Azi la pranz liderul PSD, Victor Ponta, a anuntat hotararea finala a BPN : vicepresedintele partidului Adrian Severin trebuie sa demisioneze din Parlamentul European in termen de 24 de ore iar, daca nu o face, va fi exclus din partid.
Ponta a spus ca masura survine deciziei luate de Parlamentul European care i-a cerut lui Severin sa demisioneze, solicitare refuzata de europarlamentarul PSD care reprezinta Romania, alaturi de colegii sai, la Bruxelles afirmand totodata ce Severin nu este victima unei conspiratii ci a propriilor sale erori.
Nu cred ca Ponta a luat aceasta decizie impins de sentimentul de onoare ci, desigur, doar din ratiuni si calcule strict politice ce tin de imaginea interna a partidului pe care il conduce, de viitorul aliantei USL de alegerile care bat la usa, si, in aceeasi masura, de imaginea socialist-europeana a PSD care este reprezentata, pana la proba contrarie, si de un Severin acuzat de coruptie. Si nu orice fel de coruptie.
Europarlamentarul pesedist care refuza sa demisioneze din PE, suspendandu-se doar din grupul socialistilor, s-a aparat in aceste zile si s-a declarat nevinovat spunand ca este victima unei inscenari a ziaristilor de la “Sunday Times” pentru provocarea scandalului “Bani contra amendamente”, susţinând că s-a pus la cale o acţiune de denigare a sa pentru ca este “un om incomod”.
Marturisesc sincer ca eu cel putin nu stiu daca si de ce ar fi Severin un “incomod” in Parlamentul European de vreme ce nu am auzit niciodata de cand omul presteaza aici sa fi facut ceva demn de luat in seama pentru viitorul Europei in ciuda opzitiei altor colegi de ai sai.
Desi am aflat că, într-un top al celor mai buni europarlamentari români, Adrian Severin este declarat cel mai bun! Numai ca topul a fost facut chiar de Adrian Severin şi de Institutul pe care-l conduce!
Si asta nu e tot! Mi-am adus aminte si cum, cu mai multi ani in urma mai multi polticieni au fost intrebati ce părere au despre faptul că… în apa din Bucureşti se află de două ori mai mult hidrogen decît oxigen.
Cel mai tare răspuns l-a dat Adrian Severin, condamnînd situaţia, propunînd măsuri, găsind intolerabilă cantitatea dublă de hidrogen faţă de oxigen!
Continuarea laZiaristi Online care aminteste si ca Adrian Severin ramane in istoria neagra a Romaniei, alaturi de Zoe Petre si Emil Constantinescu, si artizanul cedarii fara drept de apel a teritoriilor romanesti aflate in componenta actualei Ucraina si adaugarii, pe deasupra, si a Insulei Serpilor.
Preşedintele rus Dmitri Medvedev face o vizită scurtă, de patru ore, în insulele Kurile, prima vizită a unui şef de stat rus sau sovietic de la ocuparea şi anexarea acestor insule de la Japonia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945. Japonezii reacţionează dur, ambasadorul rus fiind convocat pentru explicaţii, mai ales că Japonia nu a recunoscut niciodată anexarea sovietică a insulelor, denumite de ei Teritoriile de Nord, cele patru insule fiind situate la nord de Japonia şi la sud de Peninsula Kamceatka.
În Japonia există o zi de comemorare a pierderii Teritoriilor de Nord, iar acest diferend ce durează de aproape şaizeci şi şase de ani a stat în calea încheierii unui tratat de pace între Uniunea Sovietică şi Japonia, după 1991 între Rusia şi Japonia. Juridic, cele două state se află în continuare în stare de război. În timpul preşedenţiei lui Boris Elţin, a fost vehiculată ideea retrocedării celor patru insule Japoniei, dar reacţia dură a naţionaliştilor a făcut ca administraţia de la Kremlin să dea înapoi. În 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui Vladimir Putin la Tokio, când i s-a conferit onorific inclusiv centura neagră la judo, Putin fiind un vechi practicant al acestui sport, negocierile au fost relansate, una dintre propunerile ruse fiind returnarea celor două insule sudice, la fel ca şi în 1956, dar Japonia a respins din nou această idee.
In exclusivitate pentru Roncea.ro prezint partea a II-a a studiului Insula Serpilor – Un alt pamant romanesc aflat sub stapanire Ucraineana, un extras dintr-o lucrare mai vasta a prof univ dr Traian Valentin Poncea, intitulata REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR.
