, consacrată în istoriografia imediat post-decembristă, avea alte implicaţii şi manifestări, doar faţada exprimând colaborarea BOR cu PCR.

De asemenea, s-a dezvăluit, prin lucrările lui Ilie Manole şi Aurel Pentelescu , cum clerul militar – în urma politizării şi decapitării Armatei Române – a fost desfiinţat în mod samavolnic, iar prin cercetările lui Liviu Grigorescu s-a dovedit că Biserica a reprezentat un obstacol major în sovietizarea României.

Deosebit de importantă este valoroasa culegere de documente, referitoare la istoria BOR în timpul regimului comunist, din care deocamdată a apărut doar primul volum publicat de Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, ambii de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului . Până la apariţia unui alt tom de documente, acesta rămâne etalon în studiul istoriei BOR în perioada amintită mai sus şi, de ce nu, punctul de plecare pentru multe studiile care vor fi scrise de acum înainte.

Radu Ciuceanu constata în Cuvântul înainte al volumului că: „ prezenţa activă pe frontul antibolşevic a preoţilor ortodocşi (dintre care aproape 2000 au fost închişi şi martirizaţi la minele de plumb şi uraniu şi la Canal), unii chiar stareţi de mănăstiri implicaţi în rezistenţa armată, a oferit pe de o parte conducerii M.A.I. prilejul fericit în demascarea şi condamnarea unei Biserici ostile şi, mai mult chiar, duşmană regimului popular proaspăt instalat. De altfel, într-unul dintre rapoartele secrete se consemna că «în actuala situaţie Partidul nu se poate lipsi de bunăvoinţa Patriarhului»… Dar rapoartele foştilor securişti se concentrau nu numai asupra arhiereilor în scaun, cum ar fi fost Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, sau Nicolae Colan, episcop al Clujului, ci şi asupra acelora care urmau să fie întronizaţi” .

Cristina Păiuşan semnalează în Studiul introductiv al aceluiaşi volum faptul că: „De la bun început, în relaţia dintre Direcţia generală a Securităţii Poporului şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române s-a pornit de la premisa culpabilităţii acesteia ca instituţie mistico-religioasă, a ierarhilor, a preoţilor şi a călugărilor care întreţineau în masa oamenilor simpli o atmosferă mistică şi plină de superstiţii şi o încurajare a elementelor subversive ascunse sub haina monahală” .

Mai nou, Alina Tudor-Pavelescu a publicat o parte din jurnalul personal , în care sunt cuprinse notele zilnice (din perioada 1 aprilie 1945-31 decembrie 1947) ale lui Dudu Velicu, interesant personaj teologic al perioadei interbelice, antonesciene şi comuniste. În Studiul introductiv editoarea, analizând parte din aceste notiţe zilnice scrise de Dudu Velicu (identificat cu sursele informative numite de Siguranţă „Viator”, „Barbu” şi chiar „Nicu”) consemnează o serie de constatări vizând relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi noua structură politică: „Clerul şi ierahii Bisericii sunt divizaţi în privinţa atitudinii ce trebuie adoptată faţă de reprezentanţii puterii temporare. O parte a acestora aleg colaborarea cu noile autorităţi, colaborare menită să le faciliteze accesul către poziţii de conducere în cadrul ierarhiei ortodoxe. Ei se vor regăsi în primele rânduri ale ofensivei autorităţilor comuniste vizând obţinerea sprijinului clerului şi ierarhilor Bisericii Ortodoxe pentru politica Partidului Comunist. Uniunea Preoţilor Democraţi, Secţiunea religioasă a ARLUS, manifestările de genul Congresului general al preoţilor din 1945, celelalte evenimente… Sunt tot atâtea modalităţi vizibile de structurare a acestei strategii politice. Dincolo de acestea, în culise, între Patriarhia Română şi puterea politică se duce o luptă surdă, prima făcând eforturi pentru păstrarea autonomiei sale şi pentru conservarea poziţiilor deţinute în societatea românească, a doua vizând obţinerea unui control cât mai solid şi a susţinerii clerului şi ierarhiei ortodoxe pentru regimul de tip sovietic. Dosarul relaţiilor dintre cele două instituţii cuprinde puncte de divergenţă fundamentală, dar şi domenii în care o identitate de interese şi de cooperare viitoare sunt deja vizibile” .

