Posts Tagged ‘Tismaneanu’

ILIESCU-KGB si dosarele Gorbaciov-Bukovski, o ciorba care fierbe vesnic. Pentru ce am fost amenintat de Administratia Prezidentiala Rosie cu Tribunalul

“Bomba” prezentata cu atata tam-tam zilele acestea in presa, privind Afacerea arhivei lui Gorbaciov e buna dar e rasuflata rau. Slabii cunoscatori ai istoriei recente o inghit pe nerasuflate si o toarna pe masa presei asemenea. In realitate, baietii HotNews nu fac decat sa reproduca fara jena ceea ce ZIUA (pe vremea cand ZIUA era ZIUA) a scris, hat, in urma cu niste ani, publicand inclusiv in facsimil astfel de documente, provenite de la prietenul nostru Vladimir Bukovski. Nu-i rau daca vin cu informatii suplimentare dar “bomba” era acum niste ani, cand Iliescu era presedinte si ne ameninta ca ne da in judecata pe capete, si pe jurnalisti si pe Bukovski personal.
Iata o parte dintre articolele scrise de noi, respectiv de mine si George Damian, inca din mai 2006. Pentru ce am publicat, Administratia Prezidentiala Rosie, prin vociuca si un comunicat oficial cu antet de Cotroceni semnat de Corina Cretu (pe care l-am pus in rama), ne-a amenintat voios ca ne da in judecata.

Iliescu KGB

Vladimir Bukovski are documente care dovedesc ca Revolutiile din Est au fost planuite la Moscova * “In octombrie 1988, Mihail Gorbaciov a ordonat Biroului Politic al PCUS sa pregateasca planul pentru schimbarile din estul Europei. Am gasit decizia BP al PCUS in acest sens”, a declarat celebrul disident rus * Pentru Romania, Gorbaciov l-a ales pe Iliescu * “Unul din liderii bulgari, Mladenov (n.r. care l-a inlocuit pe Jivkov in 1989), a spus: “Iliescu este foarte bun pentru noi, in Romania” * “Gorbaciov a replicat: “Da, dar sa nu vorbim despre asta in public. I-am face un mare rau, sa pastram tacerea!” * Planurile Kremlinului au fost puse in practica de KGB * Disidentul a avertizat, la reuniunea Rezistentei Romanesti Anticomuniste de la Brasov, ca trebuie sa scapam de angrenajul securisto-comunist care ne secatuieste tara * “Lustratia, condamnarea Partidului Comunist sunt foarte importante. (…) Romania are acum sansa de a rezolva aceste probleme”, a spus Bukovski * El a mai avertizat ca “singura sansa de supravietuire a poporului roman este organizarea unui proces public in care sa se dezbata modul in care sistemul energetic romanesc a ajuns pe mana strainilor”, adica a “mafiei KGB” in special

Disidentul rus Vladimir Bukovski, prezent la reuniunea Rezistentei Romanesti Anticomuniste de la Brasov ca invitat special al Asociatiilor Civic Media si “15 Noiembrie 1987”, a declarat, ieri, ca detine documente care atesta ca planurile revolutiilor din estul Europei au fost intocmite la Moscova. Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov a apreciat chiar ca “Ion Iliescu este bun pentru Romania!”. “Intr-unul din documente, Gorbaciov li se adreseaza liderilor bulgari. Unul din liderii bulgari, Mladenov (n.r. Petar Mladenov care l-a inlocuit pe Todor Jivkov in 1989), spune: “Iliescu este foarte bun pentru noi, in Romania”. Gorbaciov spune: “Da, dar sa nu vorbim despre asta in public. I-am face un mare rau, sa pastram tacerea!””.
Revolutiile, perfectate la Moscova
Vladimir Bukovski a precizat ca documentele pe care le detine demonstreaza ca planurile revolutiilor din estul Europei de la sfarsitul anilor ’80 au fost intocmite la Moscova. “In octombrie 1988, Mihail Gorbaciov a ordonat Biroului politic al PCUS sa pregateasca planul pentru schimbarile din estul Europei, am aceste documente. Intreaga idee a revolutiilor apartine planului sovietic. Am gasit decizia Biroului Politic al PCUS in acest sens”, a declarat Bukovski.
Scriitorul rus a mai apreciat ca Romania ar trebui sa faca ceea ce alte tari fost comuniste nu au reusit: Sa treaca la curatarea tarii de postcomunism. “Cred ca este un moment foarte important, exista un singur lucru pe care Romania poate sa-l faca acum, un lucru pe care altii nu l-au facut. Se poate trece la curatarea tarii de postcomunism. Lustratia, condamnarea Partidului Comunist sunt foarte importante. Multe tari au incercat, dar nici una nu a incheiat acest proces. Romania are acum sansa de a rezolva aceasta problema”, a subliniat Bukovski.
Romanii sa-si recapete resursele de la mafia KGB
O alta tema a discursului lui Bukovski a fost cea a resurselor energetice ale Romaniei. Bukovski considera ca “singura sansa de supravietuire a poporului roman este organizarea unui proces public in care sa se dezbata modul in care sistemul energetic romanesc a ajuns pe mana strainilor”. In opinia lui Bukovski “strainii” care au acaparat resursele energetice ale Romaniei sunt organizatii mafiote de tip kaghebisto-securiste sau de partid. Procesul public este singurul mod pe care disidentul il vede pentru ca romanii sa-si recastige resursele energetice. De asemenea, Bukovski a denuntat contractele frauduloase facute in deserviciul statului roman. El a afirmat ca Lukoil-ul este o institutie care apartine KGB si ca exista multe alte domenii industriale in Romania in care urmasi ai KGB isi fac simtita prezenta.
Angrenajul securisto-comunist secatuieste Romania
Bukovski a sustinut ca, in opinia sa, poporul roman este unul dintre putinele popoare, alaturi de polonezi si israelieni, inzestrat cu putere interioara si dinamism si ca trebuie ca oamenii sa faca eforturi pentru a se scutura de acest angrenaj securisto-comunist care secatuieste tara. Bukovski a salutat intentia crearii la Brasov a unui Centru al Rezistentei Anticomuniste si si-a manifestat intentia de a ajuta prin toate mijloacele sale orice fel de grup care isi asuma sarcina realizarii Procesului Comunismului. In finalul discursului sau, disidentul rus a precizat ca “se intoarce oricand cu interes in Romania pentru ca aceasta tara a ramas una dintre putinele interesante in contextul in care aici se intampla tot timpul ceva”.
Internetul, piedica in calea refacerii URSS
“Daca Romania nu reuseste sa scoata comunistii din spatiul public pentru 5-6 ani o sa dispara ca natie. Comunistii oricum nu vor muri daca se retrag o perioada in afacerile private. Daca nu reusim sa impiedicam reorganizarea comunistilor intr-o Mafie in fostul bloc sovietic sansele de supravietuire sunt foarte mici”, a declarat Vladimir Bukovski. Disidentul rus a mai subliniat: “La ora actuala, in Rusia la conducere se afla esalonul al doilea al KGB care incearca sa refaca Uniunea Sovietica. Aceasta nu se poate intampla deoarece URSS a putut supravietui doar intr-un vid informational, iar in ziua de azi Internetul reprezinta cea mai importanta piedica pentru refacerea URSS”.
Florin Postolache: Comunismul inca subzista
Presedintele Asociatiei “15 Noiembrie 1987” Brasov, Florin Postolache, a subliniat in discursul pe care l-a sustinut ieri: “Comunismul inca subzista, rezidual, in societatea romaneasca, inclusiv in mediul politic. Condamnarea comunismului a fost respinsa pana in prezent de reprezentantii statului”.
Cea mai stricta forma de opresiune
“Comunismul, odata ajuns la o forma statala, este cea mai stricta forma de control si opresiune cunoscuta in Europa remarcandu-se printr-o lunga serie de deportari, crime, masacre, atentate la existenta si demnitatea umana. Cu toate acestea exista o istorie a rezistentei comuniste, a incercarilor repetate de redobandire a demnitatii indivizilor si popoarelor aflate in spatiul carceral al imperiului sovietic”, a aratat Florin Postolache in discursul sau. “In primii ani ai instaurarii regimului rezistenta a fost una directa, formata din grupuri armate luptand impotriva puterii comuniste. Intre 1945 si 1959 Securitatea a identificat 1196 grupuri de rezistenta. Deja in 1949 se raporta existenta a 33 de “, a mai aratat Postolache.
Paul Goma, rezistenta morala
Presedintele Asociatiei “15 Noiembrie 1987” Brasov a subliniat ca “Rezistenta morala izolata poate totusi functiona, cum spunea unul dintre cei mai celebri disidenti anticomunisti polonezi, Bronislaw Geremek, . Acest fel de intransigenta morala este aproape absenta in Romania cu, probabil, o singura exceptie notabila: Paul Goma. In 1977 scriitorul roman scrie o scrisoare de solidaritate cu miscarea Carta 77 din Cehoslovacia, incercand sa solidarizeze publicul romanesc cu . Reactia Securitatii a fost extrem de dura, Paul Goma si familia sa fiind izolati, torturati si, intr-un final, expulzati din tara”.
Miscarile anticomuniste muncitoresti
Florin Postolache a rememorat si miscarile de opozitie fata de comunism ale muncitorimii: “Tot in 1977, un alt protest, de o alta factura, de tip sindical, avea loc la Lupeni, odata cu intrarea in greva a minerilor. Greva avea sa se extinda in toata Valea Jiului si a durat o saptamana intreaga. Oficialii de partid si delegatia trimisa sa negocieze au fost luati ostatici, Ceausescu fiind obligat sa negocieze in persoana cu grevistii. Odata greva incheiata, conducatorii grevistilor au fost deportati sau inchisi si mii de mineri risipiti in alte localitati, Valea Jiului fiind de atunci supusa unei infiltrari si supravegheri continue de catre Securitate. Pana in 1987, la Brasov, Romania nu avea sa mai fie martora nici unei miscari sociale care sa puna in dificultate regimul comunist”.
Pagina realizata de George DAMIAN, Victor RONCEA

Chemati la Tribunal
Iliescu trebuie sa aiba curajul de a-si marturisi vina, sa aiba curajul de a spune poporului roman, barem acum, ca l-a mintit timp de 15 ani, a transmis Bukovski unui mic grup de jurnalisti si istorici care l-au intampinat la Bucuresti pe celebrul incomod al tuturor regimurilor totalitare derivate din cel sovietic. “Iliescu trebuie sa mai aiba si barbatie. Stiu ca v-a amenintat ca va da in judecata, ca da ziarul ZIUA in judecata pentru ca ati sintetizat spusele mele privind conspiratia decembrista. Sa aiba curajul sa ma dea pe mine in judecata! Il astept la Londra, unde Justitia nu este aservita clientelar noii nomenclaturi a fostului FSN. Sa aiba barbatia de a se lupta cu mine, nu sa trimita comunicate si sa ameninte jurnalistii liberi prin purtatoarea sa de cuvant”, ne-a spus Bukovski in timp ce – surprinzator! – insasi Corina Cretu, facand ochii foarte mari, trecea pe langa grupul de tineri adepti ai anti-comunistului. Prin aceasta trecere vaporoasa, institutia prezidentiala a ratat o noua sansa de a-si demonstra o posibila verticalitate, chiar intr-un moment inopinat. “Iliescu trebuie sa aiba curajul de a recunoaste ca a participat la o conspiratie prin care se intentiona doar reformarea sistemului comunist. Poporul roman merita acest lucru: sa afle adevarul”, a continuat imperturbabil Vladimir Bukovski, privind de departe la Corina Cretu. “Tot asa cum esential pentru democratia romaneasca este inceperea unui proces real al comunismului. Un Nurnberg atat de asteptat. Lucrez de 14 ani la acest proiect si nu voi inceta sa o fac pana cand dreptatea nu va triumfa. Am strans tone de materiale, din arhivele KGB si ale PCUS. Doi Gb in format zip. Printre acesti bytes se afla si presedintele vostru cu conspiratiile sale. Sa ia aminte Iliescu: adevarul intotdeauna – dar intotdeauna – va iesi la lumina. Voi aveti misiunea asta si stiu ca o veti indeplini, in numele dreptatii, a milioanelor de victime ale comunisului. Il provoc pe Iliescu sa-mi raspunda!”, i-a transmis prin noi Vladimir Bukovski presedintelui Ion Iliescu.
Victor RONCEA
Acuzele lui Bukovski pentru care Iliescu ne cheama la tribunal – “Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei”

Incercarea purtatorului de cuvant al Administratiei Prezidentiale de a arunca in ridicol afirmatiile extrem de grave ale lui Vladimir Bukovski, un simbol mondial incontestabil al luptei impotriva comunismului, descalifica insasi institutia pe care o reprezinta. Disidentul care s-a impotrivit uriasei masinarii de strivit oameni a sistemului sovietic nu a acredidat nicaieri in interviul sau ideea ca “”Solidaritatea”, sindicatul polonez al lui Lech Wallessa, “Masa Rotunda” de la Varsovia, Papa Ioan Paul al II-lea, Havel si Carta 77 din Cehoslovacia, toate au fost planificate si organizate (sic) de KGB, si, respectiv, cei numiti au fost agenti ai Moscovei!”. Nu. Vladimir Bukovski s-a referit doar la un sigur personaj astfel: Ion Iliescu. “Mai era o factiune, relativ mica, de indivizi in interiorul partidului care alesesera sa fie agentii Moscovei – printre care si Iliescu”, spune Bukovski. “Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei. (…) Faptul ca agenti cunoscuti ai Moscovei au preluat puterea, schimband pur si simplu Consiliul anterior in “Front” al Salvarii Nationale dovedeste ca aceasta era in sine una din operatiunile Moscovei. Nu putea fi altceva”, mai completeaza reputatul sovietolog.
Pentru edificare, oferim din nou afirmatiile disidentului sistemului sovietic privindu-l pe Ion Iliescu, care si-a exprimat intentia sa ne dea in judecata. Afirmatiile dizidentului sovietic releva faptul ca Ion Iliescu a actionat ca agent al structurilor fostei URSS. (Victor RONCEA).
“Iliescu a fost informat cu aproape un an inainte despre posibilitatea schimbarii… si el sa devina omul Moscovei.”
“Stiti foarte bine jocurile pe care le-a facut Moscova in Basarabia si Transnistria cu Armata a 14-a. Iar acum stiu clar din documente ca au existat discutii intre Gorbaciov si Iliescu pe acest subiect, menite sa impiedice Moldova sa isi castige independenta, lucru care le-ar fi creat probleme amandurora. Deci au hotarat intre ei sa mentina statu-quo-ul Moldovei.”
“”Vandut” (Republica Moldova, n.red.) nu e cuvantul potrivit, (Ion Iliescu, n.red.) nu a fost platit pentru asta. E vorba despre un aranjament prietenesc intre doi comunisti, fosti colegi la Moscova. Nu, (Ion Iliescu, n.red.) nu a vandut-o. Pur si simplu a cedat-o ieftin, as putea spune ca a fost un cadou fratesc, asa cum o arata documentele.”
“Acum doar puneau pe hartie roadele acestei prietenii, in urma careia Iliescu i-a facut lui Gorbaciov cadou Moldova. Nimic nou, daca stai sa te gandesti cum functioneaza relatiile intre tovarasii comunisti. Desi, sa fim drepti, si celelalte state foste comuniste se purtau frumos cu Moscova – multi dintre liderii lor erau, ca si Iliescu, oameni adusi in fata de Gorbaciov, pe teritoriile lor stationau inca armate sovietice. Dar e si o deosebire majora, chiar daca Iliescu a facut ce faceau si altii in Europa de Est. Iliescu voia sa continue sa apartina Estului, nu dorea sa se indrepte spre Vest. Deci nu poti sa-l invinovatesti pentru tratat in sine, dar pe de alta parte e foarte interesanta problema in ceea ce priveste Moldova. De pilda, nici polonezii nu i-au oferit Rusiei o parte din teritoriul sau si nici cehii n-au facut asta. Doar Iliescu a fost mai “generos”.”
“Iliescu a hotarat cu Gorbaciov ca Moldova sa ramana in Blocul Sovietic, iar Romania nu va pretinde in veci vreun drept asupra acestui teritoriu.”
Iliescu “facea parte dintr-o noua generatie de tineri lideri pro-sovietici si a fost educat in acest spirit la Moscova. Banuiesc ca a fost un moscovit dintotdeauna. A fost mai apropiat de Moscova decat oricine altcineva dintre liderii comunisti din Romania si de aceea banuiesc ca in ’89, cand se planuiau revolutiile din Europa, l-au ales pe el pentru Romania. Trebuie sa existe un motiv pentru asta, nu se poate sa fie doar pentru ca e atat de cumsecade, cum pozeaza astazi.”
“Nu stiu foarte multe despre asta (despre stirea potrivit careia Iliescu ar fi colaborat cu KGB-ul, n.red.). Nu pot decat sa presupun. Adica, oricine a studiat la Moscova in anii ’50 a fost recrutat intr-un fel sau altul… nu neaparat de KGB, putea sa fie Departamentul International al CC al PCUS sau asa numitul Departament Est European al CC. Cu siguranta a avut relatii speciale cu Moscova – daca pe linie politica sau de politie secreta, nu stiu deocamdata. Dar nu conteaza, de fapt nici nu conteaza ce fel de relatii a avut, atat timp cat aceste relatii erau “speciale””.
“Da, cred ca asa stau lucrurile (ca Iliescu a avut relatii “speciale” cu Moscova, n.red.). Adica, toti cei care studiau acolo erau o tinta pentru recrutare, nu neaparat de catre KGB – putea fi o recrutare politica. Si a ramas prieten cu Moscova in toti anii carierei sale in aparatul comunist.”
“E drept ca mai era o factiune, relativ mica, de indivizi in interiorul partidului care alesesera sa fie agentii Moscovei – printre care si Iliescu, dar odata cu accesele de megalomanie ale lui Ceausescu si de sfidare a Moscovei, acestia au fost izolati, marginalizati.”
“Iliescu, Militaru si ceilalti erau de fapt implicati intr-o manevra a Moscovei. E foarte simplu. N-are sens sa intram in toate detaliile. Nu conteaza cine era si in ce pozitie in acel moment. Faptul ca agenti cunoscuti ai Moscovei au preluat puterea, schimband pur si simplu Consiliul anterior in “Front” al Salvarii Nationale dovedeste ca aceasta era in sine una din operatiunile Moscovei. Nu putea fi altceva. Deci Moscova pregatise schimbarea regimului Ceausescu. Iar Iliescu a fost unul din liderii Comitetului Salvarii Nationale, ajungand dupa decembrie liderul suprem al operatiunii.”
“E foarte important sa stii in cine poti avea incredere. Si se pare ca Gorbaciov avea toate motivele sa aiba incredere in Iliescu. Il cunoscuse cu 40 de ani in urma si stia ca fusese recrutat de Moscova, asa ca Iliescu a fost in mare masura alegerea lui Gorbaciov.”
“Am o serie de documente, de dovezi, (despre trecutul comunist al Romaniei, n.red.) acum am trecut la analizarea tuturor hartiilor pe care am reusit sa le scot din arhivele CC al PCUS in 1991 – 1992. O sa le fac publice cat de curand.”
ZIUA
(alte facsimile si stenograme reproduse din arhivele Gorbaciov, disponibile in ziar)

