Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

“Să ne amintim cu bucuria libertăţii cucerite în 1989, să putem continua schimbarea de regim democratică! … Comemorarea noastră comună în credinţă şi adevăr să ne conducă din acel Martie Negru al revoluţiei noastre furate, într-un promiţător viitor mai bun.” – Laszlo Tokes despre chemarea la manifestatia extremista de pe 19 si 20 martie 2010

“Şi aceea a fost o luptă pentru libertate, e timpul să o spunem, în sfârşit, clar… Această luptă pentru libertate a culminat în ziua de 20 martie… Ne-am dobândit numeroase drepturi, şi ceea ce n-am reuşit încă, vom dobândi de acum înainte.” – Marko Bela multumind public pe 15 martie 2010 maghiarilor care au ucis in martie 1990 la Targu Mures

“Diversitatea culturala, religioasa si de traditii care a facut specificul Transilvaniei sa fie prezervata. Dreptul la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni trebuie garantat” – Declaratia de la Budapesta din iunie 1989

Complicitati sub paravanul “Revolutiei”

Decembrie 1989, cu evenimentele lui, surprinzatoare doar pentru romanii dezinformati, care erau, insa, majoritatea, se inscrie intr-o directa relatie si continuitate cu toate cele expuse si insumate pana aici. Este cazul sa discutam despre 1989 si situatia Romaniei in spiritul adevarului si nu al unei propagande obstinate si perverse. Imaginea si teza “revolutiei spontane” se izbesc de fapte solide. La Timisoara, in 1989, au aparut diversionisti pregatiti in Ungaria, in tabere speciale. Au fost atacate unitati militare, iar in Harghita si Covasna asa-zisele “miscari revolutionare” au vizat institutiile statului si pe reprezentantii acestuia in uniforma, (cazul Agache), torturati si ucisi sau macelariti, pe fondul sonor al unor sloganuri iredentiste, care mai fusesera exhibate in aceste locuri si in cei patru ani ai ocupatiei unguresti (1940-1944). Expresiv este ca, prima formatie de aspect politic care a aparut la Bucuresti, actionand organizat, a fost a minoritatii maghiare: UDMR. La sfarsitul lui decembrie 1989 au aparut: GDS, UDMR si PNT, doar primele doua beneficiind si de publicitate la televiziune.

In orasele din Transilvania s-a declansat, in 1990, o brutala separare a elevilor unguri de cei romani, in scoli separate. Aceasta era revolutia? Pe 15 martie 1990 s-a declansat la Targu Mures, in prezenta a zeci de ziaristi straini, un conflict interetnic, care ar fi dus, in caz de reusita ungureasca, la proclamarea unei noi Regiuni autonome maghiare. Incercarea n-a reusit, dar cameramani de la mai multe televiziuni europene – anuntati de cine? – au filmat evenimentul, transmis apoi in tot Occidentul prin favorizarea partii ungare. Spre exemplu, prezentandu-l (prin repetarea parca a scenariului din 1946, de la Cluj), pe romanul Mihai Cofar, macelarit “in direct”, drept … ungur.

Intrarea UDMR in Parlamentul Romaniei, prin complicitatea politica a FSN-ului, a fost urmata de refuzul acestei uniuni minoritare de a vota, in 1990, Constitutia, adica de a recunoaste, practic, statul roman. Aparitia asociatiei culturale Vatra Romaneasca, tot in 1990, a mai temperat anume agresiuni si ofensive pe tema Transilvaniei.

Pe postul roman de televiziune, asa zisul erou al “revolutiei” romane, Laszlo Tokes, infatisase, la inceputul lui 1990, coroana Ungariei, simbol al Ungariei Mari (…) fiind deconspirat, mai tarziu, ca agent al Budapestei, cu misiuni iredentiste.

O revista (Maghiarimea ardeleana), scrisa in ungureste, editata de Laszlo Tokes, a proclamat deschis necesitatea ca Transilvania sa devina ungureasca. Ion Lancranjan, autorul volumului Cuvant despre Transilvania (1982) a avut, in aceste imprejurari, un brutal atac de cord (1991), moartea lui fiind apaludata trimfator in presa din Ungaria, ca o victorie. Ca din intamplare, apoi, o biserica de lemn din vremea lui Mihai Viteazul, aflata in asa-zisul teritoriu “secuiesc”, a luat foc si s-a facut scrum! In 1992, epurarea romanilor din judetele Harghita si Covasna, a devenit o problema parlamentara. Comisia speciala destinata cercetarii ei a confirmat, in raportul prezentat Parlamentului, epurarea etnica. Intr-un crescendo bine orchestrat, s-au nascut apoi proiectele de autonomie ale judetelor Harghita si Covasna, sustinute de lideri locali ai “societatii civile”, la inceput in numele “maghiarimii”, ulterior in numele “secuimii”.

Argument

Lumea este in continua schimbare. De la jocul de echilibru a doua superputeri politice si militare s-a ajuns la o singura superputere mondiala. Evenimentele din Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu par a indica necesitatea ca lumea sa se intoarca la un sistem bipolar de putere, pentru a-si gasi echilibrul.
Europa, prin care se intelege mai ales partea ei vestica, a tins si tinde sa fie un factor de echilibru la expansiunea politica a SUA. In prezent, Uniunea Europeana, care aspira sa integreze in granitele ei politice si alte state, printre care si Romania, se confrunta cu propriile ei deziderate teoretice. Tendinta de nivelare si uniformizare, pe care o presupune Uniunea Europeana, s-a izbit insa de refuzul unora din membrii sai de a accepta o constitutie europeana, unica pentru toti, care duce la anihilarea unor identitati si specificitati de functionare a statelor nationale.
In aceste cadre internationale, foarte largi, este nevoie sa plasam si situatia Romaniei si a actiunii actorilor ei politici, aparuti in urma cu cel mult cincisprezece ani. Nu numai statele si continentele au identitate, ci si oamenii politici care le reprezinta. Criza de identitate a politicii si politicienilor romani s-a declansat in decembrie 1989 si a continuat si dupa aceea. Fugind de comunismul cu care s-a aflat intr-o relatie directa si inegala, politicienii romani – de recenta origine – s-au aruncat cu arme si bagaje in bratele unei politici vest-europene care nu le-a rezolvat si nu le poate rezolva problemele de identitate politica. Fara o ancora in propria experienta politica, orice optine politica ofera o identitate precara. Clasa politica romaneasca sufera de o criza de identitate dezvaluita de numeroase gesturi si solutii publice, care, raportate la trecutul politic romanesc, isi arata lipsa de intemeiere.
Refuzul unor oameni politici romani de a-si asuma istoria si raspunderile istorice ale statului roman, indiferent de explicatiile istorice ale statului roman, indiferent de explicatiile ce li se pot da, constituie cauza principala a degringoladei statului roman si a institutiilor sale in epoca actuala. Nu se poate guverna, in sens major, fara istorie! Simplul act administrativ, oricat de tehnic stapanit, nu tine loc de identitate si conceptie nationala. Rostul Romaniei este de a fi “un stat de cultura la Gurile Dunarii”, ca mostenitoare a unui capital ancestral de cultura si civilizatie, pe care s-au ridicat si popoarele si statele vecine. Lepadarea continua de acest capital spiritual si politic, practicata de politicienii improvizati peste noapte, la Bucuresti si aiurea in Romania, dupa 1989, constituie un gest de ruptura cu traditia politica spre care, sarind peste regimul comunist, este, insa, logic sa ne intoarcem.
Romania nu e doar un nume pe hartie, ci o complexa realitate europeana ale carei componente, traversand istoria, fac parte, vrand-nevrand, din viata noastra zilnica.
Este perdanta credinta ca Romania incepe din 1989 si ca trecutul ei este mort. Nici macar comunistii, care au practicat metoda ocultarii sau stergerii cu buretele a unor fapte istorice, n-au facut abstractie de trecut, pe care au avut, insa, grija sa-l si mistifice, atunci cand nu mai aveau alta solutie. Regimul comunist s-a angajat intr-o ampla incercare de modificare a identitatii romanilor, operand interventii in spatiul istoriei, lingvisticii, arheologiei, filosofiei, literaturii si artei, cu caracter interdictiv, manipulator sau de substitutie. Deruta identitara a politicienilor romani, aparuti dupa 1989, cand nu e simpla ignoranta, in acest proces de alienare isi are radacinile.
Romaniei Mari i s-a cantat odata, in public, Vesnica pomenire. In 1940, dupa absurdul diktat de la Viena, trenurile care intrau in Romania din Ungaria aduceau cu ele afise mari, lipite de vagoane, unde, intr-un chenar de doliu, sub o cruce semnificand decesul, stateau scrise urmatoarele:

“In memoria dureroasei nedreptati comise la Trianon, aducem la cunostinta ca, prin fermitatea lui Horthy, a raposat intru Domnul, fiica, sora si ruda ROMANIA MARE.
Dupa 22 de ani de asuprire provocata altora, Doctorul Stalin, la 27 iunie 1940, ora 12,00 i-a amputat un brat. Dupa indelungate suferinte si chinuri, duhovnicii Hitler si Mussolini i-au dat sfanta impartasanie de veci, dupa care si-a dat duhul.
Agonia acelei vorbarete a inceput la Munchen si s-a incheiat la Viena, iar inhumarea va avea loc la 14 septembrie 1940. Oficierea parastasului va avea loc in Parlamentul de la Budapeste. Discursurile funerare vor fi tinute de catre primul-ministru, contele Teleki si de ministrul de externe Csaky.
Odihneste-te in pace!
Amintirea ta va ramane in istorie!
Regele Ferdinand, Regina Maria, sotie, si Carol al II-lea, parinti adoptivi
Cehoslovacia, Polonia, fosti decedati de aceeasi boala
Wilson, Benes, Chamberlain, unchi
Anglia, Franta, Turcia, Mica Atlanta si Liga Natiunilor de la Geneva, Indoliati”

Manifestul avea si o lozinca, evident, un text triumfalist: “Transilvanie! Chiar si pana acum ai fost a noastra si a noastra vei ramane pe veci!”
Satisfactia batjocoritoare cu care se consemna, in chenar gros, negru, sfasierea Romaniei, era la fel de mare in Vest (Ungaria), ca si in Est (URSS), si, desigur, la Sud (Bulgaria). Conditia Romaniei de stat indezirabil in ochii vecinilor a fost rareori, cu atata vehementa, afirmata.
Prohodul statului Romania Mare era cantat sistematic in diverse variante, in scolile partii din Romania ocupata, unde elevii romani erau obligati sa o faca si ei si sa trateze, de asemenea, cu mare dispret si la fel de sistematic, tot ceea ce tinea de Romania, de regii ei, de cuvantul roman, de aspectele istoriei romanesti.
Metoda degradarii sistematice a tot ce tinea de Romania Mare si a tot ce era romanesc, devenise o problema de stat in tara care vroia sa redevina o Ungarie Mare. O comparatie oricat de rapida ne arata ca la fel se gandea si se actiona si in Basarabia ocupata de URSS: stergerea identitatii romanesti, alungarea romanilor si a notabilitatilor, deportarea, genocidul. A fost o asemanare de procedee intre ocupatia ungara a Transilvaniei de Nord (1940-1944) si aceea a Basarabiei (1940 – 1941 si apoi dupa 1944), incat parca aveau aceeasi marca. Sovieticii ne-au rescris, dupa 1944, si modificat cultura prin instrumentele lor.
Faptele si evenimentele petrecute dupa marele razboi n-au facut decat sa reactualizeze aceasta stare de spirit, incepand cu 1946, la Cluj, si terminand cu evenimentele din decembrie 1989 in Harghita si Covasna si cele din ianuarie-martie 1990, in Bucuresti si in Targu-Mures.
Chestiunea este ca romanii si, mai ales, oamenii lor politici trebuie sa-si inteleaga istoria. Optiunea romanilor pentru aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana nu presupune stergerea memoriei, cu atat mai mult cu cat altii stiu sa se integreze cu tot bagajul lor de amintiri, proiecte si teze revendicative. Altfel, se va ajunge la situatia ca politicienii romani nu vor mai sti ce sa faca cu propriul stat si il vor scoate pe taraba, la vanzare. Ceea ce, partial, au si facut pana acum. Paravanul asa-zisei revolutii din decembrie, cu pretentiile ei, a fost asezat intre romani si propria lor existenta istorica si traditionala. Istoria romanilor este mai lunga decat cei 15 – 20 ani postdecembristi, mai lunga decat cei 25 de ani de regim ceausist, mai lunga decat cei 45 de ani de regim comunist, mergand mult mai departe in trecut. Liderii asa-zisei revolutii decembriste, operatie complexa, indreptata de fapt impotriva statului roman, au facut saltul mortal al unei politici despartita de propria istorie, iar rezultatele sunt cele deplanse de toate ziarele. “Partidele istorice”, pe care noii lideri le-au acceptat pe urma, pana la urma n-au reusit sa se racordeze la propria lor traditie, adoptand acelasi joc de salt mortal in necunoscut. Drumul aderarilor, al integrarii presupune, totusi si o minima memorie, adica “mintea cea de pe urma a romanului”.
Mihai UNGHEANU
Prefata la Complicitati sub paravanul “Revolutiei”
Lucrare aparuta in Colectia Pro Terra Nostra a Editurii Glykon si Fortuna si distribuita gratuit in 2006

• Share
• Tweet
• Pin
• Email