Este prima cercetătoare, care, utilizând un fond arhivistic de primă importanţă, ia în calcul o eventuală strategie a Bisericii în raporturile cu puterea comunistă: „Poziţia clerului ortodox, pe care o întâlnim cu aceleaşi caracteristici şi la nivelul înalţilor săi ierarhi şi care este, de altfel, transpusă şi în strategia acţională a Bisericii, în raporturile sale cu puterea temporală, porneşte de la convingerea că regimul politic comunist reprezintă doar un fenomen trecător, că Biserica are datoria de a realiza coabitarea cu acesta din urmă, în vederea prezervării prezenţei sale în viaţa societăţii şi în aşteptarea revenirii la normalitate. În acest context, rezistenţa ierarhiei ortodoxe la comunizare urmăreşte evitarea unei poziţionări concurenţiale sau deschis conflictuale, având mai degrabă rolul de a contracara şi limita efectele acţiunii puterii politice, decât pe acela de a deschide un conflict potenţial iremediabil cu aceasta” . Numai printr-o cercetare interdisciplinară, neuitând întrepătrunderea factorului teologic cu cel istoric, se pot dezvălui adevăratele mecanisme şi metode ale regimului totalitar care s-au exercitat asupra BOR. Un prim studiu rezultat din cercetarea unor materiale diferite, a putut arăta câteva aspecte care au afectat activitatea misionară a Bisericii . S-a văzut că este nevoie de un efort considerabil pentru culegerea, catalogarea şi analizarea tuturor surselor care indică şi explică atitudinea, în cele mai diverse forme, a slujitorilor lui Dumnezeu faţă de puterea răului.

Fundaţia Konrad Adenauer şi parohia Stavropoleos au organizat, în octombrie 2003, un seminar privind prolema relaţiilor dintre Biserică şi Stat, intitulat sugestiv Teologie şi Politică, seminar materializat prin publicarea comunicărilor în volumul: Teologie şi Politică de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, publicat de Editura Anastasia. Coordonarea volumului a fost realizată de doamna Miruna Tătaru-Cazaban. În capitolul dedicat Bisericii în timpul prigoanei comuniste, un studiu semnat de domnul Dragoş Petrescu afirmă că: „privită ca o organizaţie religioasă, Biserica este nevoită să adopte diverse strategii care să permită să îşi desfăşoare activitatea şi să îşi atingă scopurile. Cu alte cuvinte, Biserica se confruntă cu anumite «nevoi instituţionale». Cristian Vasile, tânăr cercetător al Institutului de istorie Nicolae Iorga din Bucureşti, a publicat mai multe studii şi lucrări, cu specială privire asupra relaţiilor dintre Statul comunist şi „Bisericile” din România . El apreciază, în acest context, că: „totuşi, apelul la publicaţiile eparhiale, memorialistică sau alte surse nu a înlăturat riscul apariţiei în studiile de specialitate a unor grave erori materiale şi de interpretare. (Trebuie precizat că cercetătorul nu se loveşte doar de serioase probleme de interpretare, ci şi de chestiuni de identificare: uneori, efectiv, nu ştim despre ce călugăr sau preot este vorba în anumite documente, nu ştim dacă SSI/Securitatea au transmis numele unui arhiereu ş.a.m.d.)” .

Acelaşi cercetător precizează că „o istorie serioasă a Bisericii din România în secolul XX nu poate fi concepută fără apelul la documentele serviciilor informative şi de represiune. Totuşi, dificultăţile studiului documentelor serviciilor speciale şi de represiune (Siguranţă, Serviciul Special de Informaţii – SSI, Securitate, Jandarmerie) sunt evidente. De multe ori materialele acestor organe amestecă adevărul cu minciuna, iar cercetătorul poate valida doar în parte acurateţea datelor” .

