Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Despre inocularea ruşinii de a fi român
Motto: “Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”(Emil Cioran, 1932)
După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.
Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :
– ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.
– ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.
– ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.
Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.
Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.
Sursa: “Paradoxal si aproape de neinteles este faptul ca o legatura adanca de simpatie s-a stabilit intre el, intransigentul credincios, calugarul lui Cristos, si inversunatul si ireversibilul ateu care este Emil Cioran!”
Isabela Vasiliu-Scraba:Cioran şi procedeul complementarităţii
Bătute în cuie până mai ieri, “adevărurile istorice” au cam început să se clatine, după surprinzătoarele informaţii post-decembriste referitoare la amestecul spionajului străin în asasinarea istoricului Nicolae Iorga, sau la cooptarea comuniştilor în aşa zisa “revoluţie” din ianuarie 1941 în urma căreia Ion Antonescu a rămas singur la guvernare. Dacă ar fi să ne luăm după nişte mărturii ale ministrului său de interne (Alexandru Roşianu), am putea da crezare şi informaţiei după care cămăşile verzi cu care a fost îmbrăcată la începutul anului 1941 pleava revoluţionară din mahalalele Bucureştiului ar fi provenit din Rusia. Referirea noastră la aceste zvonuri nu a fost însă menită a zdruncina istoria vehiculată de ideologii comunismului. Ea ne-a părut a avea darul de a pune în evidenţă naivitatea tânărului Emil Cioran care, în toiul acelei revoluţii teleghidate de specialişti, îl căuta febril pe unul din conducătorii regimului bicefal instituit după smulgerea în vara anului 1940 a unei treimi din teritoriul României. Scopul declarat al căutării entuziaste de atunci era să-l pupe (nu chiar pe obraz!) pe Horia Sima pentru că ar fi reuşit să facă “prima revoluţie organizată din istoria poporului român” (v. declaraţia din închisoare a deţinutului politic Dancu I. Cristofor, în vol. Cioran si Securitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, p.100, precum şi descrierea infiltraţiei de agenţi trăgând din mulţime în tinerii care manifestau cântând pe 20 ian. 1941, în vol despre Antonescu alcătuit de istorici comunişti sub coordonarea lui J. C. Drăgan, Bucureşti, Ed. Europa Nova, 1996, p.249-252). În tot ce scrisese în mod programatic despre necesitatea “schimbării la faţă” a României, Emil Cioran (1911-1995) îşi dorise din toată inima ca imaginea românului să contrasteze mobilizator cu “orgoliul” revoluţionar din 1789 al “ultimului francez care şi-a revărsat bestialitatea într-o furie umanitară”, trezind invidia zeilor (Schimbarea la faţă a României, 1937, p. 35).
Prin procedeul pe care l-am numit al “complementarităţii” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”), el invoca pe de-o parte bestialiatatea, instinctul teluric. Pe de altă parte, cu un umor care-i este foarte caracteristic, Cioran indica latura omenească a “ultimului francez” prin orgoliul revoluţionarilor de la 1789 mândri de furia lor aşa-zis “umanitară”. Aceste exprimări exagerate atât în conţinut cât şi în formă nu provin neapărat din nevoi stilistice. După cum singur mărturisea în anii senectuţii, multe din teribilismele cu care şi-a scandalizat contemporanii aveau un substrat umoral. “Fără o bună camuflare a culiselor din care au provenit gândurile există riscul compromiterii şi degradării lor”, spunea Emil Cioran la un interviu, dându-l drept exemplu pe Nietzsche care şi-ar fi ascuns abil slăbiciunile psihologice, obiectivându-le sub formă de probleme privitoare la om în general (Cioran, 1984, în rev. VR, 3/1991, p.97).
Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Inocularea ruşinii de a fi român
Motto:“trăim timpuri de absolută falsitate…, epocă a tuturor perversităţilor spiritului în care ne-a scufundat aşa zisa moarte a lui Dumnezeu” (Vintilă Horia, Viaje a los centros de la tierra, 1979)
După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei cel nou de Humanitas, amintind de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt al Academiei Franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă”(1). Din atacul criticilor foşti comunişti, manifestând o inexplicabilă alergie la romanul unui mare scriitor de faimă internaţională(2), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia ezitând să vină în România regimului Iliescu-Roman. Pentru autorul volumului Persecutaţi-l pe Boetiu, -scriitor tradus în peste 20 de ţări, fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru cărticelele(3) şi omagiile lui Andrei Pleşu -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (4). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de “discipolul” Liiceanu, proaspăt director de editură, nici de “discipolul” Pleşu, ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (5), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată în 1972 (6).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de elita intelectuală franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.
Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al “românismului”. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu. Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care amintise Cioran când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul volumului Pe culmile disperării ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, p.166). Iată-l aşadar pe tânărul Cioran considerat fără alte argumente drept particularul care ilustrează generalul unei boli pe care fantezia cioraniană n-a scos-o nicicând din virtualitatea ei postulată în glumă, într-o scrisoare către Mircea Vulcănescu trimisă în 1944.
E drept însă că abundenţa de citate din Emil Cioran lungeşte fără justificarea niciunei idei personale articolul lui Pleşu astfel început. Atent rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, citările din articolul despre Cioran cuprins în Limba păsărilor mai au neşansa de a văduvi de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (7). De pildă, vremurile “eroice” ale hitlerismului din care Cioran a reţinut cu predilecţie naţionalismul (aspect accesoriu al rasismului anti-semit, apud. I. Varlam), au fost pentru tânărul de 21 de ani vremuri exemplare. Pentru că el fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre aparentele teribilisme juvenile din scrierile interbelice ale lui Cioran (8) este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). Neţinând seama de contextul istoric european implicat în subsidiar de multe dintre afirmaţiile tânărului Cioran, fostul comunist transcrie că în 1933 România ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire.
Cu un alt citat din articolul “Ţara oamenilor atenuaţi” în care “disperatul congenital – adică incurabil” (E. Cioran) -, scrisese că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru dilematicul moralist patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut drept paseism “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (A. Pleşu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981).
De-a lungul vremii, ideile sale despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, într-un interviu luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.
La 29 octombrie 2008 s-au încheiat dezbaterile în, de pe acum celebrul proces al manuscriselor scriitorului francez de origine română Emil Cioran (9 aprilie 1911, Răşinari, România – 20 iunie 1995, Paris, Franţa) desfăşurat în faţa primei camere a Tribunalului de Mare Instanţă din Paris, pronunţarea fiind amânată peste 5 săptămâni. Timp suficient pentru ca magistraţii parizieni să mediteze asupra sorţii date unor bunuri spirituale rămase drept moştenire. Parcă în spiritul pesimismului şi contradictoriului vieţii şi operei marelui eseist şi gânditor, soarta manuscriselor sale a mers de la ignorare şi dezinteres, până la a ajunge a fi considerate „pepite” de aur din punct de vedere financiar şi bunuri inalienabile ale patrimoniului cultural public. Aşadar, justiţia franceză a avut de ales între jocul întâmplării şi interesul public, dar miza bănească rămâne şi ea imensă, dacă avem în vedere că, între timp, preţul manuscriselor a explodat: de la 150.000 de euro în 2005, la peste 1 milion, cât sunt estimate astăzi. În sfârşit, la 3 decembrie tribunalul parizian a decis, nu fără surprindere, că Biblioteca universitară nu are niciun drept asupra manuscriselor litigioase, iar proprietara firmei de curăţenie, care le-a descoperit, „poate dispune în mod liber de acestea.”
O modestă moştenire financiară După o viaţă zbuciumată, preocupat în permanenţă de problema morţii şi a suferinţei, perpetu bântuit de ideea sinuciderii şi total dezinteresat de valorile materiale (printre altele a refuzat de mai multe ori premii literare, în numele dispreţului suveran faţă de onoruri) Emil Cioran se stinge din viaţă la 20 iunie 1995, în capitala Franţei. Puţinele lucruri, printre care mai multe manuscrise, rămase în modestul apartament (de 50 m2) format din 2 camere, aflat la mansarda imobilului cu 5 etaje situat la nr.21, rue de l’Odéon, din centrul vechi al Parisului, în care locuise cu chirie, au rămas drept moştenire Simonei Boué, prietena de o viaţă a scriitorului, care i-a fost alături până în ultimele clipe. Cu cinci luni înainte de sfărşitul filosofului, în februarie 1995, femeia scrisese Cancelariei Universităţilor din Paris (Rectoratului) că ar dori să doneze bibliotecii Jacques-Doucet manuscrisele lui Cioran. La doi ani după dispariţia acestuia, în octombrie 1997 moare şi Simone; inventarul bunurilor rămase, întocmit în prezenţa lui H. Boué, fratele Simonei şi legatarul său universal, Jean-Sébastien Dupuit, director în ministerul francez al culturii, Yannick Guillou, reprezentantul editurii Gallimard, care avea drepturi morale asupra operei autorului, de un notar, pe ceva mai mult de 2 pagini, cuprindea: câteva mese, kilimuri, un radiocasetofon, un televizor, câteva lămpi de birou, obiecte de bucătărie, evaluate în total la 7600 euro.
De la ignorare, la bătălie pentru succesiune La puţin timp după aceasta, legatarul a luat legătura cu o întreprindere de curăţenie pentru a debarasa apartamentul. Acum intervine Simone Baulez, o negustoreasă de mărunţişuri din Montreuil, cu un trecut ce o califica o profesionistă în materie, din moment ce debarasa aproape 400 de apartamente pe an! Cu ginerele şi şoferul său, ea a împachetat şi încărcat tot ce a găsit aici: cele 37 de caiete spiralate, hârtii diverse, un birou, un bust din ipsos … Încă din timpul vieţii, S.Boué donase „hârtiile” ilustrului gânditor Universităţii din Paris, subînţelegându-se astfel biblioteca literară Jacques-Doucet, foarte bogată în fonduri arhivistice. Mai exact „toate manuscrisele, în română sau franceză editate sau inedite”. Opt ani mai târziu, un catalog de studiu Wapler, evaluator la Paris, anunţa pentru 2 decembrie 2005, în sala nr.7 a hotelului Drouat o vânzare de manuscrise literare deosebit de atractivă. Printre acestea şi cele ale lui Cioran: 12 caiete conţinând 5 versiuni ale capodoperei sale, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut, 1973), 18 caiete constituind jurnalul său intim şi intelectual (ţinut între 1972 şi 1980), 4 caiete de lucru care au dat naştere lucrării Ecartélement (Sfârtecare, 1979), altele trei din care s-a ivit Aveux et anathéme (Mărturii şi anateme, 1987). Toate estimate la preţul de 120.000-150.000 euro! În această situaţie, Cancelaria Universităţilor din Paris (Rectoratul) a solicitat justiţiei, pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale, suspendarea licitaţiei. Mai întâi, pe 30 noiembrie 2005, judecătorul de référes J. Gordon de Roberts de la Tribunalul de Mare Instanţă din Paris a respins cererea, admiţând excepţia „lipsei calităţii de a acţiona” a Cancelariei, întrucât nu ar fi avut niciun drept asupra documentelor puse în vânzare. Pentru a pronunţa o asemnea sentinţă, magistratul a considerat că actul Simonei Boué de transmitere a manuscriselor căte bibliotecă nu îndeplineşte cerinţele unei donaţii, din caza lipsei formei autentice, şi nici cele ale unui dar manual, întrucât nu fuseseră remise presupusului gratificat! Dar numai cu 2 ore înainte de începerea licitaţiei, Curtea de Apel a admis recursul şi a dispus suspendarea vânzării lotului Cioran, până la clarificarea situaţiei juridice a preţioaselor manuscrise. Aceasta descoperise existenţa caietelor prin anunţul de vânzare din La Gazette de Drouot, alertată de editorul lui Cioran, de la Gallimard. Aşadar, asupra manuscriselor filosofului se ridicau două pretenţii (revendicări) de proprietate: una din partea persoanei care le descoperise cu adevărat (după principiul juridic, prevăzut în Codul civil: descoperitorul unei comori este inventatorul şi, deci, proprietarul său), în persoana Simonei Baulez şi, respectiv, din cea a Biblioteci Universitare Doucet, în urma donaţiei făcute de S. Boué.
Misterul absenţei manuscriselor Cum se poate explica, însă, absenţa caietelor la inventarierea oficială a bunurilor din octombrie 1997 în apartamentul de la mansarda clădirii situată în strada Odeonului nr.21 şi apariţia lor la licitaţia din 2 decembrie 2005? Toţi care au participat la identificarea bunurilor rămase după S. Boué afirmă că nu au văzut nici un manuscris. Y.Peyré, directorul bibliotecii gratificate afirmă mirat: „Este de neînţeles. Am petrecut 3 zile şi n-am văzut nimic, nici bustul nici caietele. Am dejunat frecvent la Cioran pe care l-am cunoscut bine … La momentul inventarului, evident am căutat peste tot, am ridicat chiar scânduri din parchet şi nici urmă de caiete”! La rândul său, S.Baulez precizează: „Caietele erau dispersate în vrac, pe jos”. J-S.Dupuit, reprezentantul ministerului culturii la faţa locului arăta „Totul era foarte bine ordonat”. Ceea ce confirmă şi alţi martori. Atunci care a fost situaţia reală? În mod curios, în lista de inventar se precizează existenţa unor etajere, dar a niciunei cărţi; totuşi, Y. Peyre recunoaşte că a adus în acea zi la biblioteca Jacques-Doucet un anumit număr „de volume dedicate lui Cioran şi adnotate de el, nelăsând decât lucrările lui, din care biblioteca deţinea mai multe exemplare”. Tot aşa, o serie de nimicuri pe care S.Baulez zice că le-a luat, precum un dosar pe carton şi tablouri sunt şi ele ignorate în scriptele oficiale. O altă bizaterie priveşte biroul lui Cioran; negustoreasa afirmă că acesta se află în magazinul său de mărunţişuri, în inventar e trecut drept „comodă”, apropiaţii spun că era vorba de un Louis-Philippe uşor de identificat, iar un reprezentant al bibliotecii afirmă că a fost depus deja aici! Şi aceasta în condiţiile în care toţi prietenii săi ştiu bine că Cioran scria pe o simplă măsuţă şi că frumosul birou era cel al companioanei sale! Aşadar, cum au fost descoperite manuscrisele? Se ştie că E.Cioran interzicea Simonei Boué să intre în camera sa şi a putut foarte bine să depoziteze bunuri în cămara din spate. Editorul scriitorului, care lua uneori masa aici îşi aminteşte că acolo se aflau sticle de vin şi alte lucruri greu de identificat, căci încăperea respectivă nu era luminată cu electricitate. Inventarul este, de altfel, foarte sumar în această privinţă, era însă suficient ca tot ce era aici să fie strâns şi selectat la lumină pentru a identifica preţioasele hârtii!
Dezbaterile judiciare Dezbaterile judiciare pe fond, desfăşurate miercuri 29 octombrie 2008 au scos în evidenţă deopotrivă ineditul cazului şi poziţiile divergente ale părţilor. Parcă exprimând situaţia de fapt, preşedintele completului de judecată a exclamat interogativ: „Nu este asta logica sistemului? Când se debarasează un apartament, nu se pot găsi şi „pepite” (din aur)?Reclamanta, Cancelaria universităţii (care reprezenta biblioteca) a susţinut că manuscrisele îi revin pentru fondul arhivistic, în virtutea donaţiei făcute încă din timpul vieţii, de către S.Boué, prietena lui Cioran. Avocatul negustoresei-pârâte, R.Rappaport a replicat că donaţia manuscriselor nu a fost realizată niciodată în mod legal, cu respectarea formalităţilor stricte cerute pentru o asemenea operaţiune juridică şi că biblioteca Doucet nu figurează printre avanzi – cauză citaţi de notar spre a participa la inventarul bunurilor rămase după moartea companioanei scriitorului, fiind implicaţi doar Centrul Naţional al Cărţii (CNL), detentorul drepturilor patrimoniale şi Yanick Guillou, detentorul drepturilor nepatrimoniale (morale) ale operelor lui Cioran, în contul Editurii Gallimard. Reprezentantul Parchetului a susţinut cererea reclamantei, susţinând că, în ciuda „iregularităţilor” donaţiei, el consideră că preţioasele caiete „rămân în domeniul public şi sunt inalienabile” şi, ca atare, locul lor este cel din bibliotecă, precum al unui bun cultural comun. Replicând şi citând un reprezentant al lumii culturale, avocatul negustoresei de mărunţişuri a arătat că, fără aceasta, manuscrisele ar fi rămas pierdute pentru totdeauna!
Epilog În hotărârea din 3 decembrie a.c., tribunalul aminteşte că, Em. Cioran decedând în iunie 1995, Simone Boué nu era proprietara manuscriselor la momentul în care s-a angajat să le doneze Cancelariei Universităţilor din Paris. De asemenea, comportamentul său ulterior nu permite să se reţină ipoteza unei donaţii necondiţionate a totalităţii operei scriitorului. Pentru magistraţi, reclamanta trebuie să accepte „alea” conţinut în orice contract de curăţenie de a descoperi piese de valoare pe care debarasatorul le poate recupera astfel în profitul său. În plus, reprezentanţii Universităţii ar fi dat dovada de o „uşurinţă blamabilă” în inventarierea bunurilor rămase după filozof, necatadixind să coboare în cămară! de Prof. univ. dr. Mircea Duţu Avocat Palatul de Justitie – Revista Uniunii Juristilor din Romania
Foto de epoca: Corneliu Codreanu si Emil Cioran impreuna cu inca un legionar
Foto dreapta: Fila din manuscrisul lucrarii lui Cioran “Schimbarea la fata a Romaniei”
Premiile anuale ale Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu“ au fost decernate sambata, de la ora 17.00, în „Sala Oglinzilor“ a Muzeului de Artă „Jean Mihail“ din Craiova, unui numar important de persoane care s-au facut remarcate anul acesta in domeniile artistic, politic, cultural, jurnalistic, spiritual, social, stiintific. Instituţie culturală prestigioasă, Academia are printre membri săi fondatori doi laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură, Czesław Miłosz şi Wole Soyinka, preşedinţi de academii străine, academicieni, precum şi alte personalităţi ale culturii şi spiritualităţii internaţionale, printre care Eugenio de Andrade, Vincenzo Bianchi, Boris Visinski, Ismail Cadare s.a., informeaza Gazeta de Sud.
Cantemir revendicat Academicienii romani prezenti sambata la manifestarile Academiei Internationale “Mihai Eminescu”, i-au solicitat ambasadorului rus la Bucuresti, Alexandr Ciurilin, (foto stanga) premiat de Academia si Fundatia “Mihai Eminescu”, facilitarea accesului la manuscrisele apartinand domnitorului Dimitrie Cantemir, care se afla in arhivele rusesti. Agentia Agerpres citata de ZIUA transmite ca Academia Internationala “Mihai Eminescu” i-a mai premiat printre altii pe cunoscutul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc (foto dreapta), pe ziaristul Radu Moraru – “Nasul”, pentru Jurnalism de televiziune, pe Sorin Rosca Stanescu (supranumit Nasu’), pentru activitatea sa, precum si pe Victor Roncea, pentru politica externa.
INEDIT: In imaginea de mai jos, filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Noica, ii arata ambasadorului rus – in cursul pledoariei sale pentru o relatie autentica romano-rusa, bazata pe respect reciproc -, manuscrisul lucrarii lui Emil Cioran “Schimbarea la fata a Romaniei”. Cu aceasta ocazie, vice-presedintele Fundatiei si Academiei Mihai Eminescu a lansat si cele 10 volume publicate in urma cercetarilor sale si care contin “Arhiva innebunirii si a uciderii nihilistului MIhai Eminescu” – “Codul Invers”.
April 8th, 2011 
VR 
Centenar Emil Cioran (1911-1995)
Posted in 
Tags: 
