Preşedintele rus Dmitri Medvedev face o vizită scurtă, de patru ore, în insulele Kurile, prima vizită a unui şef de stat rus sau sovietic de la ocuparea şi anexarea acestor insule de la Japonia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945. Japonezii reacţionează dur, ambasadorul rus fiind convocat pentru explicaţii, mai ales că Japonia nu a recunoscut niciodată anexarea sovietică a insulelor, denumite de ei Teritoriile de Nord, cele patru insule fiind situate la nord de Japonia şi la sud de Peninsula Kamceatka.
În Japonia există o zi de comemorare a pierderii Teritoriilor de Nord, iar acest diferend ce durează de aproape şaizeci şi şase de ani a stat în calea încheierii unui tratat de pace între Uniunea Sovietică şi Japonia, după 1991 între Rusia şi Japonia. Juridic, cele două state se află în continuare în stare de război. În timpul preşedenţiei lui Boris Elţin, a fost vehiculată ideea retrocedării celor patru insule Japoniei, dar reacţia dură a naţionaliştilor a făcut ca administraţia de la Kremlin să dea înapoi. În 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui Vladimir Putin la Tokio, când i s-a conferit onorific inclusiv centura neagră la judo, Putin fiind un vechi practicant al acestui sport, negocierile au fost relansate, una dintre propunerile ruse fiind returnarea celor două insule sudice, la fel ca şi în 1956, dar Japonia a respins din nou această idee.
Cum tratează Ucraina românii? Dar Sofia? Respectă Ungaria promisiunile de protejare a românilor? Cum e să fii român în Valea Timocului? Situaţia celor aproape un milion de români care trăiesc în ţările vecine României este sumbră în cele mai multe cazuri.
Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, a declarat într-un interviu realizat de adevărul.ro că în Ucraina continuă o practică “moştenită de la colosul sovietic”, îndreptată împotriva minorităţii române, iar în Bulgaria românii au doar un liceu şi o biserică la Sofia şi “lucrurile sunt destul de îngrijorătoare”
Despre românii din Valea Timocului, Tomac a spus că aproape 250.000 de români sunt “lipsiţi de drepturile elementare pe care un stat democratic trebuie să le asigure unei minorităţi”. Iar în Ungaria “am ajuns în situaţia greu de înţeles şi de acceptat ca în interiorul Autoguvernării să se discute mai mult în limba maghiară decât în limba română”
TRANSCRIPTUL INTERVIULUI:
Aţi declarat recent că situaţia românilor din sudul Basarabiei este „alarmantă” pentru că Ucraina duce o politică de „deznaţionalizare” şi de „asimilare” a populaţiei româneşti. Sunt vorbe grele.
Eu aş face un pas în spate şi as spune că ilustrul Nicolae Iorga spunea că România este o ţară locuită de români şi înconjurată de români. Nu s-a schimbat foarte mult situaţia.
În noaptea dinspre 28 spre 29 iunie 2010 monumentul lui Lenin amplasat în parcul central din oraşul Reni (situat pe Dunăre, în sudul Basarabiei istorice, la 3 kilometri de Giurgileşti) a fost distrus de către persoane necunoscute, relata presa de la Odesa anul trecut. Din tovarasul Lenin mai ramasesera doar picioarele (foto jos). Reprezentanţii ministerului ucrainean al Afacerilor Interne au presupus că distrugerea monumentului s-a făcut prin legarea acestuia cu un odgon şi tractarea cu ajutorul unui automobil de marca UAZ. Procurorul raionului Reni, Vitali Goloşceak, a dispus deschiderea unei anchete în acest caz, în baza articolului 296, alineatul 2 (huliganism) din Codul Penal al Ucrainei. Presa ucraineană de la Odesa şi Kiev a calificat cazul, la unison, drept un act de vandalism.
Iata ca la mai putin de un an, Lenin, mai precis capul lui, s-a intors inapoi la Reni, pe soclu, aurist si lustruit. Oare unde i-or umbla picioarele?…
Foto sus: Corespondentul Ziaristi Online din Reni, Basarabia de Sud/Bugeac
Atena urmează să fie cucerită! Din 6 octombrie civilizaţiile Vechii Europe vor fi prezentate în cadrul expoziţiei internaţionale The Lost World of Old Europe the Danube Valley (Lumea pierdută a Vechii Europe Valea Dunării, 5000-3500 înainte de Hristos). Perioada neo-eneolitică. Astfel va putea fi descoperită povestea uneia din primele civilizaţii ale omenirii.
