Andrei Pleşu a acordat un interviu unui ziar cu nume greu, în care semnează azi numai gîgîlici, mişcotei, codobaturi. Ucenicul lui Noica povesteşte că a văzut, pe vremea cînd mişca hîrtiile la CNSAS, o notă a lui Băsescu dată la Securitate. Marinarul se „zgîriase” cu alt vaporean şi a narat momentul de vitejie în felul următor: „în ziua cutare, am făcut cutare, cutare subaltern a sărit la bătaie. S-a întîmplat cutare şi cutare. Chestia asta m-a plictisit foarte mult. Simplul fapt că acum trebuie să stau să scriu chestia asta mă enervează foarte tare”. Sînt două posibilităţi. 1) Băsescu e şmecher adevărat şi are un curaj nebun. 2) Era prea mare în aparat şi i se rupea de securiştii mici. Cunosc bine Constanţa şi ştiu că, atunci cînd se întorceau din voiaj, comandanţii raportau spăşiţi ce au făcut, cu cine s-au întîlnit, cum au mers contrabanda şi curvăsăreala. Bingăneau toţi, mai puţin Băsescu. De ce îşi permitea să sfideze, cine îi îngăduia să fie arogant, habar n-am. Sau doar bănuiesc. N-am vreun interes să-l gîdil cu encomioane pe Băsescu. Nici nu cred că a auzit de mine, fiindcă are ca unică lectură agenda telefonului celular. Un amănunt esenţial — hinghereşte lumea cu DNA-ul — şi altul minor — l-a pus pe Patapievici la ICR — chiar mă obligă să nu intru în sfera omagiului băsescian. Dar îl prefer oricînd unui gargaragiu depedent financiar precum Crin Antonescu, acel profesoraş care s-a distins pe vremea lui Ceauşescu predîndu-le copiilor de ţărani istoria falsificată a României.
„Mulţi dintre noi ne-am simţit minoritari în propria ţară”, a insistat Gabriel Liiceanu. „Aş fi vrut ca pe vremea aceea să fi deschis mai mulţi gura şi să fi spus că se simt minoritari”, a replicat Herta Müller, urmată de un ropot de aplauze (video în baza materialului).
CONFERINTA HERTA MULLER. Schimb acid de replici între scriitoare şi filosof, la Ateneul Român
În dialogul cu Gabriel Liiceanu de la Ateneu, Herta Muller a criticat intelectualii români, acuzându-i de falsă rezistenţă şi pasivitate în timpul comunismului.
Înainte de primirea Premiului Nobel, vizitele Hertei Müller în România treceau aproape neobservate – în 2009, scriitoarea a participat în România la un eveniment de provincie, Festivalul de Literatură „Oskar Pastior” de la Sibiu, iar ecourile abia de au trecut graniţele judeţului. Nobelul a schimbat însă radical percepţia publică asupra scriitoarei. Vizita de luni seara a stârnit un interes incredibil în rândul publicului bucureştean, care s-a înghesuit să intre în clădirea Ateneului. O altă mulţime de oameni încerca să facă rost de o invitaţie; la 19.30, la o oră după debutul evenimentului, oamenii mai negociau cu portarii din spatele uşilor încuiate un eventual acces. Cei care au avut norocul să se afle în sală au asistat la una dintre puţinele dezbateri autentice, fără mănuşi, pe subiectul complicităţii intelectualilor cu dictatura.
Herta Müller îi spune lui Gabriel Liiceanu că ea nu este scriitoare, doar o obligă cuvintele să exprime gândurile, “Dar aici sunteţi…” zice gazda. “Scriitoare sunt doar când sunt singură cu mine. Aici sunt la circ”. Hohote de râs.
În dialogul dintre Herta Müller şi filosoful Gabriel Liiceanu, mărul discordiei a fost angajamentul politic inconsistent al intelectualilor români în comunism, care, chiar dacă au refuzat să laude şi să sprijine sistemul, nici nu au îmbrăţişat vreo formă deschisă de protest politic.
Pentru Liiceanu, elita intelectuală s-a opus sistemului refuzând să-şi „prostitueze cuvintele” şi să scrie cărţile propagandistice pe care regimul le vroia: „Unii dintre noi am avut naivitatea să credem că aveam un angajament politic. Dar acum aflăm de la dvs. că acest mod de a nu ne prostitua cuvintele a fost prea puţin, că el nu a fost un angajamant politic, ci un vinovat apolitism”. Răspunsul Hertei Müller a venit sec, sprijinit pe comparaţia cu ţările din centrul Europei, unde s-au înregistrat mişcări de protest chiar şi în sânul Bisericii şi unde „au fost mai mulţi oameni care au spus ceva împotriva regimului. În România, dacă vrei să vorbeşti de dizidenţă, nu ai ce să spui, decât, eventual, că nu a fost dizidenţă organizată. Radu Filipescu, preotul Calciu, Paul Goma au fost lăsaţi singuri, cine i-a sprijinit? Protestatarii au fost prea puţini şi cine şi-a ridicat capul a fost lăsat singur”.
Concluzia scriitoarei este necruţătoare: rezistenţa prin cultură a intelectualilor este vorbă în vânt („când eu am avut probleme cu dictatura, cei mai mulţi au tăcut”), iar duritatea dictaturii în România se datorează şi intelectualităţii care s-a refugiat în cultură, păstrându-şi astfel o foarte confortabilă neutralitate politică. „Ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin, n-am ce să spun. Este o modalitate de a rămâne onest personal, să nu te murdăreşti, dar nu a fost ceva împotriva dictaturii, care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti. Dacă ar fi fost foarte mulţi care să deranjeze această dictatură, ea nu ar fi putut să se facă tot mai sinistră. Până la urmă, nimeni din Est nu a umblat cu maşina de scris la poliţie ca noi, care trebuia să obţinem permis pentru folosirea ei”, a observat câştigătoarea Nobelului făcând referire la faptul că scriitorii trebuiau să-şi înregistreze maşinile de scris pentru a putea fi identificaţi în cazul în care ar fi apărut manifeste sau scrieri subversive în regim de samizdat.
Scriitorii s-au enervat pe sistem „în sinea lor”
Replicile care au urmat acestui dialog spun multe despre cât de puţin conciliabilă este poziţia celor doi oameni de cultură: „Dumneavoastră aţi fost (să vă înregistraţi maşina de scris – n.r.)?”, a întrebat filosoful. „Da”, a răspuns Herta Müller. „Eu n-am mers”, a contraatacat Liiceanu. „Oh, sunteţi dizident”, l-a ironizat scriitoarea. „De ce aţi mers?” „Ca să folosesc maşina de scris fără să mă aresteze”. „ Trebuia să fiţi dizidentă şi să vă asumaţi riscul, să nu vă lăsaţi umilită în felul acesta.” „Da, dar vedeţi, n-am fost. Poate nici n-am fost dizidentă, pe când alţii au fost, cei care şi-au scris cărţile cu limbaj curat (necontaminat cu propagandă – n.red.)”.