SCRISOARE DESCHISA a demonstrantilor si luptatorilor de la baricada din Piata Universitatii 1989-90: Impostorii de la Curtea presedintelui Basescu

SCRISOARE DESCHISA
Impostorii de la Curtea presedintelui Basescu – Maries, Iliesiu, Tismaneanu – Cine se aseamana se aduna

Iata ca a trecut ziua si “candidatul prezidential” Remus Cernea, “flacara democratiei”, el insusi un “revolutionar la 15 ani” nu s-a facut scrum in fata TVR, dupa cum ne-a amenintat zilele si noptile. Asa si Doru Maries, “flacara revolutionara” a democratiei basesciene. In a 50-a zi de greva foamei – dupa cum ne sperie Sorin Iliesiu, propagandistul sau sef, “strans unit” cu ideologul de serviciu Vladimir Tismaneanu, noul Brucan al casei prezidentiale -, domnul Teodor Maries se agita ca un titirez, se bate cu jandarmii , da recalcitrant interviuri si, chiar azi, zboara cu Air France la Strasbourg, la un mic protest asezonat cu sampanie Dom Perignon si branza brie.
Avem de ce sa fim mandri de Teodor Maries! El nu numai ca este presedinte al Asociatiei 21 Decembrie 1989 fara sa fi fost macar in Bucuresti pe 21 decembrie, daramite la baricada din Piata Universitatii, dar este si un top-man al circului foamei numit Romania, care poate sa ne reprezinte lejer in Cartea Recordurilor, pe langa omleta gigant sau cel mai lung carnat din lume.
Omul este, cum v-am spus, in a 50-a zi de greva foamei, mai activ ca Ion Iliescu, la cei 80 de ani de saracie si comunism luciu.
Consultand pentru urmatorul Apel disperat al dlui Iliesiu Enciclopedia Wikipedia, la fenomenul “greva foamei – hunger strike”, am gasit urmatoarele informatii: din punct de vedere medical, dupa trei saptamani, corpul intra intr-o stare de moarte clinica, muschii nu mai raspund comenzilor si organele vitale incep sa fie grav afectate. Enciclopedia online mai da urmatorul exemplu, printre altele: pe 15 august 1987, la ora 9.30, la Templul Nallur Murugan din Sri Lanka, protestatarul Thileepan, a inceput o greva a foamei. Obiectivul sau era sa atraga atentia asupra sa si a unei grupari teroriste, Tigrii Tamilului. Desi mai multe grupuri si persoane au incercat sa-l convinga pe revolutionarul Thileepan sa inceteze greva foamei – aviz dlui Iliesiu, “sinucigasul” dlui Maries – Thileepan a murit pe 26 septembrie 1987. Deci, dupa 41 de zile, omul era mort! Un alt caz de moarte in urma grevei foamei s-a inregistrat la 52 de zile, conform Wikipedia. Deci, ca si Remus Cernea, se pare ca Teodor Maries are chibriturile numarate.
Lasand gluma de o parte, ne intrebam ultragiati cum poate presedintele Romaniei, cel mai informat cetatean al tarii, conform fisei postului, sa-si bata joc de opinia publica, victimele mineriadelor si magistratii romani, stand la masa monologului prezidential nu cu unul, ci cu trei impostori notorii?
Daca ne-am lamurit cu impostura lui Teodor Maries, revolutionarul invizibil din 21 decembrie si provocatorul extrem de vizibil din timpul Pietei Universitatii, incitator penal la violenta si distrugeri in 13.06.1990- Televiziunea Romana, sa vedem totusi, si cine sunt sustinatorii sai.
Principalul activist, spamuitorul casutelor de mail ale ziaristilor romani cu mesaje agresive si tampe, Sorin Iliesiu, membru al Comisiei Tismaneanu in calitatea sa de… cineast, pretinde ca ar avea ceva cu “anticomunismul”, urcandu-se cu bocancii murdari de jeg bolsevic pe cadavrele detinutilor si mucenicilor din inchisori, ale martirilor din decembrie 1989 si mortilor din iunie 1990. In realitatea, dl Iliesiu, vicepresedintele Aliantei Civice, se remarca cu acelasi tip de disidenta anticomunista ca si seful sau, komisarul Tismaneanu. Iata doar cateva mostre din “operele” sale de din timpul regimului comunist, care il recomanda sa-si dea agitat cu parerea la masa cu presedintele Romaniei, Traian Basescu: FILMOGRAFIE. FILME DOCUMENTARE de propaganda comunista.1980-1987. Filme realizate in studiourile “BUCURESTI”, BUFTEA – ROMANIAFILM (format pelicula 35 mm)
1980: FAMILIA MEA (10 min), Romaniafilm. Scenariul si regia: CORNEL DIACONU. Imaginea: SORIN ILIESIU. Premiul pentru cea mai buna imagine de film documentar. Festivalul National “Cantarea Romaniei”, 1981. Nota: film de propaganda comunista despre Santierul national al tineretului – Rovinari, Gorj.
1981: CELE MAI FRUMOASE CLIPE (10 min), Romaniafilm. Scenariul Si regia: CORNEL DIACONU. Imaginea: SORIN ILIESIU. Premiul pentru cea mai buna imagine de film documentar. Festivalul National “Cantarea Romaniei”, 1981. Nota: film de propaganda comunista despre Santierul national al tineretului – Combinatul siderurgic Galati.
1982: CENACLUL FLACARA (80 min), Romaniafilm. Scenariul si regia: CORNEL DIACONU. Imaginea: SORIN ILIESIU. Nota: film de propaganda comunista despre Cenaclul Flacara condus de poetul Adrian Paunescu.
1986: CUNUNA DE LAURI (80 min), RomaniaFilm. Scenariul NICOLAE DRAGOS. Regia ANGHEL MORA. Imaginea: SORIN ILIESIU, AUREL KOSTRAKIEWICZ, LIVIU POJONI, ADRIAN DRAGUSIN, IOAN DOBRE. Nota: film de propaganda comunista despre un spectacol omagial dedicat lui Nicoale CeauSescu, organizat la data de 23 august 1986 pe stadionul national “23 August”.
1987: SARBATOARE IN MAI (Imn pentru primavara tarii)(80 min) – RomaniaFilm. Scenariul NICOLAE DRAGOS. Regia ANGHEL MORA. Imaginea: BASARAB SMARANDESCU, SORIN ILIESIU, GABRIEL KOSSUTH. Nota: film de propaganda comunista despre un spectacol omagial dedicat lui Nicoale CeauSescu, organizat la 1 Mai 1987 in Sala Polivalenta, Bucuresti. Si altele, si altele.
Aceasta este deci omul care va infesteaza casutele de posta electronica, dragi ziaristi.
In spatele lui sta fostul nomenklaturist bolsevic Vladimir Tismaneanu, ideolog al internationalismului, cel care, dupa ce a comis cel mai mincinos “raport” asupra comunismului, un fals la adresa istoriei Romaniei, incearca azi sa-si gaseasca o noua sinecura: “Comisia prezidentiala pentru aflarea adevarului despre decembrie 1989 si fratricidul din iunie 1990”. De data asta, tinand cont de ritmul in care s-ar afla acest adevar, postul sau se doreste a fi… pe viata. Sa mai luam in considerare si “Afacerea Revolutiei”, care sta in spatele cererilor disperate pentru “ultimul tren al adevarului”: fiecare fila din cele 1.000.000 obtinute de la Parchet – basca inregistrarile video ale Securitatii – costa, in Statele Unite, la un institut celebru de cercetari si indosariere a memorie “angajat in studiul afacerilor mondiale” si contactat deja, se pare, de “istoricii” de serviciu, intre 1 si 10 dolari, la gramada. Faceti singuri socoteala. Aviz Parchetului General!
“Pe seara, domnului Maries i s-a facut din nou rau, avand brusc frisoane, dar revenindu-si, cat de cat, nu a dorit sa mai mearga la spital”, ne informeaza Sorin Iliesiu despre a 49-a zi de “greva a foamei” a impostorului Maries. Apoi a luat avionul si, “frisonat”, a plecat in excursie la Strasbourg.
Sa radem sau sa plangem numarand impostorii de la Curtea presedintelui Basescu?
Oare chiar nu stie domnul Traian Basescu vorba din popor: cine se aseamana se aduna?

Profund dezamagiti,
Viorel Ene,
presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania
Iofciu Ion,
presedintele Asociatiei Baricada Inter 1989

PERFECTUL ACROBAT TISMANEANU vazut de Magda Ursache: Trecute vieti de tovi si toave. Solutia, striga acum, pe muchie de hartie: jugement dernier

Trecute vieţi de tovi şi toave
Scris de MAGDA URSACHE

„Partidul se află, în orice moment, în posesia absolutului adevăr şi e de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi.”
George Orwell