La 4 februarie 1948, Petru Groza, şeful guvernului României şi Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.“[1].
Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Şerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, şi Nicolai Pavlovici Şutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată[2] Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română“ [3].
Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat şi coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia“ Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.
După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării şi Mării Negre şi să urmărească mişcările militare ale adversarilor săi din Alianţa Nord-Atlantică.
Ulterior, importanţa economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.
Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental şi a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul“ Insulei Şerpilor, determinînd factorii de conducere de la Bucureşti să iniţieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfăşurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea şi clarificarea problemei (statutului) Insulei Şerpilor, ştiind că, potrivit dreptului internaţional, aceasta aparţine de iure României, chiar dacă de facto ea este ocupată de ea.
Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele raţiuni:
Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană este Insula Şerpilor.
Ea a fost amintită pentru prima dată de Arctinus din Milet (în Aethiopida), pe la anul 777 î.Ch., iar ulterior, de alte izvoare istorice sau literare antice, sub diverse denumiri: „Leuké“, „Leuca“, „Insula albã“, „Stânca albã“, „Insula strãlucitoare“, „Achillea“, „Insula lui Achile“, „Lãcaşul lui Achile“, „Fidonisi“, „Selina“, „Ilan Adassi“, „Zmeinoi“, „Ostro“, „l’Île des Serpents“ şi, evident, „Insula Şerpilor“.
Situată în faţa gurilor Dunării, mai precis, a braţului Sulina, la 45 km de oraşul-port omonim, Insula Şerpilor este cea mai mare dintre cele câteva insule ale Mării Negre. Cu o istorie multimilenară, Insula Şerpilor, integrată organic în istoria Gurilor Dunării şi a Dobrogei, iar după 1878, istoriei României, a fost, este şi va fi, în pofida vicisitudinilor istoriei, o parte a pământului românesc.
Astazi se implineste un an de la Decizia
istorica a Curtii de la Haga privind spatiul maritim din zona Insulei Serpilor,
ocazie cu care diplomatul Bogdan Aurescu va lansa la Libraria Carturesti, la
orele 18, lucrarea sa „Avanscena si culisele Procesului de la Haga”. Din pacate,
Curtea internationala nu a judecat si statutul Insulei {erpilor, stravechi pamant
romanesc, obtinut prin rapt de catre fosta URSS si preluat ilegal de catre una
din succesoarele fostei Uniuni Sovietice, actuala Ucraina. {i aceasta nu este
singura disputa care incinge relatiile romano-ucrainene. Mai presus de toate,
ar trebui sa arda insa problematica romanilor din nordul Bucovinei, Tinutul Herta
si Basarabia istorica, Bugeacul, poate cea mai asuprita si uitata minoritate
din Europa la ora actuala. Ca atare, publicam in exclusivitate pentru
„Curentul”, cateva repere istorico-geografice privind Bucovina, Tinuturile Herta,
Hotin, Bugeac si Insula {erpilor, inclusiv date aflate la zi, sintetizate intr-un
studiu mai special de reputatul prof. Univ. Dr Traian Valentin Poncea. (Victor
Roncea)
Bucovina istorica – Evolutie geopolitica
Bucovina istorica era, la data anexarii ei de catre
Habsburgi, o parte constitutiva a Principatului Moldovei. Toponimul slav
„Bucovina“ = „Tara Fagilor“, preluat ulterior de catre austrieci cu aceeasi
semnificatie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima data intr-un
document emis de cancelaria domneasca a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30
martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte
integranta din istoria principatului moldav, de la intemeierea tarii si pana la
anexarea provinciei de catre Imperiul Habsburgic.
Desi trupele austriece au ocupat Bucovina inca
din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial
provincie austriaca la 7 mai 1775, printr-o conventie incheiata intre Imperiul
Habsburgic si Sublima Poarta – sub a carei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea
granitelor s-a perfectat prin Conventia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (intre
1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administratie militara austriaca, fiind
condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) si
Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).
Intre anii 1786-1848, Bucovina a fost incorporata
Galitiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Aceasta perioada este considerata
de istoriografia romana drept cea mai nefasta din istoria Bucovinei, opinie impartasita
si de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum si de unii istorici
ucraineni contemporani.