Înţepăturile şi contrele au fost prezente pe toată durata dezbaterii – când povesteşte despre situaţiile umilitoare în care te punea regimul comunist, Gabriel Liiceanu remarcă, ironic, „asta ni s-a întâmplat mai multora”, iar Herta Müller ripostează: „Trebuia să vă enervaţi”, replica urmata de aplauzele publicului. „Dar ne-am enervat”, spune Liiceanu.„Desigur. Şi asta a fost tot”, conchide scriitoarea, în hohotele asistenţei.
Scriitorii care „nu şi-au întinat cuvintele” şi-au consumat furia pe sistem în interior, „s-au enervat în sinea lor”, în cuvintele acide ale scriitoarei. Întrebată dacă se consideră dizidentă, Herta Müller, care în timpul comunismului a avut doar meserii fără tangenţă cu cultura, a parat spunând că nu se consideră dizidentă, ci o persoană obişnuită: „Am avut şi nenorocul să lucrez acolo unde cei mai mulţi intelectuali nu au ajuns. M-au tot împins de colo colo şi am ajuns să văd cum trăiesc oamenii normali… Am vrut să trăiesc normal, să nu fac ceva de care să nu pot să vorbesc pe urmă. Mi-a fost greaţă de funcţionarii ăştia, nulităţile pe care le vedeam în fabrică, în magazin, la poştă, la doctor, fiecare avea nişte aluri şi trata oamenii de parcă ar fi, mă scuzaţi, «ultimul căcat»”.
„Când stau aici nu sunt scriitoare, e altă meserie – e circ”
Valorificarea suferinţei a fost un alt punct de divergenţă în discuţia dintre cei doi – scriitoarea a tăiat scurt argumentul filosofului, care susţinea că trauma şi suferinţa aduse de comunism celor sensibili le-ar fi creat acestora o înţelegere superioară: „N-am nici o înţelegere superioară a lumii, tot aşa cum n-am de fapt o înţelegere a ei. Eu nu pricep lumea şi de aia scriu… Când stăteam în România şi mă gândeam seara la ce s-a întâmplat în cursul zilei, nu puteam să-mi dau seama. De altfel, nici nu-mi permiteam să mă gândesc într-un arc mai mare, o perspectivă mai largă. Îmi ajungeau lucrurile micuţe şi exacte care se tot adunau lângă mine, fiindcă lor trebuia să le fac faţă. Nu am putut să-mi pun probleme, pur şi simplu a trebuit să fac faţă şi asta îmi absorbea toate energiile din cap, tot ce puteam rezulta. De înţelegere superioară nici nu putea fi vorba”. Scrisul este pentru scriitoare o vocaţie pe care o practică doar în singurătate, „e ceva ce mă chinuieşte şi nu mă lasă în pace şi mă obligă să-mi screm mintea până nu mai pot, dar când o fac mă ajută. Când stau aici nu sunt scriitoare, sunt scritoare doar când sunt singură cu mine. Ce fac aici e altă meserie – e circ.”
„Patrie este ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti”
Sentimentul exilului a fost celălalt leitmotiv în discuţia de la Ateneu, scriitoarea repetând o idee mai veche, anume că nu mai e posibil să se întoarcă definitiv în România: „Eu m-am născut aici, am trăit toate cele până în ’87 şi după aia gata, m-au dat afară, nu am mai putut să mă întorc. Cred că (întoarcerea – n.red.) ar fi o iluzie. Istoria dintotdeauna a exilului e că nu te mai întorci cum ai plecat. Nu că nu ai vrea – ci că a trebuit să te schimbi acolo, să-ţi aranjezi altfel viaţa şi când vii înapoi descoperi că lucurile s-au tăiat.” În comunitatea germană din România, întoarcerea nu-şi mai are rost – „în sate mai sunt 3-4 oameni în vârstă care nu mai au pe nimeni şi casele de bătrâni sunt viitorul minorităţii germane din ţara asta. Dacă aş vrea să revin să continui nu aş avea cu ce, cu cine şi este imposibil. Toţi aştia sunt undeva în lume şi pe mine asta câteodată mă doare; dar alt-minteri spun că am avut şi noroc.” Chiar dacă preferă cuvântului ideologizat „patrie” pe acela mai intim de „acasă”, scriitoarea încearcă să-l definească: „De multe ori am zis în Germania că «heimat/patrie» este ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar duci cu tine greutăţile din cap. Tâmpita de patrie vine cu tine dacă nu vrei. Şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus să scapi cu viaţă.”
„Cu cât era ţara mai prăpădită, mai puneau o strofă la imn”
Dialogul a luat sfârşit cu o amintire din comunism a Hertei Müller. După „nu ştiu câte luni de şomaj”, ea ajunge să predea ca suplinitoare la o grădiniţă, cu speranţa că slujba aceasta nu va fi ideologizată, „sunt copii mici, nimeni nu se uită ce şi cum”. Însă din prima zi descoperă că programul trebuie să înceapă cu intonarea imnului interminabil al României comuniste – „Cu cât era ţara mai prăpădită, mai puneau o strofă.”
Îi învaţă pe copii un cântecel de iarnă, însă „copiii nu erau obişnuiţi, aşa că a trebuit să le explic de ce fulgul are o rotiţă albă, de ce cade aşa. Nu mai ştiau decât chestii ideologice, mama, mama bună şi pac, într-a treia strofă – Elena. Nu te mai aşteptai, dar până la urmă tot venea.” A doua zi, proaspăta educatoare se face că uită de momentul ritualic al imnului, dar copiii vigilenţi îi atrag atenţia. „Apoi s-au pus într-un semicerc ca nişte soldaţi, cu mâinile lipite de corp şi au început să cânte. După trei strofe, le-am spus foarte bine, ajunge – dar unul a spus că nu e tot, aşa că a trebuit să-l cânte până la capăt.” „Copiii aceia”, a întrerupt-o filozoful, „au acum 25 de ani”. „Poate n-au ieşit încă din acele idei – dar depinde de ce li se spune acum”, s-a îndoit Herta Müller.