Ca şi M. Niţescu, în Sub zodia proletcultului, m-am întrebat şi eu: care va fi fost mai odioasă? Prestaţia lui Teohari Georgescu sau a lui Leonte Răutu la Cultură? Leonea, poreclit Cameleonea, a fost, apud Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, cel mai mare zbir ideologic. Cuvintele de ordine erau descompusă şi mârşavă pentru ideologia „veche” (de zdrobit) şi putred pentru scriitorul tradiţiei. „Putrezi” în viaţă se aflau Blaga, Ion Barbu, Voiculescu, Philippide, Crainic, Streinu, Cioculescu… Şi „putrefact” a devenit Arghezi, când a mişcat în front, iritat de optimismul „la calup” şi de noua scolastică. Deşi fusese editat în tiraje impresionante şi premiat, iconoclastul refuza să-şi înlocuiască acidul din călimară cu obligatoria „limonadă roz”. Ca opozant al tuturor guvernelor, intrase în opoziţie şi sub Groza. Diavolul de pamfletar făcuse să zornăie, într-o tabletă, tinichelele. Acelea care se ţineau zile-n şir la coada pentru gaz. Cum tinichelele au zornăit cam tare, Sorin Toma l-a eliminat pe ani mulţi din viaţa literară. Ruga poetului, „Fereşte-mă, Doamne, de interpreţi”, a fost scrisă la ceas rău.
Ca să te fi menţinut la Putere, îţi trebuiau cinism şi nemernicie. Leonte Răutu le-a avut: „sau îi mâncăm noi pe şerpi sau ne mănâncă ei pe noi”. Şerpii erau „intelectualii aflaţi sub influenţe burgheze”. Iar cărţile lor, colcăind (verb în asociere cu reptilele) de fascism/şovinism/antimarxism/ propagandă creştină au fost prohibite.
Recent, am recitit Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, de Vladimir Tismăneanu, în colaborare cu Cristian Vasile, editura Humanitas, 2008. Am spus recitit pentru că se reiau texte din Arheologia terorii, la care se adaugă un dialog cu istoricul Cristian Vasile (colateral, că tot e-n trend vocabula asta, din timpul alcătuirii “Raportului final”) şi un „trialog” cu Mihai Şora. Restul, pp. 165-448, fiind… documente.
E ştiut: distrugerea culturii române (ruptura de trecut a fost, în realitate, des-fiinţare) s-a făcut pas cu pas, după tipar sovietic. Academia şi universităţile au fost „epurate”. Exact ca în URSS, s-a produs şi în gubernia ei, RPR, naţionalizarea editurilor. A funcţionat o cenzură atroce, ca la răsărit. Artiştii nealiniaţi, când n-au îndurat supliciile puşcăriilor şi strămutările forţate, au murit în mizerie, ca Hortensia Papadat-Bengescu şi atâţia alţii. Şerban Cioculescu şi-a vândut Academiei, pe o mie de lei, manuscrisul piesei lui Caragiale, O noapte furtunoasă. Şi-a înstrăinat icoane, scrisori eminesciene, acte, cărţi rare, colecţii de reviste… În anii ‘50, Barbu Cioculescu deţinea singura cartelă din casă. Elita intelectuală a fost prima victimă a dictaturii proletariatului. Societatea civilă s-a dus. Ultimele locuri de refugiu: cenaclul lui Emil Ciomac şi Mihail Andricu, locuinţa lui Barbu Slătineanu, cercul lui Petru Manoliu. Fostul student al lui Nae Ionescu mergea din adresă-n adresă şi primea, pentru conferinţe, mici sume de bani, cât să supravieţuiască. Cea din urmă conferinţă a fost în 2 noiembrie ‘50. După patru zile l-au arestat pentru atentat la viaţa lui Dej, când el vorbea despre Jacob Boemhe, Kierkegaard, Baudelaire, Rilke. Acuzator: Teohari Georgescu. Vigilentul descoperise un complot al duşmanului de clasă. În editorialul din Acolada de februarie 2009, Radu Ulmeanu face un calcul matematic: „Spectrul general al represiunii e evident, dacă ţinem seamă că, în plus faţă de elitele vechiului regim democratic duse pur şi simplu la abator, 28,8% din totalul condamnaţilor au fost ţărani, 13,4% – muncitori; aceştia dau un total de 42,3%, deci aproape jumătate” (s. mea, Magda U.). Acuze ca agitaţie, răspândire şi deţinere de materiale interzise (harta României Mari, o carte de N. Iorga, Mustul care fierbe de Goga…), comentarea posturilor străine, elogierea exponenţilor esteticii burgheze se plăteau cu ani lungi de detenţie. Aliniaţii, au fost „stimulaţi” cu sume uriaşe. Pentru Mărul de lângă drum, Beniuc a încasat, în ‘62, 31.280 lei, când salariu mediu brut era de 947 lei); înnebunite de boala Puterii, vip-urile proletcultului colecţionau medalii, juisând stahanovist la „marea schimbare a lumii”. Anunţând cu satisfacţie apusul celei vechi, distruse. Roşu de apus = roşu de Moscova. Cu gura umplută de bucuria premiilor de Stat şi a tirajelor de sute de mii de exemplare e greu să fii critic.
Ce mi se pare a fi hiba cărţii semnate de Vl. Tismăneanu şi C. Vasile: nu un „organ” hărţuia, ci nenumărate „organe”. Răutu n-a fost singurul călău, singurul satrap, singurul inchizitor, singurul parlagiu, singurul gropar. Puneţi aceste cuvinte la plural!
„Să cultivăm, tovarăşi, arta propagandistului”, a decretat şeful Agitprop. Şi s-a găsit, pe lângă perfectul acrobat, o armată întreagă de saltimbanci ai Puterii gata să ridice sistemul în slăvi. Răutu avea nu una, ci trei mâini drepte: Pavel Ţugui, şef al secţiei Ştiinţă şi Cultură, cel care l-a înfundat pe Blaga, Paul Niculescu-Mizil, şef al secţiei Propagandă şi Cultură, C. Nădejde, secţia Şcoli. PMR, prin Răutu, dădea directive Academiei. În august ‘48, noul statut excludea personalităţile „fasciste” şi „reacţionare”. „Dăunători” ca Blaga (biroul său de la Academia din Cluj era numit „bârlogul lui Faust”), Ion Petrovici, Gh. Brătianu, Gusti, Onisifor Ghibu, Mircea Florian au fost eliminaţi; P.P. Negulescu, Mehedinţi, Motru, ca discipoli ai lui Maiorescu.
S-a spus că Răutu i-a scos din cultură pe Maiorescu şi pe Eugen Lovinescu. Da, dar prin N. Tertulian, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Vitner, Moraru, Şelmaru, Marcel Breazu, Georgeta Horodincă. Lupta cu mentorul Junimii a fost continuată de Savin Bratu (v. art. din Gazeta literară, Fantoma lui Maiorescu), îngrijorat că Liviu Rusu ar umbla, pe la Cluj, să-l reconsidere, şi de Paul Cornea. Nu ştiu dacă profesorul Cornea şi-a scuzat erorile proletculte, dar are mulţi avocaţi care pledează nevinavat. Deh, literatura ca interpretare! Interpretăm şi interpretăm, de dimineaţă până-n seară, în emisiuni culturale, ce să facem?
Cine a protestat contra conceptului lansat după 23 august 44, „cultura de masă şi pentru mase”? Streinu, Cioculescu, Teodorescu-Branişte şi, vag, Camil Petrescu. Atunci! După ‘46, nu li s-a mai îngăduit „criziştilor” să se plângă. Le-a pus pumnu-n gură M.R. Paraschivescu, în articolul din Contemporanul, Plânsul maimuţelor sau unde e criza. Vladimir Streinu a revenit în coloanele revistelor abia în 1963.
După Reforma Învăţământului din ‘48, s-au scos din programă latina şi elina, logica, filosofia generală, singura acceptată fiind filosofia „ştiinţifică” a lui Marx. Care alta a mai fost pusă-n practică? Nu mai pomenesc de religie. Misticismul era pedepsit dur, pentru a se distruge suportul moral al credinţei.
Frasin Munteanu-Râmnic a fost întemniţat ca fiu al profesorului Munteanu-Râmnic, ministrul Învăţământului în timpul guvernării Iorga. Tatăl a murit la Sighet; fiul – puşcărizat la Aiud. Subliniez: pentru că era fiul tatălui său, atât.
După aceeaşi Reformă – o ştiu din Istoricul Facultăţii de filologie a Universităţii Al.I. Cuza, redactat de Petru Ursache – profesorul de „veche”, Dan Simonescu, a fost forţat să plece. În dreptul numelui Şerban Cioculescu, titularul Catedrei de literatură română modernă, pe statul de funcţiuni 1947/48 scria: „Se comprimă persoana”.
Istoricii ştiu (dar cine să-i mai audă?; noi preferăm ficţionalizarea istoriei) că Moscova şi-a transmis învăţăturile, prin ordin secret, pentru „lichidarea învăţământului burghez”. Textual: să se înlăture cei mai buni profesori, cei competenţi şi morali, mai ales cei cu popularitate. Aşa s-a făcut că, la Iaşi, ilustrul pedagog Ştefan Bârsănescu a fost înlocuit de Otto Schechter, pe care-l lăsase corigent, şeful Siguranţei punând pistolul pe masă, la examen. Se mai numea Siguranţă până să devină Securitate. Schechter absolvise „Universitatea Doftana”. Trambuline infailibile pentru carieră: Universitatea Muncitorească şi Cabinetul de Partid.
Tragedia unei culturi – culturocidul, aşa cum îl numeşte Ştefan Arteni, n-a fost numai „opera” lui Răutu. Au contribuit apropiaţii lui: Roller, Iosif Ardeleanu şi Ofelia Manole, Constanţa Crăciun, Vitner, Popper, Moraru şi Şelmaru, Nestor Ignat, Novicov, Horia Liman, Bratu şi Brătucu, Crohmălniceanu, Georgescu. Au contribuit vedetele „obsedantului deceniu”, A. Toma şi Sorin Toma, Petru Dumitriu (Drum fără pulbere, romanul despre Şantierul Morţii, are exact 666 de pagini!), Beniuc, Deşliu, păsăruicile ciripind în limba lor de lemn, Cassian, Banuş, Porumbacu…
Cultura română a fost sufocată de directivele lui Iosif Roitman Chişinevschi, care nici nu ştia româneşte.
Pentru căderea lui Chişinevski, în iunie ‘57, e declarat responsabil Răutu, care l-a demascat, deşi era omul lui. Şi de ce n-ar fi fost debarcat, la urma- urmei? Nu făcuse destul rău? Şi de ce n-ar fi fost debarcaţi, în alt iunie, ‘58, la altă Plenară („oribilă”, „infamă”, pentru Vl. Tismăneanu, deşi doar Plenarele ne mai scăpau de politruci), Sorin Toma de la Scânteia şi Ştefan Voicu, de la Lupta de clasă, Mihail Frunză (Fruchtman), adjunctul lui Voicu, Leonte Tismăneanu, de la Editura Politică, Anghel Schor, Ofelia Manole. Nici ei nu făcuseră destul rău? Au căzut atunci, la datorie, Ileana şi Grigore Răceanu. În ‘60, avea să fie demis şi Pavel Ţugui, care omisese din autobiografie episodul Frăţiilor de Cruce.
Or, Vl. Tismăneanu pare a fi de acord cu eliminarea lui Grigore Kotovschi, şeful Şcolii de Partid Jdanov, care-i turnase tatăl.
Toate astea îmi amintesc de un pasaj pe care l-am aflat în ultimul roman al lui Eugen Barbu, Ianus, apărut în 1993. Un fost torţionar detronat evocă nostalgic spaima cumplită din şedinţele de Partid:
„Ce vremuri, ce vremuri minunate, când Chişinevschi îi chema la şase dimineaţa pe toţi redactorii-şefi, privindu-i ca Frankenstein când făcuse iar ochi, sculat din mormânt şi strigându-le: – Căcaţilor! Derbedeilor! Vă bag la Canal, acolo o să vă lăsaţi oasele… Şi ei, căcaţii, cu adevărat nişte căcaţi, se uitau la el şi voiau să ghicească cu o secundă mai devreme unde se greşise”.
Erau vremurile asasinatelor în serie. Martirii se aflau sub pământ. Deasupra, se intonau meterhanele (ca-n Principele), dunamale după dunamale. Ba se şi invidiau unii pe alţii pentru imnurile neruşinate în cinstea Puterii, ca Nina Cassian pe Baconsky (v. Memoria ca zestre).
Da, aşa este, Răutu a impus temele literare. Tot el a propus procesele cu procurori-muncitori, care aveau menirea să-i orienteze just pe condeieri. Dar ar fi făptuit fără „activul” artiştilor şi ziariştilor? Ca pictora Ligia Macovei, care, în şedinţa din 27 iunie ‘52, saluta „verificarea membrilor Uniunii noastre”: „camuflăm poate bandiţi acolo”.
„Perfectul acrobat”
n-a avut doar câţiva ataşaţi, acolo, la politica de de-culturalizare. Ideologocraţii stăteau cu mâinile încleştate de semnalul de alarmă. Reînvie cumva fascismul? Misticismul? Grea povară era, atunci, pentru Crohmălniceanu, evazionismul estetic!
Într-un referat din 1952, Pavel Ţugui, secondat de Andrei Strihan, încerca ostracizarea lui Vianu, indicând, în cursurile profesorului, confuzii de interpretare, definiţii greşite. De „concepţia obiectivistă şi cosmopolită” se făcea vinovat şi G. Călinescu. În ’55, Mihai Ralea, care îi servise pe Iuliu Maniu, pe Carol II, pe Lupeasca, şi-i servea pe Ana Pauker, dar şi pe Ioşca Chişinevschi, raporta la Academie despre „atitudinea intelectualilor din România faţă de regimul comunist”. Deşi membri de Partid, zicea el, Iordan, Graur, Byck mai „erau instalaţi în eroare ideologică”. Au fost daţi afară (temporar) de la catedră şi de la Institutul de lingvistică.
Ce-i drept, nu altcineva decât Leonte Răutu sesiza într-un referat din 52, sub semnătură proprie, că în Secţia de Propagandă şi Agitaţie erau prea puţini intelectuali-activişti. Funcţionau acolo activişti-muncitori (ne)calificaţi, activişti-plugari, activişti-funcţionari, activişti-vânzători, activişti-frizeri, activişti-ospătari, ba chiar coafeze şi remaieze… La Bucureşti, în activul secţiei orăşeneşti, 80 erau muncitori, 6 intelectuali. La Timişoara, din 57 activişti, 2 erau intelectuali şi tot 2 la Hunedoara, din 21 de tovi. Deprofesionalizării programate i-au urmat simulacre de normalizare, de liberalizare, controlate şi ele de „sus”. Mielul nu turba niciodată, cum credea Baranga. Dimpotrivă, era sacrificat. Se debarasau şi de foştii tovarăşi de drum, ca Al. Jar ori ca Mihai Beniuc. Pe ceilalţi îi exterminaseră, începuseră să se dea la ai lor. Într-un raport despre presă, Răutu îl critica pe Moraru că a omis, în două articole din Contemporanul, numele lui A. Toma, „poetul cel mai legat de partid”. Iar Moraru (Iulea Shafran, după Vl. Tismăneanu) era o forţă, dacă lunarului pentru străinătate, Narodnaia Rumînia, cu î din i, redactat în limba rusă, i se spunea Morarnaia Rumînia.
În Facultatea de filologie pe care am început-o în ‘62, am nimerit în plină luptă ideologică. Davidsohn era Răutu de Iaşi, iar Janeta Benditer – Rolleriţa. Cursurile de teoria literaturii şi de estetică îi venerau pe Vissarion Belinski, pe Nikolai Dobroliubov, pe N.G. Cernîşevski. Şi pe Gherea, opus neapărat lui Maiorescu, „îngust ca orizont”.
Fusese şi mai rău când, peste presa ieşeană, atotputernicea Leri Lesner, un agitator grobian. Vl. Tismăneanu citează, într-o notă de subsol, contribuţia mea întru cunoaşterea temutului cenzor. În realitate, nu l-am apucat: pe-atunci recitam la serbările Liceului Hasdeu din Buzău versuri de Nina Cassian. Obligatoriu. Când am ajuns în dulcele târg, Lesner se repatriase pe pământul Vechiului Testament, însă mai dădea fiori celor care participaseră la şedinţele lui de şmotru.
„Muncitorul ridicat” (formularea lui Răutu), D. Ignea, păstorea Iaşul literar. Ca recompensă, pesemne, pentru că scosese un ziar al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mostre de fanatism ridicol din Iaşul nou, devenit Iaşul literar, am dat şi-o să mai dau. „Zilierii ogoarelor literare” (l-am citat pe Vasile Spiridon) se supuneau fără vreo întârziere „comenzii sociale”. Se comportau ca nişte marionete trase de sfori de Ignea şi de Novicov, buzduganul lui Răutu, care „răspundea” de Filiala Iaşi a USR. Estetica sovietică era omniscientă şi infailibilă; comunistul stas – stereotip – uniformizat. Ion Istrati ura „Sughit bun Partidului”. Când instructorii PMR/ PCR „nu erau îndeajuns adânciţi” sau când descoperea „rămăşiţe formaliste”, tânărul combatant Al. Andriescu semnala în Iaşul nou abaterile. Azi a devenit monograful lui Gellu Naum.
Scrisese Răutu Contra cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale (Lupta de clasă, octombrie ‘49 şi, în broşură, Editura Partidul Muncitoresc Român, în acelaşi an), lăudându-l pe Ajaev, toată suflarea publicistică nu citea decât Departe de Moscova. Îl plăcea Leonte Răutu pe Nikolai Gribaciov, îl plăcea şi Liviu Leonte, ca exemplu de măiestrie literară. Iar traducerile masive din literatura tezistă se comentau-lăudau intens. Până şi căsătoriile erau politice, cu teribilele neveste sovietice. Soţia prorectorului Bartfeld se numea Staliniţa. Şi ce nume le puneau copiilor! Donca, Zoia (Kosmodemianskaia), Ilici, Mişa, Volodea, Nadejda…
„Când i-am spus lui Ignea, nota în 14 noiembrie ‘46, în jurnal Leonard Gavriliu, că la Iaşi ar trebui să apară o revistă intitulată «Spiritul critic», mi-a spus că trăiesc pe deasupra norilor, că nu e posibil azi aşa ceva. «Ce, vrei să-ţi aprinzi paie-n cap?»”.
El nu şi-a aprins. Conducerea Filialei Iaşi a USR a decis să-i acorde, acum câţiva ani, diplomă de merit. Şi această fantomă a proletcultului a primit diploma din mâna lui Cezar Ivănescu, cel respins constant de Iaşul literar. Acuzat de colaborare cu Secu, Cezar a murit de inimă rea. Cordul bătut de gânduri negre n-a mai rezistat, în urma unei demascări staliniste, numită, postsocialist, desecretizare.
Revenind la Perfectul acrobat: într-un preambul al volumului Leonte Răutu. Măştile răului, Vl. Tismăneanu promite „o analiză cât mai obiectivă, cât mai nepărtinitoare”. Din păcate, fotografia iese mişcată. Rigoarea analistului rămâne un deziderat, istoricul fiind înfrânt de… amintirile de familie. Bine informat, din interior ca să zic aşa, e, inevitabil, subiectiv când e vorba de propriul tată. Destinele celor doi moscoviţi, Leonte şi Leonid, s-au împletit permanent. La postul de radio Gavariti Moskva, Răutu (Lev Oigenstein) i-a avut ca subalterni pe Leonid Tismineţki, naturalizat Tismăneanu, şi pe mama autorului, Hermina Marcusohn. Un prim motiv de antipatie? Nu s-a implicat în repatrierea, de la Moscova, a familiei Tismăneanu. A făcut-o Miron Constantinescu, presat de Cristina Luca-Boico, sora mamei Hermina, dar şi şefă a filosofului Mihai Şora, în trecerea lui prin ministeriatul de Externe. Ana Pauker a semnat, în fine, actul. La Bucureşti, Tismăneanu a fost komisar ideologic sub Răutu. În ‘49, a fost numit la Catedra de marxism-leninism a Universităţii Bucureşti, devenită Catedra de socialism ştiinţific (primul ei şef fiind Leonte Răutu). Context în care Leonid Tismăneanu l-a acuzat pe Goma, student (6 iunie ‘56, Universitatea Bucureşti) că s-a manifestat critic şi public privind ocupaţia sovietică. În anii ‘50, Tismăneanu-père era director adjunct al Editurii Politice şi membru al Secţiei de propagandă şi agitaţie, condusă de Răutu. Ca director adjunct al Editurii Politice, depindea tot de Răutu.
Abilul Răutu pare antipatizat de Tismăneanu pentru că a reuşit să se menţină la vârf, sărind, oportunist, în barca lui Ceauşescu. Numai el? „Nu ne placanim în faţa nimănui”, striga Moraru, în româna lui precară, după cotitura cu URSS, când s-a schimbat foaia şi s-a trecut la „socialismul naţioanal” cum îi zice Luca Piţu.
Comparaţia dintre cei doi se face pe acest criteriu: cine a stat mai mult „sus”, tatăl autorului rămânând în „Olimpul comunist” mai puţin decât celălalt.
Unii, ca Tismăneanu, au avut conflicte cu Ceauşescu; alţii, ca Răutu, nu. Unii locuiau în case de înalt protocol, ceilalţi – numai de protocol. Răutu a scăpat destul de ieftin de destituire prin pensionare în ‘81, după ce i-au emigrat fiica Lena şi ginerele, Andrei Coler. Leonte Tismăneanu a ajuns bibliotecar în Glina-Căţelu, în urma căderii Anei Pauker, când ţinuse, neinspirat, partea lui Luca Laszlo, fostul gardist al lui Bela Kun. Nu l-a slujit nici atuul de-a fi fost Mare Mutilat pe frontul din Spania. Istoricul Tismăneanu nu ne spune că Spania fusese transformată în câmp de luptă pentru cei care credeau în naţiune, religie, moralitate, versus cei care se sacrificau comanditar pentru democraţie populară; că URSS ordonase uciderea, acolo, a unor comunişti „deviaţionişti”.
Adolescentul Tismăneanu le vedea în Cartierul Primăverii, de pe bicicletă, pe ilegaliste plimbându-se: Natalia Răutu, Tina Chivu, Stela Moghioroş, Sanda Rangheţ şi nesuferita de Elena Ceauşescu. Biciclistul Vova se afla deseori în vizită la fiicele lui Răutu, Anca şi Elena, aşadar la umbra fetelor în floare. În casa Răutu, ne spune musafirul, se vorbea exclusiv ruseşte. Una dintre soţii, Natalia, alintată Niunia, n-a vorbit niciodată româneşte.
Să-l blamezi, însă, pe Arghezi pentru dedicaţia „înfricoşătoare” către Răutu ori pe G. Călinescu pentru „ploconirea la Dej” mi se pare ciudat lucru, când tu însuţi ai beneficiat de şcoala Zoia Kosmodemianskaia şi de Academia Ştefan Gheorghiu
. Şi mai ciudat lucru e să critici acrobaţiile lui Cameleonea (perfectul acrobat e sintagmă împrumutată din poezia lui Al. Jebeleanu), când ai executat propriile acrobaţii.
Şi pentru că Vl. Tismăneanu e atent la detaliu (colaboratorul Cristian Vasile o şi declară: „eu care sunt un maniac al detaliului”), aflăm cum a murit Ofelia Manole, împuşcată de iubitul fiicei ei, în ‘83. Şi câte nu ştie Vl. Tismăneanu despre tovi şi toave, despre iubitele lui Răutu! Datorită aceloraşi amintiri de familie nu poate fi detaşat critic şi obiectiv. Răutu e desemnat ca tartorul absolut; Sorin Toma, care l-a demolat pe Arghezi, e „orbit” temporar de doctrină. Debarcarea intelectualului-marxist (mai intelectual decât Răutu!) Miron Constantinescu, din ‘57, e aproape deplânsă, ca şi pierduta „alternativă Preoteasa”, decedat într-un accident aviatic.
Valter Roman e văzut ca insomniac, sfâşiat de frământări, pentru că „servise o cauză criminală”, deşi a făcut-o până-n moarte, în timp ce despre Răutu citim: „mă îndoiesc că a încercat vreodată o minimă remuşcare”. Dar N. Tertulian o fi fost bântuit de remuşcări? Susţinut de Ştefan Voicu, redactor şef la Era socialistă, continuatoarea Luptei de clasă, l-a atacat răzbit pe Heidegger în Era până s-a decis, deziluzionat de comunism, să treacă dincolo de Cortina de Fier. Horia Liman a plecat şi el, în ‘65, să reia revoluţia de la început, ca Lenin, în Elveţia. S-a dus în Canada şi dramaturgul Sergiu Fărcăşan, aflat la cârma Scânteii într-o perioadă rea. Despre unii numai de bine! Când nominalizează „echipele de politruci fanatizaţi”, Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, N. Tertulian, Nestor Ignat, Mihai Gafiţa, o face „cu regret” (v. p. 111).
În ce-i priveşte pe Cornea şi pe Wald, ei sunt „ziditori de cultură”, iar Crohmălniceanu – monumental, pentru că i-a reconsiderat, i-a repus în drepturi pe scriitorii de valoare. Da, dar după ce „bacilul Croh” (sobrichet Ion Barbu) i-a scos cu un şut în spate din literatură. „Exilat voluntar la Berlin”, după ‘89, Croh e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste”, deci de-culpabilizat.
Lista răilor îi cuprinde pe Eugen Barbu, Beniuc, Ion Dodu Bălan, Săraru (Paul Anghel figurează nedrept acolo), Lăncrănjan. Nu sunt fan Lăncrănjan (tentaţia rimei!), dar multe portrete în apă tare le-a mai făcut cordovanul lui Răutu-Moraru-Chişinevschi.
După Mihai Dinu Gheorghiu, resentimentele unora faţă de Tismăneanu sunt antiintelectuale. Antiintelectuală cum sunt, observ că în Perfectul acrobat se des-figurează şi se re-figurează istoria, ca să iasă un anume puzzle. Să nu mai ştim dacă ştim cu adevărat ce ştim, ca să-l parafrazez pe Philip Roth.
Nu numai Răutu ne-a interzis istoria românilor, ne-a sovietizat sociologia românească, psihologia şi pedagogia, lingvistica. N-a refuzat numai el moştenirea Brâncuşi, ci cu mânuţa de muncitoare-ţesătoare a Constanţei Crăciun, soţia generalului de Securitate Vincze Iános, vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Marele abuz ideologic (Novicov pronunţa obuz) a fost comis în echipă. Scânteia nu avea numai redactor-şef. Nici Gazeta literară, adjuncţii semnând: Paul Georgescu, Veronica Porumbacu, George Macovescu, Savin Bratu, Crohmălniceanu, Vicu Mândra.
Mai mult decât Răutu, pe Lucreţiu Pătrăşcanu l-au urât (şi ucis) Dej şi Chişinevschi. O fi decis Răutu supravegherea şi anchetarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt-Arşavir Acterian, dar să susţii că „Al. Drăghici şi acoliţii săi nu aveau nici cea mai vagă idee cine erau aceşti oameni de cultură şi de ce erau ei «periculoşi»”, mi se pare foarte departe de adevăr.
Cine a citit „lucrările” deja publicate ale şedinţei de demascare şi de pedepsire a grupului Miliţa Pătraşcu-Mihail Andricu-Dora Massini-Marius Nasta ştie câţi vorbitori cu conştiinţă revoluţionară s-au produs în Aula Facultăţii de Drept. Iar la Congresul XII, primii care l-au placat pe Constantin Pârvulescu au fost Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu. Last but not least, Leonte Răutu.
Fără îndoială, Răutu a fost zbirul cu majusculă. A apucat execuţia Ceauşeştilor şi a murit în ‘93. Dar a fost pus să dea seamă, ex-socialist? Nu. Nu l-a chestionat nimeni, cum nimeni nu l-a chestionat pe Drăghici. De ce? Simplu: cine i-a fost subaltern, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, decât preşedintele Iliescu? Tot subalterni i-au fost şi versatilul Brucan, cu o nouă aramă pe faţă, şi Pavel Câmpeanu, ghedesistul de elită, care predase la Politehnică claxonism (citeşte socialism ştiinţific). La fel Răutu, la fel Leonid Tismăneanu, la fel ministresa Culturii, Constanţa Crăciun.
Cine l-ar mai fi putut chestiona pe Răutu? Premierul Petre Roman, cumva, fiul altui subordonat al lui Răutu? Bogdan Olteanu, nepotul bunicuţei Ghizela Vass, adjuncta lui Iosif Rangheţ, care verifica, în anii ’49-’50, dosarele membrilor? Vreunul dintre revoluţionarii noştri cu Brevet şi privilegii sau vreun political thinker, care a devenit capitalist după ce a cercetat imperialismul la Academia Ştefan Gheorghiu? Sau, poate, Anca Oroveanu (fiica lui – nota mea), pentru
revista 22.
Aşadar, „perfectul acrobat” putea dormi liniştit. Ion Iliescu, în interviul luat de Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, mărturisea că l-a plăcut pe şeful său, Leonte Răutu. Nu organizase, în ’57-’58, sub comanda Răutu, procese antistudenţeşti? Nu a anchetat, ca lider UASR, „elemente duşmănoase”? „Principial”, desigur! În 12 ianuarie 2002, declara presei: „Nu-mi place execuţia ante-factum”. Dar ce făcea în şedinţele de excludere?
Malvolio (personajul lui Petru Dumitriu care-l are par arrière pe Răutu în Rendez-vous au jugement dernier) putea şi zâmbi la gândul că nu diriguitorii de conştiinţe erau blamaţi, ci cei diriguiţi. Ca Tudor Vianu, care a acceptat, din frică, să fie numit ambasadorul Anei Pauker ori ca G. Călinescu, forţat să-şi „optimizeze” discursul. Putea vedea că ideile din Împotriva cosmpolitismului (…) îi erau continuate. Un exemplu: „Nae Ionescu face şi el parte dintre plagiatorii cei mai sârguincioşi ai filosofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”. Nu vă sună cunoscut? Continuă şi campania contra „elementelor naţionaliste”, pe care le pusese el însuşi la zid, de la Mircea Eliade la C. Daicoviciu şi de la Eminescu la Goga şi la Crainic, chiar în limbajul lui, (re)stalinizat.
Cum merg lucrurile, în absenţa unei legi a lustraţiei, judecă tot cei care n-au autoritate morală să judece, dar se cred etic exemplari.
Memoricidul (mulţumesc, din nou, Ştefan Arteni!) se tot amplifică. „Cine ne scrie istoria?”, întreabă Mircea Platon, ştiind bine că memorie reliable au puţini din cei care o fac.
De vreme ce nu s-a vrut o rezolvare juridică a răului comunist, preferându-se teoria vinovăţiei generale asumate ca popor, ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă între cei scoşi la manifestaţii şi agitatorii care i-au scos la aplauze, soluţia pare a fi… jugement dernier.