Abordarea superficială a legilor care au dus la subordonarea Bisericii faţă de puterea politică l-a determinat pe acelaşi cercetător să recurgă la faptul de a cerceta: „colecţia «Monitorul Oficial» din anii 1944-1949 şi a comenta pe larg prevederile legislaţiei referitoare la cultele religioase (în special legile 166/1947, 167/1947 şi legea cultelor din 1948). Totuşi, dincolo de patima şi partizanatul publicisticii bisericeşti, aceasta a influenţat, uneori în mod decisiv, direcţiile de cercetare ale istoriografiei române” .

Ce au greşit cu voie autorii materialelor dedicate relaţiilor cultelor cu statul Din informaţiile publicate materialul dedicat Disidenţei religioase, pp. 376-381, a fost întocmit de către domnul Dorin Dobrincu , istoric aparţinând Cultului Creştin după Evanghelie. Materialul întocmit de domnia sa oferă o perspectivă unilaterală, minimalizând rolul altor culte în dizidenţa anticomunistă, confundând manifestările reale de opoziţie cu interesul manifestat de securitate.

Celălalt capitol, mai extins, Regimul comunist şi cultele religioase, a fost întocmit de către Cristian Vasile şi Anca Şincan. Dacă domnul Cristian Vasile ne este cunoscut prin lucrări şi studii publicate, chiar dacă au tentă anti- BOR, domnişoara Anca Şincan era o ilustră necunoscută în publicistica de specialitate. Fiică de preot din Târgu Mureş – tatăl preot şi protopop dinainte de 1990, membru actual în Adunarea Naţională Bisericească din partea Arhiepiscopiei de Alba Iulia – domnişoara Anca Şincan a fost recrutată între experţi la propunerea domnului Cristian Vasile, datorită unor afinităţi personale. Înscrisă la doctorat la Universitatea Central Europeană, la Departamentul condus de către Sorin Antohi, domnia sa se pregătea să redacteze o teză despre Responsabilul de culte din perioada comunistă. Nu exagerăm a face afirmaţia că pe unii dintre aceşti împuterniciţi îi cunoştea prin intermediul tatălui său, preot şi protopop înainte de 1990.

Materialul începe cu constatarea că: „Studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat în perioada postbelică şi a dimensiunilor represiunii îndreptate împotriva clerului este o întreprindere dificilă având în vedere numeroase obstacole cu care se confruntă cercetătorul în tentativa de a ajunge la documente relevante” . Şi continuă acuzând faptul că: „arhivele ecclesiastice au rămas inaccesibile pentru istoricii de rând”. Un fapt real, dar nu relevant. Nici profesorii de teologie nu au acces, dar aceste arhive nu sunt în măsură să rezolve problema opresiunii de către stat, ci conţin documente care probează activităţi interne ale Bisericii şi nu neapărat intervenţii către stat sau ale statului în Bisertică. Pe de altă parte semnatara acestor afirmaţii, domnişoara Anca Şincan, a avut acces preferenţial la Arhiva Sfântului Sinod, în anii din urmă.

La p. 447, se citează cazul părintelui Gala Galaction, inclus în tabelele cu scriitori români care ar fi capitulat în faţa fascismului, de către autorului uni articol din ziarul Scânteia. Nu se ştie cât fascism a fost în România, dar acuzaţia a fost întâmplătoare şi nu avut nici o finalitate. A fi şantajabil nu înseamnă că eşti şi predispus la obedienţă. Autoarea citează faptul că: „nu puţini dintre cei pasibili de epurare au devenit surse pentru noile servicii secrete puse în slujba PCR”. Este adevărat doar în parte, dar pentru aceasta trebuie trimiteri la surse şi arhive; cazuri concrete menţionate.