„Atunci are şi circul nostru din seara asta un sens”, a observat filosoful. „Nu ştiu.” „Poate le spune ceva”, a insistat Liiceanu. „Poate”, a pus punct Herta Müller dezbaterii. O dezbatere care dacă ar fi avut loc cu 10-15 ani mai devreme şi ar fi implicat mai mulţi intelectuali formatori de opinie, ar fi schimbat poate faţa culturii româneşti.
Coadă ca pe vremuri la autografele Hertei Müller si injuraturi la Andrei Plesu
O aglomeraţie de nedescris şi nişte crize de nervi ale unor pensionari cam agitaţi au însoţit lansarea seriei de autor Herta Müller, aseară, la librăria Humanitas Kretzulescu. Andrei Pleşu a fost cel care prezentat-o publicului pe marea scriitoare de care îl leagă o „prietenie de cursă lungă”. „Voi vorbi puţin pentru că ştiu că Hertei nu-i plac lucrurile astea. Nu-i plac festivismele, vorbele mari, temenele, zâmbetele de circumstanţă şi blabla-urile. „Da. Aşa e”, a confirmat scriitoarea zâmbind. „Motivul pentru care Hertei nu îi plac aceste lucruri este acela că ea e un om cât se poate de autentic, ori în situaţii precum cea de faţă, toţi suntem un pic neautentici. Unii dintre dumneavoastră aţi venit pentru că vreţi să vă lăudaţi apoi pe la cunoştinţe cu un autograf al Hertei Müller, alţii, care au apucat alte vremuri, au intrat pentru că au văzut coadă şi se ştie că la coadă te aşezi chiar dacă nu ştii «ce se dă»”.
La această afirmaţie, o femeie a strigat iritată: „Nu avem nevoie de jigniri!”, în timp ce un domn, şi mai nervos, a urlat din mulţime: „N-am venit să te ascultăm pe dumneata, ci pe doamna Herta Müller!” Cei prezenţi au rămas şocaţi văzând asemenea manifestări, dar Andrei Pleşu a parat cu eleganţă „lovitura” venită din public: „Ei bine, recunosc că şi eu am fost puţin neautentic, pentru că nici eu nu am venit aşa dintr-un elan personal, ci pentru că m-au rugat Herta şi prietenul meu Gabriel Liiceanu. Dar Herta e întotdeauna autentică. De altfel, motivul pentru care a plecat din ţară este tocmai acela că nu există sistem care să favorizeze neautenticul mai mult decât dictatura. În dictatură să faci şi să spui lucruri în care nu crezi devine o a doua natură. Ori Herta nu putea suporta aşa ceva. Închei prin a spune: „Herta, mor după tine! Îmi place cum scrii, ce spui, cum trăieşti!” Scriitoarea nu a adăugat decât câteva cuvinte, mulţumind editurii şi traducătorilor săi, după care şi-a suflecat mânecile şi a început să dea autografe. Şi, având în vedere faptul că admiratorii săi făcuseră o coadă ce se întindea până la Palatul Regal, a avut ceva de lucru. (G.L.)
Interesant de urmarit “purificarea” de orice remarca facuta de scriitoare la adresa imposturii disidentei lui Liiceanu & gasca in relatarile televiziunii publice TVR si ale agentiilor de stiri, cum ar fi Agerpres, care noteaza totusi iritarea audientei la discursul lui Plesu, si Mediafax, care insa consemneaza, fara sa-i inteleaga probabil semnificatia cinica, replica stupida a filosofului ciubucar din final, dupa ce Herta Muller a afirmat ca “reprezentatia” de pe scena Ateneului reprezinta “circ”: “Poate că circul nostru are un sens, poate le spune ceva”, a continuat patronul Humanitas. “Poate”, a spus scurt Herta Müller, la sfarsitului evenimentului.
Selectie Video din Conferinta de la Ateneu, mai jos. Inregistrarea integrala de la www.radio3net.ro a fost ulterior cenzurata prin eliminare de pe net.
Marin Gruia, liderul Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual (SNPPC), a aparat gruparile de huligani in uniforma de politisti care au scandat la adresa presedintelui Traian Basescu “Iesi afara, javra ordinara!”, gasind explicatii de militian. Cum insa presedintele Romaniei reprezinta toti romanii, din tara si de pretutindeni, distinstii politisti, de fapt, au facut “javra ordinara” intregul popor roman, imitandu-l practic pe Patapievici, care a scris despre “puturosenia abisala a statutului suflet romanesc”, “un popor cu substanta tarata”, “23 de milioane de omuleti patibulari” si pe adjunctul sau la ICR, Mircea Mihaiesi (sotul Ilonei, sefa Retelei Soros), care a afirmat ca “nesimtirea lui Basescu and comp. va atinge dimensiuni tropicale”. Rugamintea mea catre noul ministru de Interne, Traian Igas: nu-i mai lasati pe politisti sa citeasca carti de la Humanitas caci iata unde se poate ajunge.
Cine este Traian Igas
Traian Igas, care a fost numit luni Ministru al Administratiei si Internelor, dupa demisia lui Vasile Blaga, este liderul senatorilor PD-L, de profesie jurist si este un apropiat al primarului Aradului, Gheorghe Falca.
Traian Igas, presedintele grupului parlamentar PD-L, a fost ales in colegiul uninominal 3 din Circumscriptia electorala nr.02 Arad din partea democrat-liberalilor si a fost deputat intre 2004 si 2008, in timpul mandatului fiind vicepresedinte la Comisia pentru administratie publica, amenajarea teritoriului si echilibru ecologic.
Este presedinte al Comisiei pentru Regulament a Senatului si membru in Comisia permanenta a Camerei Deputatilor si Senatului privind Statutul deputatilor si al senatorilor, organizarea si functionarea sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.
Nascut in Sibiu, pe 19 septembrie 1968, Igas isi va sarbatori ziua de nastere la doar doua zile dupa ce a fost numit in functia de Ministru de Interne. Este licentiat in Stiinte Juridice la Universitatea de Vest “Vasile Goldis” Arad, Facultatea de Drept si are si o diploma de absolvire in Managementul si Finantarea in Administratia Publica, Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad, Facultatea de Stiinte Economice.
Senatorul, care potrivit CV-ului cunoaste limba germana si italiana, are si un certificat de absolvire in “Securitate si Aparare Nationala”, la Colegiul National de Aparare.
Igas a fost administrator al Organizatiei “Tineretul Liber Aradean” (1990-1995) si Director Tehnic la SC Astralegno SRL (1996-2000), dar si Administrator al SC Costellor 2000 SRL (2000-2004).
Intre 2000-2004, Traian Igas a fost consilier local in orasul Pecica, judetul Arad, iar in 2004 consilier judetean in Arad. In 2007 a fost Presedinte al Filialei Europene a Parlamentarilor Lumii pe Habitat, iar in 2006 vicepresedinte in cadrul Consiliului Director pentru Europa al Parlamentarilor Lumii pentru Habitat.