Centrul Cultural Pitesti

MAI SIMTE BASESCU ROMANESTE? Cascaveaua, tigania, ne-simtirea. Exercitiu de dez-amagire.

O profesoara a sintetizat pe Valea Doftanei, la una din numeroasele manifestari publice la care s-a abonat presedintele-candidat, o drama adanca a romanilor din ultimii patru-cinci ani, exprimata si trantita simplu, verde-n fata, lui Traian Basescu: “Sa stiti ca mai sunt oameni care simt romaneste in Romania. Sa stiti! Dumneavoastra nu prea mai simtiti romaneste!”.

Luat prin surprindere, Basescu n-a avut nicio replica decat: “Asta sa o spui la tine acasa”. Raspuns prost: “acasa” romanilor e Romania. Iata cum startul furat al campaniei prezidentiale prin invartitul lui Basescu la toate mesele electoratului se intoarce chiar impotriva lui. De la cascaveaua Doftanei pana la tigania de la Costesti, Basescu apare din ce in ce mai ridicol, drept un candidat de balci, iar riscul ca data viitoare un roman la el acasa sa-l trimita la origini, in direct, este foarte ridicat. Pentru ca dincolo de circul politic de zi cu zi, profesoara din Doftana are dreptate: Basescu si-a bagat in cortul de la Cotroceni o haita de lighioane, pe care o pastoreste mai mult sau mai putin constient, dar care in niciun caz nu simte romaneste. Nu mai e mult – trebuie doar sa se zgarie putin, sa dea primele semne de sangerare pre-electorala – pana va fi sfartecat de propria-i menajerie. Care va gasi imediat candidatul potrivit sa-i dea la lins un os, eventual chiar osemintele Romaniei.

Marturisesc, revolta doamnei profesoare din Doftana m-a zguduit si pe mine, dupa cum am vazut ca a lasat semne si pe fata prese­dinte­lui, cazuta de-a dreptul, cand a intrat repede in limuzina sa blindata. Mi-am pus si eu intrebarea, ca jurnalist: cand a inceput Basescu sa nu mai simta romaneste? Sa dam filmul inapoi.
In 2004, ales la mustata, cu acordul si sprijinul lui Ion Iliescu, dupa cum afirma specialistii, Traian Basescu, pe care il sustinea atunci (aproape) toata redactia ZIUA, tine un discurs considerat epocal, din care nu lipsesc, in premiera pre­zidentiala, referirile patriotice la Basarabia si, ca politica externa, la celebra Axa. Promitea din primul minut al carierei sale de sef al statului sa fie un altfel de presedinte. Viitorul lui fost consilier prezidential, actual europar­lamentar, Cristian Preda, unul dintre intelectualii lui Andrei Plesu care declara, de exemplu, ca Eminescu trebuie reucis public, consi­dera, putin speriat, ca Ba­sescu “trebuie sa fie atent” la discursul sau, pentru ca da impresia “ca a preluat me­sajul PRM spunand ca Roma­nia trebuie sa fie a roma­nilor”. Dar a cui sa fie? Atunci a inceput operatiunea de capcanare si lobotomizare a presedintelui. Incet-incet, o gasca de profitori care nu simt si nu au simtit niciodata romaneste l-au inconjurat pe Basescu pana l-au trans­format in ceea ce ii reprosa profesoara din Doftana: un om care “nu prea mai simte romaneste”. Ca intelege sau nu Basescu, el este cel care a stipendiat si girat persoane care, prin toate actiunile lor, in retea, demonstreaza ca urasc Romania, urasc roma­nii. Lucrurile astea se vad si la Bucuresti, si la Doftana si peste tot unde romanul se (mai) simte inca acasa, cu voia dlui presedinte.
Din perspectiva romaneasca, retrospectiva ultimilor ani este infioratoare. Iar mo­men­tul in care Basescu cel nor­mal a devenit Basescu cel in­jectat cu vaccinul de “corec­tat politic” este, mai precis, conform persoanelor celor mai informate din Romania, vizita lui George Soros in Romania, din iunie 2005. Faptul ca, dupa acel mo­ment, oameni care l-au spri­jinit total se indoiesc astazi daca mai simte romaneste ar trebui sa-l scuture mai tare pe Basescu. Cat de un “raport final”.
Victor RONCEA – [email protected]
Preluat de la Opinii – ZIUA

INTOARCEREA GENERALULUI VOINEA – Semn de alegeri (ca si monologul Tudoran – Tismaneanu). RADU PORTOCALA lanseaza o noua carte: EXECUTIA LUI CEA– USESCU

Întoarcerea generalului Voinea – semn de alegeri

de Radu Portocală
În decembrie 1989, cînd a fost constituit completul de judecată al soţilor Ceauşescu, iniţiatorii acestei mascarade l-au cooptat, printre alţii, pe maiorul-procuror Dan Voinea. Sarcina care îi revenea era suficient de importantă pentru a elimina categoric ipoteza că această alegere fusese rezultatul unei întîmplări. Este imposibil de crezut că între el şi membrii puterii care tocmai “emana” nu existau vechi conivenţe.
Dl Voinea, în momentul în care a intrat în sala unde urma să se desfăşoare spectacolul, ştia că participă la o alcătuire judiciară ilegală: Constituţia (încă în vigoare) nu prevedea existenţa tribunalelor militare de excepţie, iar aşa-zisul decret prin care se înfiinţa cel în cadrul căruia avea să evolueze dl Voinea, semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie, era lipsit de orice valabilitate, întrucît la acea dată dl Iliescu nu avea nici o calitate oficială şi nu putea să semneze acte normative. Nu mai vorbim de faptul că falsul decret nu a fost nici înregistrat, nici publicat.
Amintesc, în plus, o ipoteză pe care o susţin de 19 ani, potrivit căreia “procesul” şi execuţia au avut loc la o dată anterioară momentului în care Ion Iliescu şi-a pus semnătura pe acel petec de hîrtie fără valoare legală.
În cadrul rechizitoriului pe care l-a pronunţat, dl Voinea a susţinut două capete de acuzare despre care ştia că nu sînt adevărate şi care au contribuit în mod decisiv la pronunţarea pedepsei capitale: genocid (60.000 de victime) şi încercarea de a fugi din ţară pentru a recupera un miliard de dolari depuşi în bănci străine. Dl Voinea nu a ezitat să se folosească de aceste neadevăruri pentru că nu avea nici o îndoială asupra faptului că absurda apărare pe care o avea în faţă urma să-i ţină isonul. Sau pentru că fusese anunţat, ca să formulăm altfel lucrurile, că nu participă la un proces, ci la un spectacol regizat cu mult timp în urmă, ceea ce avea să-i asigure nu numai impunitatea, ci şi celebritatea.
Devenit general, dl Voinea a fost însărcinat să ancheteze asupra evenimentelor la al căror moment culminant a participat în mod hotărîtor. O asemenea absurditate nu se putea petrece decît în democraţia originală a lui Ion Iliescu!
Rezultatul îl cunoaştem. Dl Voinea a anchetat vreme de 19 ani, a constituit dosare, s-a agitat, dar din toate astea n-a ieşit nimic. Era, în fond, firesc să fie astfel. Cum poate cineva să ancheteze asupra unor evenimente la care a luat parte şi care, din “raţiuni superioare”, trebuie să rămînă obscure?
Acum, dl Traian Băsescu doreşte ca generalul Voinea – ieşit de curînd la pensie – să-şi reia activitatea şi să continuie “cercetarea” dosarelor “Decembrie 1989″ şi “13-15 iunie 1990″. E greu de spus dacă situaţia în faţa căreia ne aflăm e ridicolă sau perversă. În ce mă priveşte, aş înclina mai degrabă către a doua posibilitate. În orice caz, ieşirea de ieri a dlui Băsescu – al cărui rol în transportul minerilor către Bucureşti, în iunie 1990, rămîne a fi determinat – a fost, înainte de toate, un simplu gest electoral. Şi poate chiar unul abil.
Decembrie 1989 – o carte
de Radu Portocală
Subiectul precedent îmi oferă ocazia să anunţ cititorilor acestui blog o apariţie editorială.
Unii dintre Dumneavoastră ştiu că, în octobrie 1990, am publicat la editura Calmann-Lévy (Paris) o carte intitulată “Autopsie du coup d’État roumain”, în care defineam căderea regimului Ceauşescu drept rezultatul unei lovituri de stat pusă la cale de Uniunea Sovietică şi executată cu ajutorul serviciilor secrete româneşti.
La sfîrşitul anului trecut, editura Larousse mi-a propus sa reiau, in cadrul unui nou text, analiza evenimentelor din decembrie 1989. Opacitatea arhivelor, investigaţiile incomplete şi neconcludente – conduse, între altele, de generalul Dan Voinea – au fost elemente care m-au făcut să ezit mai multe săptămîni înainte să-mi dau acordul.
În cele din urmă, am acceptat propunerea editorilor şi m-am apucat de lucru. Am trăit, de-a lungul întregii primăveri, săptămîni neplăcute în miezul vastului ţesut de minciuni pe care a trebuit să-l reconstitui şi să-l examinez. Săptămîni de profundă revoltă, în acelaşi timp, faţă de barbaria cinică a regizorilor, care au considerat că acţiunea lor nu se poate legitima decît cu sînge. În sfîrşit, săptămîni de amărăciune văzînd ce s-a ales din speranţele de atunci.
Manuscrisul a devenit acum carte. Miercuri seara editorul mi-a înmînat primul exemplar. În librării va apare pe 16 septembrie, moment emoţionant, fireşte, pe care am vrut să-l anticipez aici.
https://portocala.wordpress.com/
Foto “Placinta” Romania: https://www.cascador.com/jocuri/trinom/
FELICITARI DOMNULUI RADU PORTOCALA!

CUM SI-AU DAT SEAMA OAMENII SIMPLI CA BASESCU NU MAI SIMTE ROMANESTE. No comment – FOTO/VIDEO

VANZAREA SI RESCRIEREA ISTORIEI ROMANIEI. Analistul CIA Richard Hall despre Raportul "zelotului ideologic" Tismaneanu: Romanii meritau ceva mai bun

Motto: „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
George Orwell

O demonstreaza si Rich Hall in analiza sa pe care o prezentam integral dupa aceasta punere in tema: Istoria confera identitate si stabilitate insului prin inradacinarea intr-o realitate supraindividuala, face posibile comparatii si valorizari, hraneste constiinta de sine si pe aceea a apartenentei unui neam. Realizand aceste pericole, in ideologia Fratelui cel Mare se afirma ca “trecutul are un caracter schimbator, deci este mort” (Orwell, 45). In lumea lui Ford, lucrurile sunt transate mult mai simplu. Lozinca care guverneaza raportarea omului la trecut este: “Istoria e doar gargara” (Huxley, 72), ca atare este eliminat acest obiect de studiu ce poate, doar, complica prea mult constiinta oamenilor. In ambele distopii statul totalitar duce o lupta acerba pentru falsificarea istoriei.
In perioada comunista cartile de istorie erau confectionate de ideologii partidului; pana in anii ’70 de unii precum Roller, trimisi de la centru (Moscova). In demonstratiile acestora se sustinea ca poporul roman s-ar fi nascut undeva pe la inceputul secolului al XIII-lea; caci toti daci romanizati ar fi parasit aceste locuri odata cu retragerea aureliana. In cadrele statului democratic, curentul ideologic prin care se incearca mistificarea trecutului istoric poarta numele de demitologizarea istoriei. O serie de istorici pregatiti in centralele propagandei noului tip de internationalism se straduiesc de cel putin zece ani sa alteree si istoria Romaniei, incercand sa ne convinga ca intregul trecut al poporului roman nu se redec decat la cateva lupte duse de cativa cavaleri medievali, precum ar fi, chipurile, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si altii. Cativa istorici romani continua lucrarea inceputa de inaintasii lor comunisti la inceputul anilor ’50, se arata intr-o carte in curs de aparitie – “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii”, de Virgiliu Gheorghe, capitolul “Istoria adevarata – inamicul regimului totalitar global”, din care am citat mai sus.
In acest registru se inscrie si incercarea de falsificare a istoriei recente a Romaniei cunoscuta sub numele de “Raportul Tismaneanu”. Recent, la lansarea ultimei sale carti, Vladimir Tismaneanu s-a scapat, pe urmele devoalate de Orwell, afirmand ca el nu doar studiaza istoria, ci si-a propus si sa “prelucreze trecutul”. “Prelucrarea trecutului”, un tip de “spalare a creierelor”, a fost aplicata cu succes in Germania post-belica pentru a inocula in sufletele si mintile viitoarelor generatii de germani sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii colective. Dar se poate compara regimul nazist din Germania si crimele sale abominabile impotriva unor alte semintii cu regimul de ocupatie comunist-ateist impus cu forta de o putere straina in Romania si crimele sale impotriva poporului roman si a sufletului lui?
Bineinteles ca nu, daca tinem cont de faptul ca cei care au realizat aceste crime sunt bolsevici veniti din URSS – care astazi ar fi incadrati rapid la terorism – ce au activat in prima perioada a regimului comunist din Romania.
Aceasta este de altfel si una dintre mizele Raportului: deplasarea responsabilitatilor criminalilor din perioada ocuparii Romaniei de catre KGB si Armata Rosie la cea de a doua perioada, ceausista, a regimului socialist. Diferenta, insa, in numarul de victime, este impresionanta: de la sute de mii la cateva cazuri. O misiune indeplinita a “raportorilor” a fost aceea de a inventa alti vinovati si de a minimaliza atrocitatile comise de bunicii si parintii lor, membri ai retelei Kominternului si Kominformului.
Fara nici un resentiment, nu putem sa nu constatam, la rece, pura “intamplare” a faptului ca printre membrii si sustinatorii Comisiei Tismaneanu se afla colaboratori de vaza ai regimului si Securitatii, ca Mihnea Berindei (co-fondator al GDS, racolat de Securitate in 1968, nume de cod: “Sandu” si “Mircea”, etc), Sorin Antohi (alias “Valentin”, informator si doctor inchipuit, retras in pragul deconspirarii), Nicolae Corneanu (turnator al Securitatii timp de peste 40 de ani), Constantin “Ticu” Dumitrescu (Ordinul Muncii clasa III prin decret semnat de Nicolae Ceausescu), Smaranda Enache (informatoare si activista a PCR), Stelian Tanase (activul UTC), Mircea Dinescu (absolvent “Stefan Gheorghiu”, secretar UTC al USR), Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu – colaboratori ai regimului comunist, meniti a demonstra Occidentului (unde au beneficiat de burse, cu acordul si sprijinul Securitatii, si au facut peste 100 de vizite inainte de 1989) ce “libertate” au intelectualii RSR; sau fii si nepotii unor siluitori ai Romaniei, ca Leonte Rautu (Anca Oroveanu, Andrei Oisteanu; “Scanteia”, “Pamant sovietic”, Propaganda CC al PCR, Rector “Stefan Gheorghiu”, etc), Dionisie Patapievici (Horia Roman Patapievici; Partidul Comunist Austriac, CAER, etc), Mirel Iliesiu (Sorin Iliesiu; operatorul lui Ghe Gheorghiu Dej, propaganda PCR, “Sub steagul Partidului”, etc), Nicolae Celac (Mariana Celac, Sergiu Celac; Prefect sovietizare, Comitetul de Stat al Planificarii, etc), Petru Groza (presedintele GDS Radu Filipescu; primul ministru al regimului sovietic comunist), Paul Cornea (Andrei Cornea; secretar CC al UTM, sovietizator al culturii romane, Komintern) si altii, si altii, dar, evident, sa nu-l uitam, cu voia dvs, ultimul pe lista, pe Leonte Tisminetski (NKVD).
Sigur, copiii nu mostenesc vina parintilor. Dar atunci de ce trebuie “prelucrat” poporul roman si invinovatit in masa pentru crimele comise chiar asupra sa de catre ocupantul strain bolsevic?
Daca insa distreaza ceva la aceasta incropeala de texte este stilul de mantuiala in care a fost realizata totusi, prin multe locuri, in ciuda zecilor de mii de euro din banii contribuabilului pretinsi pentru cheltuieli de Comisia Tismaneanu. De data asta “zelotul ideologic” Tismaneanu, dupa ce a fugit de Roncea, fotii detinuti politici, Giurescu sau Societatea academica pentru adevarul istoric, nu mai are unde sa se ascunda: este prins la colt chiar de catre un analist al CIA, Rich Hall, care-i demasca impostura intr-un stil sec si isi conchide studiul – pe care il prezentam mai jos – intr-o nota trista: “Romanii meritau ceva mai bun”…
Credibilitatea controversatului raport Tismaneanu primeste o noua lovitura. De data aceasta de peste Ocean. Richard Andrew Hall, analist CIA si expert in probleme romanesti, este revoltat de superficialitatea cu care raportul prezidential a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare si modul in care presedintele Comisiei, Vladimir Tismaneanu, eschiveaza criticile pertinente aduse acestei lucrari, incercand sa pozeze in victima unor atacuri personale.
Rich Hall a studiat la Universitatea din Virginia si si-a luat doctoratul la Universitatea din Indiana. Este angajat al Agentiei Centrale de Informatii (CIA) a SUA din septembrie 2000. Inainte de a se alatura CIA a cercetat in amanuntime evenimentele care au dus la caderea regimului Ceausescu in decembrie 1989 si, recent, a scris un studiu intitulat sugestiv: “Orwellian… chiar orwellian – Campania procurorului Voinea de purificare a revolutiei din decembrie 1989”.
Din octombrie 2000 pana in aprilie 2001, Rich Hall a lucrat la CIA ca analist politic pentru Romania. Din octombrie 2001, Hall este analist pe problematici de intelligence. Publicam alaturat cea mai mare parte a analizei sale critice fata de Raportul Comisiei Prezidentiale si fata de aportul personal al presedintelui acesteia, Vladimir Tismaneanu. (Civic Media)

Un analist CIA pune la punct Raportul Tismaneanu. “Romanii meritau ceva mai bun”…

Eschivele lui Tismaneanu in fata criticilor

Pana acum am evitat discutiile despre “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Studierea Dictaturii Comuniste din Romania”. Insa maniera in care Vladimir Tismaneanu, seful Comisiei Prezidentiale si autorul Raportului – a carui mana si al carui spirit se fac simtite in intregul document -, continua sa refuze, cu aroganta, sa raspunda si sa acorde atentie criticilor academice aduse lucrarii, ma face sa intervin. Desigur, Tismaneanu nu are nici o problema in a se referi – si, de fapt, se pare ca ii face placere sa faca aceasta – la criticii raportului sau, facand aluzie la reputatiile lor indoielnice, la criticii care fac trimitere la radacinile lui evreiesti, la rolul tatalui sau la inceputul regimului comunist, la presupusele sale afiliatii “neo-comuniste” datorate flirtului sau cu revizionismul marxist si lucrarilor elaborate in Romania pana la varsta de 30 de ani, precum si la statutul sau de persoana plecata in exil in Occident, in perioada cea mai neagra a erei Ceausescu, cea din anii ’80. Astfel, vocifereaza la adresa lui Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Victor Roncea si Dan Ciachir, si se refera la “Triada Paunescu-Vadim-Iliescu”. Cu alte cuvinte: ataca la zid, cautand sa mearga pe cele mai slabe si mai tendentioase argumente.
Astfel ca aceasta strategie a lui Vladimir Tismaneanu de a raspunde prompt si aplicat calomniilor mizerabile, din care si citeaza abundent, dar de a ignora criticile rezonabile (nu am vazut nicaieri vreun astfel de raspuns) poate deveni, voluntar sau nu, o modalitate de impunere necritica a Raportului si a intregului demers care il insoteste, inhiband posibilele dezbateri asupra lui prin crearea senzatiei ca orice critici nu pot fi decat reprobabile. (Ciprian Siulea, “Tentatia unui nou absolutism moral: Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?” Observator Cultural, nr. 379, 5-11 iulie 2007). Dar cand vine vorba despre intrebari academice si critica directa la adresa Raportului, Tismaneanu nu are nici un cuvant de spus. Pur si simplu nu vrea sa se implice. In schimb, recurge la o intreaga suita de eschive relativ evidente.

Tactica omisiunii si lasitatea intelectuala

Pentru inceput, face aluzii la adresa criticilor respective – raspunzand, de obicei, la o intrebare sau abordand un aspect referitor la acestea, care nu fusese adus in prim-plan pana atunci, ca si cum ar raspunde unui interlocutor imaginar – insa nu mentioneaza numele autorului sau al preopinentului care le-a emis. Sunt multe motive pentru care nu mentioneaza autorul unui critici anume si pot sa afirm ca nu cunosc pe nimeni din lumea academica sau jurnalistica nu ar face aceasta in mod deliberat sau involuntar, daca i se ofera ocazia. Unele recurgeri la aceasta practica sunt mai de inteles decat altele – de exemplu, cand cineva nu doreste sa discrediteze sau sa faca rau unui prieten sau coleg pe care il stimeaza, sau in special pe cineva care tocmai a intrat in disputa (dupa principiul “nu-ti lovi adversarii atunci cand sunt la pamant”). Poate fi, de asemenea, o metoda de maximizare a umorului, a spiritualitatii, ce aduce cu sine un aer de mister, provocand cititorul sa isi mentina atentia treaza. Teama de conflicte si chiar cea de acuzatiile de calomnie poate, de asemenea, sa joace un rol. In fine, ma intreb daca nu cumva acest aspect este mai evident in cazul acelora care au trait sub totalitarism – unde “a scrie in jurul subiectului”, auto-conservarea si mentinerea strategica si implicita a unor cercuri de suporteri constituiau o necesitate, in special in lumea ezoterica a intelectualilor…
In cazul lui Tismaneanu, refuzul sau de a-si numi criticii cred ca e provocat de altceva. Aceasta este o tactica veche, pe care multi o folosesc: intr-adevar, trebuie sa fie ceva, deoarece tot timpul politicienii evita sa-si mentioneze oponentii si competitorii. De ce? Pentru ca acest lucru este considerat drept publicitate gratuita pentru oponenti si competitori. Mai mult, aceasta pare sa plaseze oponentul sau competitorul pe picior de egalitate, sa ii ofere acestuia un soi legitimitate, prin simpla invocare, nu prin oferirea unor raspunsuri. A nu mentiona numele unui oponent, competitor sau critic, este, in cele din urma o chestiune de PUTERE si CONTROL, si o tentativa de desconsiderare a persoanei respective. Asta duce la o scadere a nivelului politicii si la o deteriorare a eticii profesionale. Cred, de asemenea, ca mai exista un nume pentru asa ceva: lasitate intelectuala.

Demonizarea criticilor

Cum poate scapa Tismaneanu de asta si cum poate evita sa raspunda la criticile si intrebarile rezonabile si intemeiate? Ei bine, vom lua alt exemplu – cel al modului in care el i-a raspuns lui Siulea – cu mentiunea ca, desigur, de vreme ce nu se refera la Siulea folosindu-i numele, dar ii invoca punctul de vedere, va putea nega oricand faptul ca aluzia sa constituie un raspuns adresat lui.
Reamintesc ca subtitlul articolului lui Siulea era “Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?”. Asadar, la o luna dupa aparitia articolului lui Siulea, in editorialul sau intitulat “Din nou despre refuzul de a uita,” (Evenimentul Zilei, 15 august 2007), Tismaneanu declara: “Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente.”
Cu alte cuvinte, Tismaneanu asteapta sa stabileasca regulile de baza pentru polemici. Care sunt regulile de baza? “Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente.” Asa ca Tismaneanu urmeaza sa fie arbitrul a ceea ce este o polemica acceptabila.
Michael Shafir critica folosirea termenului de “genocid” in Raport, dar si estimarea incredibil de vaga a numarului victimelor regimului, aproximata intre 500.000 si doua milioane (estimare pe care cineva care nu are acces la arhive ar putea sa o ia drept buna), etc. Oare nu sunt indoielile lui Michael Shafir motivate de o cautare a adevarului, de un devotament fata de adevar? Daca este asa, domnule Tismaneanu, de ce nu sunteti in stare sa-i raspundeti argumentat? In mod similar, ce puteti spune despre argumentele rezonabile aduse de Ciprian Siulea? De, asemenea, este important de subliniat ca utilizarea de catre Tismaneanu a termenilor “vanitate, vendete si resentimente” este incredibil de subiectiva.
Cand Tom Gallagher a criticat cartea de interviuri a lui Tismaneanu cu Ion Iliescu, “Marele soc”, Tismaneanu l-a acuzat de “un acces de resentimente”; trei ani mai tarziu Tismaneanu a admis, indirect, ca Gallagher avea dreptate si ca el a facut o greseala. Cu alte cuvinte, acesta este modul de operare a lui Tismaneanu pentru a raspunde la critici.
Intr-adevar, aceasta a devenit problema de baza a modului in care Tismaneanu si-a aparat Raportul si propria munca, scrierile, declaratiile si contributiile, in general. Obiectivele raportului sunt atat de nobile, criticile sunt ilegitime, iar orice erori trebuie iertate. Si criticii raportului sunt, in mod automat, etichetati drept “critici ai liberalismului”, “critici ai societatii deschise”. Criticii sunt rauvoitori si demonizati prin definitie. Desigur, de unde ne aminim aceasta logica – obiectivele sunt nobile, scopul scuza mijloacele? Nu regimul comunist este sub analiza?

Zelotul ideologic: de la marxism revizionist la “anti-comunism”

Cei care s-au concentrat asupra scrierilor lui Tismaneanu din Romania comunista si, implauzibil, il acuza astazi de “neo-comunism” (scrierile sale din ultimele doua decenii arata ca acest lucru este ridicol) pierd din vedere un lucru. (In mod ironic, dar cat se poate de real, in august, la doua saptamani dupa ce a vociferat la adresa celor care i-au dezgropat articolele scrise in anii ’70 si la inceputul anilor ’80 in Romania, a adoptat o schimbare de atitudine si a citat pe larg declaratiile lui Ion Iliescu de la sfarsitul anilor ’60, insotindu-le cu comentarii prea putin elogioase!). Legatura intre tanarul Tismaneanu si adultul de astazi – altul decat cel despre care se vorbea in raportul Securitatii din 1983, cand Tismaneanu, pe atunci in varsta de 32 de ani, era descris ca avand o slabiciune auto-distructiva pentru lingusire, fiind “sensibil la laudele care i se aduc de catre persoane din anturajul sau, ceea ce il face in multe ocazii sa se ralieze la actiuni nechibzuite care ii sunt sugerate de persoane ce-i speculeaza tendinta spre infatuare…” (Dan Tapalaga, “Turnat de prieteni, demonizat de Securitate,” Cotidianul, 24 iulie 2006) – o reprezinta zelotismul ideologic: atunci era revizionismul marxist, astazi e “liberalismul civic anti-comunist” sau “anti-comunsimul ca obligatie morala”, asa dupa cum il numeste el. El este un fel de convertit, gasind credinta mantuitoare a liberalismului cruciat, iar dusmanii acestui liberalism, conform lui Tismaneanu, se afla pretutindeni.

Autoportret cu Iliescu pe umar

“Iliescu a fost si ramane un inamic al adevarului istoric. Structura sa mentala este imuna la evidente faptice. El gandeste in termeni bolsevici, conform preceptului leninist: <>. Lumea este divizata pentru el in aliati si adversari, nefiind loc pentru nici un fel de pozitii intermediare.” (Evenimentul Zilei, 29 august 2007, “Asa grait-a Ion Iliescu atunci si acum”) – Tismaneanu despre Ion Iliescu… intocmind totodata si un portret ingrozitor de apropiat de realitate despre sine…
Vi se va ierta daca, in momentul citirii sectiunii privind Revolutia din decembrie 1989 din “Raportul Tismaneanu” (pg. 618 – 625), veti avea o ciudata senzatie de deja-vu, pe care o veti simti in repetate randuri. De ce? Pentru ca, pe langa alte expuneri ale “Crezului Tismaneanu” – in care raportul abunda – acesta este doar o reeditare, indulcita, a scrierilor de inceput ale lui Tismaneanu, in acest caz referitor la Revolutie. (Unicul lucru bun pe care il pot spune despre asta este ca el include o nota de subsol referitoare la munca lui Marius Mioc – un cercetator din Timisoara care, probabil, nu s-a bucurat de recunoasterea suficienta pe care ar fi meritat-o pentru munca sa despre decembrie 1989. Intr-adevar, gradul acestui exercitiu de reinzestrare intelectuala se regaseste si la nivelul notelor de subsol – multe dintre care sunt aproape cuvant cu cuvant din opera lui Tismaneanu din anii de debut.

Incropeala cu texte vechi

Prima data mi-am dat seama de certitudinea unui deja-vu cand am citit urmatoarea fraza, la pagina 622: “Povestea fugii cuplului Ceausescu si capturarea sa ulterioara, procesul secret si executia din ziua de Craciun necesita insa clarificari suplimentare.”
Cititorii sunt trimisi, in nota de subsol (nr.15), la lucrarea elaborata impreuna cu Matei Calinescu si intitulata “Probleme ale comunismului” (aprilie 1991 – lucrare care a fost scrisa la sfarsitul lui 1990!) (Am discutat si in alte ocazii inexactitatile acelui articol, care pretindea ca procesul “a durat noua ore”, afirmatie care nu se baza pe nici o sursa si pe care nu am putut sa o gasesc in 17 ani de cercetari din surse engleze, franceze, ungare si romane). Si m-am intrebat: unde am mai citit exact fraza aceasta? Ei bine, am aflat care era sursa, de altfel deosebit de solicitata in cazul sectiunii dedicate Revolutiei din “Raportul Tismaneanu”: un articol scris in 1997 de Tismaneanu si intitulat “Exceptionalismul romanesc?”, din volumul editat de Dawisha si Parrott pe tema Europei de Sud-Est. Aici, la pagina 417 se poate citi “The story of Ceausescu’s flight and his subsequent capture, secret trial, and execution on Christmas day remains to be clarified”. Cu alte cuvinte, o traducere cuvant cu cuvant a citatului de mai sus. Iar daca cineva citeste paginile 414-417, va descoperi multe din cele ce apar in “Raportul Tismaneanu” despre Revolutie.
De ce reprezinta asta o problema? Pe de-o parte, “Raportul Tismaneanu” nu face nici o referire la faptul ca, cea mai mare parte a acestei sectiuni, chiar cuvant cu cuvant, provine din scrierile anterioare ale lui Tismaneanu, publicate de catre Cambridge University Press. In plus, cat de mult vi se pare ca s-a straduit Tismaneanu sa ramana la curent cu orice lucru legat de Revolutie, daca, un deceniu mai tarziu, el a putut afirma cu indrazneala ca aceste chestiuni “urmeaza sa fie clarificate”. Mai rau este insa ca aceasta afirmatie a sa nici macar nu e adevarata. Interviurile cu personalul de la Targoviste, din decembrie 1990 din Flacara, interviuri ale lui Petre Mihai Bacanu, din decembrie 1993, in Romania Libera si, in special interviurile lui Viorel Domenico si colectia de reviste si alte documente ale celor implicati in elaborarea lucrarii “Ceausescu la Targoviste” (1999) au clarificat in mare masura aceste aspecte.

Note perimate si eronate

Si daca asta nu este suficient, aceste evenimente au fost discutate pe larg in volumul excelent al lui Peter Siani-Davies, publicat in 2005. Poate ca Vladimir a auzit de el. La urma urmei, el insusi si-a adus contributia, scriind o nota explicativa pe coperta pentru a face reclama cartii, insa titlul nu este de gasit in notele din cadrul capitolului dedicat Revolutiei din decembrie 1989 in “Raportul Tismaneanu”.
In loc de asta, suntem directionati catre propriul articol al lui Tismaneanu – ce surpriza! – cand, de fapt, Siani-Davies este infinit superior din punct de vedere al detaliilor si preciziei.
Sa o spunem cat se poate de clar: ca intr-un document de importanta unui “Raport prezidential”, se aplica doar combinatia dintre vanitate si apatie a lui Tismaneanu cand vine vorba de detalii si literatura altora pe care el o poate publica – si vorbeste despre problema hagiografiei pe care ceilalti din comisie o pot lasa sa treaca, asa cum a si trecut. Slabiciunea culturii politice si intelectuale a Romaniei pentru cultul personalitatii si relatiile clientelare este evidenta in aceasta parte a “Raportului Tismaneanu”… si nu stiu de ce suspectez ca nu numai aici.

Raportul Tismaneanu sau pescuitul in lighean

Asa cum am spus de la bun inceput, combaterea Raportului Tismaneanu in privinta evenimentelor din decembrie 1989 (p.618-625) este oarecum plictisitoare, intrucat ii lipseste provocarea intelectuala: este ca si cum ai pescui intr-un lighean, pentru ca Tismaneanu a facut foarte putine cercetari asupra evenimentelor, a citit extrem de putin literatura si este extrem de vag si de imprecis in raportul sau. Sa vedem un exemplu: discutia lui Tismaneanu asupra rolului Televiziunii Romane (TVR) in timpul evenimentelor.
Multe din cele scrise de Tismaneanu sunt abrupte, in mod nejustificat insinuante, insa, acestea fiind spuse, trebuie sa recunoastem ca nu este singurul motiv pentru care probabil va trece necontestat in unele cercuri – presupunand ca va fi contenstat vreun moment. Spre exemplu, el nu spune atat de explicit dar este clar ca lasa de inteles ca povestea “teroristilor” Securitatii, loiali lui Ceausescu, a fost o “diversiune”, un fals perpetuat de catre cei care au pus mana pe putere la priveghiul lui Ceausescu – un lucru care reiese de altfel in mod evident din faptul ca a atribuit Ceausestilor numai 162 din cele 1104 de decese petrecute in acele zile (p. 623).

Fata Morgana Terorista

Aceasta este opinia majoritatii. Intorcandu-ne in timp, in noiembrie 1999, un sondaj publicat de ZIUA arata ca 9 din 10 romani erau de acord cu ceea ce Tismaneanu sugereaza in raport: ei respingeau “minciuna teroristilor Securitatii loiali lui Ceausescu”. M-as aventura sa ghicesc ca atunci cand vine vorba de rolul TVR in timpul evenimentelor din decembrie, daca se va cere, un numar egal de romani (90%) ar fi de acord cu opinia ca acele informatii care se difuzau la televiziune in acele zile incercau, in mod cinic, intentionat si premeditat, sa dezinformeze publicul. De aceea, urmatoarea propozitie din Raportul Tismaneanu (p.623) este cel mai probabil primita cu plictiseala, o afirmatie a unui fapt irefutabil:
“Prin televiziune s-au facut majoritatea diversiunilor, cea mai eficienta fiind reprezentata de omniprezent intruchipat de “. “Prin intermediul televiziunii, au fost realizate majoritatea diversiunilor, cele mai eficiente fiind reprezentate de omniprezentul incarnat de teroristii fideli dictatorului Ceausescu”.
Nu am nici un dubiu ca multi, poate cei mai multi romani, isi amintesc lucrurile astfel – ca televiziunea a panicat, uniform, populatia. DAR TRANSCRIERILE A CEEA CE S-A SPUS LA TELEVIZIUNE SPUN O ALTA POVESTE si aici dosarele istorice arata prapastia care se naste din memoria diluata, politizata si selectiva.