Autoarea aminteşte de „decesele suspecte ale lui Nicodim Munteanu şi Irineu Mihălceascu” fără a proba cu documente reale, puternice. Sursele pe care se bazează, menţionate la nota 6, fac parte din literatura orală de exil, avându-i ca autori pe Cicerone Ioniţoiu şi Sergiu Grosu. Cinste şi respect pentru suferinţele îndurate, dar toate acestea nu trebuiau să menţină ura chiar pentru persoane neimplicate în problemele suferinţei lor. Era uşor să nu fi avut un punct de vedere comun acestora şi te trezeai, foarte uşor catalogat, securist sau informator. Spun aceasta din proprie experienţă, când anumite atitudini personale ale semnatarului acestor rânduri, aflat ca bursier la Guvernului francez la doctorat, la Strasbourg (1992-1996), au atras supărarea unora fiind etichetat în mod automat . Iată că superficialitatea otrăveşte şi nu dă roade. Iată cât de important era să fie valorificate zecile de mii de fotocopii făcute de către comisie, pe bani publici. Sau poate au rămas material documentar pentru lucrări personale. În privinţa înlăturării lui Irineu Mihălcescu nu a folosit Arhivele din Fondul Casei Regale şi în acelaşi timp nu a înţeles maniera în care au fost elaborate legile din 1947, atunci când Ministerul Cultelor se afla sub oblăduirea unui ministru liberal tătărescian. Pe altă parte, există o neconcordaţă între data promulgării menţionate în text, la 30 mai 1947 şi data din note din Monitorul oficial, „vineri 30 martie 1947”.

Este adevărat că aceşti împuterniciţi pentru culte erau şi ofiţeri acoperiţi, şi prin activitatea lor în teritoriu tensionau şi înspăimântau clericii şi credincioşii, dar nu erau străini de corupţie. Domnia sa ne aduce câteva din relatările acestora în interviuri personale. Putea să extindă cercetarea, în mai multe judeţe, deoarece au fost semnalate, după 1990, cazuri când foşti împuterniciţi, având studii teologice seminariale sau universitare, au cerut hirotonia şi numirea la parohie. Ar fi fost ceva inedit.

Cea mai şocantă afirmaţie făcută de tânăra cercetătoare este aceea legată de compromisuri: „Bisericile au făcut nenumărate compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar dogmatice”. Este o afirmaţie, în parte nereală. Nu ne edifică domnia sa cum un cult şi-ar fi putut trăda doctrina şi nici nu specifică care cult sau Biserică şi-a trădat învăţătura de credinţă. Este perfect adevărat faptul că mulţi au colaborat, din interes material sau de plăcere, pentru promovare, dar nu există probe că vreun conducător de cult şi-ar fi trădat doctrina. Dacă are în vedere trădarea secretului spovedaniei să afirme deschis, pentru că a avut acces la deţinătorii de arhive, cărui cult au aparţinut cei ce au trădat secretul? Oricum aceştia nu aparţin Bisericii Ortodoxe.

Cristian Vasile prezintă apoi arestările din rândul clerului şi represiunea antimonahală. Marea carenţă a lui Crsitian Vasile este că nu cunoaşte fondul Dudu Velicu, cunoscut sub numele: Cronica vieţii bisericeşti, din Arhivele Naţionale ale României, fond esenţial în ceea ce priveşte cunoaşterea şi înţelegerea raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi stat la începutul dictaturii comuniste.

Încă de la început, domnia sa demonstrează că nu pune bază pe cercetătorii români, oricât de valoroşi, obiectivi sau nu, ar fi aceştia. În loc să citeze de la sursele INST, din lucrările coordonate de Radu Ciuceanu, sau împreună cu Cristina Păiuşan, secretarul ştiinţific al Comisiei dă o lovitură de imagine utilizând materiale mai vechi ale unei persoane în căutare de identitate: Sabrina P. Ramet, profesor asociat în Norvegia, care până în anul 1995 semnase ca bărbat: Pedro Ramet. Este o jignire adusă mentalităţii românilor de a cita din lucrările unui transsexual, mai ales când datele sunt şi depăşite. La p. 459, cercetătorul face grave confuzii acuzând faptul că Justinian ar fi ajuns patriarh numai cu sprijinul „liderilor comunişti şi cu preţul unor grave compromisuri morale”. Îşi bazează afirmaţia, aşa cum arată în nota 45 pe literatura exilului: „proasta sa reputaţie se vădeşte în literatura exilului, dar şi în unele medii intelectuale est-europene”. La valoarea ştiinţifică arogată de domnia sa nu este permis să utilizezi poveşti nemuritoare. Ar fi trebuit să prezinte câteva exemple de compromisuri morale. Adevărul este că Patriarhul Justinian, venea din rândul preoţilor de mir, şi cunoştea valorile şi lipsurile poporului. De asemenea, cunoştea şi accepta concepţiile „de stânga” ale Partidului Naţional-Ţărănesc, din latura lui Ion Mihalache . În faţa acestor aspecte evidente chiar unii dintre istoricii filo-catolici recunosc abilitatea prin care Justinian Marina a salvat Biserica .