Din 2007 si pana in prezent, Igas a fost vicepresedinte al Biroului Permanent Judetean al PD-L Arad (functie ocupata si in 2005, in Partidul Democrat), iar in 1998 a fost vicepresedinte al Partidului Democrat.
Potrivit unui comunicat guvernamental remis luni, Traian Igas este propunerea trimisa presedintelui Romaniei pentru postul de ministru de Interne, dupa demisia lui Vasile Blaga. Totodata, un alt comunicat, de data aceasta de la Presedintie, arata ca presedintele Traian Basescu a aprobat propunerea PD-L.
Ministrul Vasile Blaga si-a depus demisia de onoare luni, in urma unui scandal provocat de marsul neautorizat al politistilor pana la Palatul Cotroceni, de saptamana trecuta.
Politistii au aruncat cu sepcile inspre cladirea Administratiei Prezidentiale si au strigat “Iesi afara, javra ordinara!”. Ulterior, presedintele Traian Basescu a anuntat ca renunta la serviciile de escorta ale Polititiei, acuzand politistii ca au subminat autoritatea statului.
Tania Radu-Mihailescu: “Marţi, 4 septembrie, în cadrul unei emoţionante festivităţi care a avut loc la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, a inmânat tovăraşului Gheorghe Rădulescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, vicepreşedintele Consiliului de Stat, Ordinul «Steaua RSR», clasa I-a, conferit prin decret prezidenţial, pentru contribuţia adusă la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră.
(…) Această înaltă apreciere vine să încununeze nu numai o activitate îndelungată în rândurile mişcării revoluţionare, în rândurile partidului comunist, atât în anii ilegalităţii, cât şi în anii construirii socialismului, dar şi o vârstă venerabilă: 70 de ani. (…) Un cuvânt emoţionant, plin de căldură şi preţuire, a rostit cu acest prilej secretarul general al partidului, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, exprimându-se atât în numele Consiliului de Stat şi guvernului, precum şi al său personal (…). Într-o atmosferă de caldă preţuire tovărăşească, sărbătoritului i s-au făcut urări de viaţă lungă, sănătate, putere de muncă şi noi succese în activitatea sa” (Tania Radu, “Solemnitatea decorării tovarăşului Gheorghe Rădulescu”, „Flacăra”, anul XXXIII, 7 septembrie 1984, p. 3).
Preluare Cotidianul.ro
Adrian Majuru: Alături de Ion Dodu Bălan, un alt protector politic faimos a fost Gheorghe Rădulescu (alintat Gogu Rădulescu printre intelectualii obedienţi). Acesta a fost agent al KGB şi patron al “intelectualităţii” PCR, de la Blandiana la Dinescu, şi a stat lângă Ceauşescu până la mitingul din 21 decembrie 1989.
Celebru Make de la Bursa il interogheaza jurnalistic pe mogulul de Delta SoriNuş Ovidiu Vintu, care, dupa ce l-a platit si plimbat cu Volvo-ul lui de lux pe Patapievici a ajuns sa priceapa si ce-i cu metafizica, undeva pe urmele lui Gelu Voican, care pendula filosofic, daca va aduceti aminte, intre metafizica si clitoris. Maine-poimaine il vedem pe SoriNuş si sef la ICR, peste Patapievici, ca doar n-o sa stea sub… Extras din interviul luat saptamana trecuta de Bursa:
Sorin Ovidiu Vîntu: În momentul în care îţi lipseşte metafizica, degeaba ai putere. Ideile sunt valoroase, dar nu sunt ale lui. Lui Băsescu îi lipseşte convingerea din spatele ideilor. Ideile nu sunt suficiente, prin sine, ci sunt împinse de convingerile din spate, iar convingerile provin dintr-o viziune. La rândul ei, viziunea iradiază dintr-o metafizică. Cabotin, Băsescu şi-a însuşit doar ideile, dar nu deţine nimic din ceea ce ar trebui să se afle îndărătul lor. Nu are convingeri. Nu are acces la viziune. Şi este departe de orice metafizică.
Conform EvZ, tot saptamana trecuta, mai precis pe 3 august, ca un facut, in timp ce Vintu dadea cu barda in Basescu, Patriciu mergea de urgenta de la bal la spital, dupa ce isi sarbatorise cea de-a 60-a aniversare, probabil alaturi de ONG-istii Sorin Rosca Stanescu, de la Asociatia Snagov si Andrei Plesu de la Fundatia Dinu Patriciu, printre alti invitati. Deh, prea multa filosofie strica…
Radu Moraru: Bună seara! Bun găsit la „Naşul”. Sunt Radu Moraru. Suntem în direct. Spuneam că încercăm să vedem cum stă România azi cu o lună… e ultima săptămână dinaintea ultimului termen de o lună, 1 septembrie, când ar trebui să se întâmple ceva grozav pentru România. Guvernul, după cum vedeţi, pregăteşte o măsură surpriză, încearcă să impună FMI-ului această cotă unică de 10%. Ar fi o mare surpriză, dar nu ştiu dacă va ieşi. Cert este că în România se consumă multă energie în subteran, din nou se ascut săbiile, chiar în interiorul PD-L, din nou se ascut săbiile oamenilor nerăbdători să ajungă odată sus la caşcaval, din nou se vorbeşte de suspendarea preşedintelui şi după cum o să vedeţi în zilele următoare, o să vedeţi o serie de şopârle care încep să apară, una câte una, doar s-o mai crea o condiţie pentru a-l zbura pe Băsescu şi cine ştie, pentru a instala eventual un viitor regim. România e pregătită pentru tot, chiar şi presa e pregătită, presa şi-a desfăcut foarte larg nu picioarele, ci buzunarele, buzunare în care Sorin Ovidiu Vântu a pompat zeci de miliarde de lei, pensiile a câteva sute de mii de pensionari, pentru ca politicieni, analişti, ziarişti, nu cei angajaţi ai trustului, ci cei aparent liberi vorbitori, să turuie zi de zi pe toate canalele. Pentru că îmi e tare greu să cred că unul bine plătit şi uns cu 5 miliarde de lei de către Vântu, chiar atunci când nu era pe Realitatea TV, să zicem că mergea pe alt post, ar fi ieşit din diagrama, din bileţelul în care i se spunea exact pe cine să înjure şi pe cine să laude. Cel mai bun exemplu e că ne-am întors săptămâna trecută pentru a relua această emisiune în direct şi am fost prima televiziune care am abordat acest subiect, alături de Vox News. Am rămas şi ultimele televiziuni fiindcă subiectul nu se discută pe nicio televiziune din România. Aşadar e linişte, bravo Sorin Ovidiu Vântu, bravo, ai cumpărat toată România, e linişte, e linişte în toată presa, mai puţin în ăştia nealiniaţi din presa scrisă şi televiziune. În această seară am invitat doi colegi nealiniaţi din presa scrisă. E vorba de Răzvan Ioan Banchiş, jurnalist la „Naţional”. Bună seara!
