Posts Tagged ‘Nae Ionescu’

Nae Ionescu: De ce sufera Iuda, de doua mii de ani. “Cain”* Tismaneanu, tu nu simti că te cuprinde frigul si întunericul?

February 21st, 2011 VR 9 Comments »

Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.

Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.

Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.

Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?

(more…)

Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , 9 Comments »

Nae Ionescu – După 70 de ani

May 27th, 2010 VR No Comments »

Autor: Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu • Rubrica: Restituiri • Mai 2010

Valeriu Rapeanu

Dacă n-a trecut cu totul neobservată, cea de-a şaptezecea aniversare de la încetarea din viaţă a lui Nae Ionescu nu a avut nici pe departe ecoul pe care această personalitate, care continuă să intrige, îl merită cu prisosinţă, deoarece el reprezintă una din prezenţele de primă însemnătate ale vieţii sociale şi culturale româneşti. Prilejul pentru o analiză temeinică şi o clarificare a demersului său cultural şi a rolului pe care l-a jucat în societatea românească interbelică nu trebuia ratat, deoarece, acum, Nae Ionescu este fie adulat, în lipsa oricărei opinii critice, fie respins cu epitete proprii perioadei de dinainte de 1990.

Prin hotarele calendaristice ale existenţei sale, prin demersurile sale, prin parcursul său, el rămâne unul din intelectualii ce au definit epoca dintre cele două războaie mondiale, după cum epoca şi-a pus amprenta asupra traiectoriei lui.

Ca şi alţi intelectuali din generaţia sa, născuţi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Nae Ionescu a resimţit influenţa gândirii şi acţiunii lui N. Iorga. Extemporalul, sau lucrarea de clasă, care a stârnit spaima profesorilor de la Liceul din Brăila, dovedea că tânărului de nouăsprezece ani nu îi erau străine lecturile din N. Iorga. Va fi eliminat „din şcoală până la finele anului fără drept de a se înscrie în altă şcoală, dar cu drept de a repeta clasa în această şcoală”. (Dora Mezdrea, Bibliografie Nae Ionescu, p. 11).

Nu putem să nu observăm aici o ciclicitate în destinul lui Nae Ionescu, în sensul că intrarea sa în viaţa matură începe printr-o eliminare, iar peste treizeci de ani, plecarea din viaţa pământească era consecinţa unei canonade de excluderi: de la catedră, din presă, de oriunde cuvântul său s-ar fi putut face ascultat. Dacă timp de 18 ani a fost profesorul adulat, iar în 1934 era considerat de N. Iorga „unul din marii maeştri ai scrisului gazetăresc”, ambele căi prin care s-a exercitat influenţa sa dintre cele două războaie i-au fost interzise simultan, începând cu mijlocul anului 1938.

Ziarul „Cuvântul” a fost suspendat mai întâi în primele zile ale lui ianuarie 1934, ca după o foarte scurtă reapariţie (21 ianuarie – 16 aprilie 1938) să urmeze o nouă interzicere, ce avea să încheie cariera publicistică a lui Nae Ionescu. La 10 iulie 1938, Nae Ionescu „este suspendat din învăţământ pentru o perioadă de doi ani”. „Suspendare” era de fapt termenul eufemistic pentru excludere.

De aceea, putem spune că aceşti ani au fost pentru Nae Ionescu anii „agoniei morale”, ca să parafrazăm celebra formulă a lui George Călinescu din Viaţa lui Eminescu. Numai că, spre deosebire de Mihai Eminescu, Nae Ionescu a trăit aceşti ani într-o deplină luciditate, asistând neputincios cum primeşte lovitură după lovitură.

Apoi, i se ia libertatea. Paisprezece luni, între 8 martie – 21 decembrie 1938 şi 13 ianuarie – 2 iunie 1939, Nae Ionescu îi petrece într-un lagăr de concentrare. Până la 12 octombrie 1939, a avut domiciliu obligatoriu la locuinţa sa.

(more…)

Posted in Analize, Documentare, Top News Tags: No Comments »

72 de ani de la uciderea lui Octavian Goga, asemenea asasinarii colegilor lui de generatie Nae Ionescu si Liviu Rebreanu. Goga despre mostenirea ostasului Eminescu: A biruit crezul lui

May 8th, 2010 VR 1 Comment »

“Eminescu este şi va rãmâne cea mai strălucită încarnatie a gcniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbănzile ei îi apartine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dârâmare şi tot avântul de recladire tâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralitătii nationale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tărziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simtit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atătea stăpăniri vitregi.

A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într’o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea “veche şi înteleaptă” a tuturora. Un proverb din muntii Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmicã din Gorj, toate îşi dau întâlnire in atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unitătii. El a fixat mai întăi, şi de un caracter definitiv, tablele legii in graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult; e părintele ideologiei nationale moderne in evolutia noastră.

E cel dintâi roman al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până in glesne in pământul strămoşesc.

Mai mult ca oricare altul, el a crezut in neam; l-a simtit in adâncime, l-a înteles in misiunea lui istorică. Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de “scripturile bătrâne”, i s’a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epoeea dela o mie patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Cititi “Doina” lui, căntecul năzuintelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentrucă politica natională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în traditiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai lummos doctrinar decât pe poetul “Luceafărului”.

Oricât ar fi dispuse mintile simpliste să creadă ca jocul realitâtilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesitătilor nationale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere.

Cititi articolele lui şi veti vedea că stati in fata unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie natională.

Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.

