„Rareori se întâlneşte în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntaşi legionari, căzuţi pe frontul spaniol… Această ultimă şi fatală încercare – plecarea în Spania – şi-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credinţă şi eroism creştin. Nici cea mai aspră morală omenească nu-i silea să se jertfească; pentru că tinereţea lor fusese o jertfă continuă şi fanatismul lor creştin şi naţionalist fusese de nenumărate ori încercat. Semnificaţia morţii lor trece, deci, deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret.” – Mircea Eliade
Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii.
Pr. Constantin Galeriu: “Biserica Ortodoxă Română are datoria sacră ca eroii Neamului jertfiţi pe altarul Crucii – iar printre aceştia un loc de frunte îl ocupă, desigur, Ion Moţa şi Vasile Marin – să fie pomeniţi împreună cu Sfinţii.”
Foto: Daniel Siegfriedsohn din lucrarea “Kampf und Sieg – Luptă şi Victorie” de la Arhivele Nationale ale României
In Memoriam Parintele Dumitru Staniloae (16 noiembrie 1903 la Vlădeni, Codlea/Braşov – 5 octombrie 1993, Bucuresti – inmormantat la Cernica)
La data arestarii, pentru apropierea sa de trecut fata de elita “gandirista” a Miscarii Legionare, conform Fisei matricole de la incarcerare, a fost declarat ca atare – LEGIONAR
Cititi de la Romania Uneste-te si revista Veghea un interviu la fel de extraordinar ca si fotografiile de mai sus, realizat de Crina si Florin Palas cu Teologul Absolut:
Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.
Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…
Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.
Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.
Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.
Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.
Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.
Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Noi suntem protolatinitatea
Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
Astazi, 2 aprilie 2013, a trecut la Domnul Nicolae Rosca (1921-2013), conducator al Fundatiei George Manu si revistei “Permanente” si fost membru al conducerii Comunitatii Romanilor din Spania, o pagina de istorie a Miscarii Legionare din exil apropiate de Horia Sima si secretar al organizatiei, reintors in tara dupa 1990. Considerat continuatorul lui Mircea Nicolau, dupa trecerea la cele sfinte a fostului detinut politic cu 22 de ani de temnita grea, in decembrie 2011, constanteanul Nicolae Rosca a fost si “sufletul comemorării anuale a martirilor Moţa şi Marin ţinută în fiecare mijloc de ianuarie la Majadahonda, lângă monumentul înălţat pe locul jertfei lor” (foto din 2011), dupa cum se arata in necrologul alcatuit de Fundatie. Apropiatii anunta ca inmormantarea va avea loc Joi, 4 aprilie, la orele 12.00, la Cimitirul Central din Constanta, dupa slujba de la Biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril.
Mircea Eliade: “Destinul i-a ales pe ei ca sa marturiseasca; sa arate celorlalti seninatatea pe care ti-o da credinta, sensul crestin si eroic pe care il capata viata atunci cand esti gata in orice clipa sa renunti la ea.”
Constantin Noica: “Spiritul de jertfa e esentialul, spune Mota. Spiritul de jertfa e masura crestinatatii noastre, adauga el. Si n-o spune numai: o si face.”
Parintele Staniloae: “Jertfa acestor doi baieti viteji are semnificatia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul roman. (…) Aceasta fapta de jertfa suprema pentru crestinism a lui Ion Mota si Vasile Marin a meritat sa fie cinstita – destul de tarziu, la trei ani de la inlaturarea comunismului – printr-un parastas prin care sa se pomeneasca sufletele celor doi martiri ai Crucii si sa se atraga atentia poporului nostru asupra semnificatiei majore a acestei jertfe”.
Parintele Galeriu: “Biserica Ortodoxa Romana are datoria sacra ca eroii Neamului jertfiti pe altarul Crucii – iar printre acestia un loc de frunte il ocupa, desigur, Ion Mota si Vasile Marin – sa fie pomeniti impreuna cu sfintii.”
Nicolae Iorga: Doi băieţi viteji
“Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii.
Când, în zilele din urmă, îndepărtam ştirile de o monotonie desăvârsită, în ciuda măcelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarnă, acolo în nenorocita Spanie, nu ne gândeam că între aceia care şi-au dat viaţa luptând pentru cauza cea bună erau şi aceşti doi fii ai ţării noastre.
Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit, pentru că altfel rămâne celălat entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur, încălziţi de o ideie căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decât să facă în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce totdeauna bine, să meargă acolo unde nu sunt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii pentru ce crede el că e sfânt şi mare. Şi-au căzut.
Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună care s’a abătut asupra depărtatului pământ latin unde se varsă sânge din toate rănile unui nobil neam. Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că pentru aceasta au curs câteva picături din sângele scump al tineretului nostru.”
Nicolae Iorga – articol publicat în revista “Lumea nouă”, nr. 1, 1937, in memoriam moartea eroilor survenita la 13 ianuarie 1937
“Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii.
Când, în zilele din urmă, îndepărtam ştirile de o monotonie desăvârsită, în ciuda măcelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarnă, acolo în nenorocita Spanie, nu ne gândeam că între aceia care şi-au dat viaţa luptând pentru cauza cea bună erau şi aceşti doi fii ai ţării noastre.
Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit, pentru că altfel rămâne celălat entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur, încălziţi de o ideie căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decât să facă în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce totdeauna bine, să meargă acolo unde nu sunt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii pentru ce crede el că e sfânt şi mare. Şi -au căzut.
Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună care s’a abătut asupra depărtatului pământ latin unde se varsă sânge din toate rănile unui nobil neam. Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că pentru aceasta au curs câteva picături din sângele scump al tineretului nostru.”
Nicolae Iorga – articol publicat în revista “Lumea nouă”, nr. 1, 1937
Dacăstatul spaniol a ridicat în anul 1970 un impunător monument în memoriamartirilor anticomunişti Ion Moţa şi Vasile Marin la Majadahonda,autorităţile locale din Orăştie au profanat în 2004 troiţa închinatăacestora fără acordul finanţatorului monumentului. Troiţa a fost ridicată la Orăştie în anul 2004, oraşul natal al luiIonel Moţa, în curtea Catedralei Ortodoxe “Sfinţii Arhangheli Mihail şiGavril”. Monumentul, donat de către Viorica Marinca, a fost sculptat decătre meşterii Ioan şi Teodor Bârsan şi instalarea acestuia a fostfinalizată în data de 9 octombrie 2004. Ca fapt divers, chiar CatedralaOrtodoxă din municipiu a fost construită după un plan al arhitectuluiGeorge Cristinel, 13 cuiburi legionare din jurul Orăştiei participândvoluntar la ridicarea lăcaşului de cult a cărui temelie a fost pusă în1936 la iniţiativa protopopului Ioan Mota, tatăl lui Ion (Ionel) Moţa. Troiţa profanată la ordinul primarului PD-ist, Iosif Blaga Cu toate că primăria municipiului Orăştie nu a avut niciun aportfinanciar la instalarea troiţei, la doar o zi după instalarea acesteiacâţiva angajaţi ai primăriei acţionează la ordinul primarului PD IosifBlaga şi profanează monumentul, acoperind cu o placă de lemn numelecelor doi martiri. Mai mult, în data de 4 noiembrie 2004, fără aînştiinţa finanţatorul proiectului sau a anunţa reprezentanţiiProtopopiatului Orăştie, angajaţii primăriei înlocuiesc cu totul placacu textul de pe troiţă. Astfel, textul “În memoria eroilor martiri IonMoţa şi Vasile Marin, căzuţi în apărarea lui Hristos, 13 ianuarie 1937,Pe veci pomenirea lor!” a devenit, cu doar 4 zile înainte deinaugurare, “În memoria eroilor neamului, Dumnezeu să primească jertfalor!”. Gestul de profanare nu a fost justificat de către primarul IosifBlaga, unul dintre primari postdecembrişti cu cele mai longevivemandate. În data de 8 noiembrie 2004, de ziua Sf. Arhangheli Mihail şiGavril,troiţa a fost inaugurată cu noul text, spre surprindereadonatorului acestui monument, dna. Viorica Marinca. Spaniolii au cofinanţat şi sprijinit ridicarea unui impunător monument la Majadahonda În 1970, în prezenţa comandantului Mişcării Legionare Horia Sima,guvernul spaniol a cofinanţat, alături de legionarii aflaţi în exil,construirea la Majadahonda a unui monument în memoria martirilor IonMoţa şi Vasile Marin, cei doi comandanţi legionari care au murit pefront în războiul civil din Spania în data de 13 ianuarie 1937. Cei doicomandanţi se oferiseră să ajute voluntar trupele generalului Franco,care se aflau în conflict cu brigăzile comuniste. Ştirile din presatimpului, care descriau oribilele execuţii ale preoţilor catolici şidărâmarea bisericilor de către luptătorii comunişti, au determinatformarea în România a unei echipe de 8 fruntaşi legionari determinaţisă lupte în Spania pentru o Europă unită sub creştinism. Restul de şasemembri supravieţuitori ai echipei au fost rechemaţi în ţară dupămoartea lui Moţa şi Marin, deoarece liderul Gărzii de Fier, CorneliuZelea Codreanu, nu mai dorea să rişte pierderea conducătorilororganizaţiei pe frontul spaniol.
Sambata aceasta, la Biserica Ilie Gorgani, are loc un parastas pentru luptatorii legionari Ion Mota si Vasile Marin, cazuti in urma cu 72 de ani pe frontul anticomunist din Spania. In seria manifestarilor de 13 ianuarie, duminică, 11 ianuarie 2009, orele 15,oo, va fi lansata in cadru festiv culegerea de articole ale liderului legionar Ion Mota, intitulata “Cranii de lemn”. Apărută pentru prima data in România dupa 68 de ani, lucrarea va fi lansata la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu – Piata Universitatii, peste drum de Biserica Colţea), ocazie la care vor vorbi pe marginea subiectului cartii si personalitatii autorului, dl prof. univ. dr. Cosmin Dumitrescu si dl prof. Mircea Nicolau, presedintele Fundatiei “George Manu” (https://www.fgmanu.net/). Participantii vor putea urmări proiectia documentarului “Mota si Marin, in apararea civilizatiei europene”, realizat de Editura Sânziana (https://sanziana2007.blogspot.com/). Intrarea este libera, transmite Fundatia “Profesor George Manu”, care comemoreaza anual jertfa luptatorilor romani din Spania. Redau mai jos un articol aparut in presa la 70 de ani de la moartea celor doi luptatori anticomunisti.
La ceremonia anuala de la Majadahonda au luat parte vechi luptatori nationalisti exilati dupa 1948 si camarazi din mai multe tari
Legionarii Mota si Marin comemorati in Spania
Vechi luptatori nationalisti exilati dupa 1948, fosti detinuti politici din Romania, dar si multi tineri au comemorat, la Madrid, 70 de ani de la moartea romanilor Ion Mota si Vasile Marin, inrolati in armata nationala din Spania, in lupta cu brigazile comuniste. In 13 ianuarie s-au implinit 70 de ani “de la jertfa profetica a legionarilor Ion Mota si Vasile Marin, plecati sa lupte in Spania pentru apararea Crucii in fata amenintarii bolsevice”, se arata intr-un comunicat remis, marti, agentiei Mediafax, de catre Fundatia “Profesor George Manu” si retransmis presei. “Se poate spune, fara a gresi, ca acest gest a fost unul deschizator de drumuri. Peste Romania au trecut decenii de framantari si suferinte. Acum s-a ajuns intr-un punct care pune o noua pecete, inca una, pe adevarul credintei si al luptei lor. Gestul recent al Romaniei de a condamna in mod oficial comunismul drept un sistem si o ideologie criminala va ramane in istorie (dincolo de amanuntele sale pe alocuri imperfecte) cu o valoare unica de simbol. Si, tot in vremea din urma, majoritatea covarsitoare a romanilor se solidarizeaza in jurul icoanelor, intuind ca atacurile perverse impotriva prezentei lor in spatiul public pot avea pe termen lung consecinte dezastruoase pentru identitatea noastra nationala si spirituala”, se arata in comunicat.
Apelul figurilor legendare
Amintirea jertfei lui Ion Mota si Vasile Marin s-a comemorat ca in fiecare an si la Majadahonda, langa monumentul inaltat pe locul unde ei au cazut fulgerati de obuzele rosii. In acest loc de pelerinaj devenit deja traditional s-au adunat din nou, sambata, legionari din mai multe tari, nationalisti crestini spanioli si un numeros public. Slujba parastasului a fost oficiata de doi preoti, apoi a urmat discursul “camaradului” Radu Popescu, dupa care Blas Pinar, liderul formatiunii nationaliste Frente Espagnol, a sustinut o cuvantare.Totodata, s-au intonat imnurile “Sfanta tinerete legionara” si “Cara al sol”, s-a dat onorul si s-a facut apelul figurilor emblematice ale Miscarii Legionare: Ion Mota si Vasile Marin, cei comemorati cu acest prilej, precum si Corneliu Zelea Codreanu si Horia Sima. La finalul manifestarii, grupul legionarilor adunati in jurul crucii din fata monumentului a intonat acordurile “Imnului legionarilor cazuti”.
In apararea Crucii
In urma cu 70 de ani, “o mana de legionari romani” plecau sa lupte in Spania impotriva comunismului. Prin aceasta ei urmau cu “fidelitate linia de rezistenta anticomunista a Capitanului lor, Corneliu Codreanu, pe ambele planuri: cel al actiunii si cel spiritual”. “Au plecat pentru ca se tragea cu mitraliera in obrazul lui Christos”. Iar Ion Mota avea sa scrie intr-unul din articolele sale trimise de pe front: “Sa nu lasam urmasilor nostri o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mainii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata in care vor fi pierdut pe Christos! Iar pentru aceasta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!”, se arata in comunicat. Romanii “care se solidarizeaza in jurul icoanelor, atacate astazi cu mijloace mult mai rafinate decat mitralierele anilor ’30, dar nu mai putin primejdioase”, urmeaza, poate fara sa o stie, indemnul “la icoana!” al aceluiasi Ion Mota. “O fac calauziti de un instinct inca sanatos si de constiinta inca vie a identitatii noastre ca neam. Cu toate acestea, suntem atat de departe de ceea ce ar trebui sa fim! E suficient sa ne uitam in jur, pentru a vedea ca mizeria morala e parca mai mare decat oricand. Evenimentele recente ne arata ca mai avem doar un instinct de conservare intact si intuitia de unde ne poate veni mantuirea”, noteaza fundatia citata. (Mediafax)
January 13th, 2015 
VR 
MĂRTURISITORII:
Posted in 
Tags: 