Răzvan Ioan Banchiş: Bună seara!
Radu Moraru: Şi George Roncea, jurnalist.
George Roncea: Bună seara!
Radu Moraru: Chiar observa colega mea că nu se vorbeşte pe niciun post de televiziune de subiectul Vantu, iar Tiberiu Lovin spunea ceva mai devreme, pe Vox: păi unde să se vorbească?
George Roncea: Se vorbeşte prin redacţii, asta ştiu precis; se trăncăneşte ca la balamuc. Sunt turbaţi, pentru că se uită şi ei pe liste. Deci am văzut cu ochii mei reacţii absolut fabuloase. Oamenii se uită şi zic: “Băi, al naibii, uite Turturică ăsta ce de bani lua când noi credeam că moare de foame!”. Dar fireşte, când oamenii văd cu ce sume plătea Vântu şi ii plăteşte în continuare pe cei care apar la televizor pe post de vuvuzele, piţipoance eoliene, filipinezi… Filipinezi le spun la politicieni, e o modă acum cu filipinezii, cu slugile… Când te uiţi, e un peisaj absolut incredibil. Noi bănuiam că se dau bani, exista o presupunere. Acum au apărut şi probele, colegii mei de la „Curentul” au scos pe ţeavă o listă nu extinsă încă, doar 40, mai sunt şi alţii, secretari de stat, politicieni, securisti… Sorin Ovidiu Vântu se lăuda el acum un an şi jumătate, ca are 150 de oameni în aparatul de stat şi administrativ. Noi nu am prins decât pe câţiva, pe unii putem să îi presupunem. De abia acum începe o dezbatere foarte interesantă. Stiti când spunea Sorin Ovidiu Vântu: “apăraţi-vă statul!”? Păi cum, că omul a infiltrat totul până în gât. Dacă stai şi te uiţi, percepţia publică, în mare parte îi aparţine. Bine, o mai împarte cu fratele Voiculescu şi cu fratele Patriciu, dar în ce priveşte statul şi acolo lucrurile stau într-un fel. Dacă ne gândim că de exemplu doi miniştri de Finanţe succesivi, mă refer la Sebastian Vlădescu, actualul ministru de Finanţe, şi Varujan Vosganian, fost ministru de Finanţe, sunt tot pe lista lui Vântu, care e un fel de listă mai tare decât lista lui Schindler… Devine o listă de celebritati deja.
Radu Moraru: Varujan Vosganian da, dar Sebastian Vlădescu de ce e pe listă?
George Roncea: Sebastian Vlădescu a lucrat la UPetrom o perioadă, in consiliul de administratie, UPetrom care după aia a fost luat de FSLI Petrom, respectiv de fratele Luca, fratele de intimitate al lui Vântu, iar la rândul său, în perioada Constantinescu, Sebastian Vlădescu a fost secretar de stat la Finanţe exact cam cand era si povestea cu CEC-ul si FNI. Deci nimeni nu “dormea liniştit” dacă nu era Camil Petrovici la CEC, respectiv statul, care să îşi asume povestea cu FNI, drăguţul premier Ciorbea pe care îl vedem foarte des pe Realitatea şi ne mirăm de ce, că săracul e cam aşa, într-o parte. Explicaţia există. Vântu nu şi-a făcut averea, respectiv furăciunile, nu le-a putut face singur, le-a făcut cu nişte pioni. Acum el spune public, are putere să o spună public: da, am 150 de oameni.
Radu Moraru: Vântu nu a făcut nicio furăciune, că e liber, nu a semnat nicio hârtie, fiindcă cei care au semnat sunt deocamdată urmăriţi sau în puşcărie.
George Roncea: Nu e aşa, sunt nişte dovezi… Nu e adevărat că Vântu nu e prins în aceste dosare, sunt o grămadă de poveşti în care este prins. Îl aşteptăm cu toţii pe Nicolae Popa să vină să dea şi el pe goarnă, poate mai avem ceva nou.
Radu Moraru: Ce e însă cel mai grav? Faptul că o Corina Drăgotescu, angajată la Realitatea să facă emisiuni, ia 5 miliarde… Domnule, dacă atât a crezut Vântu că merită mi se pare… dar ea e angajată, ştim că e plătită din banii lui Vântu. Însă politicienii ţi se pare normal să fie plătiţi, sau chiar miniştrii? E normal să fie plătiţi?
Răzvan Ioan Banchiş: Mi se pare anormal ca mulţi dintre ziarişti să fie ofiţeri şi ceea ce nu îi pot reproşa lui Sorin Ovidiu Vântu e un lucru foarte simplu, dacă un om vrea să te omenească, un patron vrea să te omenească, iar tu îţi asumi mercenariatul, e foarte bine. Din păcate domnul George Roncea a omis, fără să vrea, multe personaje. Avem aici silfide culturale care au ajuns subrete politice, avem… Haideţi să mergem la un caz concret, că până la urmă şi de asta m-ai chemat. Nu poţi să te dai conştiinţă naţională şi în acelaşi timp să fii centuristă fruntaşă. Nu poţi să dai lecţii naţiunii, iar în acelaşi timp tu să iei 2 miliarde fără să faci nimic, să spui: protestez faţă de nu ştiu ce, ce susţine Vântu, îmi suspend emisiunea, toată lumea l-a admirat pe Cristian Tudor Popescu, fiindcă despre el e vorba aici. Iar el să ia bani un an şi jumătate, să ridice 2 miliarde. Apoi să încerci să îţi păstrezi pentru public imaginea de om sărac. Păi ce om sărac, câte dacii intrau în ăia două miliarde? Pentru că domnul Cristian Tudor Popescu ne spunea că merge cu Dacia. Câte treninguri jerpelite cu care apărea la emisiuni… Şi apropo de treningurile alea jerpelite de le lua el de la chinezi, păi şi ăia făceau evaziune fiscală. Deci tot ceea ce se întâmplă în această presă e o mare mizerie şi sulul de hârtie igienică de la revoluţie a lui Victor Rebenciuc… Victor Rebenciuc le-a spus celor care au mâncat ce nu trebuie despre Nicolae Ceauşescu: luaţi şi ştergeţi-vă gurile. Până la urmă oamenii ăia nu aveau variante, nu puteai să fugi din ţară, aveau copii, au cedat. Acum însă, pentru că asta e foarte grav, să vii să dai lecţii naţiunii şi tu să vorbeşti la comanda unuia pe care nu îl recunoşti ca patron, dar sa te dai pe toate drumurile independent, nu se poate aşa ceva.
