Vezi si
Posts Tagged ‘Eminescu’
Texte cu cifru privitoare la biografia lui Eminescu. Societatea Matei Basarab in viziunea lui Eminescu: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor”. Prof Nae Georgescu pentru Roncea.ro
Texte cu cifru privitoare la biografia lui Eminescu
Redau din cercetările mele mai vechi şi mai noi câteva texte care pot ridica întrebări privind aspectul de „fabricat” presupus dacă se ia în calcul stereotipia numerică a cuvintelor ce le compun. Menţionez din capul locului că nu deţin cheia semnificaţiilor ultime, ci constat doar stereotipiile ca atare. M-am ghidat în această analiză după studiile lui Fernand de Saussure, părintele lingvisticii moderne, care spune la un moment dat, analizând anagramele poeziei sacre latineşti (versul saturnian din inscripţii în piatră) şi descoperind secrete cifrice inexplicabile „Cum păstrau încă Naervius, Ennius, Pacuvius, Attius o tradiţie ce putea să pară inviolabilă în epoca lor de imitaţie, asta o înţeleg. Cum, însă, un Virgilius cu suflul poeziei sale originale înainte de toate, un Lucretius cu preocuparea sa intensă pentru idee, un Horaţiu cu bunul său simţ solid în toate – au putut să se abţină şi să păstreze această relicvă incredibilă dintr-o altă epocă? Acest lucru îmi scapă cu desăvârşire. Nu văd altceva mai bun de făcut decât să prezint enigma aşa cum mi se arată.” (în „Les mots sous les mots”, 1966, p. 153; o cercetare cât se poate de pozitivistă despre esoterismul actului de creaţie poetică). Dacă asupra enigmei ca atare nu am cum să mă pronunţ, în schimb textele, fiind destul de multe şi privind momente importante din viaţa poetului, arată cu o prea mică posibilitate de îndoială că păstrează şi-şi transmit unul altuia un cifru.
1. Iată mai întâi interogatoriul luat de judecătorul Ghgiţă Brusan în prezenţa martorilor (Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Mihail Brăneanu) lui Mihai Eminescu în sanatoriul din Strada Plantelor, la 12 iunie 1889, pentru a se dovedi că poetul nu este în deplinătatea facultăţilor mintale şi a se constitui o curatelă care să-i ridice pensia aprobată de Camera Depuitaţilor în 1887, de Senat în 1888 şi semnată de rege în februarie 1889 (actul a trenat aproape doi ani; Eminescu venea în Bucureşti, la 9 aprilie 1888, pentrua-şi ridica această pensie)
„- Cum te cheamă?
-Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari.
-Pentru ce ?
-Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab regele se temea să nu-i iau moştenirea.
– Ce ai de gând să faci când te vei face bine?
– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un omn bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane”
Actul a fost publicat în „Adevărul literar şi artistic”, 27 septembrie 1922 de Radu D. Rosetti; G.Călinescu îl preia în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, 1933, puţin mişcat (în loc de „Cine e Poenaru care te-a lovit”, 6 sau 7 cuvinte,depinde dacă citim „te-a” într-un uvânt sau în două, pune „Întrebat cine este atentatorul declară” – 5 cuvinte). Din textul ca text reiese aversiunea lui Eminescu faţă de rege (motivată: capul statului a întârziat semnarea documentului pentru publicarea lui în Monitorul Oficial aproape patru luni)- şi ataşamentul lui special faţă de Matei Basarab – iarăşi motivat: este domnitorul despre care poetul scrie foarte des în ziarul „Timpul”, iar într-o însemnare manuscrisă târzie a sa citim un astfel de proiect pentru înfiinţarea unei Societăţi Matei Basarab: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor. Ca o biserică catolică. Pretutindene oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezită deşărtăciunea lui, decorat la nevoie. Să se simtă că Soc. Matei Basarab reprezintă o putere enormă” (Mss. 2257,f.246) Realităţile din interogatoriu par, aşadar, emineciene – în sensul că poetul avea motive să spună lucrurile consemnate. Relaţiile numerice dintre cuvinte, însă, sunt suspect de exacte, lăsând să se înţeleagă că actul a fost confecţionat cu scop de comunicare subterană.
Civic Media nu da inca in judecata Colegiul CNSAS. Campania Voci Curate se va finaliza in aceasta toamna, care promite sa fie fierbinte. Revolutia si Mineriada din perspectiva sigurantei nationale: ai cui sunt cei care se pretind “oamenii lui Basescu”? Cine stie: SRI sau SIE? Campania pentru Eminescu
1. CNSAS – Voci Curate. Conducerea Asociatiei Civic Media, inclusiv “sfatul batranilor”, s-a reunit azi, 7 iulie 2010, pentru a dezbate masurile pe care le va lua la adresa CNSAS, in conditiile in care, nici dupa patru ani de la data depunerii primei cereri in cadrul Campaniei “Voci Curate”, institutia nu a finalizat cercetarile, omitand nume importante din presa centrala si actori foarte vocali ai societatii civile. Astazi a fost inregistrata, simbolic, la exact patru ani de la prima lista Voci Curate, si cererea de cercetare a mogulilor media, turnatori sau acoperiti, transmisa de ieri prin canalele de legatura oficiale.
In urma analizarii situatie per ansamblu si a unor promisiuni venite din partea unor membri onesti ai CNSAS, Consiliul ACM a decis prin vot deschis sa nu dam inca in judecata institutia si Colegiul, in plenul sau si nominal. Conform bilantului partial al acestei campanii, pana la aceasta ora s-au primit de la CNSAS raspunsuri pentru “Voci Curate” in procent de 75%. Din pacate, printre cele 25% ramase se afla si mare parte din “crema” “liderilor de opinie” vizati. Avem promisiuni ca pana in toamna lista celor circa 1000 de jurnalisti si oengisti interesanti din intreaga tara va fi finalizata. Asteptam cu incredere. In caz contrar, se vor deschide actiuni pentru raspundere individuala si colectiva pentru toti membrii care fac parte sau au tranzitat Colegiului CNSAS din 2006, luand in considerare si recenta Decizie a CEDO care condamna statul roman in cazul Gabriel Andreescu vs Andrei Plesu si CNSAS.
2. 1989-1990. Iliescu, Constantinescu, Basescu. In cadrul reuniunii s-a stabilit ca actiunile Asociatiei Civic Media pentru tragerea la raspundere a celor vinovati in Dosarele Revolutiei si Mineriadei din 1990 se vor intreprinde de acum inainte strict numai impreuna cu Grupul Independent pentru Democratie, infiintat in Piata Universitatii in 1990, partener solid in mai multe actiuni civice intreprinse in ultimii 20 de ani. Civic Media urmareste ca presedintele Traian Basescu sa isi indeplineasca propriile cerinte si sa gaseasca si sa pedepseasca, prin intermediul Justitiei, vinovatii pe care predecesorii sai nu i-au aflat din motive lesne de inteles. “Avem un singur mare adevar. O revolutie in care nu avem niciun vinovat si avem o mineriada in care nu avem vinovati. Doar oameni care ne rad in nas”, spunea Traian Basescu anul trecut, inainte de alegerile prezidentiale. Iar acum, printre cei care ne rad in nas, noua, participantilor activi la evenimentele din 1989 si 1990, sunt auto-intitulatii “oamenii lui Basescu”. Care au fost, rand pe rand, “oamenii lui Constantinescu”, “oamenii lui Iliescu”, “oamenii lui Ceausescu”. Sau, daca vreti, ai SIE, ai KGB, ai Securitatii. Acum ai cui sunt, exact?, este o intrebare pe care Civic Media o adreseaza presedintelui Romaniei si instututiilor care ar trebui sa fie insarcinate cu apararea sigurantei nationale.
In acest context, Asociatia Civic Media dezaproba incercarile de denaturare a adevarului privind evenimentele din 13-15 iunie 1990, intreprinse atat de Fundatia Romana pentru Democratie, care, in frunte cu Emil Constantinescu, Zoe Petre si alaturi de Asociatia Victimelor Mineriadei a lui Viorel Ene, si-a propus sa-si impuna “punctul lor de vedere”, cat si ale Institutului guvernamental cu multe initiale (IICCMMR), care, alaturi de organizatia impostoare a Asociatiei 21 Decembrie si alte grupuri de presiune si trafic de influenta, conduse de generalul lui Ion Iliescu, Dan Voinea, de Vladimir Tismaneanu si Doru Maries, isi propune confiscarea si mistificarea grosolana a adevarului istoric.
In opinia noastra, actiunile celor doua grupuri converg si se inscriu pe aceeasi linie cu cele initiate de Ion Iliescu, Silviu Brucan si “revolutionarii” sai din FSN si KGB in urma cu 20 de ani. Nu intamplator Emil Constantinescu, cel care a vandut Bucovina si Basarabia de Sud Ucrainei este azi la brat cu Ion Iliescu, cel care a vandut Basarabia. Si amandoi in cap cu Gorbaciov. Au vandut prin doua Tratate strambe si tradatoare ce nu era al lor, pamantul stravechi al tarii, imbibat de sange romanesc, drept pentru care Dumnezeu va avea grija si de ei si de slujnicutele lor, indiferent cu nume pompoase isi aleg pentru institutele lor de falsificare a Adevarului, dupa modelul orwellian.
3. Salvarea Casei Eminescu de la Varatec. Civic Media a initiat un dialog cu conducerea Academiei Romane si grupul activ de profesori eminescologi, in urma caruia a venit cu un set de propuneri, inmanate deja celor responsabili. Totodata, s-a luat decizia contactarii directe a autoritatilor locale si a Institutului National al Monumentelor Istorice cat si, din partea organizatiilor neguvernamentale, a Fundatiei Panteonul Romaniei si a Ordinului Arhitectilor din Romania. Numeroase personalitati si chiar forte din intreaga tara si-au aratat sustinerea fata de aceasta campanie. Comunicam pe aceasta cale ca vom lansa in scurt timp programul de actiune concreta, la fata locului. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
13.07.2010
Corneliu Vlad despre Mineriada de la “Romania libera”. Civic Media despre incercarile unor grupuri de presiune pentru confiscarea si denaturarea adevarului privind evenimentele din 1989-1990
Nota: Conducerea Asociatiei Civic Media, inclusiv “sfatul batranilor”, s-a reunit azi pentru a dezbate masurile pe care le va lua la adresa CNSAS, in conditiile in care, nici dupa exact patru ani de la data depunerii primei cereri in cadrul Campaniei “Voci Curate”, impliniti azi, institutia nu a finalizat cercetarile, omitand nume importante din presa centrala si actori foarte vocali ai societatii civile. La ora aceasta se dialogheaza cu mai multi membri ai CNSAS si se delibereaza asupra deciziei.
Pe agenda intalnirii se afla si propunerile inaintate Academiei Romane si altor foruri privind salvarea Casei lui Eminescu de la Varatec.
Totodata, pana acum, s-a stabilit deja ca actiunile Asociatiei Civic Media pentru tragerea la raspundere a celor vinovati in Dosarele Revolutiei si Mineriadei din 1990 se vor intreprinde de acum inainte strict numai impreuna cu Grupul Independent pentru Democratie, infiintat in Piata Universitatii in 1990, partener solid in mai multe actiuni civice intreprinse in ultimii 20 de ani.
Asociatia Civic Media dezaproba incercarile de denaturare a adevarului privind evenimentele din 13-15 iunie 1990, intreprinse atat de Fundatia Romana pentru Democratie, care, in frunte cu Emil Constantinescu, Zoe Petre si alaturi de Asociatia Victimelor Mineriadei a lui Viorel Ene, si-au propus sa-si impuna “punctul lor de vedere” , cat si ale Institutului guvernamental cu multe initiale, care, alaturi de organizatia impostoare a Asociatiei 21 Decembrie si alte grupuri de presiune si trafic de influenta, conduse de generalul lui Ion Iliescu, Dan Voinea, de Vladimir Tismaneanu si Doru Maries, isi propune confiscarea si mistificarea grosolana a adevarului istoric.
In opinia noastra, actiunile celor doua grupuri converg si se inscriu pe aceeasi linie cu cele initiate de Ion Iliescu, Silviu Brucan si “revolutionarii” sai din FSN in urma cu 20 de ani. Nu intamplator Emil Constantinescu, cel care a vandut Bucovina si Basarabia de Sud Ucrainei este azi la brat cu Ion Iliescu, cel care a vandut Basarabia. Au vandut prin doua Tratate strambe si tradatoare ce nu era al lor, drept pentru care Dumnezeu va avea grija de toti. Voi reveni. UPDATE: Vezi COMUNICATUL
Prezint mai jos o marturie a senatorului si decanului nostru de varsta, Corneliu Vlad (foto stanga sus):
Mineriada de la “Romania libera”
Ortacii au fost calauziti de un (fost?) lt. major de Contrainformatii si un colonel din Armata Romana
Andy Warhol spunea ca, in zilele noastre, fiecare cetatean al Terrei are parte de sfertul sau de ora de celebritate. Mie mi s-a intamplat sa-l am la 14 iunie 1990. Am fost singurul membru al conducerii unei redactii de ziar cazuta victima mineriadei, care a riscat sa-si faca drum printre minerii in rebeliune si sa discute fata in fata cu capeteniile lor suspecte. Am reusit sa-l fac pe numitul (apoi si paratul) Nicolae Camarasescu, „liderul” gloatei care a patruns in sediul ziarului „Romania libera” sa-si spuna numele (avea sa regrete amarnic mai tarziu „sinceritatea”), iar intr-un final sa retraga efectivele de ciomagasi din incinta, chiar daca, timp de cateva zile, ziarul n-a mai putut aparea, din cauza ca tipografii , de frica, n-au mai indraznit sa lucreze pentru noi.
Cand ziarul a reaparut, am scris, marcat inca de eveniment, acest text scurt:
S-a întâmplat ceva
S-a întâmplat ceva de neînchipuit cu „România liberă”. Ceva ce n-a fost în putere să facă nici cutremurul din 1977, care ne-a clătinat şi avariat clădirea, nici pumnalul de gheaţă ce s-a înfipt în fiecare dintre noi în ianuarie 1989, când colegii noştri au fost arestaţi, nici ţevile de armă ţintite din necunoscut asupra noastră în decembrie 1989 şi care au ucis pe unul dintre prietenii noştri tipografi în faţa intrării unde ne apăra.
Seismul, groaza temniţei, glonţul n-a putut face ce a făcut o palmă trântită cu putere peste un ziar despăturit cu violenţă pe o masă.
„Din acest moment, acest ziar nu mai apare”. Şi n-a mai apărut câtreva zile. Ca niciodată, adică în aproape 50 de ani de când acest ziar există. Şi nimeni n-ar fi crezut că un asemenea lucru s-ar fi putut totuşi întâmpla vreodată.
Cine a oprit, cu o palmă ce s-a voit grea, acest ziar ? Guvernul ? Procuratura ? Nu ! Poate cititorii ? Nici ei ! Atunci cine ?
L-am întrebat în acea clipă pe cel-mai-tare-atunci-decât-orice-stihie-a-naturii-dezlănţuie-sau-a-represiunii-instituţionalizate-sau-nu, cine este EL, de fapt. EL, atotputernicul acelei clipe în acel birou şi în această ţară.
„Sunt reprezentantul tuturor minerilor din România”! El era deci, atunci şi acolo, autoritatea supremă, de nimeni şi de nimic contestată. Într-adevăr, colonelul plin din armata română, dl. Maricaş, care-l însoţea, ne-a schiţat o părere de gest, în faţa ilegalităţii flagrante. Ceilalţi, aşezaţi în jurul mesei „tratativelor”, s-au zăvorât într-o tăcere de plumb. „Cine v-a ales sau împuternicit, cum dovediţi că sunteţi ceea ce spuneţi ?” – am mai avut insolenţa (şi poate imprudenţa) să-l întreb. „Ştiţi ceva, să terminăm odată, să nu credeţi că minerii sunt proşti !”
Nici nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată să cred că minerii sunt proşti. Iar interlocutorul meu nici nu era miner. Şi, aşa cum s-a dovedit mai apoi, nici nu era îndrituit să vorbească în numele minerilor.
Dar ziarul, timp de câteva zile, n-a mai văzut lumina.
…Numai că, trăind cu toţii într-o ţară democratică, începând de azi. „România liberă” apare, iată, din nou.
Corneliu VLAD
(19 iunie 1990 – România liberă
Peste zece ani, cei ce scosesera, in zilele Pietei Universitatii, ziarul „Golanul”, m-au cooptat, ca „Golan Discret”., in colegiul redactiuonal care a scos un numar special al publicatiei. Atunci am povestit ceva mai pe larg cele intamplate
O zi de-a dreptul fierbinte
- Ăştia vă omoară • Martor în procesul Cămărăşescu
Pe urmele lui Eminescu, prin Bucuresti. Din strada Sperantei, cu Creanga, pe Buzesti, cu Veronica Micle, unde mai gasiti si urme ale trecerii lui Iorga si Maria Tanase – FOTO. Itinerar de week-end, si nu numai, cu bicicleta sau pe jos.
Pentru ca memoria noastra afectiva ni-l pastreaza mereu aproape, incep cu itinerarul peregrinarilor eminesciene prin Capitala, nutrind speranta ca unele dintre locuri mai pastreaza, incarcate de amintiri, aura personalitatii sale.
Poetul descindea in 1868 in Bucuresti si locuia, mai intai, la Hotel Hugnes, de pe Calea Mogosoaiei, unde, se pare, a scris nuvela Geniu pustiu. Isi castiga traiul ca sufleor si copist la Teatrul cel Mare, de „peste drum“. In 1869 participa la infiintarea societatii Romanismul, a lui C.H. Grandea care isi avea sediul in Pasagiul Roman, situat in imediata apropiere a bisericii Cretulescu, spatiu devenit dupa sistematizare Strada Campineanu. In Pasagiul Roman, Eminescu se reintoarce in 1881, ca ziarist la „Timpul“, dupa ce isi scrisese articolele in mai vechile redactii de pe Lipscani, Academiei, Luterana, si Covaci.
A vietuit apoi pe Strada Sperantei, la nr. 4, unde a primit vizita lui Ion Creanga (foto sus – nu exista nici o placa). Se muta apoi in curtea fostei manastiri Caimata (locul predilect de sedere al muzicantilor), demolata in 1891 in scopul sistematizarii urbanistice a orasului. Din manastirea cu pricina a ramas o scurta straduta, care face azi legatura intre actualul bulevard Carol I si hotelul Modern. A stat o vreme in locuinta lui Titu Maiorescu din Strada Herastraului nr. 27 (azi Strada G. Enescu), apoi, tot la Titu Maiorescu, pe Mercur nr. 1 (actualmente magazinul Eva), de unde se intoarce pe Herastraului in mansarda cladirii de la nr. 11 A. In 1879, documentele consemneaza sederea sa pe calea Victoriei, cam prin dreptul actualului Muzeu al Colectiilor, strada pe care avea sa mai aiba un lacas in 1881, la Ioan Slavici, in apropiere de Biserca Alba, de unde se muta impreuna cu acesta intr-o cladire din Piata Amzei, pe al carei loc se inalta astazi blocul cu oficiu CEC, de la parter. In acelasi an, 1881, locuieste pe rand in Strazile Sipotul fantanilor, aflata langa intrarea spre Cismigiu, in dreptul izvorului care poarta numele poetului, si in strada Biserica Enei, la nr. 1, intr-o casa apartinand familiei Szatmari.
Explicatia deselor schimbari de domiciliu nu se refera la in niciun fel la inconstanta poetului, ci la obiceiul chiriasilor, de a se muta de doua ori pe an, de Sf. Gheorghe si Sf. Dumitru, cand toata suflarea orasului, spala, curata, spoia. Se facea, cu alte cuvinte, curatenie generala si se schimbau chiriile. In 1882 putea fi intalnit pe Strada Buzesti nr. 5 (azi in paragina), intr-un imobil cu intrare separata, unde primea vizitele Veronicai Micle (foto mai jos), iar la finele anului il gasim platind chirie in Strada Stirbei Voda.
Dupa aparitia primelor semne de boala, care au avut drept consecinta parasirea Bucurestilor pentru tratament, Eminescu revine aici in mai multe randuri. In 1884 locuieste la prietenul sau Simtion, pe Strada Apolodor, iar in scurtul timp cat a fost redactor la „Romania libera“, in piata Teatrului, la etajul al III-lea al casei Mercus, avandu-l vecin de palier pe memorialistul Gheorghe Panu.
Ar mai fi de adaugat si alte locuri ce amintesc de trecerea lui Eminescu prin Capitala: cladirea Parlamentului, de langa Patriarhie, baia Mitrasevski de pe Strada Politiei nr. 4, locuinta familiei Kremnitz, situata atunci in apropierea actualului Institut de Arhitectura Ion Mincu, Strada Cometei (devenita Caderea Bastiliei), unde traia una dintre capricioasele-i muze, Cleopatra Lecca Poenaru.
Din nefericire, toate sau aproape toate aceste strazi, pasaje, piete, cladiri sau sedii au fost demolate. Odata cu disparitia lor – probabil justificata, iar in unele situatii bine venita –, municipalitatea n-a consemnat, nici macar printr-o placa de marmura comemorativa, istoria sau trecutul ingropat acolo. Daca pentru edilii Bucurestilor din toate vremurile, notiunea de vestigiu a insemnat numai ruina, deci motiv temeinic pentru a rade locul din temelii, devine clar ca, desi arhitectura si urbanismul orasului au cunoscut transformari numeroase, ele nu au fost nici pe departe si semnificative.
Ce sansa extraordinara, ca un geniu al literaturii universale sa-si fi preumblat fiinta prin aceste locuri si sa le innobileze de amintirea sa! Ce blestem si ce fatalitate, ca niste „anonimi secolele XX si XXI“ sa nu fi fost atenti macar la versurile primului dintre urmasii sai pe linie literara, Nichita Stanescu: „Atata sa nu uitati:/ Ca el a fost un om viu,/ viu,/ pi-paibil cu mana /(…)/ Atat sa nu uitati! Numai atat, – / ca El a trait, / inaintea voastra…/ Numai atat, / in genunchi va rog, sa nu uitati !“
Daca tot sunteti pe Buzesti mergeti mai departe spre Piata Victoriei si, pe dreapta, veti gasi casa in care Nicolae Iorga pastorea redactia Semanatorului, acum un restaurant care are, totusi, o placa, de pe vremea lui Ceausescu.
Apoi, chiar vizavi, fara nici o placa si cu un aspect total schimbat, dupa cum puteti vedea mai jos, se afla localul unde Maria Tanase isi in-canta auditorul format din Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat si multi altii, fostul restaurant “Neptun”, unde frumoasa noastra era acompaniata de taraful Vasile Julea. Nu ar fi meritat sa fie conservat si in custodia Primariei sau a Ministerului Culturii sau sa aiba macar o placa? A, am uitat: era nevoie de bani pentru borduri si dinozauri din tufisuri…
Restitituiri. Nicolae Iorga: Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu. In premiera pe internet prin intermediul Roncea.ro, cu concursul Enciclopediei Romaniei
Nicolae Iorga: “Şi aceia ce cunoaştem din revizorul de şcoală aruncat afară la schimbările de guvern, fiindcă cine ştie ce canalie politică îl căuta în registrele prietenilor săi şi nu-l găsia, din redactorul de gazetă care se încercase să schimbe partidul conservator şi să-l pună pe bazele istorice şi filosofice, pe când partidul conservator de pe vremuri era ceva mai onest decât sunt partidele de astăzi, dar alcătuit din câţiva boieri mai mult sau mai puţin răsuflaţi şi neînţelegători pentru ce adăugia la această cauză el, ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat cu dânsul în această societate care nu poate regreta niciodată îndeajuns ceia ce s-a făcut (…)”
Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu
Deci la un moment dat n-a apărut un dătător de direcţie care să se inspire de la anumite teorii abstracte, să se aşeze pe o catedră literară improvizată şi să decidă cu ferula sau, dacă este mai blând, numai cu degetul, că anume poezie este rea sau este bună şi, după cum o anumită poezie ar fi fost decretată rea sau bună, să răsară o întreagă mişcare literară. Că este uşor a fi cineva beneficiarul unei literaturi prin câteva formule, aceasta o înţelege oricine, dară că are dreptul cineva să se prezinte, în materie literară, – literatura fiind un fenomen aşa de original, aşa de spontan, aşa de profund legat cu tot ce omul reprezintă mai fin şi mai complex -, că are dreptul să se înfăţişeze ca unul care creiază literatura, care o îndreaptă în altă direcţie, sau o distruge, aceasta este o formidabilă eroare.
De această eroare adesea sufere şi explicarea lui Eminescu, pe care unii l-ar vedea, în concurenţă cu alţii, înaintea inflexibilului judecător teoretic. O natură aşa de bogată, aşa de complexă şi aşa de nouă supt toate raporturile ca a lui Eminescu a fost redusă la acele câteva poezii cuprinse în ediţia Maiorescu, cu prefaţa acestuia. Acest fel de a judeca pe imensul poet care este Eminescu se resimte până şi astăzi în ce priveşte editarea operelor lui. Noi nu avem încă un Eminescu complet. Ceia ce s-a dat la Iaşi, la o anumită librărie, de un tânăr care nu avea nici un fel de experienţă literară şi de aptitudine critică, nici măcar răbdarea trebuitoare pentru a desface manuscriptele, se poate socoti ca o ediţie neexistentă. Şi ceia ce s-a ales mai târziu, de unii şi de alţii, în cutare volum tipărit la „Minerva”, nu înseamnă nici măcar pregătirea ediţiei complete a lui Eminescu.
Parcă există o sfială faţă de ce n-a „aprobat” Maiorescu…
Nae Georgescu despre lumina din odaia lui Eminescu si cerdacul unde poetul contempla lumina lunii – iar Veronica isi cauta linistea (II). O posibilitate: casa cu cerdac de la Varatec, acum in stare de abandon – FOTO
Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius : Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri. Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”. Iubitorii de confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cardacului” se resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac şi grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle? Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Vereonicăi: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel.” – Aceasta pare a fi forfota din casa universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceaste case ieşene aveau grădină.
Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi.
Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul.” În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle.” În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…” Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea.
Pe de altă parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă închiriată la Mânăstirea Văratec, între 1874-1889, pentru renovarea căreia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi (2010) circulă pe internet apeluri în acelaşi sens (de aici preluăm şi imaginea casei); şi această casă are cerdac – dar să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău spune poetul – deci se află în vizită la Ea...
Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO
Eminescu descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru „Noaptea” (1871). Atmosfera este, însă, aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I : „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.
Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din Convorbiri literare, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G.Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă: lumânare şi după el păstrează G.Ibrăileanu (1933Ş cu î) şi Perpessicius (1939, cu â; 1964, cu î). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce.
Mai întâi, însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea” (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) – şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G.Bogdan-Duică, pentru că respectă textul Convorbirilor literare). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm, însă, şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â/î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.
Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege – pe de o parte posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare, şi pe de altă parte modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi „Cugetările sărmanului Dionis” unde „carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună” – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în „Singurătate” (1879): „ A târziu când arde lampa”.
Pentru imaginea din „Noaptea” importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În Convorbiri literare avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte ( e suspensie), exact aşa: „ Luminarea-i stinsă’n casă…somnu-i cald, molatic, lin”. Titu Maiorescu păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme dusjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea/lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile…Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”. Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul, se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.
Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii
Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod al BOR
Inalt Prea Sfintiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei si Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor
Presedintelui Academiei Romanie, Excelenta sa Ionel Haiduc
Ministrului Culturii, Kelemen Hunor
Prea Fericirea Voastra,
Inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – “mama poporului roman”, dupa cum o numea Eminescu,
Distinsi academicieni si profesori,
Domnule ministru al Culturii,
Va scriu cu fiasca supunere, deosebita consideratie si mare speranta, in calitate de cetatean si jurnalist al Romaniei care isi doreste ca valorile nationale si patrimoniul acestei tari sa fie respectate si aparate in numele generatiilor trecute si pentru cele prezente si viitoare.
Situatia casei de la Varatec in care a trait si creat ganditorul, poetul si jurnalistul Mihai Eminescu se afla printre aceste valori vitregite de timpuri si oameni si care are nevoie, chiar in aceasta clipa, de ajutorul Dvs inestimabil.
In urma cu opt ani, o Fundatie culturala a lansat impreuna cu Maica Benedicta, academician Zoe Dumitrescu Busulenga, si mari duhovnici si scriitori ai Romaniei, si cu binecuvantarea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, personal a IPS Daniel, actualul Patriarh al BOR, un Apel pentru salvarea acestei casute si transformarea ei intr-o casa memoriala care ar putea adauga o noua nestemata culturala la bijuteria pe care o constituie sfantul asezamant manastiresc de la Varatec.
Din nefericire, timpul a trecut doar in defavoarea noastra si a memoriei lui Eminescu, care ar putea fi mentinuta vie si in aceasta casa inchiriata de “omul deplin al culturii româneşti”, incepand din 1874, asa cum arata documentele, de la proprietara sa de atunci, Maica Asinefta Ermoghin.
In acest moment, casa se naruieste sub privirile ultragiate ale tuturor iubitorilor culturii romane care poposesc la Varatec.
O profesoara inimoasa a reusit sa stranga toate fondurile necesare pentru restaurarea casei. Doamna profesoara Doina Ciobanu, de la Scoala Nr 3 din Suceava, realizatoarea emisiunii religioase “Trepte spre Lumina” de la televiziunea Intermedia Suceava, a gasit sponsori si chiar materiale si specialisti gata de a se apuca de lucru pentru refacerea acestei case in cel mai scurt timp.
Tot ce se mai asteapta este o simpla aprobare.
Va rugam aplecati-va asupra acestui caz, pana nu este prea tarziu, tinand cont de starea in care se afla acest monument istoric – emblematica pentru cultura romana – , dupa cum puteti constata din fotografiile si documentatia puse la dispozitie mai jos.
La 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, “suma lirica de voievozi” a Romaniei, sa ramana consemnat in istorie, drept omagiu adus “Romanul Absolut”, acest mic gest de smerenie fata de poporul roman, intr-un sfant asezamant monahal ca cel de la Varatec, acolo unde poetul a lasat scris, spre vesnicie: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind / si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. / Acolo lânga izvoare iarba pare de omat / Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”.
Cu plecaciune,
Victor Roncea
Presedinte Asociatia Civic Media
2 Iulie 2010,
La Asezarea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu in Vlaferne si sarbatorirea Sfantului Voievod Stefan cel Mare
Documentare: CAMPANIA PENTRU CASA MIHAI EMINESCU

July 17th, 2010
VR
Posted in
Tags: 




