Revenind la imaginea BOR în timpul regimului comunist, dorim ca în câteva rânduri să discutăm un punct de vedere care s-a încetăţenit în mediile catolice sau procatolice. Este vorba despre „ascensiunea rapidă” a preotului Ioan Marina, ajuns patriarh, teorie susţinută de literatura din exil şi preluată în România după 1989.

Şi dacă activitatea în PNŢ a preotului Marina nu ni se pare atât de convingătoare, trebuie remarcat şi momentul în care acesta putea ajunge, cu ajutorul lui Ion Mihalache episcop de Argeş, înainte de 23 august 1944. Astfel, potrivit unei note informative din 1949, preotul Grigore Cernăianu, în dialog cu mai mulţi preoţi, spunea: „în 1944 primăvara, prin intermediul preotului Leonida Dumitrescu de la biserica Dobroteasa, cumnatul lui Ion Mihalache, preotul Justinian Marina a fost însoţit într-o audienţă la [Mihai, n.n] Antonescu de Ion Mihalache, care a cerut alegerea lui Justinian, ca episcop de Argeş, lucru care a fost refuzat de Ică Antonescu recomandându-i-se eparhia Bălţilor, la care Mihalache a spus că nu poate accepta, având interese în Argeş” .

Ulterior evenimentului de la 23 august 1944, preotul Ioan avea să se încadreze ca un militant, dacă ne este permis termenul, al PCR, însă odată ajuns Patriarh, organele de Securitate constatau cu foarte mare surprindere cum fostul preot, acum arhiereul „democrat” Justinian Marina lucra împotriva regimului . Cristian Vasile putea cunoaşte roadele cercetărilor întreprinse de doamna Nicolaeta Ionescu-Gură, care într-o lucrare dedicată perioadei de care ne ocupăm considera că: „Aşa zisul colaboraţionism cu puterea este infirmat de documente de arhivă. Astfel, documente din arhiva fostei securităţi cât şi din arhiva C.C. al P.C.R., arată faptul că patriarhul Justinian s-a împotrivit măsurilor luate de conducerea de partid şi de stat faţă de biserică” .

Un astfel de exemplu este poziţia patriarhului Justinian faţă de noua lege a Cultelor, din 4 august 1948. Informatorul „Matei” transmiţând o notă informativă, nu era conştient de valoarea acestor informaţii peste timp, ci credea în veşnicia comunismului. „Faptele incriminate” s-au consumat la 6 februarie 1949, în Bucureşti, când bibliotecarul de atunci al Institutului Teologic de grad universitar, nimeni altul decât Olimp N. Căciulă comunica unui devotat prieten, ordinul direct şi expres al lui Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, de a prezenta într-un articol elogios, în revista Glasul Bisericii noua lege pentru regimul general al cultelor.

Potrivit acestei note Patriarhul Justinian l-a chemat şi „i-a comunicat că acest articol nu poate fi primit de revistă întrucât guvernul nu merită atâtea laude, pentru că a lipsit Biserica de autonomie, a supus înalţii conducători ai acesteia la controluri şi nu i-a primit pe nici unul în Parlament; Biserica trebuie să fie diplomată faţă de guvern, fără a-l aproba mereu, ţinând seama de nemulţumirile fireşti ale clerului.

