Victor Roncea Blog

Universitatile curat-murdare

Pretins luptator pe calul alb al anti-coruptiei din Universitati, alaturi de Alina Tatiana Mungiu, in realitate Pirvulescu patroneaza o afacere de multe milioane de euro bazata pe pervertirea sufletelor tinerilor.
Iata ce aflam despre SNSPA si Cristian Parvulescu din volumul “Noii precupeţi. Intelectualii publici în România de după 1989” de Adrian Gavrilescu apărut la Editura Compania, dupa cum citeaza si Civic Media:

Cohorte de politologi, securisti, sinecuristi, comunisti, atei si feministi/e

“În 1995, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative îşi inaugurează ciclul universitar, după patru ani în care oferise doar posibilitatea absolvirii de studii postuniversitare. Decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice era Ovidiu Trăsnea, fost membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR, achiziţionat de Vasile Secăreş în amintirea epocii în care cei doi se gratulau reciproc pentru producţiile editoriale din vremea comunismului. Rectoratul lui Vasile Secăreş reuneşte foşti combatanţi de la «Ştefan Gheorghiu», din categoria Damian Hurezeanu, şi personaje care nu fuseseră implicate în nici un fel în învăţămîntul politic antedecembrist, precum Mihaela Miroiu sau Cristian Pîrvulescu. Dezideratul SNSPA rămîne consecvent principiilor declarate în 1990, la fondarea Şcolii de Înalte Studii Politice: “susţinerea reformelor politice, economice, administrative şi instituţionale din România, prin intermediul cursurilor consacrate unei pregătiri de elită în domeniul ştiinţelor politice, administraţiei publice şi relaţiilor internaţionale”. Versiunea actualizată a menirii SNSPA comentează cu intonaţii dramatice începuturile şcolii: “Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative a apărut din această obsesie. Obsesia creării unor noi elite intelectuale, politice şi profesionale capabile „să vadă şi să audă”, să înţeleagă cu un ceas mai devreme coordonatele reale ale schimbărilor care începeau să modeleze o nouă arhitectură politică şi de securitate la nivel european şi global”. Dincolo de mesajul propagandistic se găsea o programă universitară racordată la cerinţele domeniului, aşa cum erau ele formulate în şcolile occidentale de ştiinţă politică.
Cu mici excepţii, curricula de la SNSPA se suprapunea celei introduse la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii Bucureşti (FSPA). Rivalitatea celor două instituţii nu s-a definit, aşadar, niciodată prin tematica de la cursuri şi seminarii organizate pentru studenţi, ci prin natura corpului profesoral – studenţii optau în funcţie de aderarea lor la o doctrină politică sau la alta. Miza confruntării era vizibilitatea publică, aproprierea statutului de colectiv respectabil de universitari/analişti politici şi atragerea cît mai multor studenţi. În cazul SNSPA, stigmatul pus de FSPA s-a formulat în două feluri: un segment academic venea după o indubitabilă experienţă în serviciul totalitarismului, manifestată oral sau în scris, ceea ce ar fi prejudiciat procesul de educaţie; escapada fesenistă a lui Secăreş a alimentat supoziţia că SNSPA ar fi fost o pepinieră de cadre a partidului condus de Ion Iliescu, pe modelul Academiei “Ştefan Gheorghiu”.
Polemica dusă de SNSPA şi FSPA, rareori prin intermediul presei, s-a mutat şi pe terenul Asociaţiei Române de Ştiinţe Politice (ARSP), organism inactiv tocmai din pricina conflictelor dintre trupeţii celor două tabere. Cazul ARSP, înregistrată legal în 1994, este destul de neclar.
La momentul înfiinţării, în rîndul asociaţilor se găseau Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase (vicepreşedinte), Cristian Pîrvulescu, Dan Pavel, Călin Anastasiu (vicepreşedinte), dar şi persoane fără o conexiune reală cu fenomenul ştiinţei politice, precum Crin Antonescu sau Ralu Filip, sau autori de texte omagiale în perioada totalitară, cum este Victor Duculescu. Doar două surse străine mai oferă informaţii minimale despre ARSP: la Political Studies Association din Marea Britanie (https://www.psa.ac.uk/, 12 februarie 2005), referirea la ARSP trimite la o pagină de Internet – desfiinţată: “a Civic Education Project Romania” –, în timp ce pe site-ul Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice (www.apsanet.org/content_9457.cfm, 23 mai 2006), ARSP este menţionată doar prin preşedintele ei, Ovidiu Trăsnea.
Cele două instituţii educaţionale din domeniul ştiinţelor politice au însă viziuni comune în ceea ce priveşte planul de şcolarizare. La Universitate, faţă de promoţiile anilor de început ai FSPA, care numărau cca 30 de absolvenţi, cifrele arată în prezent creşteri semnificative, pînă la 140 de locuri finanţate de la buget şi 210 locuri cu taxă 27. La începutul ciclului universitar, în 1995, SNSPA oferea doar 25 de locuri la zi la Facultatea de Ştiinţe Politice. Viziunea asupra calităţii serviciilor educative furnizate se schimbă fundamental odată cu suma colectată din taxele de şcolarizare. Astfel, la SNSPA, numărul locurilor subvenţionate de la buget a crescut la 70, cel al locurilor cu taxă a ajuns la 200, iar cifra locurilor de Învăţămînt la Distanţă (IDD) a atins, începînd cu anul şcolar 2000-2001, cota 400. La cîţiva ani, SNSPA şi FSPA scot pe piaţa muncii aproape 1 100 de absolvenţi ai unei specializări de tip Ştiinţe politice, Sociologie sau Relaţii internaţionale. În spatele strategiei de marketing a celor două instituţii stă un calcul străin de morală: odată încasaţi banii din taxe, este prea puţin important dacă l icenţiaţii pot obţine posturi în raport cu pregătirea lor ştiinţifică. Totuşi, la terminarea studiilor, absolvenţilor li se vîntură prin faţa ochilor perspectiva funcţiilor în sectorul parlamentar sau guvernamental, în domeniul politicii externe, al cer cetării, al mass-media şi administraţiei28. Realităţile de pe piaţa muncii sînt mult mai severe decît promisiunile făcute de FSPA şi SNSPA, însă faptul nu-i afectează pe cei care, avînd deja posturi sigure în sistemul administrativ central sau local, îşi doresc o diplomă de dragul de a colecţiona “calificări”. Din toată povestea rezultă şi un avantaj: pe spatele sutelor de studenţi, modestia materială a cadrelor didactice din sfera ştiinţelor politice a fost eradicată.

Mormanul de poşete

După retragerea lui Ovidiu Trăsnea de la conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice, funcţia sa a fost preluată de Mihaela Miroiu, al cărei mandat a fost purtătorul a două tendinţe: feminizarea echipei profesorale şi începutul influenţei de familie la SNSPA. În 1995, cînd s-a trecut la “organizarea pregătirii de nivel universitar”, în departamentul de ştiinţe politice se găsea o singură femeie: chiar Mihaela Miroiu, titulara unui curs de Introducere în filosofie.
Decanatul Mihaelei Miroiu în cadrul Şcolii a însemnat cooptarea cît mai multor doamne dedicate studierii problemei feministe, direcţie de cercetare oferită în programele de masterat şi doctorat. Aşa a apărut Liliana Popescu, titulara unui doctorat obţinut în Marea Britanie. Au urmat Mihaela Vlăsceanu, Doina Ştefănescu (care a predat la început “pedagogie”, iar apoi a ajuns să coordoneze departamentul de pregătire a cadrelor didactice), Alina Mungiu-Pippidi, Daniela Rovenţa Frumuşani (care a părăsit între timp colectivul de la SNSPA), Brînduşa Palade, Ana Mihăilescu, Laura Grünberg, Anca Ghiauş etc. În momentul de faţă, 22 de femei activează la secţia de ştiinţe politice: 7 profesori titulari, 14 profesori colaboratori şi 1 doctorandă. Morbul feminist a atins şi componenta masculină a facultăţii: pot fi menţionate cazurile lui Ştefan Stănciugelu, autorul unor delicioase comentarii feministe şi recenzii în aceeaşi cheie, şi Andrei Ţăranu, galant cronicar al cărţilor Mihaelei Miroiu.
Sfîrşitul erei Secăreş a marcat debutul domniei familiei Miroiu. După o experienţă ministerială la Educaţie, Adrian Miroiu, soţul Mihaelei Miroiu, a devenit decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice, unde a condus doctorate şi a predat patru cursuri. O retragere oportună din funcţie a survenit la sfîrşitul lui 2005, în urma unor anchete ale Curţii de Conturi şi ministerului Educaţiei şi Cercetării, cînd postul de decan a fost cîştigat prin alegeri de Cristian Pîrvulescu. Unicul fiu al familiei Miroiu, Andrei, a ajuns lector universitar la SNSPA, unde preda Re laţii internaţionale şi Studii strategice. Tot în mediul matern de la SNSPA şi-a susţinut teza de doctorat, “Sistemul internaţional şi politica puterilor minore. Cazul României, 1913-1989”. Lucrarea a fost publicată în 2005, sub titlul Balanţă şi hegemonie, la Editura Tritonic, condusă de Mireille Rădoi, şi ea cadru didactic la SNSPA şi prietenă a familiei Miroiu.
Imediat după publicarea lucrării, Andrei Miroiu a devenit lector universitar. Pentru a fi scutit de contestări, motivate de influenţa familiei sale în SNSPA, Andrei Miroiu s-a autoexilat cu doctoratul la departamentul de Relaţii internaţionale, apoi a abandonat SNSPA pentru Universitatea “Nicolae Titulescu”. Pasiunea pentru politica externă nu l-a împiedicat să facă o mică escală în fem inism, favorizată chiar de mama sa.
Familia Vlăsceanu (Lazăr şi Mihaela) s-a alăturat cuplului Miroiu în structura didactică a Şcolii. Mihaela Vlăsceanu, care s-a consacrat pe vremuri «activităţii de formare a conştiinţei socialiste» , a fost fidelă ariei de studii cultural-educative . În 2004 devine rector al SNSPA – al treilea rector-femeie din România, succes notabil al emancipării feministe din ţara noastră. În consonanţă, soţul Mihaelei Vlăsceanu, Lazăr, organizează un seminar de cercetare la instituţia condusă de consoarta sa. Marius Pieleanu, ginerele familiei Vlăsceanu, predă şi el la SNSPA. Cristina Cărtărescu, fosta soţie a lui Mircea Cărtărescu, şi Laura Grünberg, colaboratoarele Mihaelei Miroiu la SNSPA pe probleme de gen, sînt redactor, respectiv redactor-şef la publicaţia AnaLize, editată de Societatea de Studii Feministe “Ana”, unde Mihaela Miroiu ocupă un loc central.
Imaginea SNSPA este chiar cea a unei mari familii alcătuite din cîteva cupluri academice: unul ar fi cel format de Vintilă Mihăilescu (şef de catedră şi de puţin timp director al Muzeului Ţăranului Român) şi Ana Mihăilescu (care predă sociologie şi antropologie). Irina Stănciugelu, loială crezului ştiinţific al fostului ei soţ, conferenţiar şi coleg al Mihaelei M iroiu, publică o carte despre feminism chiar la SNSPA împreună cu Ana Bulai, sociolog, soţia lui Alfred Bulai, conferenţiar şi prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, dar şi preşedinte al Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale. Reţelele matriarhatului de la SNSPA sînt tulburate din cînd în cînd de bărbaţi discreţi. Paradoxul face ca tocmai Mihaela Miroiu să deplîngă deteriorarea spaţiului universitar din pricina “favoritismului”, a “spiritului de clan” şi a “clicilor”, şi să se îndoiască de tentaţia membrilor “clanurilor academice» de a se căi pentru propriile păcate.”

Coalitiile anti-credinta

Colega lui Pirvulescu, Mihaela Miroiu, ca sustinatoare a campaniei anti-icoane avea sa afirme intr-un articolas din revista GDS, “22”, in calitate de “crestin ortodoxa practicanta”, probabil ca si domnul Dan Puric, ca “personal as adera mai degraba la varianta ecumenic-umanista, multiculturalista pentru spatiul public: oricare ar fi credinta unei persoane, ea ar putea sa isi regaseasca simbolurile religioase sau nereligioase, in deplin respect si acceptare reciproca. Daca acest lucru este foarte dificil, cred ca este de preferat varianta neutra, nu impunerea simbolurilor majoritatii. Pe scurt, daca as fi parintele unui copil catolic, protestant sau musulman sau liber-cugetator, as simti ca simbolurile unei singure religii in scolile publice il fac pe copilul meu sa se simta exclus sau deviant”.
Iata si scrisoarea de sprijin a trogloditului Moise, initiatorul demersului anti-icoane prin intermediul Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, sustinut cu sarg de Cristian Pirvulescu:

Retragerea simbolurilor religioase din şcolile publice

Scrisoare deschisă către Ministrul Educaţiei şi Cercetării Mihail Hărdău,
privind recomandarea CNCD legată de retragerea simbolurilor religioase din şcolile publice

Domnule Ministru,

Recomandările făcute de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reprezintă un fundament important pentru crearea unui mediu şcolar neutru, în care drepturile fundamentale ale elevilor şi cadrelor didactice să fie respectate.

Responsabilitatea care vă revine este clară şi nu poate fi evitată prin solicitarea ca Parlamentul să decidă în această chestiune. Reformele atrag nu de puţine ori reacţii de opoziţie şi riscuri de imagine, dar aceste considerente nu trebuie să primeze în cazul în care reprezentanţii autorităţilor publice urmăresc cu adevărat instaurarea unui cadru democratic veritabil în această ţară.

Având în vedere recomandările C.N.C.D., vă solicităm, domnule Ministru, să dispuneţi elaborarea şi implementarea unei norme interne, într-un timp rezonabil de scurt, prin care să reglementaţi prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public Această normă internă trebuie să se fundamenteze pe principiile prin care Ministerul Educaţiei şi Cercetării:

1. să asigure exercitarea dreptului la învăţătură şi accesul la cultură în condiţii de egalitate.
2. să respecte dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor potrivit convingerilor lor religioase şi filosofice.
3. să respecte caracterul laic al statului şi autonomia cultelor.
4. să asigure libertatea de religie, conştiinţă şi convingeri a tuturor copiilor în condiţii de egalitate. 5. să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios.

Aceste principii, concordante cu cadrul legal existent în acest moment în România, vor asigura respectarea dreptului fundamental la libertatea de gândire, credinţă şi religie pentru toţi copiii din România, indiferent de opţiunile lor religioase sau filosofice sau ale familiilor din care provin. Nerespectarea lor lasă România cu un grav deficit de democraţie. Situaţia discriminatorie din şcoli înregistrată la acest moment nu poate fi perpetuată. Este ştiut faptul că majoritatea ţărilor europene şi Statele Unite au reglementat clar acest lucru în sensul consacrării neutralităţii confesionale a învăţământului public. Rugăciunile de la începutul anului şcolar, prezenţa simbolurilor religioase şi maniera confesională de derulare a orelor de religie fac ca majoritatea şcolilor publice din România să aibă caracterul unor şcoli confesionale, foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un cadru neutru de învăţământ.

Cultura democratică a unei societăţi nu este un dat pur şi simplu, ci se formează în timp şi ca urmare a unor dezbateri publice, uneori aprinse, pe teme care privesc principiile democratice care stau la baza acesteia. După cum era de aşteptat, multe dintre reacţiile apărute după decizia CNCD au fost vehemente şi, de multe ori, agresive şi insultătoare la adresa profesorului Emil Moise şi a celor care i-au susţinut petiţia. Ele denotă o precaritate a culturii civice şi o înţelegere greşită a conceptelor utilizate în discursul public, precum cel de “discriminare”. Ideea că demersul pe care îl susţinem ar fi unul anticreştin şi antireligios reprezintă o deturnare a poziţiei noastre şi o punere a problemei într-un cadru care ne este străin. Dimpotrivă, demersul nostru are ca obiectiv asigurarea respectării drepturilor individuale ale tuturor cetăţenilor, în conformitate cu reglementările legale în vigoare astăzi în România. A lua în considerare numai drepturile unor cetăţeni, fie ei şi în majoritate, şi a susţine că libertatea religioasă a acestora este îngrădită prin solicitarea retragerii simbolurilor religioase din şcoli, în afara unui cadru determinat, reprezintă o poziţie care nu ţine seamă de egalitatea în faţa legii a tuturor membrilor societăţii noastre. Mai mult, declaraţiile celor care doresc menţinerea simbolurilor religioase în şcolile publice, fac referire la articole de legi şi prevederi internaţionale care, de fapt, susţin punctul de vedere favorabil neutralităţii confesionale şi deciziei CNCD.

Domnule Ministru, aşteptăm o decizie din partea dumneavoastră conformă cu recomandarea CNCD. Aceasta ar reprezenta un alt pas important al României spre o societate democratică. Vă asigurăm de întregul nostru sprijin în acest sens, inclusiv prin acordarea, la cererea dumneavoastră, a unei eventuale asistenţe şi expertize juridice pe această temă.

Semnături:

Organizaţii neguvernamentale:

Andreea Marc – Liga pentru Educaţie, Cultura şi Sport LECUPO Iaşi
Cătălin Teniţă – Societatea Culturală Noesis
Cristian Pîrvulescu – Asociaţia Pro Democraţia
Daniel Vighi – Atelierul Civic Ariergarda, Timişoara
Diana-Olivia Hătneanu – APADOR – CH
Dorina Năstase – Centrul Român de Studii Globale
Emil Moise – Ombudspersons for National Minorities
Gabriel Andreescu – Centrul de Studii Internaţionale
Gabriel Penciu – Association Culturelle et Amicale Roumaine
Ioana Avădani – Centrul pentru Jurnalism Independent
Joanne Richardson – Asociaţia D Media, Cluj
Laura Grunberg – Societatea de Analize Feministe AnA
Liliana Popescu – Fundaţia “Proiectul pentru Educaţie Civica şi Dezvoltare Academică”
Magda Matache – Romani CRISS – Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii
Răzvan Martin – Agenţia de Monitorizare a Presei
Remus Cernea – Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă
Romaniţa Iordache – ACCEPT
Smaranda Enache – Liga Pro Europa
Renate Weber, Soros

“Noua Inchizitie Ortodoxa”