Expoziţia reprezintă un ambiţios proiect cultural realizat prin participarea a peste 20 de muzee din România, Bulgaria şi Republica Moldova, respectiv a Institute for the Study of the Ancient World al New York University şi Muzeul de Artă Cicladică – Atena, una dintre instituţiile muzeale greceşti de referinţă.
Această expoziţie constituie un moment deosebit de important în peisajul cultural al Greciei, fiind pentru a doua oară (după expoziţia de la Salonic din 1997) când un muzeu din această ţară găzduieşte într-un cadru prestigios piese arheologice preistorice excepţionale provenind din patrimoniul cultural naţional al României.În cadrul expoziţiei sunt prezentate mai bine de 250 de piese arheologice cu o vechime de peste 6.000 de ani, descoperite de arheologi în aşezările şi necropolele aşa-numitei civilizaţii a „Vechii Europe” (perioada neo-eneolitică).
Este al doilea eveniment expoziţional de acest fel în Grecia, cu prilejul căruia sunt expuse artefacte deosebit de valoroase, provenind în principal din patrimoniul cultural naţional al României. Organizată la sediul Muzeului de Artă Cicladică din capitala Greciei, expoziţia beneficiază de un loc de expunere cu deosebită vizibilitate şi impact cultural.
În acelaşi timp expoziţia constituie o premieră prin inedita asociere a bunurilor arheologice neolitice descoperite în spaţiul de la nord de Dunărea de Jos, cel al Peninsulei Balcanice şi cel al Vechii Elade. Toate acestea stau mărturie asupra civilizaţiilor preistorice care au înflorit cândva pe aceste meleaguri, leagăn al unora dintre primele civilizaţii ale continentului european.
Se pare că avansul Rusiei se accelerează, cel puţin în privinţa Ucrainei. La foarte scurt timp de la preluarea preşedinţiei de către Victor Ianukovici, politica şi economia ucraineană îşi cam predau atribuţiile Rusiei. Acelaşi lucru se petrece şi cu forţele armate şi serviciile secrete. Şeful de stat major al armatei Ivan Svida (instalat în administraţia lui Iushcenko) îşi dă demisia, aproape în acelaşi timp în care Ucraina anunţă că renunţă la obiectivul integrării în NATO, atât de disputat la summitul de la Bucureşti din aprilie 2008. Izgoniţi în decembrie 2009 de pe teritoriul Ucrainei, agenţii ruşi din FSB (fost KGB) revin primiţi cu braţele deschise la Sevastopol, unde îşi vor relua activitatea, mai ales că elemente ale scutului antirachetă NATO vor fi amplasate în apropiere, în România. Serviciul de securitate ucrainean a primit dispoziţii să nu interfereze în activitatea agenţilor FSB nici să-i urmărească sau să le monitorizeze activitatea.
Deşi previzibilă, această preluare a Ucrainei a surprins pe toată lumea, inclusiv cancelariile occidentale. Nu preluarea Ucrainei de către Rusia, ci viteza cu care se implementează aceasta. Şi cred că va continua.
Cred că este un record în materie, comparabil numai cu alte două posibile situaţii în relaţiile dintre state. O dată, o astfel de preluare rapidă a unui stat de către altul poate avea loc în cadrul unei înfrângeri militare zdrobitoare, urmată de o ocupaţie militară. Altă situaţie ar fi în cazul unei uniuni benevole, practic o unire prin absorbţia unuia dintre subiecţi, cum s-a întâmplat în cazul reunificării Germaniei.
În ritmul acesta, Ucraina va ajunge în scurt timp un nou subiect al Uniunii Rusia-Belarus, cu o semiindependenţă formală, menită în cazul Belarusului mai mult pentru a satisface orgoliul lui Lukashenko, căruia nu-i pică prea bine să se vadă redus din rangul de preşedinte de ţară la rolul de guvernator al unei provincii sau, mai rău, deputat în Duma rusă.
Deocamdată opoziţia stă în aşteptare şi îşi regrupează forţele, destul de disipate în obiectivele fiecăruia. După o înfrângere, pentru ele este o clipă de bilanţ. Ultima lor luptă împreună, naţionalişti şi provestici, în care s-au bătut inclusiv cu ouă în parlament, a fost cu ocazia semnării acordului privind închirierea Sevastopolului până în 2042. Învinşi, fiecare o va apuca pe propria cale, şi după un moment de refacere şi evaluare, îşi vor continua lupta, dar pentru obiective divergente. Iar rezultatul poate fi disoluţia Ucrainei.
Biroul de contraspionaj al Serviciului de securitate al Ucrainei (SBU) nu-i mai urmareste pe agentii de informatii rusi, scrie “Izvestia”. Mai mult, SBU si FSB (Serviciul federal de securitate al Rusiei) au convenit, printr-un acord, revenirea pe teritoriul Ucrainei a agentilor de informatii ai Rusiei. In fata celor doua servicii secrete ale principalelor state est-slave se deschide un teren amplu de colaborare. In ce domenii? Le enumera un fost vicepresedinte al SBU, acum deputat in Rada de la Kiev, Andrei Kojemeakin: lupta impotriva crimei organizate si a traficului de stupefiante, a migratiei clandestine si traficului de fiinte umane. Dar si in alte domenii, legate de “securitatea nationala si protejarea suveraniitatii tarii care tin de serviciul de contraspionaj insarcinat cu pastrarea secretului de stat”. Se va conlucra si pentru “securitatea informatiei si impiedicarea amestecului in afacerile nationale a serviciilor de informatii straine”, a declarat deputatul ucrainean.
Cand spionii si contraspionii se inteleg si conlucreaza deschis si intr-un cadru oficial, clar si reglementat, pe documente semnate, inseamna ca intre cele doua state relatiile sunt optime, iar increderea reciproca deplina. Este situatia Rusiei si Ucrainei, dupa instalarea la presedintia de la Kiev a lui Viktor Ianukovici.
Am vorbit în articolele precedente despre tendinţele Ucrainei în noua situaţie geopolitică dată, în primul rând de ascensiunea la putere a liderului prorus Victor Ianukovici. Discutam despre bătălia cu ouă din parlamentul ucrainean şi despre viitoarea secesiune a acestui stat. Iată că reacţiile la perspectivele de rupere a ţării nu s-au lăsat aşteptate, preşedintele Ianukovici propunând deja un proiect de federalizare a ţării, în intenţia de a întârzia procesul de secesiune, iminent, după părerea multor analişti. Conform acestui proiect, Ucraina va fi împărţită în cinci părţi (Galiţia, Ucraina Centrală, Kiev, Slobojanşina şi Crimeea). Din punctul nostru de vedere, zona vestică, Galiţia, prezintă cel mai mare interes.
Dar ideea este că Ianukovici, alături de consilierii săi ruşi, a intuit pericolul şi a încercat să facă ceva pentru a amâna deznodământul, care nu poate fi decât ruperea statului. O astfel de decizie poate doar întârzia, nu anula rezultatul final. În ideea că o autonomie federativă ar putea amortiza tendinţele secesioniste nu este viabilă, ci dimpotrivă. Provesticii îşi vor putea găsi o platformă oficială pentru ideile şi căile lor politice va coagula forţele secesioniste care îşi vor găsi şi vectorul de exprimare, parlamentul local sau orice formă de guvernare locală li se va pune la dispoziţie. La fel a început şi secesiunea iugoslavă, dacă aruncăm o privire doar cu douăzeci de ani în urmă.
Dar aş vrea să vorbesc acum despre Rusia, şi voi folosi tot sintagma celor douăzeci de ani, poate prea uşor uitată de istoricii şi analiştii de astăzi. Voi vorbi despre Rusia şi despre revenirea ei în forţă astăzi, un aspect deosebit de preocupant, pentru toţi cei interesaţi, în ciuda tuturor asigurărilor despre faptul că Războiul Rece s-a încheiat. Fiindcă, ne place sau nu ne place, Rusia revine în forţă, cu o retorică şi o atitudine care aminteşte mult de Războiul Rece, chiar dacă mulţi europeni şi chiar americani s-au cam lăsat seduşi de o anumită idee, gen cooperare sau resetare a relaţiilor. Poate pentru administraţia Obama, aflată la mii de kilometri, poţi vorbi de resetare a relaţiilor, dar pentru noi, în imediata vecinătate a ursului rusesc, nu ne este aşa de uşor. Iar lipsa de preocupare a mediei din ţara noastră faţă de acest fenomen clar şi pregnant devine îngrijorătoare.
În Primul Război Mondial, în 1916, soldaţii noştri au luptat pe un front ce depăşea ca lungime frontul de vest, care opunea germanilor pe francezi, belgieni şi britanici. A fost nevoie de armatele a patru state ca să ne împingă în Moldova: Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia. Ne-am bătut în 1917 şi am câştigat victoriile de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, dar ne-am trezit, în urma revoluţiei din Rusia, înconjuraţi din toate părţile de duşmani. Rusia ne-a lăsat baltă în urma puciului bolşevic, dar noi am continuat lupta. Soldaţii români au luptat în Italia, Franţa, în Siberia împotriva bolşevismului, pe Nistru tot împotriva bolşevicilor, după unirea cu Basarabia, am luptat şi am pacificat Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn, ocupând Budapesta în august 1919 şi salvând centrul Europei de teroarea bolşevică, am luptat în Siberia şi în 1920, la Şeragul şi Kuitun. Aşa am realizat România Mare.