O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”

Octavian Goga, Ministrul Culturii Romaniei Mari, la dezvelirea primului monument Eminescu de peste munti, la Sannicolau Mare, 1925

Vezi si Mircea Goga: “I-au grabit asasinarea”

Posted in Documentare Tags: , , , , , 1 Comment »

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu? Petre Tutea si Petre Pandrea evoca pista otravirii profesorului nationalist de catre agentii lui Carol al II-lea si ai nefastei Elena Lupescu

March 20th, 2010 VR 5 Comments »

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea (in foto cu amanta sa, Elena Lupescu). Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea. (Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Tutea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capat vietii lui Nae Ionescu. Inca un element socratic in biografia sa. Iata cum se reflecta vestea mortii lui Nae Ionescu in jurnalul Regelui Carol al II-lea: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”.

“Ralierea” de care pomeneste regele in jurnal ar fi fost una in jurul sau a legionarilor internati in lagarele infiintate pentru ei in 1938. Trecuse si Nae Ionescu, dar si Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc. In 1930, anul in care urcase pe tron, Carol al II-lea ii oferise lui Nae Ionescu postul de director al Sigurantei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de fata cu cativa apropiati: “Siguranta!… Ca si cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!”. Oferta regelui arata insa increderea sa in Nae Ionescu, care, naivitate proprie intelectualului – Argetoianu il numea “eternul iluzionist” -, isi inchipuia ca regele nu se va dispensa niciodata de el.

Cumpana

(more…)

Posted in Top News Tags: , , , 5 Comments »

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

March 20th, 2010 VR 4 Comments »

Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar”, pãstrate în arhiva familiei.

(more…)

Posted in Analize, Documentare Tags: , , , 4 Comments »

Despre cum a murit ca un martir Mircea Vulcanescu si caderea catolicismului cu marturisitorul Nicolae Purcarea, fost detinut politic

December 11th, 2008 VR 1 Comment »

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor, înţeleg bine ce vreau să spun.

Poeziile lui Gyr erau hrană spirituala pentru noi

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
Mircea Vulcănescu a murit ca un martir
F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc
F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare
F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.
F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Catolicismul este într-o cădere abruptă
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.
F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.
Surse:
Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate – https://www.veghea.ro/
Romania, uneste-te – https://vlad-mihai.blogspot.com/
Posted in Uncategorized Tags: , , , , , , 1 Comment »

Datoria de a mărturisi adevărul

July 14th, 2008 VR 1 Comment »

– Nae Ionescu în actualitate –

Nu mai înţeleg nimic. În aceeaşi vreme în care Sinodul se aduna pentru a redacta comunicatul prin care eu eram ameninţat cu excomunicarea, un mem­bru al aceluiaşi Sfânt Sinod îmi trimitea una din lucrările sale, cu „dedicaţia”: „D-lui Profesor Nae Ionescu, curagiosul soldat al Ortodoxiei”. Eu nu sunt, evi­dent, răspunzător de ceea ce crede Prea Sfinţitul despre mine. Imi închipui însă că această manifestaţie de apreciere – şi, vă rog să mă credeţi, mai sunt şi altele, de la alţii – ar fi putut să aibă un ecou şi în şedinţa Sinodului, în care s-a arun­cat împotriva mea ameninţarea anatemii.

Eu nu păstrez „documente”, dar tare mă tem că tot aş mai găsi, rătăcită prin hârtiile mele, una din multele telegrame de mulţumire şi felicitări cu cari m-au cinstit mai mult decât unul din înalţii prelaţi.

Şi atunci, mă întreb: ce rost au toate aceste întâmplări? Ce legătură este între mărturisirile de prietenie şi pasivitatea absolută faţă de ameninţarea Sfântului Sinod? Evident, nici una. Dar tocmai de aceea lucrul e semnificativ.

Semnificativ, nu, Doamne fereşte, din cauza persoanei mele. Veţi binevoi a concede că nu e nici un fel de falsă modestie dacă socotesc persoana mea ca irelevantă în tot ceea ce se întâmplă. (Pe această cale nu pot urma doară pe vlă­dica Neculai de la Sibiu!) Dar întâmplarea e semnificativă pentru că ea repetă o atitudine puţin simpatică a sinodalilor: lipsa de curaj.

În definitiv, sunt şi oameni de ispravă, creştini dreptcredincioşi, în Soborul Bisericii româneşti. Numai că nu au curajul să se manifeste cum trebuie. Ei îşi spun părerea, se îndurerează sincer de rătăcirea celorlalţi – şi tac. Cel mult dacă se dau deoparte ca să nu mai fie părtaşi la o călcare a legii.

Numai atât? E puţin. Datoria unui creştin e să mărturisească adevărul. Cu orice primejdie. „Martir” se derivă, de altfel, tot din „martor”. Curajul acesta al mărturiei adevărului, chiar cu preţul martirajului, lipseşte cu desăvârşire ierar­hilor noştri celor buni. Ei uită că Apocalipsa spune: „Şi îi voi scuipa pre ei din gura mea, fiindcă au fost căldicei”.

Şi mai uită un lucru: că bunătatea lor este, în orice caz, un ghimpe în ochiul celor răi; şi că, până la sfârşit, dacă nu se apără şi dacă nu apără Biserica, tot la mănăstire – coborâţi din scaun – vor sfârşi.

Dar, atunci, de ce să nu rişte a cădea din scaun mărturisind adevărul? Şi-ar mântui cel puţin sufletul; pe când aşa…

Evident însă, nu poţi impune nimănui să fie erou.

Multumesc prietenilor care mi-au trimis acest text!

Posted in Uncategorized Tags: , 1 Comment »
Newer Entries »
Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More
RSS FeedAbonare RSS
Roncea.ro pe TwitterRoncea.ro pe Twitter

  • Featured Video

  • Ads

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova