In dimineata zilei de 14 iunie, la ora 5.00, au ajuns in Bucuresti peste 10.000 de mineri, continuand sa soseasca alte si alte garnituri. In total la Bucuresti s-au adus aproape 20.000 de mineri, ca o demonstratie de forta fara precedent adresata bucurestenilor ce trebuiau cumintiti.
In jurul orei 5.30, in Piata Universitatii a navalit hoarda de mineri inarmati cu rangi si securi. Au patruns in cladirea Universitatii si in Institutul de Arhitectura. Cladirile au fost cercetate de la subsol pana in pod, in cautare de efecte legionare ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, aparatura, si o gramada de capete de studenti. Sediile ziarelor “Dreptatea”, “Romania libera” si ale partidelor istorice au fost devastate. In raidul lor asupra Capitalei, minerii au inhatat peste 1500 de bucuresteni. Majoritatea arestatilor au fost dusi la unitatea militara Magurele, unde au trait un adevarat infern.
Acest lung sir de violente s-a soldat cu peste 900 de raniti, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. In ceea ce priveste numarul real al mortilor, acesta ramane necunoscut. Oficial, s-a avansat numarul de sapte morti, dintre care cinci decedati prin impuscare. Din investigatiile noastre, alte zeci de morti au fost facuti disparuti. O data cu ei, In Romania a fost ingropata si democratia. Iliescu si Roman si-au atins scopul.
Infernul s-a ridicat pe pamant
Despre morti
George Roncea: Despre mortii acelor zile negre s-a vorbit si s-a scris fara a se putea gasi probe directe. Exista marturii care confirma ipoteza unui numar mult mai mare de morti deca cei sase declarati oficial. Fratele meu a avut ocazia nefericita de a cunoaste un om, omorat in noaptea de 14 iunie, pe care l-am cautat impreuna luni de zile. Nu apare pe lista mortilor. Fratele meu l-a fotografiat, in timp ce-si dadea duhul. Filmele, ca si toate aparatele noastre au fost inhatate de politie si mineri.
O “Editie speciala” a TVR, in care urma sa se discute despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, in format “fata in fata”, fostii studenti si fosta putere, a adus in platou doar autorii diversiunilor si manipularilor din acele zile, de la propagandistul FSN si apologet al violentei minerilor in ziarul Adevarul, scremutul “procuror al natiunii” Cristian Tudor Popescu, la presedintele TVR de atunci, cunoscutul idolatru al lui Iliescu-KGB Razvan Theodorescu, si responsabilul numarul doi de crimele fortelor de ordine si ale minerilor, fostul prim-ministru Petre Roman, cu totii inculpati in Dosarul Mineriadei. De partea cealalta, a victimelor mineriadei, cel mai probabil la presiunile “mogulului PSD” Sasha Sassu si ale celor trei figuri numite, invitatul special George Roncea, organizator al manifestatie maraton din Piata Universitatii, agresat, arestat si incarcerat ilegal de fortele mineresti si de securitate ale Guvernului FSN Iliescu-Roman, a fost rugat de realizatorul emisiunii, Mihai Voicu, sa nu mai participe. In locul lui a fost adus Emil Constantinescu, cel care, timp de patru ani cat a fost presedinte, nu a facut nimic pentru pedepsirea vinovatilor in Dosarul 13-15 iunie. O aparitie jalnica, chiar penibila, daca mai notam si ca l-am prins cu ciocul vopsit, parca pentru a completa costumul fistichiu al insuratelului de manelista Petre Roman.
Este mai mult decat jenant ca, la 20 de ani de cand, chiar in Piata Universitatii, s-a militat pentru o Televiziune libera si independenta, un realizator profesionist sa fie silit sa elimine in ultimul moment un invitat, martor principal al macelului mineresc, in favoarea raspandirii in masa a acelorasi minciuni si intoxicari spuse timp de 20 de ani, pe banda, chiar de catre cei responsabili in mare parte de inscenarea “loviturii de stat” din 13 iunie si a violentelor si crimelor care au urmat in zilele de 14 si 15 iunie 1990. Nici macar o interventie nu a fost in contradictoriu, pentru a se afla macar o farama de adevar, pe tot parcursul emisiunii. De ce nu au fost invitati si Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, inginerul Ioan Manucu, cel care a intrerupt trenurile cu mineri la Craiova, Dumitru Iuga, liderul sindicatului TVRL, si altii si altii??? Lipsa de echidistanta a emisiunii – in care “ei” se sustineau intre “ei” – a fost frapanta. Iar Marian Voicu a ajuns sa intretina (pentru ce?), intr-o discutie anosta si chinuita, niste personaje, care, intr-un adevarat stat de drept, ar fi trebuit pana acum sa raspunda in fata legii pentru actelor lor. De la adevar pana la minciuna e un lat de palma. TVR nu a reusit sa-l treaca, nici dupa 20 de ani. Pacat de meserie, pacat de terfelirea in noroi a adevarului, inca imbibat de sange nestins.
…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat.
Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90.
Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.
M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.
Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.
Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.
Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat, momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.
I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).
Am plecat catre Arhitectura si am avut puterea sa notez in jurnal (il am si acum, patat de sange) pe care apoi nu stiu de ce l-am ascuns sub un dulap, cuprins de un fel de presimtire, momentul uciderii tanarului care si-a dat duhul in bratele mele.
Am tinut apoi un fel de sedinta ad hoc cu baietii de la Liga Studentilor, alaturi de Arhitectura, in Universitate. Aflasem ca urmau sa vina peste noi muncitorii de pe platforma Galati, adusi de Adrian Sarbu, (viitorul boss al PRO TV, pe atunci om bun la toate la Cabinetul lui Petre Roman) cel care i-a cerut lui Stanculescu dinamita pentru a arunca in aer Balconul Universitatii (Stanculescu l-a refuzat dar marturia sa exista in dosarele unei comisii de ancheta parlamentara).
Sedinta de la Liga Studentilor a fost scurta. Au fost trimise acasa fetele si s-a votat sa ramanem in Arhitectura si Universitate un numar de studenti, nucleul celor care au coordonat intreaga munca din Piata Universitatii vreme de 54 de zile. In Universitate erau 16 baieti, in Arhitectura vreo sapte. Argumentul era ca ar fi fost rusinos, las si nedemn sa ne parasim “garnizoanele” si “campul de lupta” – Piata Universitatii – pentru a scapa de bataia care ne astepta. Ni se parea logic sa o si incasam dupa ce ne-am simtit atat de bine strigand Jos Iliescu! aproape doua luni. Cred ca speram, iluzoriu, ca bucurestenii sa ne apere. Nu stiam ca avangarda de soc urma sa fie compusa din minerii adusi din subterane de Voican si de fesenistii, militienii si securistii lui Iliescu. Nu stiam nici ca hoarda de mii de troli si vandali era deja pe drum, rostogolindu-se catre noi.
Ne-am reintors (“naluci”) in Arhitectura, eu si frate-miu, in atelierul de lucru al organizatiei studentilor arhitecti, unde aveam banerele si micul studio de montaj improvizat in care bricolam materialele video cu decembrie 1989 si Iliescu KGB pe care le puneam pe ecranul Arhitecturii. Am incarcat filme noi in aparatele foto si la un moment dat ni s-a parut ca auzim un fel de vuiet. Am fugit pe scari catre turnul Arhitecturii, cu aparatele pregatite. Era inca semintuneric dar in lumina palida a zorilor am apucat sa vedem licarele lanternelor de pe casti misunand in Piata si cum sunt lovite cu tarnacoapele usile Universitatii.
Intreaga Piata a Universitatii era o masa neagra, un melanj sinistru viermuind de siluete cu casti in cap, cu salopete, inarmati care mai de care cu tot felul de rangi, ciocane, bate si topoare. Acum, in timp ce scriu, in vine in minte izbitoarea asemanare a gloatei de sobolani negri de mina, vazuta in perspectiva descendenta, cu hoarda hidoaselor fapturi ale intunericului aflate in slujba lui Sauron, vrajitorul sinistru din Stapanul Inelelor. Vuietul din Piata crestea si in timp ce frate-miu tragea cadru dupa cadru am vazut cum cetele grohaitoare patrund haulind in facultate. Am realizat ca acelasi lucru se petrece si la intrarea Arhitecturii si l-am tras dupa mine inapoi pe Victor, alergand pe scari cu o viteza nebuna, inapoi, catre atelierul nostru, pentru a-i avertiza si pe ceilalti studenti aflati inca in facultate. Nu stiam unde sa ne pitim, nu aveam in minte un plan de refugiu, ne-am grupat alergand cu sufletul la gura catre un alt turn al scolii unde sa ne ascundem. Am incercat sa gasesc pe traseu un hidrant aflat pe la etajul trei al cladirii. Vroiam sa dau drumul la apa, sa se inunde scarile pe care vroiam sa le cablez cu faza de la o sursa de trifazic dintr-un atelier mecanic. Speram sa obtin un efect electrizant consistent chiar daca minerii aveau cizme de cauciuc in picioare.
Jurnalul National si Ilarion Tiu informeaza despre moartea subita a generalului Ion Stanescu, un personaj complex cu numeroase functii de raspundere in aparatul de stat de dinainte de 1989, dat jos din postul de Ministru al Turismului de abia in martie 1990, odata cu constituirea noilor servicii de informatii, chiar in incaperile ministerului. Inmormantarea va avea loc marti, 8 iunie, la Cimitirul Ghencea Militar. Prezint mai jos un interviu interesant realizat cu fostul general, insarcinat printre altele si cu eliminarea agentilor NKVD din structurile romanesti. Dumnezeu sa-l ierte!
Generalul Ion Stanescu despre agentul GRU Nicolae Militaru (ce a descoperit Cartianu dupa 20 de ani, in “exclusivitate”)
“Ii primeam pe rusi cu foc de arma!”
Fostul presedinte al Consiliului Securitatii Statului, generalul Ion Stanescu, dezvaluie planurile lui Ceausescu in momentul invaziei sovietice din Cehoslovacia.
Invadarea Cehoslovaciei in 1968
Generalul Ion Stanescu, fost presedinte al Consiliului Securitatii Statului in perioada 1968-1972, face afirmatii extraordinare intr-un interviu acordat in exclusivitate ziarului ZIUA la 40 de ani de la reactia categorica a Romania la invazia sovietica din Cehoslovacia. Generalul Stanescu mai sustine ca in anul 1968 era programata si invadarea Romaniei. Timp de doua saptamani statul roman a fost in alerta generala. Tancurile rusesti s-au retras de la granita Romaniei cu RSS Moldoveneasca abia dupa 4 septembrie. Generalul arata ca momentul 1968 a fost culminant si pentru procesul de dekaghebizare a organelor statului roman inceput de Gheorghiu Dej inca din anul 1963 cand s-a hotarat infiintarea unitatii speciale anti-KGB, STASI, AVO si restul serviciilor statelor comuniste UM 0110. Numita initial “Grupa 20”, urmasa unitatii 0110 a DSS purta in SRI indicativul “Z” si a fost recent desfiintata. Generalul Stanescu ne ofera si o lista a spionilor sovietici in Romania carora li s-a pus in vedere sa-si inceteze activitatea anti-romaneasca. Printre cele circa 200 de persoane vizate se aflau si tatal lui Vladimir Tismaneanu, agentul Leon Tismenitki si tatal lui Petre Roman, Walter Ernest Neulander. Generalul Ion Stanescu s-a ocupat de Tismenitki, si Vasile Patilinet, seful sectiei militare, de Walter Roman. Ca o alta nota biografica, generalul Stanescu este si cel care l-a incadrat pe Virgil Magureanu in Securitate, in 1972.
21 august 1968 a constituit momentul-cheie in care Romania s-a rupt de URSS si politica bolsevica represiva. Dar acesta a fost anticipat si de alte acte ale statului, printre care si eliberarea detinutilor politici. Puteti sa le amintiti?
Generalul Ion Stanescu: Da, intr-adevar, asa stau lucrurile. Trebuie inceput cu retragerea trupelor Armatei Rosii, in urma cu zece ani, in 1958, apoi indepartarea consilierilor sovietici, desfiintarea sovromurilor etc. Sigur ca toate acestea au declansat nemultumirea sovieticilor. Apoi a venit plenara Comitetului Central din aprilie 1964, denumita si Declaratia de Independenta, in care ne-am exprimat clar pentru neamestecul in treburile interne ale altor state socialiste. In 1968, situatia a devenit de-a dreptul exploziva. Dupa alegerea lui Dubcek, in ianuarie 1968, se simtea un aer de redesteptare nationala. Dar lucrurile s-au complicat. Rusii au avut mai multe consfatuiri cu alte state din blocul sovietic pentru a atrage atentia cehilor si slovacilor ca e bine sa-si infraneze sentimentele.
Apoi au aparut brusc “turistii” sovietici care au ocupat apoi institutiile, cand s-a dat semnalul, ca si la noi, in ’89. In celalalte tari s-au activat imediat agentii acoperiti.
200 de agenti sovietici
La noi ce s-a intamplat cu agentii sovietici?
Asta este o poveste cu totul speciala si are si ea un istoric: in noiembrie 1963, raposatul Gheorghiu Dej m-a chemat pe mine si pe seful sectiei militare, Vasile Patilinet. Mai erau de fata Draghici si Ceausescu. Si ne-au aratat o lista cu vreo 160 de agenti cunoscuti si ni s-a spus asa: uite, trebuie stat de vorba cu fiecare. Sa le puneti in vedere sa respecte statul si partidul si sa inceteze colaborarea cu NKVD/KGB si GRU. Si am facut doua echipe. Eu una, Patilinet alta. Si i-am chemat in sediul Comitetului Central si am stat de vorba cu toti. Eu am luat 90 si 70 Patilinet. Din cei 160 s-au facut vreo 200, pentru ca primii au mai deconsiprat altii. Ii stiu si acum pe toti, pe dinafara. Printre ei se afla si Leon Tismenitki, tatal lui Tismaneanu Vladimir, pe care l-am avut eu, iar tatal lui Petre Roman, Walter Ernest Neulander, a fost audiat de Patilinet. Majoritatea au decis sa inceteze colaborarea. Oricum, noi ii verificam pe toti, regulat, cu unitatea 0110.
A bocit ca o Magdalena de mila pensionarilor, a măturat pe jos cu Gabriela Vrînceanu Firea, a încercat (fără succes) să-l desfiinţeze pe ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, dar a sfîrşit într-un ridicol fără margini. În ura-i nemărginită faţă de tot ce are legătură cu Băsescu, Dan Voiculescu (căci despre el este vorba) s-a înfrînt la el în mogulărie.
Sfidînd bunul simţ şi profitînd de calitatea de jupîn la el în ogradă, Dan Voiculescu (patronul Antenelor) s-a autoinvitat la Ştirea zilei. Cu acordul lui Sebastian Vlădescu ce-i drept, principalul invitat al Gabrielei Vrînceanu Firea, pe care l-a sunat cu o jumătate de oră înainte de debutul talk-show-ului pentru a-l anunţa că vor fi parteneri de dezbatere. Din respect pentru Dan Voiculescu – care i-a fost îndrumător la lucrarea de diplomă – Vlădescu a acceptat.
Măsuri salvatoare pentru cine?
Strategia mogulului s-a bazat pe trei puncte simple: desfiinţarea măsurilor propuse de Executiv, umilirea lui Vlădescu – invitatul principal al emisiunii – şi …propunerea unor măsuri salvatoare. Încă din debut, Voiculescu şi-a dat cu stîngu-n dreptu’, afirmînd cu tărie că nu intenţionează să politizeze discuţia, ca după nici o secundă să înceapă să-l înjure pe Traian Băsescu cu aceeaşi tărie. (“Nu mai vreau în această seară să vorbesc politic, Traian Băsescu a reuşit, de cînd este conducător, mai mare sau mai mic, mai mic sau mai mare, să dividă, să împartă, să rupă diferite partide, diferite societăţi, cum ar fi societatea românească de astăzi”).
Cu un ochi plînge de mila pensionarilor, cu celălalt rîde la banii statului
BUGETUL PARTIDULUI ŞI PRIVILEGIILE MEMBRILOR NOMENCLATURII C.C. AL P.C.R. (1961-1965)
dr PETRE OPRIŞ
După cum sublinia domnul academician Florin Constantiniu în articolul „Metodă excelentă de predare a istoriei” („Dosarele Istoriei”, nr. 2 (114)/2006, p. 1–2), profesorii de istorie din România se confruntă de mai multă vreme cu o dilemă: cum trebuie predată istoria în şcoală?
Deoarece specialitatea pe care ne-am ales-o pentru aprofundare cuprinde doar perioada contemporană, îndrăznim să-l parafrazăm pe distinsul istoric şi să ne întrebăm, la rândul nostru: cum trebuie predată istoria contemporană în şcolile româneşti? Şi dacă ducem mai departe această idee, apare în mod firesc o altă întrebare: cum poate fi prezentată copiilor istoria comunismului din România?
Metoda propusă de membrii Centrului pentru Democraţie şi Reconciliere în Europa de Sud-Est şi recomandată de domnul Florin Constantiniu – de a învăţa istorie prin compararea şi comentarea unor texte de epocă – are, în mod cert, anumite avantaje: „a) ea îl pune pe elev (dar nu numai pe el, ci pe orice cititor interesat să cunoască trecutul) în contact nemijlocit cu sursele documentare, modalitatea cea mai sigură de pătrundere în realitatea istorică şi b) reduce la minimum interpretarea istoricului (care poate fi bănuit de subiectivism), lăsând judecăţii independente a cititorului/elevului sarcina de a soluţiona problema” .
Pentru a aplica această metodă modernă în România este necesar să se continue într-un ritm mult mai alert publicarea de documente reprezentative din perioada comunistă. Acesta este şi scopul selectării şi punerii la dispoziţia cititorilor revistei „Dosarele Istoriei” a unor documente inedite din fondul Comitetului Central al P.C.R. – Cancelarie.
După cel de-al doilea război mondial, starea de subdezvoltare economică a României era evidentă. Pe acest fond, liderii comuniştilor români au acaparat, cu ajutorul nemijlocit al Moscovei, puterea politică şi au promis că vor crea o societate în care nivelul de trai al populaţiei va fi mult mai ridicat. Din păcate, componenta ideologică a mesajelor respective a generat abuzuri grave; sute de mii de oameni au fost pedepsiţi fără a fi vinovaţi şi în societatea românească s-a instaurat frica faţă de semeni.
Petre Roman l-a corectat pe preot in timpul slujbei: «Îl cheamă Petrus, nu Petruş!»
Ieri, la ora 14.00, la biserica Sfîntul Silvestru din Capitală, Silvia şi Petre Roman şi-au botezat primul copil, pe bebeluşul Petrus. Invitaţii, aleşi pe sprînceană, au umplut curtea împrejmuitoare cu maşini de lux. Peter Imre şi Marina Meleşcanu au ajuns cu un Ferrari, cu puţin timp înainte de începerea botezului, iar Dana şi Dinu Patriciu, naşii bebeluşului, şi-au parcat luxosul Bentley auriu în ultimul moment, cînd biserica era, deja, plină. Pentru a fi siguri că nici un paparazzo nu va intra, neinvitat, la slujbă, proaspeţii părinţi au angajat o firmă de pază, ai cărei bodyguarzi au apărat cu străşnicie porţile lăcaşului sfînt.
Înainte de sosirea oaspeţilor, Petre Roman şi-a plimbat bebeluşul, arătîndu-i fiecare icoană în parte şi legănîndu-l afectuos. Băieţelul, care a împlinit cinci luni de viaţă în urmă cu două săptămîni, a stat cuminte în prima parte a tainei, cînd Dana şi Dinu Patriciu, cei doi naşi, au mărturisit, în cor, că se “leapădă de Satana”. Naşul i-a cîştigat simpatia lui Petrus, care l-a tras de barbă şi i-a băgat degetele în ochi. Dana Patriciu, în schimb, a reuşit să îl facă să plîngă de fiecare dată cînd l-a ţinut în braţe. Probabil lui Petrus nu-i plac blondele.
Părintele Nicolae Bordaşiu, cel care a oficiat botezul, secondat de alţi doi preoţi, ar fi vrut ca pe bebeluş să-l cheme altfel, numindu-l în repetate rînduri “Petruş“ – spre amuzamentul tuturor şi, mai ales, al proaspeţilor părinţi. Totuşi, ca să nu existe încurcături, Petre Roman i-a atras atenţia părintelui că numele copilului e Petrus. Dar nu asta l-a enervat cel mai tare pe copil, ci vederea cristelniţei. Degeaba a încercat Petre Roman să îl calmeze, oferindu-i suzeta preferată, Petrus a plîns din toţi rărunchii pînă la finalul botezului.
Introducerea cuvântului rom/rrom în loc de ţigan şi crearea ambiguităţii lexicale – mai ales la nivel internaţional – roma/român şi romanes/româneşte, cu o concluzie „firească“ – România egal ţara romilor, a fost aplicată românilor imediat după 1990, în cadrul unui program complex dezvoltat de Fundaţia Sörös, cu sprijinul unor membri trecători ai Guvernelor de la Bucureşti. O primă dispută a fost legată de cuvântul „romi“ – cu un singur „r“ -, românii fiind prostiţi apoi că acesta va fi înlocuit cu „rromi“, o altă formulă care doar a sporit debandada lexicală. Este de amintit că în anii 1995 limba cu care Sörös vroia să înlocuiască oficial ţigăneasca primise numele de „romalli“, formă care nici nu se putea declina şi care a fost înlocuită ulterior cu „romani“ şi varianta „rromani“. Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost inventat numele de „romanes“. Confuzia este generală, inclusiv la nivelele academice şi, mai ales, ale autorităţilor din ţările afectate de valul de imigraţie şi/sau infracţionalitate ţigănească: rom/roma/român cu limba romanes/româneşte, comunitatea Romă cu ţara… România.
Apoi, cu concursul direct al lui Petre Roman, pe atunci ministru de Externe, s-a realizat oficializarea în cadrul instituţiilor de stat a denumirilor rom/rrom/român, cu titlu obligatoriu, deşi la nivel european avem doar simple recomandări în acest sens, venite din partea Consiliului Europei şi nu a Uniunii Europene. În acelaşi timp, confuzia rom-român pe plan european a dus până la situaţii ridicole. Astfel, o delegaţie oficială a fost împiedicată să intre într-un stat UE, înainte de aderare, pentru că pe paşaport prescurtarea ţării noastre era ROM. Acest fapt l-a determinat în 2002 pe secretarul de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor de la acea dată, Ion Antonescu, să solicite primului-ministru schimbarea prescurtării, cel puţin în paşapoartele noastre, ceea ce s-a şi îndeplinit, de atunci aceasta fiind ROU, pe criteriul apartenenţei la spaţiul francofonic. Însă acest lucru nu se poate realiza în toate domeniile. În multe alte nomenclatoare străine prescurtarea fiind şi azi aceeaşi: ROM. Prezentăm mai jos Memorandumul care a făcut ca această confuzie să se perpetueze până la identificarea românilor cu romii, indiferent dacă aceştia provin din Rusia, Bulgaria, Ungaria sau fosta Iugoslavie. Cazul recent, în care personalul Căilor Ferate Franceze avertizează asupra hoţiilor „românilor“, este elocvent.
Memorandumul prin care Petre Roman a transformat românii în romi pe plan internaţional (more…)
Bulibasa Ioan Tiriac, miliardar facut pe genunchii tatucului Ion Iliescu cu oportunitati grase oferite de Petre Roman, cat s-a vorbit public de colaborarea sportivilor cu Securitatea a uitat ca si-a inceput cariera dand Note Informative ca un amarat de turnator cu nume de cod “Titi Ionescu”. Desigur, ce nu are CNSAS si, deci, nu se poate pronunta, este Dosarul sau de la SIE, de roman multi-prosper al regimului Ceausescu. Sa amintim cam ce gandea agentul miliardar al regimului Iliescu despre romanii care se impotriveau profitorilor loviturii de stat din decembrie 1989: “Bine ca minerii au curatat Piata Universitatii!”. Aici gasiti Decizia CNSAS.
People Magazine, 1991: Tennis’s Count Dracula Returns to Transylvania, with a Lot at Stake
“There is an opposition press now and some freedom to I ravel; still,after the first wave of excitement, many Romanians again fear thattheir phones are tapped or that they are being shadowed by secretpolice. So far the U.S. is wary too; it has not offered Romania thesame trade status it has to Czechoslovakia and Poland.
This whole subject irritates Tiriac no end. “This is a50-year-old paranoia,” he insists. He calls the new government “veryprogressive” and the new Prime Minister, Petre Roman, “a very dynamicguy.”
Tiriac doesn’t think much of Romanians who oppose the newgovernment, which becomes clear as he pilots his car through UniversitySquare. Last summer protesters were set upon here by a horde ofRomanian miners armed with clubs and sledgehammers. Internationally itwas the new government’s worst black eye; President Ion Iliescu waswidely believed to have ordered the miners in. “It was a good thing the demonstrators were finally cleanedout of there,” says Tiriac. “People are confusing democracy withanarchy. If I were President, I’d create the biggest police force inEurope. But people see police as power to oppress. So I’d changeuniform. Make them red or pink. Say, ‘These pink people are to defendmy son crossing the street.’ “
It is unclear how much Tiriac’s countrymen might be dismayedby his muscular view of democracy. Some Romanians, it appears, havenever trusted him anyway. “Among ordinary guys, he has always been verypopular,” says Michael Radelescu, a native Romanian who writes computersoftware and now lives in New York State. “But not so much amongintellectuals. Back during the Ceausescu period, anyone like Tiriac whotraveled outside the country a lot was assumed to be collaborating withthe regime. Whether it was true or not, I have no idea, but it was avery common opinion.” Now some Romanians object to Tiriac’sfriendliness with the Iliescu government. The leading opposition paper,Romania Libera, complained recently that the Prime Minister hadoverridden a government vote and privately doled out 14 of Bucharest’smost gracious old homes to “chosen ones”—including his friend Tiriac,who got long-term leases to two.
Tiriac is prowling the property of one of these now, alakefront house across from a compound of villas that Ceausescu onceinhabited. The place is handsome—five bedrooms, 7,000 square feet—buthe can’t move in until renovations are completed.” Integral inRevista PeopleAugust 05, 1991 Vol. 36 No. 4
Despre arbitrii morali… de Radu Portocală Găsesc din întîmplare un vechi interviu luat dlui Andrei Pleşu de către Andrei Cornea pentru revista “22″ (13-19 aprilie 1994). Cred că merită readuse în memorie două pasaje care arată în ce măsură timpul (şi nu numai!) poate schimba şi oamenii şi opiniile lor. “Aş mai aminti şi pe dl Mircea Mihăieş, specialistul în proastă dispoziţie de la «România Literară», care în numele unei autorităţi politice şi morale încă nedovedite, întreţine o rubrică monotonă «de opoziţie», pe care o simt inautentică: e intransigenţa vitejilor «de după război», care vor să se acrediteze în lumea bună.” Dl Mihăieş nu s-a schimbat nici în ce priveşte proasta dispoziţie cronică, nici în ce priveşte monotonia. Între timp însă, dl Pleşu a acceptat să-i fie coleg la ICR, iar dna Pleşu să-i fie subordonată. “Desptre tristul grup de bezmetici de la «Cuvântul» (mai există?), care au publicat o colecţie de insanităţi sub titlul «Cazul Pleşu», nu mai vorbesc…” Şi iată că Ioan Buduca, pe atunci redactor-şef al tristului grup de bezmetici, a uitat în asemenea măsură vechea insultă încît anul trecut a sărit ca ars să-l apere pe dl Pleşu împotriva mea, agresorul mitoman. Se vede treaba că bursele (sau perspectiva lor) au darul să şteargă memoriile…
Consilierul de Radu Portocală Aş vrea să-mi spună cineva că presa minte, sau că nu mai ştiu să citesc, sau pur şi simplu că am visat – orice care ar putea să anuleze senzaţia de gol amar care s-a aşezat în mine după ce am aflat că Petre Roman a devenit consilierul politic şi strategul lui Crin Antonescu. Omul a cărui familie a contribuit la distrugerea vechiului Partid Naţional Liberal şi la moartea membrilor săi de frunte; omul care a fost un privilegiat al regimului comunist; omul care s-a aflat la un pas de înrudirea cu clanul Ceauşescu; omul în care s-a avut destulă încredere pentru a fi cooptat ca actor de prim rang în mascarada din decembrie 1989; omul care a participat la omorîrea cuplului Ceauşescu; omul care i s-a subordonat fără să crîcnească lui Ion Iliescu, pînă cînd a fost data afară pe uşa din dos; omul care a condus guvernul mineriadei din iunie 1990; omul care l-a reactivat pe spionul Mihai Caraman, provocînd indignarea Occidentului; omul pe care fostul său adjunct, Adrian Vilău, l-a acuzat în public că a lucrat pentru o putere străină; omul care a minţit de cîte ori a avut ocazia să mintă; omul care, în politică, a ratat totul; omul căruia Traian Băsescu i-a luat partidul dintre mîini cu incredibilă uşurinţă, ceea ce i-a creat probabil aura de cunoscător al preşedintelui; omul pe care nu l-a mai ales nimeni, nicăieri, de ani şi ani; omul care n-a fost în stare să aibă o strategie pentru el însuşi a devenit strategul candidatului liberal la preşedinţia republicii. Cînd voia să numească un general, Napoleon lua despre el toate informaţiile posibile: carieră militară, capacitatea de a comanda, capacitatea de a se înţelege cu inferiorii, inteligenţă, cultură, etc. Dacă toate acestea răspundeau aşteptărilor lui, punea o ultimă întrebare, decisivă: e norocos sau nu? Petre Roman nu numai că nu are calităţile şi nici parcursul care să-l recomande ca strateg liberal, dar, în plus, el pare să nu aibă nici noroc. După cum nici PNL nu a avut noroc în ziua în care acest personaj al trecutului i-a fost impus ca om de viitor. Blog Radu Portocala https://portocala.wordpress.com/
June 14th, 2010 
VR 
Posted in 
Tags: 