Radu Moraru: Ce mă miră e că ceva similar am spus şi noi săptămâna trecută, dar nicio reacţie. Şi la un moment dat îmi aduc aminte că şi pe vremea lui Nicolae Ceauşescu erau admise nişte bancuri mai timide şi nu păţeai nimic, doar că bancurile alea se loveau de un perete.
George Roncea: Unele dintre ele erau lansate de securitate.
Radu Moraru: Exact, nu creau emulaţie. Mă uitam acum, chiar am urmărit, i-am rugat pe colegi să îmi spună dacă văd dezbateri de genul ăsta, despre acest munte al moralităţii, “versant moral”…
Răzvan Ioan Banchiş: Nicolae Manolescu a avut o vorbă pe care a scris-o Alex Ştefănescu, în ţara asta nu se mai poate trăi fără CNP şi fără CTP. Şi acest om şi-a permis să spună că a schimbat preşedinţi de stat, că a influenţat alegerile.
Radu Moraru: Aşa de curajos, dar nu poţi da o replică unei emisiuni, unui ziarist, să spună: domnule, nu am luat banii ăştia, e o minciună. Sau: i-am luat pentru că sunt frumos, tuns, ras, frezat şi disciplinat, când mă cheamă Realitatea vin şi răspund. Poate că a luat pentru intervenţii, poate nu pentru emisiune, dar de-a lungul timpului a avut nişte intervenţii în jurnalele de ştiri, avea nişte înjurături la un moment dat, altă dată avea nişte laude. Dar e normal să ştim azi, după ce deja a fost dezvăluită această acuzaţie. Domnul Cristian Tudor Popescu, ştiu că nu vă suntem simpatici, dar nu e normal să nu răspundeţi, cu curajul dumneavoastră cu care aţi răsturnat Guverne, aţi făcut dreptate în ţară, aţi redus corupţia, aţi schimbat preşedinţi, nu e normal să nu daţi o replică în care să spuneţi: da domnule, Vântu mi-a plătit fiecare apariţie din jurnalele de ştiri cu 5 lei, 10 lei. Adunăm, vedem dacă e corect, dacă s-au plătit taxele “bravo şi la gară”.
Răzvan Ioan Banchiş: Dânsul e un “ziarist-Dumnezeu”, se pricepe de la navete spaţiale la manele. Vreau să ne spună şi nouă: au existat mulţi justiţiari săraci în istorie? Despre articolele lui, sigur că eu întotdeauna le-am citit cu plăcere, pentru că are o frază suculentă, nervoasă, a dat jurnalisticii o dimensiune “horror”, dar ceea ce văd oamenii acum e absolut dezgustător.
Radu Moraru: Mie ce îmi pare rău e că e un ziarist care nu s-a implicat suficient în momente importante şi în momente cheie. El tot timpul a mimat lupta grea, lupta frontală.
Răzvan Ioan Banchiş: Si mai e ceva: vine de la stafia ciumată a Scânteii, s-a spus despre el că e un mare ziarist. E un foarte bun editorialist, e bunicel copilul, dacă îl mai antrenez eu puţin poate chiar scot om din el, dar ca şef de ziar a preluat stafia ciumată a Scânteii, a lucrat cu Tinu… Cititi articolele lui Tinu; nu e frumos să vorbeşti despre un mort, dar au trecut destui ani. Sunt nişte compuneri de clasa a patra. Şi în umbra lui Cristian Tudor Popescu ce a crescut? A crescut Bogdan Chirieac, care scrie articolele cu nişte creioane de tâmplărie, dar are miliarde.
Radu Moraru: Dar se pricepe la afaceri, hai să recunoaştem.
Răzvan Ioan Banchiş: Doamna Lelia Munteanu, această Maica Tereza a presei române; de unde a avut 167 de mii de euro când s-a făcut ziarul „Gândul”, un alt rateu, un ziar născut mort.
Radu Moraru: Aici eu cred că s-au mai dat bani şi cu împrumut, că nu cred că aveau toţi.
Răzvan Ioan Banchiş: Nu, auzim: ziarul „Gândul”, ziar de calitate. Iertaţi-mă, dar aici se spune: hai sictir că te sufocă returul. Nu există acolo nicio calitate. (Rasete)
Radu Moraru: Bun, mă întorc la un alt caz. Sigur, sunt foarte mulţi oameni, eu nu i-aş băga pe toţi în aceeaşi oală, dar m-a mai mirat un caz: Adriana Săftoiu. La câteva zile după ce a plecat de la Cotroceni, imediat s-a înrolat în oastea lui Vântu.
George Roncea: Povestea e mai nasoală: adică pe noi nu are de ce să ne mire, pe noi ar trebui să ne mire cât de proastă mână are Traian Băsescu. Dacă mă uit acum cred că vreo 12 oameni a trebuit să dea afară din jurul lui şi cam toţi au ajuns în partea cealaltă. Weber de la Soros, deontoloagă de răsunet – hap cu Roşia Montană, hap cu Tokes – o vedem la PNL, europarlamentara. Pleşu!, acum e undeva în vârful piramidei editoriale a lui Patriciu. Dacă stăm şi ne uităm de fapt instituţia asta pe care a creat-o Patriciu în jurul lui pentru a se apăra de dosarul de crimă organizată – pentru că el aşa apare în rechizitoriul procurorilor din 2006, ca şef al unui grup de crimă organizată internaţională, deci un om care în Statele Unite dacă ar fi cumulate infracţiunile ar lua 340 de ani de puşcărie; la noi ar lua pe minim vreo 14 ani de puşcărie. Ori el e reprezentat în jurul său de un grup întreg care îl are pe domnul Andrei Pleşu la vedere, care văd că nu se jenează cu relaţia cu un astfel de om.