Speculatii in loc de informatii

Sa luam un exemplu, la care care Tismaneanu nu se refera in mod explicit mai sus, dar la care se gandeste, in mod evident – citatul deseori invocat din discursul sustinut de Ion Iliescu la TVR in data de 23 decembrie 1989, potrivit caruia teroristii “trag din toate pozitiile”. Oamenii se refera in mod frecvent la aceasta declaratie pentru a sugera ca, in mod intentionat, Iliescu, a incercat sa creeze un bau-bau, pentru a speria oamenii de pe strazi si ca a dorit sa zugraveasca un tablou cat mai sumbru.
Transcrierile arata ca aceasta parere si aceste aduceri aminte sunt pur si simplu gresite. In acelasi discurs, Iliescu afirma in mod categoric: “Trebuie sa va spun ca nu avem de-a face cu un numar mare de elemente teroriste, dar ei sunt antrenati special si echipati pentru acest gen de actiuni” (FBIS-EEU-89-246, 23 December 1989, p. 61, “Ion Iliescu anunta capturarea lui Ceausescu”, Bucharest Domestic Service, 1616 GMT)
Cand generalul de Armata Tudor vorbeste, se refera “doar la unele unitati speciale… cateva, din punct de vedere numeric, dar extrem de deceptionate” (vezi p.518 din “Scopurile absurditatii”, consemnata mai jos). Provoc pe oricine sa imi explice de ce ai face astfel de afirmatii sententioase, incercand sa limiteze imaginea unei amenintari, daca tinta este sa creezi “o diversiune” pentru a stimula artificial amenintarea.
Este important de notat: Tismaneanu nu are nici o scuza pentru ca nu stie acest lucru. Asta apare si in articolul meu din Eastern European Politics & Society din 1999 “Scopurile Absurditatii” la pag. 516-517. Tismaneanu a fost editorul EEPS la acea vreme si a pretins in fata mea ca l-a citit, dar continuu sa am dubii puternice despre faptul ca ar fi facut acest lucru. De altfel, el a glosat, cu aroganta, pe marginea lui si, aparent, s-a straduit destul de putin sa inteleaga articolul, ceea ce este, trebuie sa spunem, pe masura caracterului sau.

In 1989, panica a manipulat ratiunea

Legata de alegatiile despre alimentarea intentionata a amenintarilor “teroriste” este si certitudinea cu care multi romani si romanisti afirma ca personalul televiziunii (in special Teodor Brates) a raspandit in mod deliberat zvonuri despre apa, cum ca ar fi fost otravita, sau cum ca Armata ar fi ramas fara munitie la Sibiu etc. – zvonuri care s-au dovedit nefondate. Iata ceva din ce ar putea sa-si aminteasca: “Un moment, va rog… de la Sibiu s-a comunicat ca armata nu mai are munitii si ca trupele Securitatii continua sa atace unitatile militare… Vrem sa va informam ca la Sibiu, unitatile militare au nevoie urgenta de ajutor… In mod constant primim informatii…. desigur, nu avem posibilitatea de a verifica autenticitatea lor… dar va cerem sa fiti atenti. Se spune ca elemente inamice, securisti, au otravit apa la Sibiu, la Timisoara… apa trebuie sa fie fiarta inainte de a fi consumata (transcriere din “Revolutia romana in direct”, din 22 decembrie 1989 (Bucuresti 1990), pp. 47, 48, 51, citat p.324, Richard Andrew Hall, 1997, Ph.D. Dissertation, “Rescrierea revolutiei: Relatiile regimului autoritar de stat si triumful revizionismului Securitatii in Romania post Ceausescu”).
Ceea ce ei nu isi amintesc este ca Brates s-a intors mai tarziu pentru a informa audienta: a) cand luptele au incetat la Sibiu, b) cand proviziile de apa imbuteliata se aflau in drum spre Sibiu si c) cand autoritatile competente au verificat ca apa din Bucuresti era buna de baut (“Revolutia Romana in Direct,” pp. 71, 72, 75, p. 327, “Rescrierea Revolutiei”). Asta se afla aici… in transcrierea a ceea ce s-a spus la Televiziune… nu este o chestiune de “puncte de vedere diferite”, asa cum adeptii lui Tismaneanu sau altii in opozitie ar fi vrut ca noi sa credem. Este o zicala veche din baseball-ul american, cand faimosul manager Casey Stengel obisnuia sa spuna “Puteti sa verificati!” Inca o data: daca scopul tau este “diversiunea”, panica si manipularea intentionata, este oare posibil sa revii asupra subiectului si sa spui lucruri menite sa calmeze spiritele? Cu siguranta nu.
Acesta este, bineinteles, doar varful aisbergului cu privire la Raportul Tismaneanu si mare parte din parerea unanima din interiorul si din exteriorul Romaniei despre Revolutia din decembrie 1989. Pentru un document oficial, considerat important, asa cum este Raportul Tismaneanu, imi pare rau, dar abordarea Revolutiei se ridica la gradul de amatorism.
Romanii meritau ceva mai bun.

Richard HALL
Septembrie 2007
, ZIUA

IN ATENTIA CUI MAI CONDUCE ROMANIA: Analistul CIA pe Romania Richard A Hall despre campania procurorului Dan Voinea de a "inalbi" Dosarele: ORWELLIAN

“ORWELLIAN…POSITIVELY ORWELLIAN:”

PROSECUTOR VOINEA’S CAMPAIGN TO SANITIZE THE ROMANIAN REVOLUTION OF DECEMBER 1989

by Richard Andrew Hall

Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information.

This paper MAY be cited when accompanied by a full, proper citation. Thank you.

I hold a B.A. from the University of Virginia (1984-1988) and a Ph.D. from Indiana University (1990-1997). I have been employed by the CIA since September 2000. I researched and wrote extensively on this topic prior to joining the Agency. Outside of the application process, I had no association with the CIA prior to coming on duty in September 2000. From October 2000 to April 2001, I served as a Romanian Political Analyst. Since October 2001, I have served as an intelligence analyst on accounts essentially unrelated to Romania or central and eastern Europe.
Informational Note: In December 1989 forty-two years of communist rule came to an end with the overthrow of the regime of the dictator Nicolae Ceausescu. The official death toll for the period of the Romanian Revolution, from 17 December 1989 – 10 January 1990 is 1,104 with 3,352 wounded. Of those, 942 people died (almost 90% of the total) and 2,251 were wounded, after Nicolae Ceausescu and his wife, Elena, fled power at approximately noon on 22 December 1989. Although the quotations below are taken from print and electronic publications, and electronic bulletin boards, what follows is in many ways, an “oral history” of participants in the December 1989 events.

It Turns Out…the “Terrorists” Were Just a Hallucination

This just in…Breaking News from Romania…

Dateline Bucharest: General Dan Voinea, Chief Military Prosecutor, “has committed himself to uncovering the truth of the ‘terrorists’ who…killed so many [942] in December [1989].”[1] Voinea spoke of investigating the “terrorist diversion” and “suggested that the former president [Ion Iliescu] might have engaged in arranging the ‘terrorist affair’.”[2]

Wait a minute! Sorry, that was December 1997. Let’s try this again.

This just in…Breaking News from Romania…

Dateline Bucharest: In a stunning development, General Dan Voinea has declared: “There are no terrorists in the December ’89 files.”[3]

Nope. That was December 1998. Here, let’s give it another shot.

This just in…Breaking News from Romania…

Dateline Bucharest: “In a single blow, the Chief Military Prosecutor shoots down the entire invention of Iliescu: ‘There were no terrorists!’ General Dan Voinea declares that in December ’89 it was all a diversion.”[4]

A foreign journalist summarizes the quest of the heroic Voinea as follows: “General Dan Voinea is Romania’s chief military prosecutor and has embarked on a one-man mission to uncover the truth about what exactly happened during those days. When shooting mysteriously re-erupted on the night of December 22 and continued unabated until December 25, Iliescu and his generals blamed it on dark ‘terrorist forces.’ But Voinea and others believe the whole episode was a scenario crafted by the military. ‘The same people who had shot before now took power…The Superior Military Council, with its headquarters at the Ministry of Defense, gave orders to the Central Military Command inside the Central Committee building and this Central Military Command directed military operations across the country, or more exactly, where there were masses of demonstrators.’”[5] According to the journalist, Voinea is “on a lonely struggle to bring to justice those responsible for the unexplained deaths in the 1989 revolution.”[6]

A reporter for the daily “Ziua” states that a poll, conducted by the CURS public opinion polling firm at the request of the Open Society Foundation, reveals that “only 11% of Romanians still buy the tale of the terrorists.” [7]

A leading Romanian editorialist declares: “No one has the right any longer to question that this is the case [i.e., that the “terrorists” were a diversion by those who seized power], especially now that General Dan Voinea, Chief Military Prosecutor, the judge who had access to absolutely all existing documents and information, has officially declared that there were no terrorists. That it was all just a concoction.”[8]

Sorry. That was November and December 1999. My mistake. You are catching on: this is Romania’s version of “Groundhog Day,” whereby Voinea steps forward seemingly almost every December, makes the same claims, and his statements are triumphantly reported in the Romanian media as some kind of bombshell that no one has ever heard before. At this rate this could take a while…so let’s fast-forward to this past December: December 2005.

Broken News.

Dateline: Bucharest. “A ray of hope still exists for finding out the truth [about December 1989]. The lead investigator of the Revolution Dossier, Dan Voinea, declared yesterday that the diversion with the terrorists was used in order to change the goals of the revolution begun in Timisoara. ‘After 22 December 1989, the communists shot in order to stay in power. And they remained!,” affirmed General Voinea…All of the events of December 1989 in Romania were directed from the center, from Bucharest, specified General Voinea, who Monday declared that on 22 December 1989, in accordance with a diversion, people were duped into believing in the existence of terrorists. After 22 December 1989, the Romanian Revolution transformed, through a diversion ‘on television,’ from a fight against communism into one against a non-existent enemy—the terrorists.”[9]

The reactions by some of Romania’s prominent intellectuals have been extraordinary. Nicolae Prelipceanu writes, “What Dan Voinea says after investigating the terrorist files has been said by many people since 1990. True, these [people] had little in the way of data or testimonies to support them. Instead, knowing the people and the mentalities of those who were at the front of this so-called revolution, which confiscated the real one, they drew conclusions that today are being validated, after more substantial research. Now the conclusion of the prosecutor, according to which there did not exist any type of terrorists, but rather incitement to violence by those from the front of the new power, can no longer be denied.”[10]

According to Stelian Tanase, in an article entitled simply “The Diversion”: “For 15 years the terrorist scenario has been floated by different politicians courting electoral support. No one made even a step toward finding out the truth. An event with hundreds of thousands of participants and eyewitnesses remained, paradoxically, a mystery. Were the investigators and prosecutors so incapable that they could not reconstitute the events and identify the guilty? I believe rather that they lacked the will to do it. I believe that the beneficiaries of this situation were those sufficiently powerful to block the investigations for 15 years. And do I need to remind anyone that after Dan Voinea’s revelations, Ion Iliescu brought grave accusations against the prosecutor?”[11]

Liviu Cangeopol invoked the comparison with the Kennedy assassination in the U.S.: “As a result of the investigations of prosecutor Dan Voinea and the investigative accounts of some journalists and historians, Romanians appear to be luckier than their counterparts across the Ocean, who 42 years later still don’t know who left them without a president. For us, out of the thicket of Decembrist adventures, one thing has become certain: there weren’t any terrorists!”[12]

The ultimate expression of satisfaction and gratitude may have come from respected historian Stejarel Olaru. In “A Letter to Dan Voinea (the opinion of a historian),” he wrote: “Sir, Mr. Prosecutor, you know all these things [referring to events in Timisoara in December 1989]. I write to you now, 16 years after the bloody revolution and a year after the orange revolution [a reference in this case to the fall 2004 Romanian elections], I don’t know how to call it otherwise, tired of so many insincere commemorations. My theory, Mr. Prosecutor Voinea, is simple enough…If in Timisoara the order to fire at the population was given by “The Comrade [i.e. Ceausescu],” after 22 December, other ‘comrades’ tricked us as if we were a bunch of kids—and we were then!—, inventing a theory that would immediately be accepted: the terrorists are coming!…Mr. Prosecutor Voinea, I can only hope that you will have at your disposal sufficient computers, printers, food, cars and gas vouchers so that on 17 December 2006 I can enjoy for the rest of my long life that I could see two defendants in the box and not just one: Nicolae Ceausescu and Ion Iliescu.”[13]
Judging Voinea’s Credibility

Why do I question Voinea’s credibility on the “terrorist” question—despite the chorus of adulation, gratitude, and acceptance outlined above? Before moving on directly to the issue of the “terrorists,” let us look at two potentially-related—in fact, I argue, related—matters as test cases of Voinea’s credibility in his recent comments on the Revolution. Although not necessarily central to the story of December 1989, allegations regarding the existence, use, and discovery of gunfire simulators, and the institutional affiliation of so-called “lunetisti” (sharpshooters/snipers), are part of that story. These should not be difficult questions for Voinea, but instead he dismisses them with an unexpected salvo of “definitive” answers, designed to leave little room for further questioning from the interviewer. As I shall demonstrate, however, it leaves an ocean of doubt.

Studiul integral al analistului american Richard Andrew Hall poate fi citit in continuare aici:

https://homepage.mac.com/khallbobo/RichardHall/pubs/Voineaswar091706.html

PS: Are oare vreo legatura prezenta lui Iliesiu la circul de ieri seara de la Cotroceni cu pretentia acestuia ca “profesorul” Tismaneanu sa conduca o noua Comisie: a musamalizarii adevarului despre “Revolutie” si Mineriada? Sau, dupa cum spune Liviu Turcu in Analiza Finala:

Noua meserie din nomenclatorul Cotrocenilor: analist sinecurist pe viata

Cum proiectul cu Raportul a cam intrat in uitare in absenta obiectului muncii ce il poate mentine in atentia agorei, dl.Tismaneanu in prezent desfasoara intens o noua susanea via prietenul sau Iliesiu. Acesta din urma trimbiteaza pe toate canalele publice posibile alaturi de alte “voci independente” evident (a se citi acoliti si aliati ai lui V.T.) despre necesitatea infiintarii unei Comisii prezidentiale care sa se ocupe de anchetarea evenimentelor din decembrie 1989 si apoi a celebrelor mineriade. Prietenul dvs. “Volo” ar fi stat el ca si altii ceva mai prudent pe bara spectatorilor la conflictul pro si anti T. Basescu daca nu ar fi socotit ca intrind in arena, asa cum spuneti pe post de agent electoral, nu ar fi mizat prin aceasta miscare sa faca o investitie care dupa potentiala victorie a candidatului sustinut ii va aduce sefia mult doritei noii Comisii prezidentiale…

PUSCA SI CUREAUA LATA, ce bine se-mpusca odata: DELICIUL IMPOSTATIEI de "dreapta". "Gaozarii" lui Tismaneanu

DELICIUL IMPOSTAŢIEI
de Iulian Capsali

Sunt indivizi pe care, dacă îi întrebi ce cusur au, îţi răspund fără să răsufle: sunt prea sincer. Nu au alte păcate, nu tu mândrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decât cel inevitabil al expunerii permanente a plăpândului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred că aşa se vede pe sine Mihail Neamţu în acest moment. O victimă a propriei sincerităţi. Aşa şi este. Amoralitatea acestuia are când virtuţi de maestru, când pudori de margaretă. Să introduci în discuţia despre „cazul Corneanu” evocarea abruptă a „cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparentă inocenţă peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada măiestriei pe care ar fi putut să şi-o desăvârşească în regimul trecut, când cei de această teapă se cocoţau pe cadavre pentru vreo promovare sau ieşire în străinătate. Te acuzau că eşti legionar, te înfundau şi îşi astfel asigurau viza pentru Occident. Slavă Domnului, acum există această „şansă providenţială în darul libertăţii”, şi nu se mai pune problema… Dar rămâne juisarea între oglinzile paralele ale carierei. Trebuie să nu dai nici o secundă impresia că nu eşti de partea oglinzii care împarte fericirea. Oricum, nu te poţi nici ascunde şi nici opri. Îţi place şi devii bulimic. Traiectoria ţi-o manageriezi atent, dar cu o mină indiferentă, de creştin care se lasă în voia Domnului. Din când în când, te uiţi cu coada ochiului la oglindă şi îţi dregi vocea. O scurtă impostaţie, o solfegiere caldă, pot să fie debutul unei cariere de prim-solist.
Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmecă stârvul societăţii şi muşcă acolo unde trebuie să muşte. În timp ce zeama i se scurge pe la colţurile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stăpân, cu rânjet satisfăcut, dar nu pe deplin. Are o frică atavică şi este tensionat: oare ar fi putut dăuna mai mult şi nu a făcut-o? De cele mai multe ori stăpânii nici măcar nu-l observă, ceea ce-i trezeşte nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire.
Dupa o (altă) scurtă impostaţie, Mihail Neamţu reuşeşte să extragă din arsenalul (greco-)catolic altă etichetă obosită, care se lipeşte din ce în ce mai greu, chiar dacă este ajutată cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmează o scurtă cutremurare dezgustată: în popor slavofilismul este de ocară din pricina istoriei. În ochii intelighenţiei occidentalizante este de asemenea de ocară, dar din alte considerente: culturale. Nu contează că nu argumentează nici măcar anemic această presupusă „vina” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulată iar în gură printr-un plescăit scurt, gata să fie folosită iar la lipit următoarea etichetă. Impostaţia nu poate ţine permanent loc de arie. Dar mai contează? Coada începe să i se unduiască şerpeşte. Este porţiunea mai consistentă a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba încearcă să şi-o tragă încurcat sub falduri; coada este mai puternică decât jena. Demonizarea adversarului este înfăptuită, instinctul satisfăcut… de ce să-i fie ruşine? Până la urmă, de ce să vrea să fie altfel decât este? Pustiirea poate să înceapă a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzică psaltică şi amiroase vag a tămâie. Este greu până te obişnuieşti, apoi urmează rutina, iar bucuria minciunii ajunsă la climax devine efervescentă. Dacă ai casa pusă la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzică indispensabilă. Din aceste două acuze mizerabilissime (legionarism şi slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are în calomnie o cronică lipsă de imaginaţie. Clevetirile lui se confundă cu bulele gazoase. Clipocesc…

„Este tânăra generaţie… o generaţie pierdută?”