Dupa revolutia de la 1848-1849, imparatul Franz
Joseph I a hotarat separarea Bucovinei de Galitia, recunoscandu-i autonomia
prin Constitutia din 1849. In urma alegerilor din 1861 s-a constituit prima
Dieta a Bucovinei, iar un an mai tarziu imparatul a acordat Marelui Ducat al
Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (rosu, albastru si
auriu). Cu prilejul proclamarii monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a
intrat in componenta Cisleitaniei, depinzand direct de Viena, iar incepand din
anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicata la rang de Mitropolie, cu
denumirea de Mitropolia Bucovinei si Dalmatiei.
La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituanta,
convocata de Adunarea Nationala a Romanilor, sub presedintia lui Iancu Flondor,
a hotarat desprinderea Bucovinei de Austria si Unirea cu Regatul Romaniei,
lucru infaptuit la 28 noiembrie acelasi an, cand Consiliul National Roman din
Bucovina a votat cu o majoritate impresionanta de voturi unirea acestui stravechi
pamant romanesc (10.442 kmp) cu Romania, in granitele sale istorice, de la
Nistru pana la Ceremus si Colacin.
La 28 iunie 1940, in urma ultimatum-urilor
sovietice si ca urmare a aplicarii in practica a prevederile secrete ale
Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), impreuna cu tinutul
Herta si Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.
Eliberate de Armata Romana (iulie 1941-martie
1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Rosie si inglobate in cadrul
Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, tinuturile Herta si Hotin,
precum si Bugeacul, adica a partea de sud a Basarabiei, la care, in anul
1948 va fi adaugata si Insula serpilor, vor fi incluse in componenta R.S.S.
Ucrainene.
In prezent, Bucovina de Nord constituie o
provincie a Ucrainei cunoscuta sub numele de regiunea Cernauti, care cuprinde
fostul judet Cernauti, parti importante din judetele Suceava si Radauti, judetul
Hotin si tinutul Herta. Suprafata totala a regiunii grupeaza 8.100 kmp (din
care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei) cu o populatie de 940.801 locuitori, din
care romanii, datorita deportarilor, dislocarilor, refugierilor, executiilor
sumare sau colonizarilor (prin imigrari) de elemente alogene, indeosebi
ucrainene sau rusofone, reprezinta doar 20%.
In sinteza, situatia Bucovinei a fost urmatoarea:
* 1359-1775 (416 ani) ea a facut parte din
Principatul Moldovei.
* 1775-1918 (143 ani) s-a aflat sub dominatia
Habsburgilor.
* 1918-1940 si 1941-1944, prin vointa nationala
a majoritatii locuitorilor ei, Bucovina s-a unit cu Romania.
* 1940-1941 si 1944-1991 (aproape 48 ani), prin
rapt, Bucovina de nord si tinutul Herta au fost anexate la U.R.S.S.
* Din anul 1991, nordul Bucovinei (regiunea
Cernauti) impreuna cu sudul Basarabiei si Insula serpilor (inglobate in
regiunea Odessa) fac parte din Republica Ucraina, ca stat succesor al fostei
U.R.S.S.
Evolutia demografica a
Bucovinei si mistificarile ucrainene
Schimbarea structurii etnice a populatiei
Bucovinei in perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, intre
care cea mai importanta a constituit-o migratia – de fapt, atit emigrarile cat
mai ales, imigrarile in Bucovina, precum si asimilarile, deci deznationalizarea
elementului autohton romanesc.
Ca o consecinta a razboiului ruso-turc dintre
anii 1768-1774, densitate populatiei Bucovinei, la data anexarii ei de catre
Austria era de circa 7 locuitori/kmp, fapt ce a determinat autoritatile de la
Viena sa incurajeze imigratia elementelor germane, slovace, maghiare, poloneze si
ruso-lipovenesti.
Bogatiile Bucovinei au exercitat o atractie
deosebita si asupra altor etnii, in special ruteni si evrei. Referitor la
colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe aceasta tema, formulandu-se o serie de
teze fara substrat stiintific, dar cu puternica implicare politica si ideologica.