Poate unul dintre cei mai importanţi piloni pe care se clădeşte imperiul politico-economic al lui Sorin Ovidiu Vântu este cel format din politicieni şi analişti, o adevărată armată care împânzeşte societatea românească atât în instituţiile statului, cât şi pe ecranele televizoarelor la care ne uităm în fiecare zi, acolo unde ne sunt servite imagini şi portretizări apocaliptice ale peisajului actual, dar şi ale viitorului ţării noastre. De la termeni clociţi în laboratoarele Realităţii lui Vântu, precum „grecizare“ sau „faliment statal“, până la „dictator“ sau „revoluţie“, Realitatea încearcă zilnic să inoculeze spectatorilor ideea colapsului şi să creioneze peisajul unei decadenţe irecuperabile a societăţii în care trăim. Pentru a transmite aceste mesaje, analiştii care invadează zilnic ecranele televizoarelor stau aproape lunar la coadă la casieria lui Vântu. Mai grav este că la aceeaşi coadă stau şi politicieni din toate partidele politice, semn că reţeaua mogulului este multicoloră din punct de vedere politic. Pentru numărul de astăzi, ziarul „Curentul“ va da publicităţii în exclusivitate sumele pentru care politicienii noştri şi formatorii de opinie din România îşi vând conştiinţa pe arginţii lui Vântu.
Sfetnic al lui Traian Băsescu plătit de Vântu
Unul dintre numele grele care apar în documentele obţinute de ziarul „Curentul“ ca fiind plătit de mogulul Vântu este chiar cel al şefului Cancelariei Prezidenţiale, Cătălin Avramescu. Într-o emisiune TV realizată în primăvara lui 2008, SOV declara că statul este slab şi că are implantată o adevărată armată care lucrează pentru el din interiorul sistemului. Mogulul a menţionat de asemenea că partidele din actuala clasă politică sunt incapabile de a creşte vârfuri pe care apoi să le propulseze în ierarhia statului român, motiv pentru care acestea apelează la specialişti din zona privată. Pentru a întări această idee, SOV a numărat atunci mai mulţi oameni politici şi ziarişti apropiaţi ai PDL, printre care Sever Voinescu, Cătălin Avramescu sau Traian Ungureanu. Ceea ce au în comun toţi cei enumeraţi de păgubitorul FNI este că la un moment dat s-au aflat în pontajul goarnelor media ale lui Vântu, reunite sub titulatura incorect folosită de „grupul Realitatea-Caţavencu“. Pentru a ne lămuri şi a verifica informaţiile care ne-au parvenit vizavi de consilierul de la Cotroceni, Cătălin Avramescu, am mers pe fir până la sursă. Acesta ne-a declarat că este adevărat că a semnat articole pentru publicaţiile lui Vântu şi că de asemenea a fost plătit pentru apariţiile sale la Realitatea TV, dar nu poate fi acuzat că este omul lui. „Din articolele pe care le scriam. Pe atunci (2007 – n. red.) scriam la «Cotidianul». Ca să vă zic pe ani… întâi am scris la «Cotidianul», apoi la «Bursa». Mai erau drepturi de autor de la reviste unde scriam chiar ocazional, cum ar fi «Revista 22» sau «Dilema Veche»“, a precizat Avramescu. Întrebat dacă a încasat drepturi de autor şi de la Realitatea Media, Cătălin Avramescu ne-a răspuns afirmativ. „Da, cred că da“, a declarat uşor timorat consilierul prezidenţial. „Dar retineţi că nu am fost niciodată angajat al trustului Realitatea pentru că există o confuzie pe care herr (domnul – n. red.) Vântu a făcut-o odată. Dacă nu mă înşel, într-o emisiune a spus ceva de genul că Voinescu, Avramescu sau Ungureanu, la pagina de editorial, erau angajaţii mei. E vorba doar de drepturi de autor. Să zicem că d-voastră trimiteţi o carte sau un articol la o revistă sau editură şi ea se publică. Nu sunteţi angajatul nici al revistei, nici al editurii, dar ţi se dau drepturi de autor. În perioada 2006-2007 am primit şi de la radio BBC pentru că era printre puţinele care plăteau celor care veneau în emisiuni. De asemenea, Realitatea Media practica acest lucru şi chiar TVR“, a precizat consilierul prezidenţial. Trebuie subliniat că Avramescu a primit bani pe drepturi de autor de la Realitatea Media chiar şi în 2008, când a fost numit consilier de stat la Palatul Cotroceni, suma primită de la SOV fiind de doar 11.580.000 de lei. Trebuie precizat însă că în 2007, Avramescu a încasat de la Vântu 285.090.000 de lei, iar adunat, în cei doi ani de colaborare fructuoasă cu firmele lui SOV, actualul consilier de la Cotroceni a încasat 296.670.000 de lei. Interesant este că în declaraţia de avere Avramescu a specificat clar că a primit drepturi de autor de la „Bursa“ sau de la „Nemira“, dar în ceea ce priveşte Realitatea Media a păstrat sub tăcere asumarea publică a faptului că a luat bani, în timp ce era consilier la Cotroceni, de la una dintre firmele lui SOV.
Silviu Prigoană, la taifas cu Vântu pe drepturi de autor (more…)
Dupa ce Iulia Nueleanu intra in tema la Mbela Nzuzi, Razvan Boanchis si George Roncea dezbat problema vandutilor din presa, in partea a doua a filmarii de mai sus, incepand cu minutul 35.00, la Nasul Radu Moraru, cu date si umor cu carul. Concluzia emisiunii mai jos.
Romania libera imi ia putin caimacul si publica azi ca “Directorul adjunct al Institutului Cultural Român din Budapesta, Csaba Bartha, a avut „contract de colaborare” şi cu Securitatea. Cu toate acestea, CNSAS i-a dat verdict de necolaborare”. Concret, Csaba Bartha (foto stanga), originar din Timisoara, adjunctul fostei ziariste timisorene Brindusa Armanca, in prezent director la ICR Budapesta, a fost recrutat si a semnat Angajamentul cu Securitatea la 11.12.1986. A avut numele de cod BARBU si si-a turnat colegii de serviciu de la “Fructus” si de la Facultatea de Mecanica – Timisoara, neezitand sa-l apere in Notele sale informative pe Suto Andras, cunoscutul scriitor maghiar anti-roman (mentionat drept S.A. in Decizia CNSAS pe care o ofer aici). Probabil de aceea a si primit verdict de “necolaborator al Securitatii”. Conform declaratiei sale de avere si interese, Bartha=”Barbu” este si membru al Comitetului Director al Asociatiei Jurnalistilor Maghiari din Romania, pe care o gasim drept partenera a organizatiei anti-romanesti Liga Pro Europa – condusa de Tovarasa Szobotka, alias Smaranda Enache, cea care l-a prezentat pe mutilatul MIhai Cofar drept ungur, in martie ’90, membra de vaza a GDS si vice-presedinta a PNL, pe filiera Constantinescu, care a numit-o la vremea lui ambasadoare in… Finlanda 🙂 (prietenii stiu de ce). Pana in 2007, cand a fost luat la ICR, Bartha a lucrat ca ziarist la Societatea Romana de Radio – postul local din Timisoara. Inainte de aceasta a fost propriul sau angajat la societatea Harom Szasz BT din Budapesta :). La fel ca si in cazul Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi, membri GDS, diplomati si rasfatati ai MAE si ICR, acuzati crunt de actuala laureata a premiului Nobel pentru literatura, Herta Muller, nici Csaba Bartha nu a suflat o vorba despre colaborarea sa cu Securitatea, pana la deconspirarea sa. Ministerul Afacerilor Externe a solicitat CNSAS in urma cu doi ani, mai precis pe 25.07.2008, cercetarea angajatilor sai, inclusiv ai ICR, aflat sub controlul MAE si SIE. De atunci, Csaba a avut doar vreo 724 de zile in care putea sa marturiseasca public ca a fost un turnator. N-a facut-0.