Departe de a se supăra de acest refuz al Patriarhului Justinian, Olimpiu (sic!) Căciulă a început de pe urma acestui fapt să-l stimeze pe acesta, pentru spiritul său practic, pentru viclenia sa oltenească, cu ajutorul căreia a ştiut să fie bine şi cu regimul, şi totuşi, să-şi păstreze libertatea de acţiune şi prietenia cu preoţii liberali şi ţărănişti – grupul Nicoreanu -, în vederea asigurării viitorului”.

Sfârşitul documentului conţine o informaţie şi mai preţioasă, chiar profetică. „Olimpiu Căciulă a precizat apoi că Justinian i-ar fi comunicat, la sfârşitul discuţiei susmenţionate, să nu se enerveze, căci peste 50 de ani, dacă se va mai vorbi despre Karl Marx, se va vorbi numai despre un filozof oarecare, ale cărui învăţături nu au avut rezultate practice durabile”.

Nota informativă deşi a fost publicată în Cartea Albă a Securităţii, de către Serviciul Român de Informaţii , a fost ignorată atât de oamenii Bisericii cât şi de cei care o denigrează în virtutea răuvoinţei.

Probabil că aceasta nu părea atât de convingătoare pentru istoricii de astăzi. Însă ea se confirmă într-un alt document, care trebuia să convingă şi pe ofiţerii de securitate. Mai exact, în urma confruntării cu o notă dată de informatorul „M. Stănescu”, securitatea ajungea la concluzia că „fondul notei se confirmă, ca şi faptul material, că articolul lui Olimpiu Căciulă, cerut de D-l Ministru Stanciu Stoian, a fost îndepărtat din revistă, cu puţin înaintea apariţiei acesteia”, la cererea patriarhului Justinian .

Pentru realizarea misiunii Bisericii în această perioadă tulbure pentru poporul român, de care patriarhul Justinian era conştient că va dura, potrivit celor relatate în amintita notă, trebuia să găsească un modus vivendi. Aceasta s-a realizat printr-o strategie pe termen lung, aşa cum bine sublinia I.P.S. Bartolomeu Anania: „Pe de o parte a pretins libertatea Bisericii, libertatea de a se organiza şi, mai cu seamă, libertatea credinciosului de a crede şi de a-şi manifesta credinţa, iar pe de altă parte a oferit tot ceea ce se putea oferi, până când dogma putea fi atinsă… Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă. Spunea că: «contravine principiului iubirii creştine, Biserica este deschisă şi bogatului şi săracului şi fostului bogat şi fostului sărac; nu face discriminări»; de aceea, cei care veţi răsfoi presa bisericească a vremii veţi găsi destule cusururi pe care să le imputaţi Bisericii. Dar nu veţi găsi nici măcar un rând în spijinul criminalei lupte de clasă, care a fost o imensă crimă a partidului comunist… Şi toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comunişti să-şi dea seama că Biserica, prin simpla ei existenţă, reprezintă o forţă şi, în primul rând, o forţă morală ” .

Şi alţi ierarhi erau urmăriţi pentru declaraţiile anticomuniste. Antim Nica era suspectat de faptul că propovăduia ideea unui regim trecător. Informatorul „Salcâm” dă o declaraţie în anul 1949-1950: „… Episcopul Antim Nica ne propovăduieşte că regimul de astăzi este trecător, credinţa va învinge, comuniştii sunt trădătorii ţării, noi preoţii să fim la datorie. Angloamericanii ne vor salva de haosul comunist” .

Episcopul Grigore Leu, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Huşi, la 28 februarie 1949, era convins că: „ până după Paşti se vor produce schimbări în ţară şi străinătate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul” .

Arhiereul pensionat de comunişti, Pavel Şerpe, într-o discuţie cu informatorul, conform unei note informative din 15 aprilie 1960, spunea: „… conducerea ţării se dă urât la preoţi. Ei sunt arestaţi fără motive, şi anume sunt arestaţi cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt: chiaburi, mistici, „foşti legionari”, că au camuflat aur, arme, etc. şi câte asemenea motive…” . Iată câteva ipostaze ale unor ierarhi uitaţi şi blamaţi de Raportul Tismăneanu.