Astfel, istoriografia sovietica si, mai nou, cea ucraineana, au batut moneta pe
apartenenta intregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveana, apoi la
principatul Haliciului care, in viziunea pseudoistoricilor de la Moscova,
respectiv, Kiev, s-ar fi intins pana la Dunarea de Jos. Aceiasi specialisti in
falsificarea adevarului istoric sustin ca, atat Dragos Voda cat si Bogdan I,
descalecand Moldova, ar fi gasit aici o populatie compacta ucraineana care in
decurs de patru secole (1359-1774) ar fi fost romanizata, in timp ce ucrainenii
din Galitia, aflati sub dominatie poloneza, s-ar fi polonizat.
Mergand pe linia mistificarii istorice, s-a
ajuns la afirmatia hilara dupa care Bucovina ar fi leaganul poporului
ucrainean, in timp ce manastirile celebre de la Voronet, Arbore, Sucevita,
Moldovita, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor (…).
Caracterul eminamente romanesc al Bucovinei
Referitor la procesul de asimilare a populatiei,
acesta a fost biunivoc, el facandu-se atat prin asimilarea de catre romani a
rutenilor, cat mai ales in sens invers, adica a romanilor de catre ruteni
(ucraineni).
In ceea ce priveste hotarele Bucovinei
istorice, apartenenta ei la Principatul Moldovei si caracterul eminamente romanesc
al locuitorilor sai, sunt realitati care nu pot fi negate decat de rauvoitori.
Astfel, referitor la hotarele Bucovinei, mentionam faptul ca ele au fost
dintotdeauna pe Ceremus, Colacin si Nistru. Intr-adevar, vechiul hotar dintre
Moldova si regatul Poloniei a fost statornicit definitiv pe cursurile de apa
amintite cu prilejul intelegerii dintre regele Poloniei si logofatul Tautu,
reprezentantul domnitorului Moldovei, prilej cu care demnitarul moldovean a
fost „daruit“ cu sase sate de catre craiul lesesc, fapt amintit si de Ion
Neculce in cronica sa. Ca hotarul moldo-polon era pe Nistru rezulta si dintr-un
document mai putin cunoscut, Conventia polono-otomana din 14 octombrie 1703, incheiata
intre reprezentantii regatului Poloniei si cei ai Inaltei Porti, ultima in
calitate de putere suzerana a Moldovei, in care partea polona declara ca:
„Inter nos et Valachiam ipse Deum flumine Tyra dislimitavit“, adica „Intre noi si
Valahia (Moldova, n.n.) insusi Dumnezeu a pus granita fluviul Nistru“.
Compozitia etnica a provinciei indica faptul ca
la data ocuparii Bucovinei de catre Habsburgi populatia era preponderent romaneasca,
fapt recunoscut si de autoritatile austriece in monografia oficiala amintita
anterior si publicata in anul 1899: „Dupa nationalitate, majoritatea
locuitorilor (in anul 1775, n.n.) apartineau neamului romanesc («rumänischer
Volksstamm»)“.
Odată finalizat, Memoriul a trebuit multiplicat şi editat. Regulile Curţii sunt stricte: trebuie respectate întocmai anumite norme de editare; de asemenea, pledoariile scrise se depun într-un anumit număr de exemplare – pe lângă cele două exemplare originale, fie 125 de exemplare în format hârtie, fie atât în format hârtie (75 de copii), cât şi pe CD-uri (50 exemplare). Noi am ales formula combinată, ceea ce a rezultat în final într-un volum foarte mare de documente care trebuiau transmise Curţii în termenul fixat. Am semnat personal toate cele 77 de volume-hârtie, ceea ce a durat ceva.
Se punea problema transportului la Haga. Am examinat mai multe opţiuni. Să le trimitem prin curier comercial cu avionul ar fi costat enorm. În plus, ştiam de la consilierii noştri străini mai multe poveşti cu pachete de memorii rătăcite de companiile de transport aerian, ceea ce noi nu ne permiteam. Singura opţiune sigură şi necostisitoare era să le ducem noi înşine, cu maşina, sub formă de curier diplomatic. Zis şi făcut.
A fost ca într-o veritabilă călătorie „de formare” a caracterelor, care îmi amintea de romanele de secol XIX, în care tinerele vlăstare ale familiilor „care îşi permiteau” erau trimise în călătorie în „străinătăţi apusene” ca să se maturizeze. Prima zi am făcut traseul Bucureşti – Budapesta, unde am înnoptat la hotelul Andrassy, aproape de sediul Comisiei Dunării, la care am mers de atâtea ori şi eu, şi Cosmin, ca reprezentanţi supleanţi ai României. Iarăşi, nimic nu e cu totul întâmplător. Comisia Dunării, a doua organizaţie interguvernamentală, după Comisia Rinului, din istoria dreptului internaţional, avusese în perioada interbelică administrarea vechiului far de pe Insula Şerpilor, care marca intrarea navelor dinspre Marea Neagră pe canalul Sulina.