Comunicat de Presa: Şi cine o să-mi ceară scuze? Nimeni, niciodată!
De douăzeci de ani privesc spectacolul din ce în ce mai tragic al societăţii româneşti. Identific câte un personaj care apare cu timiditate, apoi se dezvoltă cu o alarmantă repeziciune, folosind anumite reţete bazate pe tupeu, insinuare, demagogie ori minciună. De valoare, cultură sau pur şi simplu, bun simţ nici nu mai poate fi vorba.
În ceea ce mă priveşte, paroxismul veniţilor de nicăieri, apare în anumite perioade ale anului. Desigur, în luna „cadourilor”, decembrie, câteodată în martie, apoi în iunie.
Acum, la douăzeci de ani de la Revoluţie mă bucur de un interes „aniversar”. Am înţeles, cu uimire şi cu tristeţe, că celor mai mulţi oameni nu le place să audă decât ceea ce le satisface cele mai mărunte, meschine sau murdare cotloane ale minţii. Cu cât le dai mai multă zeamă din latrină, cu atât sunt mai satisfăcuţi. Şi astfel, cu un instinct de hiene flămânde, cei care nu pot produce nimic constructiv, s-au adaptat uluitor de repede acestei „cerinţe” de piaţă şi au început să care cu propriile lor cavităţi bucale, zeamă din ce în ce mai concentrată. S-au specializat în a distorsiona adevărul!
Din respect pentru cei puţini, care-şi mai pot permite luxul de a gândi liberi, declar simplu, că nu am fost, niciodată, sursa Călugărul! Dacă dosarul care mi-a fost făcut de fosta Securitate a fost numit aşa, nu-i treaba mea. Îi priveşte pe cei care l-au făcut. Eu am fost urmărit timp de douăzeci şi şase de ani, am fost exmatriculat din facultate, am avut microfoane montate în casă, mi-au fost ascultate telefoanele, am fost închis de două ori, am avut percheziţii cu confiscări de cărţi şi înscrisuri. Mai are rost să comentez? Toate acestea sunt adevăruri certificate în dosarele fostei Securităţi. Pentru orice om normal, cu mintea încă întreagă, este limpede că dacă aş fi avut ceva de ascuns, dosarul meu nu s-ar mai fi găsit niciodată.
Din păcate, trăim vremuri tulburate profund de aceste jumătăţi de oameni care nu se pot ridica pe propriile lor picioare, târându-se cu năduf pe lângă canalul de scurgere al istoriei.
Dar, atunci când lucrurile se vor linişti, dosarul meu va putea fi o radiografie a unui regim atroce, care nu trebuie să mai revină niciodată. În decembrie 1989, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, pentru ca nimeni să nu mai trăiască coşmarul comunist. Probabil este prea devreme pentru ca românii să înţeleagă că de douăzeci de ani sunt liberi!
Şi totuşi suntem un popor inteligent…
În rest, îi transmit oricui se osteneşte să murdărească un om, îndemnul „muncitoresc” cară-cară!
Aceste rânduri nu le sunt adresate oamenilor-şarpe care se târăsc cu mişcări ondulatorii şi care se ascund printre ramurile adevăraţilor copaci…
Gelu Voican Voiculescu
10 iunie 2010
Nota mea, VR: Am publicat acest comunicat pentru ca toata presa a vuit despre “dezvaluirile” Mirelei Corlatan, o cunoscuta tismanoloaga, in schimb nimeni nu a publicat replica invinuitului. Or, daca nu cunosti toate fatetele problemei, ramai prost; prost informat, evident.
Asa cum este cazul unor bivolarieni, care au interpretat in felul lor bolnav, sau a unor “ortodocsi” cu ficatul si creierul in piuneze, care au tras la randul lor niste concluzii, ce coincidenta, asemanatoare bautorilor de urina. Fiecarea bea si toarna ce poate…
September 30th, 2010 
VR 
Andrei Pleşu a acordat un interviu unui ziar cu nume greu, în care semnează azi numai gîgîlici, mişcotei, codobaturi. Ucenicul lui Noica povesteşte că a văzut, pe vremea cînd mişca hîrtiile la CNSAS, o notă a lui Băsescu dată la Securitate. Marinarul se „zgîriase” cu alt vaporean şi a narat momentul de vitejie în felul următor: „în ziua cutare, am făcut cutare, cutare subaltern a sărit la bătaie. S-a întîmplat cutare şi cutare. Chestia asta m-a plictisit foarte mult. Simplul fapt că acum trebuie să stau să scriu chestia asta mă enervează foarte tare”. Sînt două posibilităţi. 1) Băsescu e şmecher adevărat şi are un curaj nebun. 2) Era prea mare în aparat şi i se rupea de securiştii mici. Cunosc bine Constanţa şi ştiu că, atunci cînd se întorceau din voiaj, comandanţii raportau spăşiţi ce au făcut, cu cine s-au întîlnit, cum au mers contrabanda şi curvăsăreala. Bingăneau toţi, mai puţin Băsescu. De ce îşi permitea să sfideze, cine îi îngăduia să fie arogant, habar n-am. Sau doar bănuiesc. N-am vreun interes să-l gîdil cu encomioane pe Băsescu. Nici nu cred că a auzit de mine, fiindcă are ca unică lectură agenda telefonului celular. Un amănunt esenţial — hinghereşte lumea cu DNA-ul — şi altul minor — l-a pus pe Patapievici la ICR — chiar mă obligă să nu intru în sfera omagiului băsescian. Dar îl prefer oricînd unui gargaragiu depedent financiar precum Crin Antonescu, acel profesoraş care s-a distins pe vremea lui Ceauşescu predîndu-le copiilor de ţărani istoria falsificată a României.
Posted in 
Tags: 