Mai multi experti straini considera ca sansele reglementarii imediate a diferendului transnistrean sunt efemere. In acelasi timp, consolidarea prezentei Rusiei in bazinul Marii Negre si sustinerea pozitiei Moscovei in problema transnistreana de catre noul presedinte al Ucrainei, complica statutul Chisinaului ca partener in formatul de negocieri, titreaza presa de la Moscova, citata de portalul Politik.
Analistii politici Nina Diulgerova si Ghenadie Konenko, intr-un interviu pentru publicatia rusa “Pravda” s-au dat cu parerea despre perspectivele solutionarii conflictului transnistean, in conditiile semnarii declaratiei comune privind reglementarea transnistreana de catre presedintii Federatiei Ruse, Dmitri Medvedev, si cel al Ucrainei, Victor Ianukovici.
Astfel, specialistul in drept international si relatii internationale la Universitatea de la Varna (Bulgaria), Nina Diulgerova, sustine ca declaratia comuna a lui Ianukovici si Medvedev confirma situatia existenta: “Republica Moldova este un partener important in reglementarea diferendului transnistrean, dar nu trebuie de neglijat si cealalta parte in conflict”.
In acelasi timp, odata cu venirea la putere in Ucraina a presedintelui Viktor Ianukovici, situatia din Transnistria si, in general, din bazinulul Marii Neagre a devenit mai dinamica. “Prezenta Rusiei in aceasta regiune a crescut considerabil si nu trebuie de exclus faptul ca aceasta se resfrânte si asupra situatiei din Transnistria”, sustine expertul.
Referitor la pozitia UE, in ceea ce priveste conflictele din spatiul post-sovietic, Diulgerova considera ca aceasta “se reduce la ideea ca conflictele sunt problemele de ordin intern ale acestor state.” Astfel, “tarile-membre ale UE se abtin de la implicarea directa in asemenea probleme”, dar se pronunta pentru solutionarea conflictelor inghetate pe cale pasnica si prin dialog constructiv.
Ghenadie Konenko, seful Departamentului pentru Moldova si Transnistria din cadrul Institutului tarilor CSI, , comentând declaratia comuna a lui Ianukovici si Medvedev, sustine ca perspectivele solutionarii conflictului din stânga Nistrului sunt efemere, din cauza autoritatilor de la Chisinau. „Actuala conducere a Republicii Moldova nu vede in Transnistria un partener egal in negocierile privind rezolvarea diferendului. Si doreste, ca noi [Rusia] sa facem presiuni asupra lui Smirnov, astfel incât acesta sa revina la masa de negocieri in conditiile dictate de Chisinau”.
In ceea ce priveste Rusia, dupa semnarea declaratiei comune de la Kiev “situatia s-a simplificat”. Ucraina a salutat initiativa Moscovei cu privire la identificarea unui statut special garantat [pentru Transnistria], astfel acest sprijin complica “posibilitatea de manevra a autoritatilor de la Chisinau”, a mai adaugat Konenko.
Amintim ca presedintii Federatiei Ruse si Ucrainei au semnat la 17 mai, la Kiev, o Declaratie prin care este exprimata vointa politica comuna de a contribui in cadrul formatului de negocieri 5+2 la urgentarea reglementarii diferendului transnistrean. „Rusia si Ucraina opteaza pentru ca solutia problemei transnistrene sa fie identificata doar prin mijloace politice pasnice, in baza unui dialog egal dintre autoritatile de la Chisinau si cele de la Tiraspol in scopul determinarii unui statut special pentru regiunea transnistreana in cadrul suveranitatii si integritatii teritoriale a Moldovei, neutralitatii constitutionale si formarii unei armate si a unei zone economice unice”, se mentioneaza in declaratia celor doi sefi de stat. (inforusia.ro)
February 12th, 2011 
VR 
Preşedintele rus Dmitri Medvedev face o vizită scurtă, de patru ore, în insulele Kurile, prima vizită a unui şef de stat rus sau sovietic de la ocuparea şi anexarea acestor insule de la Japonia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945. Japonezii reacţionează dur, ambasadorul rus fiind convocat pentru explicaţii, mai ales că Japonia nu a recunoscut niciodată anexarea sovietică a insulelor, denumite de ei Teritoriile de Nord, cele patru insule fiind situate la nord de Japonia şi la sud de Peninsula Kamceatka.
Posted in 
Tags: 