Despre ierarhii ardeleni, opozanţi ai regimului, Cristian Vasile ne oferă doar câteva cuvinte, care arată pensionarea lui Nicolae Popovici, ignorându-se studiile pertinente ale unor tineri istorici, catalogaţi drept „istorici oficiali ai BOR” .

Personal nu m-aş fi aventurat să dau ca exemplu de rezistenţă anticomunistă pe Veronica Gurău, un timp trecător maica Veronica. Este adevărat, în parte, că mănăstirea Vladimireşti era un punct de sprijin al rezistenţei şi de refugiu pentru ofiţerii germani în retragere. Dar existau şi încălcări flagrante ale cultului, precum spovedania publică practicată de părintele Ioan Iovan. Problema este de moralitate pentru Veronica Gurău. Dacă ar fi avut viziunile cu Maica Domnului nu s-ar fi căsătorit după ieşirea din închisoare. O căsătorie de paravan? Mă îndoiesc. Şi dacă tot afirmă că a avut acces la arhive, în alte spaţii decât cele ale CNSAS, ar fi făcut bine să consulte şi dosarul de reţea al fostei stareţe. Cred că va rămâne surprins de ce ar putea constata.

Exemple elocvente pentru rezistenţă au fost cele ale Părintelui Arsenie Boca şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, recent trecut la Domnul. Ar fi putut prezenta şi alte cazuri ale clericilor cu comportament anticomunist.

În schimb greşeşte de două ori prin afirmaţia: „patriarhul Justin Moisescu, fost colaborator al securităţii” (p.466), afirmaţie care nu se sprijină pe nimic deocamdată. La nota 76, care ar întări afirmaţia, susţine: „conform dosarului de reţea, păstrat în Arhiva SRI, la care experţii Comisiei prezidenţiale au avut acces în anul 2006, fără însă a putea fişa vreun document. Pe de altă parte, Comisia nu a obţinut permisiunea de a cerceta dosarele privind infiltrarea parohiilor româneşti din exil cu clerici controlati de DIE/CIE”.

Să luăm în discuţie prima parte a notei. Conform Legii 187/1999, Legea CNSAS, toate dosarele de urmărire informativă şi de reţea se vor consulta la CNSAS. Este interzis prin lege punerea la dispoziţia cercetătorilor de către deţinătorii de arhive, în cazul nostru SRI, SIE…, a unor dosare neclasificate. Prin urmare şi membrii comisiei au încălcat legea, ca şi cei care le-au pus la dispoziţie. Alţi cercetători aşteaptă acreditările, iar altora li se pune pe tavă posibilitatea aruncării cu petarde funigene.

Partea a doua a textului din notă, referitoare la parohiile occidentale, ar fi putut fi rezolvată dacă ar fi cerut ca dosarele să fie predate la CNSAS.

O parte a capitolului o dedică Suprimării Bisericii Greco-Catolice. Cinste şi respect celor care au suferit din această Biserică soră, pentru credinţă şi nu numai, dar nu trebuia să evite o serie de informaţii care se găsesc în multe colecţii de documente. Se mai afirmă că în chestiunea uniată, guvernul comunist care a impus eradicarea ei, a putut conta pe sprijin ortodox. Nimic mai neadevărat. Uniaţia a avut cauze politice, condiţia umană şi socială a preoţilor. Odată cu unirea Transilvaniei cu România cauza care a generat uniaţia, cea politică, a dispărut. De aceea, politicienii uniţi şi ortodocşi, în 1919, când a fost ales mitropolit la Blaj, Vasile Suciu, au dorit alegerea lui ca mitropolit al tuturor românilor din Transilvania. Dar s-a opus Iuliu Maniu. Sute de parohii au revenit la ortodoxie în perioada interbelică. A venit anul 1939. La o mare întrunire ortodoxă uniată la Alba Iulia, la 27 februarie 1939, cei doi prelaţi: Nicolae Bălan şi Alexandru Nicolescu, de la Blaj, au propus discutarea unirii Bisericilor cu stabilirea unui program special. Nu s-a realiza nimic din cauza începerii războiului. Se cunoaşte foarte bine că revenirea de la 1948 nu a fost deci un act izolat în timp . De asemenea, trebuia să expună motivaţia reală a schimbării nunţiului apostolic Andrea Cassulo, bun cunoscător al problemelor catolice din România, cu Gerald Patrick O’HARA, un american care nu era trimis întâmplător , şi care în tot timpul şederii sale nu a venit cu nici o propunere concretă în normalizarea relaţiilor dintre Stat şi Biserica Catolică. Autorul cunoaşte un act de curaj, şi anume, afirmaţia solemnă către Iosif Schubert, vicarul general romano-catolic: „ în acest caz trebuie să mergeţi la închisoare ca episcop – Biserica are nevoie de martiri peste tot”.

De mare folos ar fi fost cunoaşterea şi analizarea notei din 25 octombrie 1949, publicată în Cartea Albă a Securităţii . Louis Barral, preot catolic, funcţionar al Legaţei Franţei din capitală, declara informatorului Securităţii, următoarele: „În vara anului curent, Vaticanul a trimis Nunţiaturii Apostolice instrucţiuni privitoare la măsurile care trebuie luate în prezent faţă de greco-catolicii din România. Aceste intrucţiuni preconizau metode şi, deci, două feluri de măsuri care trebuie luate şi anume: greco-catolicii care ţin morţiş să-ţi ia revanşa în viitor ca greco-catolici şi care se gândesc la reînfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, să fie lăsaţi să nădăjduiască în acest sens, dar trebuie făcuţi să înţeleagă că, în această chestiune, şi Vaticanul va avea un cuvânt şi că totul este în funcţie de felul în care se va prezenta situaţia după război ; greco-catolicii, care sunt mai luminaţi şi înclină spre romano-catolicism, trebuie să fie convinşi că gândesc bine şi că, după război, se va pune problema încadrării complete a greco-catolicilor în cadrul biserici romano-catolice şi că acest lucru e bine să se înceapă chiar de pe acum… Pentru viitor formula unei biserici greco-catolice să fie înlăturată” . De unde reise clar, că în subsidiar Biserica Catolică a acceptat desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice!

Pe de altă parte, domnul Cristian Vasile ignoră de fiecare dată, când vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii surori, să citeze din documente de arhivă care i-ar schimba discursul. Astfel, nu pomeneşte de faptul că ierahii catolici (a se înţelege şi greco-catolici) au fost obligaţi să presteze un jurământ faţă de guvern, la 30 martie 1948. Textul jurământului era concludent: „Înaintea lui Dumnezeu, Jur de a fi credincios poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru. Jur că voi respecta şi că voi face să se respecte de către subalternii mei legile Republicii Populare Române. Jur că nu voi intreprinde nici o acţiune ce ar aduce atingere ordinii publice sau integrităţii Republicii Populare Române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” .

Numai printr-o cercetare interdisciplinară, prin folosirea elementului teologic, pe lângă cel istoric, se poate dezvălui adevăratele mecanisme şi metode ale regimului totalitar care s-au exercitat asupra Bisericii Ortodoxe şi celorlalte culte recunoscute din perioada dictaturii comuniste. Prin urmare este nevoie de timp, de răbdare, de oameni jertfitori şi echilibraţi în analize care vor stabili un alt adevăr decât îl avem acum cu toţii, unii într-un fel, alţii mai pătimaşi, în altfel.

Deocamdată suntem încă sub vremuri şi vremurile sunt cele care dictează. Ceilalţi au rămas cu zecile de mii de fotocopii din arhive. Îşi vor completa cv-ul cu colecţii de documente obţinute din bani publici. Ce este viaţa!

Studiu publicat în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian Marina” a Universităţii Bucureşti 2005-2006, pp.185 – 208

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova