Ieri, 6 octombrie, “Adevarul” a iesit la lumina: Directorul executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, Călin Georgescu, (foto la stanga lui Dan Puric) a fost prezent la videochatul adevarul.ro pentru a ne spune cum arată economia României după doi ani de criză.
Numele lui Călin Georgescu a fost vehiculat de fiecare dată când s-a adus în discuţie o posibilă schimbare de conducere la Ministerul de Finanţe. În vara acestui an, despre directorul executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă se spunea că ar putea fi un posibil înlocuitor tehnocrat pentru Emil Boc. Cert este că Georgescu este şi secretar general al reprezentanţei României în selectul Club de la Roma, al cărui preşedinte este guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.
Principalele declaraţii ale lui Călin Georgescu:
României îi lipseşte harta viitorului. Statul ar trebui să o facă. Statul trebuie să fie un stat al bunăstării.
Cea mai bună idee pe care au avut-o românii a fost că am înţeles că trebuie să intrăm în clubul NATO.Leadershipul înseamnă să ai viziune. La noi, nu există viziune pe termen lung.
Politicul îngenunchează în faţa influenţei şi asta nu trebuie să se întâmple.
Noi suntem permanent într-o criză perpetuă.
Am muncit un an şi două luni la cel mai bun proiect de dezvoltare durabilă, dar nu a fost pus în aplicare.
Cartea “România după criză” arată că mediul de afaceri este extrem de important şi am identificat un obiectiv comun.
În patru ani, România ar putea să devină lider european.
Alegerile anticipate nu ar fi o soluţie, ar duce ţara în dezastru.
Este nevoie de un guvern de tehnocraţi.
Eu aş contribui în orice echipă care ar aduce binele acestei ţări.
Cine este Călin Georgescu
Călin Georgescu este doctor în ştiinţe, pedologie, diplomă obţinută în urmă cu 11 ani. Printre funcţiile deţinute de-a lungul timpului se numără şi cea de: consilier al Ministrului Mediului. Acesta a fost, de altfel, şi reprezentant al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu.
Georgescu a mai lucrat la stat şi în funcţia de director al Direcţiei de Organizaţii Economice Internaţionale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Acesta a fost şi coordonator al proiectului Guvernului României pentru lansarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă în 1999 şi în 2008. (Cristina Iana, Cristina Sbîrn / Adevarul / 6.10.2010 )
Reiau mai jos articolul meu cu linkuri utile, din 10.08.2010:
Ghici cine se vrea prim-ministru al Romaniei
Am mai scris aici ce ascundea, si o face in continuare, Dan Puric: apartenenta sa la o organizatie de tip suveica, condusa de secretarul general al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma (ARCOR), Calin Georgescu, din care fac parte actori, masoni, kaghebisti, securisti si “oameni de bine”, de tipul lui Mircea Malita, Sergiu Celac, Daniel Daianu sau Mugur Isarescu. Cu o denumire pompoasa, ca sa nu spun tipic securistica – Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID) al lui Calin Georgescu – structura in care Puric a jucat un rol de mim al “strategiei de dezvoltare durabila” a Romaniei -, a mosit o noua suveica, care se vrea reteaua de baza a unei viitoare formatiuni de elita, al carei candidat se imagineaza, probabil, insusi actorul Dan Puric, ca viitor presedinte, alaturi de “prim-ministrul” Calin Georgescu. Personajul se agita zilele aceastea pentru a-si crea “cabinetul” si a se auto-baga in seama mai la toamna cu noua sa platforma sub-politica. Cu un nume la fel de sforaitor – Alianta Profesionistilor pentru Progres (APP sau APPP), care suna cam ca un fel de combinatie intre APR, URR si GDS, pentru cunoscatori – noua organizatie are ca viziune, conform “Manifestului” sau, ideea generoasa ca “Alianta se naste din coagularea unei diversitati de preocupari, interese si aspiratii de grup pe platforma comuna a slujirii interesului national si adeziunii la valorile europene prin punerea in valoare a celor mai bune si dinamice competente ale tarii”. Ati inteles, nu?! Lansata cu un mic tam-tam la 14 iunie anul acesta (foto sus), “Alianta” are o componenta dubioasa pentru orice roman normal. Pe langa ARCOR, IPID si, de acum, si APP/APPP, Calin Georgescu mai pretinde ca reprezinta, alaturi de un Sergiu Celac, si Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă. Mai tare ca Boc, ce mai!
Date despre personajul Calin Georgescu culese de pe Roncea.ro:
Re-propus azi, pe la tv, de cunoscutul anti-crestin Cristian Pirvulescu, colegul lui de “Alianta a Profesionistilor pentru Progres”, la functia de presedinte al Romaniei :), fostul candidat-iepure al lui Sorin Ovidiu Vintu, Dan Puric, (video mai jos) i-a adus recent ode prietenului sau cu “reprofesionalizarea”, Calin Georgescu, secretarul general al Asociatiei pentru Clubul de la Roma (video mai sus).
Nota bene: Aceasta este o simpla informatie, dupa cum se vede. Ii rog pe adulatorii guru-ului sectei Puric sa ramana in stare de hipnoza. E vorba de “selectie naturala” pana la urma 🙂
Cum se stie ca colegul de Alianta, Cristian Pirvulescu, e un propagandist cand activ cand pasiv pentru casatoriile intre homosexuali, nu imi ramane decat sa exclam: Profund!
Secretarul general al Clubului de la Roma – Romania, Calin Georgescu, seful lui Dan Puric la ciudatele organizatii IPID si APP, are pretentia ca numai de la momentul revolutiei masonice de la 1848 s-a facut ceva in Romania. Pana atunci a fost, probabil, timp de vreo 3000 de ani, “terra incognita”. In acelasi timp, in finalul fragmentelor extrase dintr-o emisiune la Trinitas TV (!), Georgescu ii da o lectie lui Dan Puric, care a zis ca se retrage din proiectul de la Aiud pentru ca apoi sa uite ca-si daduse cuvantul. Mai jos, la BNR, propaganda la greu pentru organizatia-mama a sefului lui Puric, Clubul de la Roma. Asta in cazul in care “maestrul” nu stie, saracul, in ce e bagat!
Adrian Vasilescu, BNR: Clubul de la Roma si criza actuala (1) 29.07.2009 Luni seara, la Banca Nationala, a avut loc o reuniune a Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma (ARCOR). Au fost audiate patru expuneri si, pe marginea lor, s-a aprins o dezbatere bogata in invataminte. Trei dintre expuneri au evocat inceputurile Clubului de la Roma si marile teme ce i-au adus celebritatea: “Aurelio Peccei – omul, umanistul” (Academician Mugur Isarescu, membru al Clubului de la Roma, presedintele ARCOR); “Intalniri cu Aurelio Peccei (Academician Mircea Malita, membru al Clubului de la Roma, vicepresedinte al ARCOR); “Resursele planetei si limitele lor” (Dr. Calin Georgescu, secretarul general al ARCOR). Autorul celei de-a patra prezentari (“Un nou model de crestere economica”) a fost Valentin Lazea, economistul sef al Bancii Nationale, membru al ARCOR. In aparenta, cea de-a patra tema nu are nicio legatura cu celelalte trei. In esenta, insa, toate cele patru teme sunt strans legate intre ele. Iar numitorul lor comun este criza actuala. De ce a ales guvernatorul BNR sa vorbeasca despre intemeietorul Clubului de la Roma? Si de ce acum? Pentru ca avertismentele lui Peccei, de acum patru decenii, se reflecta in criza pe care o suporta astazi planeta. De altfel, in cuprinsul expunerii, academicianul Isarescu a marturisit ca evocand personalitatea lui Aurelio Peccei – intr-un context special, acela al confruntarii Clubului de la Roma cu timpul, cu istoria si cu furtunile ce au cuprins planeta – nu ar fi putut avea sansa unei ilustrari mai potrivite decat reproducand un paragraf dintr-o ampla dezbatere publicata in 1972 de revista franceza L’Express. Asadar, a citat: “In 1968, un om de afaceri italian, administrator al Fiat-ului, dr. Aurelio Peccei, intemeia Clubul de la Roma. Cativa zeci de industriasi, de inalti functionari internationali, de savanti si filozofi s-au reunit pentru a pune in comun ideile lor si pentru a se intreba asupra viitorului lumii”. Era, deci, in 1972. Iar de atunci si pana la trecerea sa in eternitate, in 1984, Peccei si-a dedicat intreaga viata gasirii de solutii pentru aceste probleme grave. De altfel, marile teme care l-au framantat au avut, ca punct de plecare, ingrijorarile pe care i le-au produs ignorarea unor tendinte mondiale nefaste, in special cele legate de risipa de resurse. Fapt notabil: tocmai risipa de resurse este principala cauza a crizei actuale. Primul semnal de alarma a fost tras intr-o lucrare publicata in 1969: “Prapastia din fata noastra”. Peccei a identificat atunci trei teme fierbinti, care se desprindeau aproape automat din orice analiza serioasa a viitorului: umanitatea si mediul inconjurator; un macrosistem in pragul colapsului ori a totalei anihilari; nevoia unei strategii globale de dezvoltare durabila. Sunt teme ce vor fi reluate si dezvoltate, in 1976, intr-o lucrare de referinta: “Calitatea umana”. In fata tabloului unor probleme grave ale viitorului – tablou dominat de o inevitabila criza generala, cu implicatii morale, politice, sociale, psihologice, economice si ecologice, facand omenirea sa-si piarda telurile si impingand-o spre un viitor intunecat – Peccei se intreba: “Oare nu avem cu totii nevoie de ceva foarte diferit de ceea ce ne este propus astazi de diverse personalitati sau institutii, fie si de Natiunile Unite, in cadrul a ceea ce a devenit o partida de sah globala?”. Iata intrebarea ce a dominat si domina existenta Clubului de la Roma. Un fapt semnificativ: in efortul de a incepe sa formuleze raspunsuri la aceasta intrebare, Peccei a avut sansa unei intalniri intamplatoare, in 1967, cu Alexander King, directorul general pentru probleme Stiintifice al OCDE. Atunci cei doi au decis sa fondeze ceea ce avea sa devina Clubul de la Roma, iar ei l-au numit “o aventura a spiritului”. O aventura despre care Peccei scria: “Daca Clubul de la Roma are vreun merit, acesta este intaietatea in a se razvrati impotriva ignorantei sinucigase a omenirii cu privire la adevarata ei conditie”. Au urmat incercari, esecuri, alte incercari. Si in sfarsit, decizia ca un grup de cercetatori de la Massachusetts Institute of Technology sa fie angajat spre a alcatui un proiect esential pentru viitoarea activitate a Clubului de la Roma. Plus consensul cu privire la patru trasaturi esentiale: organizatia sa fie redusa numeric, adunand in jur de 100 de personalitati; sa nu aiba nevoie de finantari mari, pentru a-si putea pastra independenta; sa fie apolitica, dar transculturala; in sfarsit, sa fie neoficiala, sa nu beneficieze de sprijinul vreunui stat sau organizatii internationale. Proiectul Massachusetts Institute of Technology pentru Clubul de la Roma s-a bazat pe o propunere a lui Jay Forrester, savant care lucrase multi ani cu sisteme dinamice; el crease un model matematic al lumii si civilizatiei umane. Forrester a incredintat proiectul “Clubului” cercetatorului Dennis Meadows, un tanar ce-si anunta un viitor stralucit. Asa s-a nascut “Limitele Cresterii”, primul raport catre Clubul de la Roma, care a fost prezentat pe data de 12 martie 1972 la Washington. Raportul avea sa fie tradus in 30 de limbi si vandut in 10 milioane de exemplare. “Clubul” a dobandit astfel o reputatie mondiala.
Clubul de la Roma si criza actuala (II) 05.08.2009 Scriam, miercurea trecuta, ca la Banca Nationala, cu ocazia reuniunii Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, au fost audiate patru expuneri si ca, pe marginea lor, s-a aprins o dezbatere bogata in invataminte. Prima dintre cele patru teme, prezentata de guvernatorul BNR, a fost dedicata intemeietorului Clubului de la Roma, Aurelio Peccei. Si nu intamplator. Avertismentele lui, de acum patru decenii, se reflecta in criza pe care o suporta astazi planeta. Academicianul Mugur Isarescu a analizat pe larg imprejurarile in care i-a fost incredintata cercetatorului Dennis Meadows, un tanar ce-si anunta un viitor stralucit, misiunea de a scrie primul raport al „Clubului”. Asa s-a nascut „Limitele Cresterii”, document cu adevarat istoric, prezentat in premiera la 12 martie 1972, la Washington. Raportul, tradus in 30 de limbi si vandut in 10 milioane de exemplare,i-a adus Clubului de la Roma o reputatie mondiala. Semnificativ este si faptul ca Dennis Meadows a revizuit si corectat modelul in 1992. Aurelio Peccei murise, dar spiritul lui traia. Prezentarea noii analize a avut loc in timpul conferintei „Dincolo de Limite”, organizate de Fundatia Aurelio Peccei. Iar ceea ce se releva clar era adevarul ca, inca de pe atunci, umanitatea depasise limitele indicate in primul raport; iar consumul de resurse trecuse peste orice rata de suportabilitate. A urmat apoi o noua revizuire in anul 2004, cand au fost reconfirmate datele din 1992. Se atragea, atunci, atentia ca omenirea depasise deja in consum capacitatile de sustenabilitate ale Terrei. Concluzia academicianului Mugur Isarescu poate fi ea insasi un subiect pentru alte si alte dezbateri: „Astazi, mostenirea Peccei se dovedeste a fi mai pregnanta ca oricand. Omul si umanistul care a fost Aurelio Peccei traieste prin ideile lui si, mai cu seama, prin mesajul adresat omenirii de a dovedi mai multa responsabilitate in fata resurselor limitate ale planetei noastre”. Semnalul de alarma tras de Clubul de la Roma, la inceputul anilor ’70, era asadar legat de o amenintare: consumul exagerat de resurse. O amenintare potentata, in acele momente, de schimbarea ce tocmai intervenea in sistemul financiar international. La 15 august 1971, Statele Unite ale Americii s-au rupt de aur si au spus adio cursului fix. A inceput marea aventura a pietei valutare si a speculatiilor valutare. Piata a fost dinamizata. Schimburile valutare au luat o amploare fara precedent. Iar granitele urmau sa cada in fata circulatiei capitalurilor. De fapt, dupa suprimarea convertibilitatii dolarului in aur, monedele statelor dezvoltate au parasit fixismul traditional si au acceptat cursurile flotante. A fost o constrangere dureroasa. Fiindca nimeni nu a renuntat de bunavoie la patul caldut oferit de cursurile fixe. Flotarea monedelor, insa, devenea inevitabila in conditiile in care liberalizarea circulatiei banilor nu mai putea fi oprita. Cum se ajunsese aici? Sub impulsul realitatii. Economia mondiala s-a diversificat, au aparut noi centre puternice, s-au afirmat noi monede, cu deosebire marca germana si yenul japonez. Treptat, viata a impus renuntarea la etalonul aur. In noua conjunctura, cursul fix s-a prabusit. A inceput marea aventura a flotarii cursurilor. Al doilea regim al ratelor de schimb, de dupa Bretton Woods, a debutat la o rascruce a istoriei: o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Lumea a descoperit, treptat, ca de la monedele cu curs fortat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai are nimic bun de asteptat. Cu deosebire, ratele fixe tineau in loc competitivitatea. Americanii au dat tonul si lumea s-a despartit de trecut, spunand adio cursului fix. Nu s-a despartit insa razand. Adevarul este ca pozitia internationala a dolarului isi pierduse stabilitatea. Dar in conditiile in care Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decat favorabila. Un dolar in scadere producea insa dureri de cap exportatorilor germani si japonezi, care ajunsesera in situatia sa le fie groaza de intarirea propriilor monede. Pietele au fost nu numai liberalizate, dar au devenit si suverane. Terenul de confruntare intre monede era piata valutara. Dar in spatele confruntarilor monetare se afla o alta piata, uriasa: cea a schimburilor internationale de marfuri. Comertul international, asadar, cu nesfarsitele lui razboaie, se impunea ca principala sursa de crestere. Lumea era intr-adevar in schimbare profunda: intr-o clipa, mari sume de bani puteau deja sa fie transferate de pe un continent pe altul printr-o simpla apasare pe clapele unui calculator. Clubul de la Roma vedea aici, dincolo de partea buna a lucrurilor, si un mare risc: explozia consumului si a risipei de resurse.
Clubul de la Roma si criza actuala (III) 12.08.2009 Revin la dezbaterea de la Banca Nationala, de sub egida Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, reamintind ca adevarul avertismentelor lui Aurelio Peccei, de acum patru decenii, este confirmat de criza pe care o suporta astazi planeta. Semnificativa, in acest sens, este sublinierea academicianului Mugur Isarescu legata de crezul lui Aurelio Peccei, intemeietorul Clubului de la Roma, si anume ca lumea va avea un viitor bun numai daca va inceta risipa de resurse. Si iata ca tocmai risipa de resurse, care n-a incetat nicio clipa, este principala cauza a crizei actuale. Intr-o cunoscuta lucrare a lui Aurelio Peccei, publicata in 1969 – „Prapastia din fata noastra” – s-a dat alarma. Tema din 1969 a fost reluata si dezvoltata in 1976, intr-o lucrare de referinta: „Calitatea umana”. Dupa moartea lui Aurelio Peccei, in 1982, Clubul de la Roma n-a incetat sa examineze tabloul lumii si sa atraga atentia ca o inevitabila criza generala, cu implicatii morale, politice, sociale si economice, pandeste planeta. Aceeasi preocupare se inscria pe agenda Clubului de la Roma si la simpozionul de la Bucuresti, din septembrie 1999. Titlul simpozionului era nu numai atractiv, ci si incitant. Reuniti la Bucuresti, in septembrie ’99, membrii Clubului de la Roma cautau deja raspuns la o intrebare dificila: „Cum sa stapanim valul globalizarii?”. Personalitatile participante constituiau garantia ca in dezbaterile din capitala Romaniei aveau sa se nasca multe idei de referinta. Ceea ce s-a si intamplat. Limitarea risipei de resurse – problema majora a globalizarii, ce continua sa preocupe toate tarile lumii, mari sau mici – am regasit-o ca numitor comun al dezbaterilor din cadrul reuniunii de la Bucuresti. Am regasit-o, de fapt, in comunicari ori in interventii de interes general, ilustrata de teme cum sunt „Globalizarea si prevenirea crizelor” sau „Globalizarea si prevenirea conflictelor”; dar si in subiecte de interes local: „Strategia nationala de dezvoltare durabila a Romaniei”, „Directii ale strategiei de crestere economica in Europa de Sud-Est” sau „Investitii straine directe in Europa Centrala si de Est”. Toate au fost teme ce nu puteau fi in niciun fel rupte de provocarile globalizarii, intre care prevenirea crizelor economice incepea sa ocupe un loc cardinal. Clubul de la Roma, care inca de la infiintarea sa a pus in lumina doua directii de prima importanta ale globalizarii – pe de o parte intelegerea unei realitati obiective, aceea ca traim intr-o lume cu limite evidente; iar pe de alta parte constientizarea adevarului ca limitele acestei lumi impun restrictii majore – se avanta astfel in cautarea drumului cel bun. Planeta se afla in fata a doua mari sfidari: in timp ce resursele devenisera evident limitate, dorintele, ambitiile sau tendintele pareau sa fie nelimitate. Iesirea din aceasta dilema devenea tot mai complicata. La rascrucea celor doua mari adevaruri, analizele futurologice s-au dovedit a fi de buna seama importante. Dar intrebarea esentiala avea in vedere prezentul: ce poate fi facut si cum? Intrebare actuala si in Romania. In anii dupa 1990, perioada in care s-au produs transformari istorice, insotite de costuri dramatice in plan economic si social, viata ne obligase sa fim preocupati mai cu seama de analiza tendintelor curente si de rezultate posibile imediat. Pentru ca nu doar resursele materiale erau limitate, ci si cele de ordin psihologic. Noi nu mai avem nici timp si nici rabdare sa asteptam. Desigur, avertismentul pe care ni-l dadea istoria avea o importanta aparte pe plan local. Toate politicile interne, de la strategiile de dezvoltare pana la cele privind realocarea resurselor, inclusiv a celor financiare, nu puteau sa nu ia in calcul marele adevar rostit de Clubul de la Roma chiar la Bucuresti. Sa-l ia in calcul in chip rational, plecand de la limitele si constrangerile lumii in care traim. Dar fluxul constientizarii acestei realitati nu avea sens unic. Concluzia desprinsa la Bucuresti era limpede: „Daca, la randul sau, comunitatea internationala – in primul rand prin varfurile reprezentative, intre care G-8, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, pietele de capital – nu are antene sensibile si nu sesizeaza la timp ori ignora provocarile regionale sau locale, mai ales pe cel din tarile mici si mijlocii, se poate ajunge usor la disfunctionalitati grave intr-un sistem globalizat, cu consecinte greu de estimat pentru intreaga planeta”. Ceea ce nu insemna, in nici un caz, ca filozofia globalista n-ar fi o solutie optima. Pentru ca numai prin cunoasterea totalitatii sistemului global – lumea in care traim – pot fi intelese si solutionate problemele zonale. Pot fi… dar n-au fost decat partial luate in seama. Fireste ca, acum, nu e timpul sa dam navala si sa gandim ca furia crizei financiare, inca nestinse, care a cuprins spatii ample pe planeta, a scos in evidenta numai carente ale globalizarii. Fiindca oricat si-a facut loc acest gand, incercand sa influenteze ori chiar sa determine dezbaterea mondiala actuala, n-a reusit totusi sa infirme economia globala ca obiectiv de prim ordin in anii 2000. Si nici economia de piata ca model global. Din acest motiv, lumea in criza pune un mare accent pe globalizare si pe economia de piata ca forte in stare sa impuna criteriile de performanta si sa pregateasca viitorul. Inca de la intemeierea sa, la cumpana anilor ‘60 si ‘70, Clubul de la Roma a scos in lumina doua linii de importanta cardinala ale globalizarii. Plecand de la adevarul ca planeta se afla in fata unor mari sfidari. Si anume: in timp ce resursele planetei sunt limitate, dorintele, ambitiile sau tendintele de a le consuma sunt nelimitate. In fata acestei realitati dramatice, Clubul de la Roma a dat alarma.
Clubul de la Roma si criza actuala (IV) 19.08.2009
O intrebare esentiala a strabatut lumea: ce (si cum) putem sa facem, imediat si nu intr-un viitor incert, pentru a salva omenirea de o criza grava, economica, sociala, morala si, in ultima instanta, politica? Acest strigat de alarma, multiplicat in toate documentele „Clubului”, a ravasit lumea dupa exact un sfert de veac de la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, timp in care s-au produs transformari istorice importante, insotite insa de costuri mari in plan economic si social. Pentru ca nu doar resursele materiale isi evidentiasera limitele, ci si cele de ordin psihologic: nu mai era timp si nu mai era rabdare pentru lungi asteptari. Cu ochii pe orologiul istoriei, totdeauna neiertator, Clubul de la Roma s-a dovedit a fi cea mai vehementa si, in acelasi timp, cea mai rationala voce lansata in batalia pentru strategii de dezvoltare care sa puna capat risipei in redistribuirea resurselor, inclusiv a resurselor financiare. Departe de a fi negative, mesajele Clubului de la Roma sunt pozitive. Fara a spune NU globalizarii, actiunea e indreptata in directia unei economii globale care sa NU puna in pericol nici prezentul si nici viitorul omenirii. Venind, in acest sens, cu argumentele celei mai inalte stiinte economice si ferindu-se de interpretari populiste. In acest fel, Clubul de la Roma se desparte radical de strigatele dezordonate si neargumentate ale multora dintre miscarile antiglobalizare. De-a lungul anilor, incepand cu primul raport, intitulat „Limitele cresterii”, Clubul de la Roma s-a adresat tarilor, guvernelor, elitelor politice ale lumii cu cerinta de a gandi in stil nou despre economia globalizata. Si, mai cu seama, de a intelege nevoia obtinerii unui lant de avantaje competitive. Fiindca atatea cate sunt nu ajung si omenirea, pe intinse spatii ale planetei, e condamnata sa suporte ani la rand inflatie, deficite, pierderi, saracie, crize. De prea multe ori, din nefericire, critica impotriva globalizarii a cazut in capcana populismului. Din aceasta cauza, sistemul ce inlesneste trecerea tarilor de la o economie inchisa la o economie deschisa, competitiva si concurentiala, se vede deseori in situatia de a fi stramb interpretat. Iar economia globala, de piata, spre care se indreapta astazi cea mai mare parte a lumii, fiindca este raul cel mai mic intre toate relele modele cunoscute pana acum, nu conteneste sa fie acuzata de toate necazurile de pe planeta. Desi toate supapele acestui sistem economic – spre care nu idealurile umaniste ne imping, ci nevoile – sunt deschise spre eficienta si spre crestere economica, valori la care nu se poate ajunge decat prin „inumana” concurenta. Voci impotriva globalizarii se fac auzite continuu, pe intreaga planeta. Adaugandu-se celor ocazionale, ce izbucnesc de obicei acolo unde se desfasoara forumuri economice internationale. Faptul ca, pe planeta, rasuna voci antiglobalizare nu poate fi un lucru rau. Dimpotriva, poate fi chiar un lucru foarte bun. La urma-urmei, guvernele pot gresi. Se pot imbolnavi de putere… si nu le strica sa fie readuse pe pamant. Chiar prin demonstratii de strada. Si analistii proglobalizare pot gresi. Asa ca un dus rece nici lor nu le strica. Daca insa e indeplinita o conditie: judecata sa fie dreapta. Judecata multimilor sau a activistilor antiglobalizare. Dreapta si rationala. Lozincile antiglobalizare, scandate pe intreaga planeta, sugereaza insa de prea multe ori ca politicile proglobalizare sunt lipsite de sansa de a fi judecate in fata unor „curti de apel” care sa se fi constituit in numele prezentului si al viitorului. Mai degraba, ele ni se infatiseaza ca un punct terminal al trecutului. Activistii antiglobalizare dau senzatia ca se dezbara greu de „populism”. De ce am pus cuvantul in ghilimele? Pentru ca tezele populiste sunt specioase. Caracterul lor inselator pleaca de la etimologia cuvantului populism, cu trimitere – in aparenta – la „vointa populara”. In realitate, cuvantul exprima cu totul altceva: irationalism si demagogie. Confuzia apare frecvent si produce deruta. Aplicarea etichetei de „populisti” celor care, in lumea larga, se opun globalizarii, pleaca de la ideea ca ei ar exprima interesul popular. Ascultandu-i pe populisti, milioane si milioane de oameni pot sa creada ca ei vorbesc in numele lor. Numai ca populism nu deriva din popular. Legaturile acestui cuvant trebuie cautate in alta parte, pe filiera istorica a conceptiilor antieconomice. Totul a inceput in America acum un veac. Din randurile fermierilor si ale micii burghezii se constituise, in 1892, Partidul Populist American. Noua formatiune aruncase pe piata o doctrina ce nu lua in seama legitatile economice, intorcand totodata spatele putinelor reguli de politica monetara existente la sfarsitul secolului al XIX-lea. Populistii, care „s-au afirmat” prin programul lor de nationalizare, cereau in plus trecerea la emisiunea nelimitata a banilor ieftini: dolari de argint in locul celor de aur. Ca sa le ajunga. Fara sa priveasca in viitorul apropiat si sa vada ce furtuna inflationista ar fi starnit. Clubul de la Roma, in schimb, bazandu-si mesajele pe modele matematice ale lumii si civilizatiei, pe analize lucide si temeinice, „s-a razvratit” impotriva ignorantei sinucigase a omenirii, ajutand-o sa-si inteleaga adevarata ei conditie. Semnificativ, in aceasta privinta, este faptul ca o lucrare a parintelui Clubului de la Roma, Aurelio Peccei, „Prapastia din fata noastra”, infatisa tabloul lumii amenintat de o criza globala. Inainte de a i se fi pus punct celui de-al Doilea Razboi Mondial, in vara anului 1944, intr-o mica localitate americana (Bretton-Woods) fusese convocata o importanta conferinta, ce si-a propus sa schiteze modul in care vor circula banii in lumea postbelica. Scop declarat: evitarea dezordinii monetare, exprimata prin inflatii, devalorizari, incetari de plati, blocari de fonduri, care in perioada interbelica au lovit deseori economia mondiala.
Clubul de la Roma si criza actuala (V) 27.08.2009 Sistemul adoptat atunci, ce proiectase in prim-plan etalonul aur-devize, era construit in jurul monedei cu cea mai mare acoperire in aur: dolarul american. Economia Statelor Unite iesise intarita din razboi si toata lumea cauta dolari. Sistemul conceput atunci era simplu. Dolarii se masurau in aur. Ceea ce insemna ca erau convertibili in aur. Bancile centrale din statele care recunoscusera sistemul stabilit la Bretton-Woods aveau dreptul, la cerere, sa obtina aur in schimbul dolarilor ce le prisoseau. Si invers: sa dea aur si sa primeasca in schimb dolari. Moneda americana devenise cheia schimburilor monetare. Orice raport de schimb intre monede se stabilea in dolari, cursurile fiind fixe. Se admiteau, dar numai in limite foarte stranse, anumite oscilatii, in raport cu oferta si cererea inregistrate de anumite monede. Arbitrul suprem in acest sistem fiind Fondul Monetar International. Avea sa treaca, de atunci, mai bine de un sfert de secol pana cand, la inceputul anilor ‘70, s-a facut auzit strigatul Clubului de la Roma. Un strigat ce indemna omenirea „sa se razvrateasca impotriva propriei ignorante sinucigase cu privire la adevarata ei conditie”. In anii care au trecut din clipa in care s-a facut auzit acel strigat, vreo 38, s-au produs multe transformari pe planeta. Unele idei din rapoartele Clubului de la Roma n-au fost confirmate de trecerea timpului. Altele, insa nici confirmate, nici infirmate, sunt combatute de voci importante ale stiintei mondiale. Ramane insa in deplina actualitate ideea ce a pus in valoare nevoia unei adevarate mutatii in constiinte, care sa conduca spre un nou stil de viata pe planeta si sa-i repuna pe oameni in armonie cu realitatea pe care incearca la nesfarsit sa o manipuleze. Voi reveni asupra dezbaterilor ce au fost aprinse de rapoartele Clubului de la Roma. Nu insa inainte de a incerca sa raspund la o intrebare ce mi se pare cardinala. Si anume: ce s-a intamplat pe planeta intre momentul de visare de la Bretton-Woods si intrarea omenirii in anii ‘70, timp de mai bine de doua decenii si jumatate, ca sa justifice un atat de puternic strigat de alarma? Cred ca fara raspunsul la aceasta intrebare va fi greu sa intelegem nu doar sensul mesajelor Clubului de la Roma, ci si, mai ales, cauzele crizei actuale. Se cuvine sa notez, aici, ca mesajele Clubului de la Roma nu erau in niciun fel ecouri ale unui alt strigat, cel din lumea comunista, care in anii ‘70 se avantase in aprige infruntari ideologice intre Est – Vest; un strigat ce nega vehement orice sansa de reusita a capitalismului. Nu conta ca in tarile socialiste saracia deteriora standardul de viata. Nu conta ca se extindeau coruptia si degradarea morala. Impotriva unor astfel de realitati, de-a dreptul dramatice, nimeni n-avea voie sa sufle un cuvant in fostele tari comuniste. Toate sagetile critice erau indreptate impotriva capitalismului „decadent si corupt”. Atitudine incurajata si de faptul ca apareau continuu in Occident carti in care se facea o critica aspra consecintelor pierderii omului „printre lucruri” in societatea capitalista. Dar Clubul de la Roma nu s-a inspirat nici din aceasta realitate. Chiar daca in a doua parte a secolului XX, in Occident, poate si sub influenta marxismului, numerosi filosofi umanisti au inceput sa deplanga „dezumanizarea omului” in societatea de consum. Marcuse, bunaoara, in „Eros si civilizatie”, sustinea ca originea nefericirii omului este, in ultima instanta, „angoasa sociala” cu care l-a impovarat societatea divizata de relatiile de productie capitaliste. Si avea sa concluzioneze, intr-o alta lucrare, ca omul in capitalism este lovit de „unidimensionalitate”, ca expresie a unui stadiu avansat al alienarii. Clubul de la Roma nu avea nicio legatura cu critica filosofica promovata prin vocea scolilor care, depasind atacul global impotriva civilizatiei, treceau la combaterea bine tintita a sistemului capitalist. Mai ales ca un lucru esential ori nu era inteles bine, ori era ascuns din interese ideologice: acela ca nici in capitalism si nici in socialism, in nicio tara, bunastarea nu a fost si nu avea cum sa fie niciodata una pentru toti. Oricum ar fi evoluat economia, nu aveau cum sa aiba toti la fel. Nu capitalismul – care a deschis portile catre bunastare pentru o mare parte a populatiei planetei – era tinta Clubului de la Roma. Chiar daca, de-a lungul vremii, se dovedise a fi inevitabil un razboi cu acei capitalisti ce nu reuseau sa vada dincolo de propriul profit. Nu pentru a-i distruge, caci odata cu ei ar fi disparut importante resurse financiare, fara a caror implicare omenirea ar fi fost mai trista. Si mai saraca. Dar pentru a-i „cuminti” si a-i determina sa se supuna legilor economice. Tinta Clubului de la Roma a fost, inca de la inceput, suita de tare ce puteau distruge tot ceea ce insusi capitalismul faurise: lacomia, risipa, nesabuinta.
Am mai scris aici ce ascundea, si o face in continuare, Dan Puric: apartenenta sa la o organizatie de tip suveica, condusa de secretarul general al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, Calin Georgescu, din care face parte Mugur Isarescu, membru al Comisiei Trilaterala si Clubului de la Roma, alaturi de actori, masoni, kaghebisti, securisti si “oameni de bine”, de tipul lui Mircea Malita, Sergiu Celac sau Daniel Daianu. Cu o denumire pompoasa, ca sa nu spun tipic securistica – Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID) – structura in care Puric a jucat un rol de mim al “strategiei de dezvoltare durabila” a Romaniei a mosit o noua suveica, care se vrea reteaua de baza a unei viitoare formatiuni de elita, al carei candidat se imagineaza, probabil, insusi actorul Dan Puric. Cu un nume la fel de sforaitor – Alianta Profesionistilor pentru Progres (APP), care suna cam ca un fel de combinatie intre APR, URR si GDS, pentru cunoscatori – noua organizatie are ca viziune, conform “Manifestului” sau, ideea generoasa ca “Alianta se naste din coagularea unei diversitati de preocupari, interese si aspiratii de grup pe platforma comuna a slujirii interesului national si adeziunii la valorile europene prin punerea in valoare a celor mai bune si dinamice competente ale tarii”. Lansata cu un mic tam-tam la 14 iunie anul acesta, “Alianta” are de la bun inceput o componenta dubioasa pentru orice crestin ortodox. Respectiv, alaturi de Dan Puric si Calin Georgescu se afla , printre “initiatori” (sau initiati?) si Cristian Pirvulescu, poate cel mai cunoscut membru al societatii civile anticrestine, activist anti-icoane, anti-religie, pro-minoritati cu drepturi peste majoritate si pro-homosexualitate, inclusiv casatorii intre homosexuali.
Desigur, infiltratii in sanul ortodoxiei sau naivii la extrem de pe gardurile ei, cazuti in adoratie pentru guruletul Puric – un actor bun, la fel ca Radu Duda, de exemplu – vor spune ca bietul maestru, mai nou si marele arhitect de la Aiud, nu a stiut nici ce este Clubul de la Roma al prietenului sau, Calin Georgescu, vechiul sau sef de la IPID si totodata noul sau sef de la APP, si nici cine este Cristian Pirvulescu, proaspatul sau coleg de loja centrala in Alianta.
Okay. Sa nu fiu rau. O sa-i explic eu acum cine este Cristian Pirvulescu, cu speranta ca, maine, isi va da demisia din IPID, APP si mai stiu eu ce. Daca nu, ramane cum am stabilit.
Cine este Cristian Pirvulescu
Un adevarat “poli-olog”, Cristian Pirvulescu este omul orchestra al societatii civile antrenate de GDS si stipendiate de Soros: editorialist simultan in trei patru ziare – Romania libera, Cotidianul, Bursa, etc – prezent in toate sourile tv posibile, pe orice tema, de la ciorapi de dama la piata muncii, ocupat cu conducerea Asociatiei Pro Democratia, membru si creator al tuturor coalitiilor anti-pro ceva, acum si preocupat cu “profesionalizarea” Romaniei, nu stiu, zau, cand mai are timp sa-si incaseze si cecurile de la cele trei-patru banci si casierii la care este arondat.
Crescut in curtea GDS, in prezent decan al SNSPA, mostenitoarea Academiei de Partid “Stefan Gheorghiu”, Cristina Pirvulescu paote fi considerat pe drept cuvant, mai tare ca Voronin si aproape al fel de tare ca Iliescu. Daca Voronin nu a reusit sa schimbe Constitutia si sa devina presedinte intr-un al treilea mandat, in ciuda inabusirii revoltei tinerilor anticomsuniti, Pirvulescu a reusit. Dat jos din functia de presedinte al Asociatiei Pro Democratie cu scandal si batai, la propriu, dupa doua mandate de patru ani, Pirvulescu a trecut usor peste moment pentru a da o lovitura de maestru, si a se intoarce in functie dupa eliminarea contestatarilor de la Clubulurile APD din tara. Astfel, el conduce organizatia al carei buget anual de consum depaseste 1 milion de euro, “pro-democratic”, de 10 ani, iar de la anul il va depasi si pe Iliescu. In tot acest timp, sotia sa a ocupat, intamplator, un post la Guvern, exact la sectorul “asociatii neguvernamentale”.
Sotia “politologului” Cristian Pirvulescu – cel care a si fost recompensat de fostul sef PNL, Calin Popescu Taricenau, cu premiul “I.C. Bratianu” si a fost propus drept candidat la europarlamentare – Daniela Parvulescu, a fost angajata a Guvernului Romaniei inca din perioada Guvernarii FSN. Daniela Parvulescu ocupa functia de Director in cadrul Cancelariei Primului Ministru, chiar la Directia de Relatii cu Mediul Asociativ, din cadrul Departamentului pentru Analiza si Planificare Politica, unde a ajuns in vremea Guvernarii Nastase. Din 2005 s-a ocupat de constituirea Colegiului pentru Consultarea Societatii Civile, in care un rol central il avea chiar… sotul ei, non-profitorul Cristian Pirvulescu. Presedintele Traian Basescu i-a spus-o de altfel verde-n fata, ca o sa-l mai creada vreodata cand sotia sa isi va da demisia de la Guvern.
Desi fostul si actualul sef al APD pretindea membrilor Pro Democratia sa nu aiba nici ei nici familiile lor legaturi cu alte asociatii neguvernamentale, nici Cristian Parvulescu nici sotia sa nu gasesc vreo incompatibilitate sau vreun conflict de interes in aceasta relatie de cuplu ONG-Guvern.
Pe Pirvulescu il veti intalni in orice comitie a GDS, de la Alianta anti-icoane la asa zisa “Coalitie a Universitatilor curate” sau, mai nou, cea care urmareste legalizarea casatoriilor intre homosexuali, “Opriti codurile”. In spatele acestora este o colcaiala de draci. Voi incerca sa le iau pe rand.
Universitatile curat-murdare
Pretins luptator pe calul alb al anti-coruptiei din Universitati, alaturi de Alina Tatiana Mungiu, in realitate Pirvulescu patroneaza o afacere de multe milioane de euro bazata pe pervertirea sufletelor tinerilor.
Iata ce aflam despre SNSPA si Cristian Parvulescu din volumul “Noii precupeţi. Intelectualii publici în România de după 1989” de Adrian Gavrilescu apărut la Editura Compania, dupa cum citeaza si Civic Media:
Cohorte de politologi, securisti, sinecuristi, comunisti, atei si feministi/e
“În 1995, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative îşi inaugurează ciclul universitar, după patru ani în care oferise doar posibilitatea absolvirii de studii postuniversitare. Decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice era Ovidiu Trăsnea, fost membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR, achiziţionat de Vasile Secăreş în amintirea epocii în care cei doi se gratulau reciproc pentru producţiile editoriale din vremea comunismului. Rectoratul lui Vasile Secăreş reuneşte foşti combatanţi de la «Ştefan Gheorghiu», din categoria Damian Hurezeanu, şi personaje care nu fuseseră implicate în nici un fel în învăţămîntul politic antedecembrist, precum Mihaela Miroiu sau Cristian Pîrvulescu. Dezideratul SNSPA rămîne consecvent principiilor declarate în 1990, la fondarea Şcolii de Înalte Studii Politice: “susţinerea reformelor politice, economice, administrative şi instituţionale din România, prin intermediul cursurilor consacrate unei pregătiri de elită în domeniul ştiinţelor politice, administraţiei publice şi relaţiilor internaţionale”. Versiunea actualizată a menirii SNSPA comentează cu intonaţii dramatice începuturile şcolii: “Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative a apărut din această obsesie. Obsesia creării unor noi elite intelectuale, politice şi profesionale capabile „să vadă şi să audă”, să înţeleagă cu un ceas mai devreme coordonatele reale ale schimbărilor care începeau să modeleze o nouă arhitectură politică şi de securitate la nivel european şi global”. Dincolo de mesajul propagandistic se găsea o programă universitară racordată la cerinţele domeniului, aşa cum erau ele formulate în şcolile occidentale de ştiinţă politică.
Cu mici excepţii, curricula de la SNSPA se suprapunea celei introduse la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii Bucureşti (FSPA). Rivalitatea celor două instituţii nu s-a definit, aşadar, niciodată prin tematica de la cursuri şi seminarii organizate pentru studenţi, ci prin natura corpului profesoral – studenţii optau în funcţie de aderarea lor la o doctrină politică sau la alta. Miza confruntării era vizibilitatea publică, aproprierea statutului de colectiv respectabil de universitari/analişti politici şi atragerea cît mai multor studenţi. În cazul SNSPA, stigmatul pus de FSPA s-a formulat în două feluri: un segment academic venea după o indubitabilă experienţă în serviciul totalitarismului, manifestată oral sau în scris, ceea ce ar fi prejudiciat procesul de educaţie; escapada fesenistă a lui Secăreş a alimentat supoziţia că SNSPA ar fi fost o pepinieră de cadre a partidului condus de Ion Iliescu, pe modelul Academiei “Ştefan Gheorghiu”.
Polemica dusă de SNSPA şi FSPA, rareori prin intermediul presei, s-a mutat şi pe terenul Asociaţiei Române de Ştiinţe Politice (ARSP), organism inactiv tocmai din pricina conflictelor dintre trupeţii celor două tabere. Cazul ARSP, înregistrată legal în 1994, este destul de neclar.
La momentul înfiinţării, în rîndul asociaţilor se găseau Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase (vicepreşedinte), Cristian Pîrvulescu, Dan Pavel, Călin Anastasiu (vicepreşedinte), dar şi persoane fără o conexiune reală cu fenomenul ştiinţei politice, precum Crin Antonescu sau Ralu Filip, sau autori de texte omagiale în perioada totalitară, cum este Victor Duculescu. Doar două surse străine mai oferă informaţii minimale despre ARSP: la Political Studies Association din Marea Britanie (https://www.psa.ac.uk/, 12 februarie 2005), referirea la ARSP trimite la o pagină de Internet – desfiinţată: “a Civic Education Project Romania” –, în timp ce pe site-ul Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice (www.apsanet.org/content_9457.cfm, 23 mai 2006), ARSP este menţionată doar prin preşedintele ei, Ovidiu Trăsnea.
Cele două instituţii educaţionale din domeniul ştiinţelor politice au însă viziuni comune în ceea ce priveşte planul de şcolarizare. La Universitate, faţă de promoţiile anilor de început ai FSPA, care numărau cca 30 de absolvenţi, cifrele arată în prezent creşteri semnificative, pînă la 140 de locuri finanţate de la buget şi 210 locuri cu taxă 27. La începutul ciclului universitar, în 1995, SNSPA oferea doar 25 de locuri la zi la Facultatea de Ştiinţe Politice. Viziunea asupra calităţii serviciilor educative furnizate se schimbă fundamental odată cu suma colectată din taxele de şcolarizare. Astfel, la SNSPA, numărul locurilor subvenţionate de la buget a crescut la 70, cel al locurilor cu taxă a ajuns la 200, iar cifra locurilor de Învăţămînt la Distanţă (IDD) a atins, începînd cu anul şcolar 2000-2001, cota 400. La cîţiva ani, SNSPA şi FSPA scot pe piaţa muncii aproape 1 100 de absolvenţi ai unei specializări de tip Ştiinţe politice, Sociologie sau Relaţii internaţionale. În spatele strategiei de marketing a celor două instituţii stă un calcul străin de morală: odată încasaţi banii din taxe, este prea puţin important dacă l icenţiaţii pot obţine posturi în raport cu pregătirea lor ştiinţifică. Totuşi, la terminarea studiilor, absolvenţilor li se vîntură prin faţa ochilor perspectiva funcţiilor în sectorul parlamentar sau guvernamental, în domeniul politicii externe, al cer cetării, al mass-media şi administraţiei28. Realităţile de pe piaţa muncii sînt mult mai severe decît promisiunile făcute de FSPA şi SNSPA, însă faptul nu-i afectează pe cei care, avînd deja posturi sigure în sistemul administrativ central sau local, îşi doresc o diplomă de dragul de a colecţiona “calificări”. Din toată povestea rezultă şi un avantaj: pe spatele sutelor de studenţi, modestia materială a cadrelor didactice din sfera ştiinţelor politice a fost eradicată.
Mormanul de poşete
După retragerea lui Ovidiu Trăsnea de la conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice, funcţia sa a fost preluată de Mihaela Miroiu, al cărei mandat a fost purtătorul a două tendinţe: feminizarea echipei profesorale şi începutul influenţei de familie la SNSPA. În 1995, cînd s-a trecut la “organizarea pregătirii de nivel universitar”, în departamentul de ştiinţe politice se găsea o singură femeie: chiar Mihaela Miroiu, titulara unui curs de Introducere în filosofie.
Decanatul Mihaelei Miroiu în cadrul Şcolii a însemnat cooptarea cît mai multor doamne dedicate studierii problemei feministe, direcţie de cercetare oferită în programele de masterat şi doctorat. Aşa a apărut Liliana Popescu, titulara unui doctorat obţinut în Marea Britanie. Au urmat Mihaela Vlăsceanu, Doina Ştefănescu (care a predat la început “pedagogie”, iar apoi a ajuns să coordoneze departamentul de pregătire a cadrelor didactice), Alina Mungiu-Pippidi, Daniela Rovenţa Frumuşani (care a părăsit între timp colectivul de la SNSPA), Brînduşa Palade, Ana Mihăilescu, Laura Grünberg, Anca Ghiauş etc. În momentul de faţă, 22 de femei activează la secţia de ştiinţe politice: 7 profesori titulari, 14 profesori colaboratori şi 1 doctorandă. Morbul feminist a atins şi componenta masculină a facultăţii: pot fi menţionate cazurile lui Ştefan Stănciugelu, autorul unor delicioase comentarii feministe şi recenzii în aceeaşi cheie, şi Andrei Ţăranu, galant cronicar al cărţilor Mihaelei Miroiu.
Sfîrşitul erei Secăreş a marcat debutul domniei familiei Miroiu. După o experienţă ministerială la Educaţie, Adrian Miroiu, soţul Mihaelei Miroiu, a devenit decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice, unde a condus doctorate şi a predat patru cursuri. O retragere oportună din funcţie a survenit la sfîrşitul lui 2005, în urma unor anchete ale Curţii de Conturi şi ministerului Educaţiei şi Cercetării, cînd postul de decan a fost cîştigat prin alegeri de Cristian Pîrvulescu. Unicul fiu al familiei Miroiu, Andrei, a ajuns lector universitar la SNSPA, unde preda Re laţii internaţionale şi Studii strategice. Tot în mediul matern de la SNSPA şi-a susţinut teza de doctorat, “Sistemul internaţional şi politica puterilor minore. Cazul României, 1913-1989”. Lucrarea a fost publicată în 2005, sub titlul Balanţă şi hegemonie, la Editura Tritonic, condusă de Mireille Rădoi, şi ea cadru didactic la SNSPA şi prietenă a familiei Miroiu.
Imediat după publicarea lucrării, Andrei Miroiu a devenit lector universitar. Pentru a fi scutit de contestări, motivate de influenţa familiei sale în SNSPA, Andrei Miroiu s-a autoexilat cu doctoratul la departamentul de Relaţii internaţionale, apoi a abandonat SNSPA pentru Universitatea “Nicolae Titulescu”. Pasiunea pentru politica externă nu l-a împiedicat să facă o mică escală în fem inism, favorizată chiar de mama sa.
Familia Vlăsceanu (Lazăr şi Mihaela) s-a alăturat cuplului Miroiu în structura didactică a Şcolii. Mihaela Vlăsceanu, care s-a consacrat pe vremuri «activităţii de formare a conştiinţei socialiste» , a fost fidelă ariei de studii cultural-educative . În 2004 devine rector al SNSPA – al treilea rector-femeie din România, succes notabil al emancipării feministe din ţara noastră. În consonanţă, soţul Mihaelei Vlăsceanu, Lazăr, organizează un seminar de cercetare la instituţia condusă de consoarta sa. Marius Pieleanu, ginerele familiei Vlăsceanu, predă şi el la SNSPA. Cristina Cărtărescu, fosta soţie a lui Mircea Cărtărescu, şi Laura Grünberg, colaboratoarele Mihaelei Miroiu la SNSPA pe probleme de gen, sînt redactor, respectiv redactor-şef la publicaţia AnaLize, editată de Societatea de Studii Feministe “Ana”, unde Mihaela Miroiu ocupă un loc central.
Imaginea SNSPA este chiar cea a unei mari familii alcătuite din cîteva cupluri academice: unul ar fi cel format de Vintilă Mihăilescu (şef de catedră şi de puţin timp director al Muzeului Ţăranului Român) şi Ana Mihăilescu (care predă sociologie şi antropologie). Irina Stănciugelu, loială crezului ştiinţific al fostului ei soţ, conferenţiar şi coleg al Mihaelei M iroiu, publică o carte despre feminism chiar la SNSPA împreună cu Ana Bulai, sociolog, soţia lui Alfred Bulai, conferenţiar şi prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, dar şi preşedinte al Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale. Reţelele matriarhatului de la SNSPA sînt tulburate din cînd în cînd de bărbaţi discreţi. Paradoxul face ca tocmai Mihaela Miroiu să deplîngă deteriorarea spaţiului universitar din pricina “favoritismului”, a “spiritului de clan” şi a “clicilor”, şi să se îndoiască de tentaţia membrilor “clanurilor academice» de a se căi pentru propriile păcate.”
Coalitiile anti-credinta
Colega lui Pirvulescu, Mihaela Miroiu, ca sustinatoare a campaniei anti-icoane avea sa afirme intr-un articolas din revista GDS, “22”, in calitate de “crestin ortodoxa practicanta”, probabil ca si domnul Dan Puric, ca “personal as adera mai degraba la varianta ecumenic-umanista, multiculturalista pentru spatiul public: oricare ar fi credinta unei persoane, ea ar putea sa isi regaseasca simbolurile religioase sau nereligioase, in deplin respect si acceptare reciproca. Daca acest lucru este foarte dificil, cred ca este de preferat varianta neutra, nu impunerea simbolurilor majoritatii. Pe scurt, daca as fi parintele unui copil catolic, protestant sau musulman sau liber-cugetator, as simti ca simbolurile unei singure religii in scolile publice il fac pe copilul meu sa se simta exclus sau deviant”.
Iata si scrisoarea de sprijin a trogloditului Moise, initiatorul demersului anti-icoane prin intermediul Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, sustinut cu sarg de Cristian Pirvulescu:
Retragerea simbolurilor religioase din şcolile publice
Scrisoare deschisă către Ministrul Educaţiei şi Cercetării Mihail Hărdău,
privind recomandarea CNCD legată de retragerea simbolurilor religioase din şcolile publice
Domnule Ministru,
Recomandările făcute de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reprezintă un fundament important pentru crearea unui mediu şcolar neutru, în care drepturile fundamentale ale elevilor şi cadrelor didactice să fie respectate.
Responsabilitatea care vă revine este clară şi nu poate fi evitată prin solicitarea ca Parlamentul să decidă în această chestiune. Reformele atrag nu de puţine ori reacţii de opoziţie şi riscuri de imagine, dar aceste considerente nu trebuie să primeze în cazul în care reprezentanţii autorităţilor publice urmăresc cu adevărat instaurarea unui cadru democratic veritabil în această ţară.
Având în vedere recomandările C.N.C.D., vă solicităm, domnule Ministru, să dispuneţi elaborarea şi implementarea unei norme interne, într-un timp rezonabil de scurt, prin care să reglementaţi prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public Această normă internă trebuie să se fundamenteze pe principiile prin care Ministerul Educaţiei şi Cercetării:
1. să asigure exercitarea dreptului la învăţătură şi accesul la cultură în condiţii de egalitate.
2. să respecte dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor potrivit convingerilor lor religioase şi filosofice.
3. să respecte caracterul laic al statului şi autonomia cultelor.
4. să asigure libertatea de religie, conştiinţă şi convingeri a tuturor copiilor în condiţii de egalitate. 5. să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios.
Aceste principii, concordante cu cadrul legal existent în acest moment în România, vor asigura respectarea dreptului fundamental la libertatea de gândire, credinţă şi religie pentru toţi copiii din România, indiferent de opţiunile lor religioase sau filosofice sau ale familiilor din care provin. Nerespectarea lor lasă România cu un grav deficit de democraţie. Situaţia discriminatorie din şcoli înregistrată la acest moment nu poate fi perpetuată. Este ştiut faptul că majoritatea ţărilor europene şi Statele Unite au reglementat clar acest lucru în sensul consacrării neutralităţii confesionale a învăţământului public. Rugăciunile de la începutul anului şcolar, prezenţa simbolurilor religioase şi maniera confesională de derulare a orelor de religie fac ca majoritatea şcolilor publice din România să aibă caracterul unor şcoli confesionale, foarte departe de ceea ce ar trebui să fie un cadru neutru de învăţământ.
Cultura democratică a unei societăţi nu este un dat pur şi simplu, ci se formează în timp şi ca urmare a unor dezbateri publice, uneori aprinse, pe teme care privesc principiile democratice care stau la baza acesteia. După cum era de aşteptat, multe dintre reacţiile apărute după decizia CNCD au fost vehemente şi, de multe ori, agresive şi insultătoare la adresa profesorului Emil Moise şi a celor care i-au susţinut petiţia. Ele denotă o precaritate a culturii civice şi o înţelegere greşită a conceptelor utilizate în discursul public, precum cel de “discriminare”. Ideea că demersul pe care îl susţinem ar fi unul anticreştin şi antireligios reprezintă o deturnare a poziţiei noastre şi o punere a problemei într-un cadru care ne este străin. Dimpotrivă, demersul nostru are ca obiectiv asigurarea respectării drepturilor individuale ale tuturor cetăţenilor, în conformitate cu reglementările legale în vigoare astăzi în România. A lua în considerare numai drepturile unor cetăţeni, fie ei şi în majoritate, şi a susţine că libertatea religioasă a acestora este îngrădită prin solicitarea retragerii simbolurilor religioase din şcoli, în afara unui cadru determinat, reprezintă o poziţie care nu ţine seamă de egalitatea în faţa legii a tuturor membrilor societăţii noastre. Mai mult, declaraţiile celor care doresc menţinerea simbolurilor religioase în şcolile publice, fac referire la articole de legi şi prevederi internaţionale care, de fapt, susţin punctul de vedere favorabil neutralităţii confesionale şi deciziei CNCD.
Domnule Ministru, aşteptăm o decizie din partea dumneavoastră conformă cu recomandarea CNCD. Aceasta ar reprezenta un alt pas important al României spre o societate democratică. Vă asigurăm de întregul nostru sprijin în acest sens, inclusiv prin acordarea, la cererea dumneavoastră, a unei eventuale asistenţe şi expertize juridice pe această temă.
Semnături:
Organizaţii neguvernamentale:
Andreea Marc – Liga pentru Educaţie, Cultura şi Sport LECUPO Iaşi
Cătălin Teniţă – Societatea Culturală Noesis Cristian Pîrvulescu – Asociaţia Pro Democraţia Daniel Vighi – Atelierul Civic Ariergarda, Timişoara
Diana-Olivia Hătneanu – APADOR – CH
Dorina Năstase – Centrul Român de Studii Globale
Emil Moise – Ombudspersons for National Minorities
Gabriel Andreescu – Centrul de Studii Internaţionale
Gabriel Penciu – Association Culturelle et Amicale Roumaine
Ioana Avădani – Centrul pentru Jurnalism Independent
Joanne Richardson – Asociaţia D Media, Cluj
Laura Grunberg – Societatea de Analize Feministe AnA
Liliana Popescu – Fundaţia “Proiectul pentru Educaţie Civica şi Dezvoltare Academică”
Magda Matache – Romani CRISS – Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii
Răzvan Martin – Agenţia de Monitorizare a Presei
Remus Cernea – Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă
Romaniţa Iordache – ACCEPT
Smaranda Enache – Liga Pro Europa
Renate Weber, Soros
Mircea Toma, Cai verzi pe pereti
“Noua Inchizitie Ortodoxa”
Scandalul anti-crestinilor a declansat o serioasa solidaritate a societatii civile crestine dand nastere Coalitiei pentru respectarea sentimentului religios, care, avand drept coordonatoare Asociatiile ProVita si Civic Media, a reusit sa castige procesul cu CNCD (Vezi https://www.salvati-icoanele.info/). Dar anti-crestinii maladivi nu s-au lasat. Au inceput atacul la Legea Cultelor, apoi la manualele si orele de religie. Iata ce scria colegul de “profesionalizare” al domnului Puric despre noi, cei care aparam Ortodoxia, asemuiti, ca si copiangii de Tarziu si Codrescu cu “Fundamentalismul noii Inchizitii (B.O.R.), inradacinat in radicalismul pseudo-ortodoxist al perioadei interbelice (culminind cu Miscarea Legionara de extractie ortodoxa)”.
Cristian Pirvulescu in Romania libera: “In acest moment dezbaterea privind statul icoanelor in scoli (publice) este doar un pretext. Problema reala este raportul Statului cu Biserica. Caci, dincolo de discutii, ramane intrebarea: Cum a fost posibil cazul (Manastirii) Tanacu? (unde a fost ucisa o tinara prin schingiuire si false exercitii de exorcizare)
Daca statul ar fi fost un spatiu public, nu un mozaic de spatii private concedate unor parti cu tendinte hegemone ale societatii, reactia statului ar fi fost alta. E o dovada in plus ca statul nu poate fi decat un loc public, o res publica, in care toti cetatenii sunt egali. El nu este, sau nu trebuie sa fie, cel putin ca realitate, subiectul (supus) vreunei religii, credinte, doctrine, filosofii sau ideologii caci, dand politicii adevarata sa semnificatie, ar fi dator sa se transforme intr-un loc neutru. Pentru aceasta, educatia copiilor trebuie sa privilegieze studiul autentic, nu doar formal, al drepturilor civice si constitutionale, astfel incat acestia sa inteleaga ca libertatea de constiinta se manifesta prin gandire critica, nu prin stimularea ignorantei si simularea credintei (practicata de BOR).
Liberul arbitru ar trebui sa triumfe, dand fiecaruia autonomia la care are dreptul. Statul, cu scolile publice si institutiile sale nu poate fi spatiul unei religii sau a alteia.”
Mai lipseste “Traiasca Lupta pentru Pace!”…
“Mana de bigoti”
La fel, subiectul actelor biometrice a fost tratat de distinsul “politolog” de serviciu al unei lumi in declin, in acelasi mod ca si epigonii sai “ortomorfodocsi”, Tarziu, Codrescu si, probabil, “maestrul” Puric.
Cristian Pirvulescu in Cotidianul: “Încă o dată jocul intelectual de-a relativismul, combinat cu tradiţionala înclinaţie conservatoare către abandonul raţiunii ca mijloc privilegiat de cunoaştere, a făcut loc, pe un câmp cultural fertil, fanatismului şi ignoranţei. Şi nu întâmplător în această Românie au înflorit milenarismele, căci după 1990 a fost încurajată atitudinea ostilă a publicului faţă de gândirea critică. Aşa că, de la scandalul Tanacu la isteria paşapoartelor biometrice, trecând prin etapa introducerii icoanelor în spaţiul public paralel cu scoaterea teoriei evoluţioniste din manualele de biologie, drumul a fost liber.
Dar oare către ce urma să se îndrepte noua societate românească astfel croită? Către ignoranţă? Aşa s-ar părea, câtă vreme statul, spaţiu public prin vocaţie, a fost pus în derută de câţiva ignoranţi bigoţi atunci când panica indusă de „numărul Fiarei“ prezent în paşapoartele biometrice a cuprins o parte a opiniei publice.”
Si inca: “Cum în codurile de bare cifrele sunt grupate de trei ori câte şase, conspiraţia satanică a fost dezvăluită. Iar profesorii de religie s-au transformat, de multe ori, în agenţi ai acestei teorii conspiraţioniste, strângând de la elevii lor prea puţin pregătiţi să le reziste tabele de semnături împotriva paşapoartelor biometrice. O diversiune? Probabil mai mult decât atât, chiar dacă isteriile antisectare din anii ’70-’80, propagate de fosta Securitate pentru a controla o societate atomizată şi copleşită de criză, seamănă destul de bine cu ceea ce s-a întâmplat în ultima lună. Căci fondul care a permis această stranie derivă a rămas intact.”
Deci, Securitatea e mana in mana cu Biserica si “cativa ignoranti bigoti” – Parintii duhovnici Justin, Arsenie, calugarii de la Sfantul Munte si vreo 800.000 de semnatari impotriva cipurilor – iar “elitele” si “intelectualii” se apara strans uniti in jurul GDS, din toate Punctele cardinale. Ati inteles, nu?! Teoriile micilor plagiatori Badin, Bichir si Tarziu – neoasii romani “misionari” – sunt, de fapt, ale lui Pirvulescu!
Homosexuali din toate ONG-urile, uniti-va!
Asta nu e tot. Pirvulescu se remarca drept pastorul homosexualilor din “societatea civila”. Iata cum comenta “poliologul” reactia romanilor in urma unui mars al bolnavilor inversionisti prin centrul Capitalei: „Ortodoxia romaneasca este o ortodoxie de suprafata. Pe cat de populara, pe atat de ineficienta in a-si mobiliza simpatizantii s-a dovedit Biserica Ortodoxa”. Presa vremii noteaza: “Lipsa de informare si traditia ortodoxa sunt vazute de Cristian Parvulescu si Sebastian Lazaroiu ca principalele cauze ale intolerantei. Politologul Cristian Pirvulescu si sociologul Sebastian Lazaroiu au salutat normalitatea evenimentului de sambata: o manifestatie a unor cetateni in numele diversitatii, o contramanifestatie a opozantilor, jandarmii care si-au facut datoria; ca in tarile civilizate. Pirvulescu crede ca „gay pride-ul” de sambata si-a atins scopul: a deschis dezbaterea despre legalizarea casatoriilor intre cuplurile gay, in fond despre egalitatea juridica a cetatenilor. „Problemele juridice ca partajul, mostenirea cer implicarea statului. Gay pride-ul a reusit sa atraga atentia asupra problemei egalitatii juridice”, a spus Pirvulescu.” De altfel acesta este scopul principal al agitatiei create de asa-zisa “Coalitie Opriti Codurile”, in fapt aceeasi gasca de stipendiati ai Retelei Soros pe care o gasim in orice manifestare publica anti-romaneasca de 20 de ani incoace, conform planului fondatorului GDS, komisarul stalinist Silviu Brucan. Si bilantul negru poate continua aproape la nesfarsit…
Pe scurt, acesta este colegul dlui Puric. Stim ca cine se-aseamana se-aduna. Si, desigur, dl dr Pavel Chirila are dreptate: multi din cei care platesc gras au fost bine primiti, chiar si in centre paleative pe care deja le sponsoriza Manastirea Petru Voda si chiar cand respectivii “anonimi” erau si mai sunt inca cercetati penal pentru afaceri nelamurite cu petrolul tarii, evaziune fiscala si spalare de bani. Intrebarea e simpla: poti sa stai si cu Cluburile si Aliantele anti-crestine in traista – ca sa nu zic in alta parte – si cu sufletul la Aiud? Raspunsul e la fel de simplu.
Pentru cine are rabdarea sa-l asculte pe colegul lui Dan Puric si Calin Georgescu debitand despre “rolul Bisericii intr-un stat laic”:
Ion Iliescu, arhitect al “dezvoltarii durabile’ in Romania si un adevarat Al Gore de Oltenita al “incalzirii climatice” – pe langa multe altele -, trebuie sa fi fost foarte suparat daca in relatarea sa in cateva puncte despre lansarea “Clubului de la Bucuresti” imi rezerva mie si colegul meu mai invatat, Vladimir Alexe, spatiul central al criticilor de pe blogul https://ioniliescu.wordpress.com/, cu al sau motto “Cea mai nobila preocupare a omului e omul!” (chiar asa?, nu e nimic mai nobil, oare?).
Dincolo de revolta sa fata de termenul folosit de mine pentru a sintetiza afacerea “incalzirii globala” – “o vrajeala” – m-a amuzant sa aflu de la domnia sa ca n-are nici o treaba cu “onorabilul” Club de la Roma cu toate ca, in acelasi timp, ii copieza si conceptul si… sloganul (“Think globally, act locally”). Pai daca furam pana si termopanele bilderbergilor astia, mai draga, mai bloggere, normal ca se duce de rapa PSD-ul… Ce-o sa zica Zbigniew, ca s-a infiintat Cancan-ul de la Bucuresti?
Domnul Ion Iliescu ridiculizeaza si observatia mea cu “globalistii”, desi acest deziderat – globalizarea si uniformizarea – se numara printre misiunile “celebrului” Club of Rome, la fel ca si “dezvoltarea durabila”, un concept care ascunde mult mai multe in spatele acestei denumiri vagi.
Din cate observ, patronul PSD, de cand e si clubber, pare nervos tocmai pe faptul ca i-a cam scapat cascavalul “dezvoltarii durabile” din clont. Proiectul lui, ne spune pe blog, a fost preluat, dupa ce a pierdut puterea, “fara se se asigure continuitatea”: “S-a constituit o nouă comisie, pe lângă un minister (al “mediului şi dezvoltării durabile”) care, împreună cu unii cercetători de la Academie şi de la un ONG, au elaborat o nouă “strategie” – “România – 2030” – care a fost transmisă şi la Bruxelles. Eu am criticat această lipsă de continuitate şi am subliniat nevoia de a asigura o ştafetă continuă, de la o guvernare la alta, în abordarea unor proiecte pe termen lung, cum e şi acesta.”
Ce mi se pare ciudat e ca domnul Ion Iliescu, cu memoria sa de dinozaur, la propriu, uita doua-trei amanunte, pe ici pe colo esentiale: si anume ca “ONG-ul” de mai sus, aparent banal din moment ce e fara de nume, era patronat de Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma (ARCoR), condusa de Mugur Isarescu, si din care face parte chiar si el, Ion Iliescu, alaturi de un Emil Constantinescu, Petre Roman sau Dan Voiculescu. Si unde secretar general este un anume Calin Georgescu, tovaras de drum al lui Dan Puric, care poate fi gasit in toate ONG-urile ce au de a face cu “dezvoltarea durabila”. Respectiv (pentru trezirea din orbire a naivilor): ARCoR – https://www.clubofrome.ro/, STRATEGIA NATIONALA PENTRU DEZVOLTARE DURABILA – https://strategia.ncsd.ro/, National Centre for Sustainable Development – https://www.sdnp.ro/ si, cu voia dvs, ultimul pe lista, Institute for Innovation and Development Projects – https://www.ipid.ro/ sau, pe romaneste, Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID), unde, in Consiliul Director, il gasim si pe distinsul co-autor al “strategiei durabile”, domnul Dan Puric, actor, regizor si interpret, alaturi de alte distinse cadre de diferite apartenente, cum ar fi Sergiu Celac (Serghei Cealik), Daniel Daianu sau Mircea Malita. Acesta din urma, fostul sef al UTM pe Romania, singurul roman membru de onoare al Clubului de la Roma, face parte si din initiativa lui Iliescu pentru “Clubul de la Bucuresti”. Personal, toata incuscreala asta de kaghebisti, masoni si securisti nu-mi trezeste vreun interes aparte: inca o clubbaraie acolo. Dar, pentru altii, care se pretind arhitecti, maestri si zidari de vile, temple si manastiri la Aiud, nu da prea bine sa stai alaturi, cot la cot, cu cei de la Institutul de Proiecte pentru Experimente Pitesti, responsabili de punerea bine, la rece, in groapa comuna de la Rapa Robilor, a martirilor inchisorilor…
Si, in final, o noua lovitura pentru “artizanul dezvoltarii durabile”: IPID-ii astia mici, cu ARCoR-ul lor cel mare, vor sa fure si monopolul pe “incalzirea globala”. Iata, o stiricuta ceva mai veche dar care doare (cred):
“IPID şi ARCoR în faţa presei Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID) şi Asociaţia Română pentru Clubul de la Roma (ARCoR), în colaborare cu Institutul Bancar Român va organiza marţi, 13 martie, începând cu ora 11.00 o conferinţă de presă prilejuită de anunţarea oficială a concluziilor generate de dezbaterea publică pe tema „Schimbări climatice. Energie. Protecţia Mediului”. La întâlnire vor participa: Daniel Dăianu (Presedintele IPID), Călin Georgescu (Director Executiv IPID), Aureliu Leca (Profesor la Universitatea “Politehnica” Bucuresti), Dan Gheorghiu (Director General al Institutului de Studii si Proiectări Energetice), Ionuţ Purica (Asociatia Română pentru Clubul de la Roma), Virgil Muşatescu (USAID) şi Petru Rareş (Presedintele Institutului Bancar Român). Evenimentul va avea loc la Institutul Bancar Român (IBR), din strada Negru Vodă nr. 3, Sector 3.” (https://2007.informatia.ro/IPID_si_ARCoR_in_fata_presei-207361)
Si, trebuie sa-l mai dezamagesc cu ceva pe “primul revolutionar al tarii”: si primul ministru de Externe instalat de el, in decembrie 1989, Sergiu Celac, se lauda ca e “parintele strategiei durabile”. Ma rog, a “noii strategii durabile” a “Noii Europe”… Inainte de a-i da cuvantul, nu pot sa nu apreciez faptul ca Ion Iliescu este un adversar respectabil, in comparatie cu epigonii sai, ieri propagandisti utecisti si comunisti azi “anticomunisti” si “neoconi” de “dreapta”, gen Tismaneanu si trupa de circari “neocommies”.
Si acum, Ion Iliescu, presedinte, blogger si, de-acum, si clubber:
1.Apreciez propunerile exprimate de Sorin Platon , pe blogul sau, privind variante de embleme pentru Club. 2.emigrantul – in stilu-i caracteristic, interpreteaza afirmatia mea referitoare la esecul celor doua extreme : ignorarea pietii si fetisul pietii drept sugerare a unui model gen “Perestroika”. Mai mult, pentru el este evident (inclusiv din dialogurile de pe blog) ca a existat “un plan” dinainte stabilit pentru inlaturarea lui Ceausescu, la « comanda » lui Gorbaciov, de care Iliescu era, bineinteles, informat ! (adica – mi se comunicau la Editura Tehnica !!!). Chiar ca nu merita comentarii ! 3. Precum vedeti, aceste “scenarii”de care este obsedat si emigrantul sunt impartasite de ambele tabere – atat de nostalgicii “regimului” Ceausescu cat si de talibanii « anticomunismului » agresiv, care s-a nascut dupa 1989, din care facea parte, din pacate, si un tanar gazetar – V.Roncea, de la “Ziua” – care, alaturi de un “fabricant de minciuni” din cele mai “gogonate” – Vladimir Alexe (autor al unei pretinse biografii “secrete” a lui Iliescu – Ion Iliescu – Candidatul Manciurian – plina de « inventiile » unei minti bolnave, lanseaza tot felul de “baloane”.
Sorin Platon semnaleaza, pe blogul sau, ultima “gogonata” vehiculata de V.Roncea, cu relatarea despre reuniunea “Clubului de la Bucuresti”. In primul rand, el asimiland “Clubul de la Bucuresti” cu cel “de la Roma” (ceea ce, pe de-o parte, ne onoreaza) – afirma ca ambele pun la cale sau “executa” planurile nefaste ale “globalistilor“!!! si ca vehiculam “vrajeala” privind incalzirea globala !!! (cata ignoranta transformata in venin!) Dar, in acelasi timp, desi nu a fost prezent la reuniunea Clubului nostru – imi deformeaza spusele cu privire la Strategia Nationala de “Dezvoltare Durabila”. El pretinde ca « dupa debarcarea lui Basescu de la Cotroceni », eu as dori sa raman in istorie ca “artizan al strategiei de dezvoltare durabila a Romaniei”(alta “perla” prezentata sub titlul – “Planurile conspiratorilor din decembrie si ale urmasilor lor”). In partea a II-a a reuniunii, dupa pauza, cineva a ridicat problema Strategiei nationale de dezvoltare durabila. Eu am amintit “istoria” acestei probleme. Dupa Summitul Mondial de la Johannesburg, din 2002, care a definit conceptul de dezvoltare durabila prin trei piloni (economic, social si ecologic), la care UNESCO, ulterior a propus adaugarea celui de-al patrulea – pastrarea diversitatii culturale – noi am constituit la nivel national, o Comisie, care a lucrat timp de doi ani (2003-2004) la elaborarea unei asemenea strategii pe termen lung – “Romania 2025”. Comisia era prezidata de seful statului, secondat de primul ministru si de guvernatorul BNR. Au participat ministrii, secretari de stat, experti din aparatul de stat, cercetatori din institutele Academice si universitare, alti specialisti – din administratia centrala si din teritoriu. Ea raspundea si unui document adoptat de Uniunea Europeana. Ulterior, dupa alternanta la guvernare, in loc sa se asigure continuitatea necesara in proiecte de asemenea importanta – a fost parasita toată această lucrare. S-a constituit o nouă comisie, pe lângă un minister (al “mediului şi dezvoltării durabile”) care, împreună cu unii cercetători de la Academie şi de la un ONG, au elaborat o nouă “strategie” – “România – 2030” – care a fost transmisă şi la Bruxelles. Eu am criticat această lipsă de continuitate şi am subliniat nevoia de a asigura o ştafetă continuă, de la o guvernare la alta, în abordarea unor proiecte pe termen lung, cum e şi acesta. Ce a înţeles V. Roncea şi cei de la “Ziua” din această pledoarie – s-a văzut! Din păcate, acesta e modul în care unii înţeleg să facă gazetărie. În acelaşi timp, disputa politică, în loc să stimuleze disputa de idei, de proiecte, se transformă în « bălăcăreală » degradantă! Acesta este lucrul trist din realitatea noastră! …
9. Vă propun spre atenţie ultimul raport al “World Watch Institute” – “Starea lumii 2009” – care a apărut la Editura Tehnică, în limba română, referitor la “încălzirea globală” – care dă răspuns şi aberaţiilor lansate de unii privind “vrăjeala” pe această temă. Textul pe care l-am redactat pentru PREFATA volumului este postat in Pagini la LUCRARI PUBLICATE.”
NOTA MEA:Dincolo de vrajeala cu “incalzirea globala”, trebuie remarcat ca tovaraselul care-i scrie blogul lui Ilici ori are probleme de logica ori o face pe prostul, amestecand date reale cu unele imaginare. Sau poate dimpotriva.
In urma informatiilor privind finalizarea asa-numitei “reforme Maior” in Serviciul Roman de Informatii, am solicitat unui expert al intelligence-ului romanesc, generalul Aurel Rogojan, sa ne descalceasca din istoria incurcata a reformelor serviciului secret roman, de la Departamentul Securitatii Statului la noul SRI, urmand sa solicitam si directorului institutiei, ambasadorul George Maior, un punct de vedere. Este de consemnat si faptul ca, in timp ce editorii ziarului analizau interviul, SRI a intervenit prin mijloace specifice pentru a afla ce contine exact acest interviu, confundand – pe banii contribuabililor romani – un subiect intern al ziarului ZIUA cu o “amenintare la adresa sigurantei nationale a Romaniei”. Generalul (r.) Aurel Rogojan este un profesionist al lumii informatiilor: fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, conducatorul DSS, si fost sef al Serviciului Independent Secretariat Juridic, devenit, ulterior, consilier al comunitatii din informatii de dupa 1990, a fost desemnat de Consiliul Director al SRI sa reprezinte institutia la alcatuirea pachetului Legilor sigurantei nationale intocmit de Administratia Prezidentiala. Concluzia discutiei cu profesorul de spionaj si contraspionaj este ca reformele succesive din interiorul SRI au declansat un adevarat scurtcircuit al sistemului de siguranta nationala.
Domnule general, Serviciul Roman de Informatii, dupa datele pe care le cunoastem, a cunoscut o noua reorganizare: reforma Maior. Ea survine la sapte ani dupa asa-numitei “reforma Timofte”. In ce consta noua abordare a conceptiei si structurii serviciului?
October 7th, 2010 
VR 
Posted in 
Tags: 
