May 21st, 2015 
VR 
Astăzi, 21 Mai, de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, s-a înfăptuit sfinţirea monumentului celor 250.000 de romani jertfiţi la Cotul Donului în 1942, în Marele Război îndreptat împotriva bolşevismului ateu şi pentru Reîntregirea Naţională, ne informează Victor Dogaru, care ne oferă şi fotografia de mai sus.
În frumoasa imagine de la evenimentul de dezvelire a Troiţei îi avem, de la stânga la dreapta, pe domnul General (r) RADU THEODORU (92 de ani, autorul celebrelor carţi “România ca o pradă” şi “Urmaşii lui Attila” – PDF), în costum naţional pe unul dintre ultimii supravieţuitori ai bătăliei de la Cotul Donului, ION NICĂ PAIU (95 de ani) şi pe General (r) dr. FLORIAN TUCĂ (87 de ani, cunoscut istoric militar).
Iniţiativa ridicării primului monument comemorativ în memoria ostaşilor români morţi la Cotul Donului aparţine inimosului şi neobositului general Radu Theodoru, fiind susţinută de Părintele Arhimandrit Mihai Muscariu de la Sfânta Mănăstire Comana, cât şi de alţi patrioţi. Dezideratul final este înălţarea unei Troiţe chiar pe locul bătăliei, unde pe locul de veci al atâtor români nu se află ridicată nici măcar o cruce.
Detalii, pe site-ul realizat de Emilian Stoenică, CotulDonului. Acţiunea domnului General Radu Theodoru a fost inspirată de lucrarea “Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare” (Chişinău, 2012) promovată de energicul cercetător basarabean dr. Vasile Şoimaru şi la Bucureşti şi realizată de acesta împreună cu Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea şi Roxana Iorgulescu-Bandrabur, la 70 de ani de la bătălia împotriva duşmanului bolşevic.
În continuare redăm un fragment emoţionant din acestă lucrare, extras din capitolul IV al cărţii, intitulat „Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească…” şi semnat de învăţătorul Gheorghe Pârlea. Reportajul a fost realizat în vara lui 2012 în două sate din judeţul Iaşi.
Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!
„Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru dintre ei trăiesc, cu privilegiul unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.
În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.
Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. «Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc: Trei, Doamne, şi toţi trei!», ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: «Dar să ştiţi, măi băieţi – între «băieţii» cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani – că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: Trei, Doamne, şi toţi trei!». Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului: Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns, ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. «Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …». De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne pună în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: «Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!». (Sursa: Historia)
Info: Roncea.Ro: Foto: Victor Dogaru
Posted in 
Tags: 