A treia zi, pe o ploaie teribilă, am plecat spre Haga. Unde am ajuns spre după-masă. Şi unde ne-am cam rătăcit. Deh, noi ştiam drumul de la Amsterdam, dinspre aeroport spre Haga, iar acum veneam din altă direcţie. Eram într-o parte a Hagăi pe care nu o mai traversasem, iar indicatorul de benzină arăta, îngrijorător, spre zero. La telefonul colegei noastre Alina Orosan, consilierul juridic al Ambasadei şi punctul de contact cu Grefa CIJ, nu răspundea nimeni (am aflat mai târziu că fusese o problemă tehnică).
Am oprit lângă un poliţist olandez impasibil, pe care l-am întrebat încrezători despre direcţia spre Palatul Păcii, sediul CIJ (Ambasada României este situată în Haga foarte aproape de Curte). Surprinzător (sau nu: poliţiştii de circulaţie sunt la fel peste tot), omul habar nu avea că în Haga există Curtea Internaţională de Justiţie, organul principal judiciar al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Parcă auzise vag despre Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, dar nu avea nici cea mai mică idee unde e. Am mers la întâmplare prin Haga pustie – după ora 5 seara nu mai găseşti decât unul-doi biciclişti întârziaţi suspect de la casele lor – până am înţeles că mergem în cerc. În plus, era duminică, un motiv în plus de pustietate descurajantă. Ca prin minune – indicatorul de combustibil arăta de mult zero hotărât – am ajuns pe o stradă familiară: ne ducea spre hotelul unde de regulă stăteam în Haga, şi pe care era şi o staţie de benzină. Deschisă! Am alimentat – ocazie cu care Cosmin a descoperit că şi-a pierdut undeva pe drum aproape toţi banii (îi căzuseră din buzunar la un popas!) – şi am ajuns la Ambasadă. Am lăsat microbuzul în păstrare şi, în sfârşit, ne-am cazat la hotel.
Marti, 2 septembrie 2008. Prima zi
Doamna Higgins începe prin a citi un istoric al cazului din faţa CIJ, preţ de câteva minute. Sunt doar 15 dintre judecători, inclusiv cei ad-hoc: Bruno Simma se abţinuse, aşa cum ne aşteptam, iar Gonzalo Parra-Aranguren, din Venezuela, aveam să aflăm ulterior, absenta din motive medicale. Urmează depunerea jurământului de către judecătorii ad-hoc desemnaţi de părţi, mai întâi Bernard Oxman, care citeşte în engleză, apoi Jean-Pierre Cot, desemnat de noi, care, în franceză, i se adresează doamnei Higgins cu „Doamnă preşedintă”, în loc de obişnuitul „Doamnă preşedinte”. (Era o întreagă dezbatere printre pledanţii francofoni în faţa CIJ, declanşată de cine altul decât de Alain Pellet al nostru, pentru respectarea egalităţii de gen, inclusiv în cadrul atât de conservator al Curţii!) Totul durează cam 15 minute. Apoi îmi dă cuvântul.
Mă ridic, îmi aşez foile pe pupitru, şi încep.
„Madame le président , Messieurs de la Cour, c’est un grand honneur et un vrai privilège pour moi de représenter mon pays devant vous en qualité d’agent de la Roumanie.”
Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta.
(va urma) Sursa: Sa o mai caute ucrainenii… 🙂 Lansarea: In curand!
In “Avanscena si culisele procesului de la Haga. Memoriile unui tanar diplomat”, Bogdan Aurescu pleaca de la experienta negocierilor pentru platoul continental din Marea Neagra si ajunge la pronuntarea Hotararii Curtii Internationale de Justitie cu numarul 100, care acorda Romaniei 80% din suprafata disputata cu Ucraina. O carte-document care merge dincolo de negocieri si de proces pentru a arata emotiile oamenilor care au lucrat pentru acest proiect national.
Lumea văzută de la Bucureşti Scris deVictor Roncea Criză mondială, criză naţională, criză de Cabinet şi, coborând la genunchiul broaştei, criză de organ; organ de Orban, şi el un fel de „os de ardelean“, pardon, „os de liberal“, ca don Pedro de Neulander ot Moskba. „Am stat şi urmăm a sta neturburaţi în faţa unor certe intestine, pe câtă vreme ele nu vor avea ca rezultat de a compromite soarta ţării şi mai mult cum este deja compromisă sau pe câtă vreme negoţierile pentru înlocuirea celor morţi nu vor trece peste cercul partidului aşa-zis liberal. Vom aştepta dar în linişte rezultatul crizei într-un fel sau într-altul, şi atunci numai vom avea a zice şi noi cuvântul nostru. Astăzi, voim a face numai ceea ce s-ar putea numi diagnosis crizei ministeriale, fără a ne preocupa dacă boala este mortală sau cine va fi moştenitorul, în caz de moarte. Spectacolul ce ne este dat a privi este, fără îndoială, din cele mai extraordinare“, scria marele Caragiale într-o cronică de-a sa din „Timpul“ prietenului Eminescu, parcă anticipând reproducerea la nesfârşit a unor asemenea „spectacole extraordinare“. Suntem pe drojdie, asta-i clar. Ţara parcă chiar se sfârşeşte, moare sireaca, neguvernată şi neguvernabilă, răpusă de acea pătură superpusă, identificată de Eminescu, sociologul şi jurnalistul, ca o clasă ocupantă, sugând seva poporului, de undeva de deasupra lui, fără nicio legătură cu rădăcinile neamului. Roşii de ieri, intelectuali, sclavi, politicieni sau oligarhi, sunt astăzi în toate partidele, mai mult sau mai puţin acoperiţi, mai mult sau mai puţin descoperiţi. Aşa şi Organ, pardon, Orban, fiul securistului Orban, căpitanul penal dat afară până şi din Securitate din cauza sadismului cu care îşi tortura victimele anchetate, la Braşov. După ce şefuţul lui, Crin Antonescu, l-a spălat de sânge pe mâini, cu limba, pe Iliescu-KGB, afirmând că „Ion Iliescu este de apreciat pentru că în anii ‘90 nu a pus armata să împuşte oameni în Piaţa Universităţii“, Orban a recepţionat şi interpretat corect mesajul, în cod: e timpul să ne descoperim că, vorba „prostănacului“, „nici noi nu mai ştim câţi suntem“. Câţi securişti prostănaci, să ne-nţelegem. Aşa se explică probabil şi afirmaţia fără de organ de ieri făcută împotriva ministrului de Externe desemnat în Cabinetul Croitoru: „Da’ cine mai e şi Aurescu ăsta?“. Nu, nu era cocoţat pe vreo masă la vreun chef de sectorişti alcoolişti, zdrăngănind din balalaică; era în Parlament, la audierile noilor miniştri, printre care se numără şi diplomatul de carieră, Bogdan Aurescu. Tânărul profesionist este arhicunoscut în România, şi nu numai, pentru îngenuncherea Ucrainei la Curtea de la Haga şi recuperarea zonei de exploatare marină din jurul Insulei Şerpilor (dacă mica stâncă româneasă nu a putut fi redobândită, tot din cauza lui Iliescu-KGB şi a urmaşului său, Constantinescu-SBU). Orban, chiar dacă nu avea organul muncii la el, cânta din guriţă şi el, cum a fost învăţat, pe acordurile patronului KAZ-PNL-GAZ, alt acoperit, care, împreună cu premierul său, descoperit, a încercat să şterpelească şi aceste rezerve naţionale, după ce a făcut dispărut Rompetrolul. Deci, ca să-i răspundem lui Orban: în baza procesului câştigat de Aurescu la Haga, acum, şefii lui mai mari sau mai mititei au o nouă şansă de a vedea grătarul şi gratiile celulei, de pe dinăuntru, odată cu declararea operaţiunii Sterling, mijlocită de angajaţii lui Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu şi Dorin Marian, drept o afacere penală. Tot înainte, vrednici organişti!
“Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o şedinţă de „Bex”, cum îi spunem noi în jargon diplomatic „de Centrală” (adică Birou Executiv, întâlnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). În 3-4 minute sunt în Sala Titulescu.
Stau alături de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul „meu” în procesul de la Haga. Suntem în partea opusă ferestrei mari a Sălii, sub tabloul lui Kogălniceanu, chiar vis-à-vis de fotoliul unde stă de obicei ministrul. Colegii se adună mai greu. Şedinţa începe puţin după 13 şi un sfert. La 13.30 simt că îmi vibrează telefonul. Mă uit: număr de Olanda. Mă cuprinde o uşoară agitaţie. Îi şoptesc lui Cosmin, în dreapta mea: „Cred că mă sună Iriniţa” (e alintul pentru colega noastră de la Haga, consilierul juridic din Ambasada României şi punctul de contact cu Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Irina Niţă). „Or fi decis în sfârşit data pronunţării.” De ceva vreme aşteptam, practic în orice moment, această veste, căci după socoteala noastră hotărârea ar fi trebuit pronunţată înainte de 5 februarie 2009, data la care mandatul actualului preşedinte al CIJ ar fi urmat să ia sfârşit.
Nu pot să răspund – suntem în plină şedinţă cu ministrul. Telefonul mobil mă frige, îl învârt între degete, fără să-l mai pun la loc. După un minut şi ceva, simt sosirea unui mesaj, pe care îl păstrez şi acum în telefon. E de la Iriniţa: „Hot e 3 feb ora 10.”
I-l arăt şi lui Cosmin, care tresare. Apoi îl informez pe ministrul Diaconescu. Ne uităm unii la alţii, un pic emoţionaţi, iar ministrul ne încurajează: „Asta e! Să vedem ce iese. Aţi făcut tot ce se putea.”
Preludiul
Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic. Eram referent relaţii II (ceea ce este mai puţin decât un ataşat) la Direcţia Juridică şi Tratate sau DJT, cum se chema atunci. Intrasem în minister de exact 6 luni, după ce „luasem” două concursuri succesive de admitere: unul fusese anulat din motive pe care nu le-am aflat niciodată oficial, iar în urma celui de-al doilea fusesem încadrat referent, deşi concurasem pentru un post de ataşat.
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.
Negocierile româno-ucrainene dintre 2001 şi 2004
Ultima rundă a negocierilor a avut loc în perioada 8-9 septembrie 2004. Mi-o amintesc foarte bine, pentru că 9 septembrie este ziua mea de naştere. Împlineam 31 de ani.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegaţiilor şi a 34-a rundă, dacă adunam şi rundele de experţi, în cei mai bine de şase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă şansă soluţiei bilaterale. Am trecut în revistă toate opţiunile, am reluat prezentarea metodei de delimitare – de altfel, metoda Curţii. Am făcut chiar o ultimă încercare, într-un tête-à-tête cu dl. Moţic, cu harta în faţă, să ajungem la o linie de compromis. Totul în zadar. Era clar şi reconfirmat că negocierile eşuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moţic mi-a zis, vesel, că mă aşteaptă la Kiev: „See you in Kiev” – era rândul nostru să ne deplasăm în Ucraina pentru următoarea rundă, conform cutumei procedurale a alternanţei negocierilor. I-am răspuns: „See you in Court!” . Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curţii, deşi această opţiune a noastră fusese enunţată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. Şi anunţată oficial de către Guvern cu doar două săptămâni mai devreme.
A fost, însă, exact aşa cum i-am zis.
Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.”
Avanscena şi Culisele Procesului de la Haga. Memoriile unui tânăr diplomat
Bogdan Aurescu
145 x 220 mm, 256 pagini, ISBN 978-973-567-691-9
Romania a caştigat in Procesul cu Ucraina 79,34% din zona disputată in Marea Neagră (9.700 km2 din 12.200). Citind cartea celui care a condus echipa ţării noastre in acest litigiu, diplomatul Bogdan Aurescu, vă veţi familiariza cu negocierile incepute incă din epoca sovietică şi terminate pe 3 februarie 2009, cand Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin Hotărarea cu numărul 100, ne-a dat caştig de cauză. Ii veţi cunoaşte pe cei care au alcătuit echipa Romaniei (chiar şi prin intermediul fotografiilor, majoritatea inedite), dar şi munca lor plină de devotament şi profesionalism. Veţi afla cum s-au organizat, cum şi-au pregătit pledoariile, dar şi cum au reacţionat ucrainenii. Veţi fi părtaşi la emoţiile lor, dar şi la intamplări de culise. Textul este insoţit de un variat material documentar – fotografii, grafice, hărţi, chiar caricaturi, care il completează in mod fericit.
March 22nd, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