În noiembrie 1994, Mihai[l] George Neamţu – numele întreg al prelungirii cozii – scria în Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica „Este tânăra generaţie… o generaţie pierdută?”, din care vă ofer în treacăt următorul fragment: „Să ne mai întrebăm atunci de ce aceşti numeroşi «intelectuali», mulţi dintre ei gazetari, istorici sau analişti politici […], nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei? Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»”. Sau, acelaşi, în „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), în care îl elogiază pe Codreanu, certându-i pe legionarii şi neolegionarii care se poartă fără tact şi compromit idealurile, şi în care conchide: „Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul [de puterea politică a vremii – n. mea]. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta”.
Oricât o să pară de ciudat, îl prefer pe liceanul Neamţu, cu toate năzbâtiile vârstei de atunci, dar ale cărui porniri sincere sunt de înţeles în acel context ingrat, nocivului Neamţu de acum, care siluieşte şi intoxică imaginea publică a unui om care nu i s-a arătat niciodată ostil, ba dimpotrivă. Motivele sunt evidente: oricât s-ar şterge la colţurile gurii, zeama deja i-a săpat obrazul. Începe să capete trăsăturile unui Ţurcanu mai cultivat, care nu îşi mai reneagă trecutul prin excesul de tortură fizică, ci prin turpitudine. Adolescentul naiv şi sensibil a fost întors pe dos, fără resentimente. Excitaţia dată de atingerea epidermică cu zonele de influenţă şi putere (politice şi/sau culturale) a devenit, între timp, mai puternică decât greaţa dată de posibilitatea unui eşec etic. Oricum, pielea şi-o păstrează, precaut, în interior. Greaţa nu; ea este afişată, ca un dat nobiliar, în afară.

De la Puncte Cardinale la I(u)dei in dialog, o trecere ne-simtita

Ce a făcut, în fapt, Mihail Neamţu? Vine, la finalul controversei legate de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu în biserica greco-catolică „Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, îşi revendică, în subtext, impostaţia ca pe o profunzime de reflecţie izbăvitoare şi detensionantă, dar în fapt nu aduce modificări de substanţă la chestiune; toate fuseseră spuse şi răspuse dinainte. Poate doar mici amănunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai puţin cunoscute marelui public; în rest, cazul fusese dezbătut pe toate feţele. Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanţă în plus. Mai mult decât atât, nu există nici o diferenţă de substanţă în tratarea subiectului între autorul articolului „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) şi Mircea Platon, iar acesta o şi recunoaşte: „Deşi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic şi ortodox sub aspect teologic…”
Trebuie recunoscut faptul că paranteza spune totul despre felul rapid în care se distanţează de adversar, ca un peşte curentat, chiar şi atunci când se hrăneşte, în mare, cu aceleaşi idei. În cazul unui om al cărui demers îl susţii tu însuţi cu argumente în prima parte a eseului, dar care nu este în „fosa muzicienilor perfecţi”, deci trebuie defăimat prin inserţii dezonorante în cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge graţios cu bagheta pe umăr, semn că poţi merge cu orchestra în turneu dacă la cheie îţi păstrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar să ai grija ca, din când în când, coada să ţi se zbată brusc şi să lovească acolo unde este „neapărată nevoie”. Fără să ţi se spună. Din proprie iniţiativă. De fapt, coada reacţionează aproape reflex, independentă de (ne)voinţa purtătorului. Orchestra o să acopere la timp zgomotele. Şefii de partidă vor încuviinţa zâmbind vag. Dirijorul o să-l atingă cu bagheta pe umăr. Iar ciclul poate reîncepe…
Acum eseistul nostru, într-un puseu de gândire globalizantă, denunţă cu glas de castratto (sic!) preocupat: „Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabilă a continentului african?”. Dacă scoatem sintagma „Biserici ortodoxe” şi o înlocuim cu „cetăţenii noştri”, ai putea jura că este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles. Sunt curios de câte ori pe zi se gândeşte Mihail Neamţu la soarta continentului negru? Dar, să zicem, la faptul că, din pricina defrişărilor, triburi din jungla amazoniană îşi pierd arealul şi sunt ameninţate cu extincţia? Dar la copiii mutilaţi de războiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afectează şi tinere din ţara noastră? Îi văd îngrijorarea tot aşa de sinceră ca şi restul finalului de eseu. Ea nici nu contează, atâta timp cât dă bine în context. Demagogia planetară face bine la C. V. (ba, la o adică, poate să-l şi suplinească).

C0drescu disparut de pe listele lui Neamtu

Dar să vedem sarabanda bizară de nume care se succed în finalul articolului, aduse în scenă pentru ca autorul să-şi sprijine – vorba unui prieten – gonflaţia morală. Deci, în ordinea aparitiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Pleşu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Stăniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ică jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu şi – cu voia dumneavoastră – “actualul Patriarh al B.O.R.”. Această foame bulimică şi psihanalizabilă poate să dea măsura în care Mihail Neamţu îşi impropriază nume de persoane rejectabile ori oneste (în accepţiunea sa), pe care le foloseşte doar ca să-şi permită piruete sau fandări, în funcţie de interesele tranzacţionale care or să-i dea beneficii în procente de prestigiu. Şi este evidentă decontextualizarea – pe care o forţează până la falset – prin care introduce în miză personalităţi care nu au nici o legătura cu subiectul, fie doar pentru a-şi insufla autoritate şi/sau din linguşeală (pe lângă coadă, nici limba nu poate fi stăpânită în permanenţă), ori pentru a-şi introduce adversarul în zone mai mult sau mai puţin defăimătoare, în ochii aceloraşi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemţene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile. De atâta plăcere, coada are acum miscări scurte, de metronom, încât şi orchestra, şefii de partidă, dirijorul însuşi, toţi sunt uimiţi de precizia tempo-ului. Extazul este însă şi al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilaţia precară a ochilor unei plătici care crede că a prins o larvă de mal, cînd, de fapt, se opinteşte cu mustăţile unui somn care se odihnea pe lângă ţărm. Chiar dacă dirijorul începe să tuşească insistent, uneori impostaţia dusă până la deliciu are rolul perfid că nu te mai lasă să auzi contextul. Iar din pricina cozii nestăpânite, nimeni nu o să rişte să-şi mai pună instrumentele scumpe prea aproape. Chiar dacă o să mai muşte, o să pleznească din coadă spasmodic, iar limba rulată va fi cu greu împinsă în bolta palatină – în timp ce o să caute să-şi păstreze (tot mai dificil) aparenţele de onorabilitate. Văzută de sus, imaginea dă să semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de plătică rămas uimit.
Iulian CAPSALI

Nota mea: Intertitlurile imi apartin iar articolul a fost publicat initial de Razvan Codrescu, personaj care nu a gasit de cuvinta a explica cum a ajuns cu atat lejeritate acest “gaozar” (apud Basescu) insignifiant, Mihai Neamtu, catelusul lui Plesu si Tismaneanu, de la Puncte cardinale in haos la I(u)dei in dialog. Oare nu cumva pentru ca amandoua revistele sunt de fapt fete murdare ale aceleiasi monede? Voi reveni.
PS: Intrebare la Radio Erevan: Este adevarat ca “draga Volo” a iubit odata, cu nebunie neresentimentara, pe malurile Tibrului? Si daca da, ce?
Raspunsul la urmatoarea auditie…

PAUL GOMA se mira in JURNALUL sau ca DORIN TUDORAN, ex "consilierul monstrului Voiculescu-Felix", i-a luat apararea "unui jeg absolut ca Mihaies"

Extrase din Jurnalul on-line al scriitorului Paul Goma pentru lunile ianuarie – august 2009:

Miercuri 8 aprilie 2009

Geoana si-ar dori (subl mea, P.G.) o alianta cu PNL daca ar câstiga alegerile prezidentiale
Ei, da: securistii din tata-n fiu – si dupa ei, laie, populatia pasnican ovina a tarisoarei, crezînd ca asa e bine, fiindca asa vorbesc securistii de ran mare – ca sa nu se observe ca sunt inculti, neinstruiti, neamuri-proaste îsi imagineaza ca este mai “trendy” sa folosesca “as dori” în loc de: “vreau” sau mai îndelicat: “doresc…”
Acest “as dori” (care ne va fi venind din romantele Ioanei Radu – însa nu am aflat cine este autorul textului) se tine de mâna cu… “ca si” folosit de analfabetul românache când “ar dori” el sa sa se exprime ca la televiziunea Voiculescu (fost, o luna, patron al prietenului meu, poetul Dorin Tudoran – prin Dan Diaconescu – m-am înselat? da’ de unde!, doar i-am confundat), în loc – de
pilda: “Magureanu, ca securist notoriu”, el, nevrînd sa-l demaste pe Magureanu, sogorul Coposului, ca cine stie, se trezeste Tatal Natiei si îl pune vistavoi tot pe “Virgil”, cel recomandat americanilor prin Mihai Botez – o da prin aratura: “Magureanu, ca si organ…”, imaginîndu-si ca astfel a evitat o… cacofonie. Il asigur; cacofonia este altceva, altfel, deci nu a evitat nici o
cacofonie, în schimb a comis o securifonie. (…)

A U G U S T
Sâmbata 1 august 2009

(…)Oarecari semne bune (în fine: ne-rele) dinspre Chisinau. M-am consultat cu basarabencele mele, Violeta si Rodica. De parca am fi frati sau bunici-nepoti, avem aceeasi gândire: neîncrezatoare într-un bine care ar putea veni dar, ca si pâna acum: si daca nu vine? Sa nu se mai mire americanii ca “moldovenii” s-au simtit, din 1944 între ciocan si nicovala, între Occidentul care ni se refuza si Orientul atotprezent, atotputernic, atoatestrivitor si sa ne sfatuiasca sa fim… încrezatori – în ce, în cine? – ca noi, adica “Moldova” este deja o punte între… între cine si cine, daca gândeste, daca vorbeste un american?
Americanul fiind, cine? Dorin Tudoran? Socor? (…)

Luni 10 august 2009

(…) Mi-a trimis Flori Balanescu doua texte de pe blogul lui Tudoran. Din pacate am avut dreptate cu “prietenul Dorin”: el apara, nu adevarul, nu morala, ci “cauza prieteniei contractata ca la noi”: sare în apararea unui jeg absolut ca Mihaies – atacat de nu stiu cine pentru ca… îsi schimbase orientarea atacurilor; mai ieri anti-Basescu, azi pro-Basescu (pentru sfântul motiv ca primise bani pentru… convingerea-i sincera, o subventie, explica un forumist taina adevarului la co-banateanul tudoranic). Iar mie mi-a sunat cunoscuta “argumentatia” dorina: este taman cea servita mie, în legatura cu prietenii sai de atunci, din 1998 (si, probabil, de acum) Manolescu, C.T. Popescu, E. Simion – drept care bine am facut ca am rupt prietenia prietenului Tudoran. N-ar fi de mirare sa aflam azi-mâine ca poetul cu acelasi nume a publicat un volum la editura Fundatiei Securiste Cândìa, devenita Securista Buzurìa, acum patapievicista Basesckìa – dupa modelul Kakistrokratiei, editata în conditii inuman de luxoase pentru amarâtii mei basarabeti.
In paranteza: cu ce obraz mai apare Tudoran în public, moralizînd imoralitatea vietii din România, el care a acceptat – cât a acceptat: o saptamâna? doua (chiar de ar fi fost o singura zi, tot nu ar fi scapat nemaculat)?, de a fi consilierul monstrului Voiculescu-“Felix”? Caci pentru de ce a acceptat el cinstea-de-onoare? Caci iata pentru ca de ce, a explicat (cu mâna lui): Pentru caci, în adolescenta, jucase hokey cu Voiculescu! Sa nu-l pui la Coltul Gânditorilor Moralnici (pe Tudoran, fireste, nu pe securistul “Felix”, el fiind de mult acolo)? (…)
Joi 20 august 2009

(…) Cu uimire neprefacuta am citit neste opinii forumestre despre Dorin Tudoran in Jurnal.ro, sub titlul: “Nu cred ca urmarirea mea s-a încheiat dupa ce am plecat”
6. informatorii sunt urmariti si in strainatate ! de Kartouche
21/05/2009 23:48:10 Eu am auzit, ca informatorii care au tradat, sunt urmariti si in strainatate ! Cele 18 volume au avut un scop : pozitia si activitatea unei tradator !!Cate volume o avea Pacepa ?? Ca el a fost general de securitate ! Gresesc ? Asa am auzit. Poate nu e corect !
5. interesant – de mmmmda – neincrezator 21/05/2009 23:43:27
daca nu traiam vremurile si daca nu “fugeam”….daca nu-l intilneam pe Mishu Botez si altii….poate as fi luat de bune raspunsurile….dar, nu m-a convins….in mintea mea e tot “trimis” ca si Tismaneanu!
11. Nu stiu de ce de SIEL 22/05/2009 20:15:00
Dar simt un puternic miros de diversiune in acest interviu.
13. DE LA LITERATURA DE SERTAR LA LITERATURA DE DOSAR. de Alex. 23/05/2009 09:47:11 Cu toate ca N.C.Munteanu (gogonat), Stelian Tanase (umflat), B. Nedelcovici (lacrimogen), C.V. Tudor (slinos) si alti, ejusdem farinae, au “facut literatura” publicandu-si dosarele de securitate, pot paria cu oricine ca dl. Dorin Tudoran nu va cadea in aceasta capcana. De ce ? Pentru ca dansul nu a fost ca ei, nici inainte de ’89, nici dupa. Ma refer si la caracter si la talent.
15. Ptr. Alex de alice 23/05/2009 10:51:56
Poate ca aveti dreptate. Pe adevaratii dizidenti din timpul regimului comunist nu i-a preocupat, dupa revolutie, ideea de a-si demonstra sau de a-si populariza activitatea anticomunista publicandu-si dosarele de securitate. N-am auzit de asa ceva la Preotul Caciu Dumitreasa si nici la Paul Goma. In schimb de ei am auzit atunci, in anii aceia de dictatura.
37. Dlui.Dorin Tudoran de V.Roaita 13/06/2009 21:49:43
Multumesc pentru efortul pe care l-ati depus postand un raspuns la intrebarea mea usor perversa – adresata unui fost dizident al regimului comunist-. Din pacate ati avut reactia pe care o intuiam, deci nimic nou sub soare. Am citit acum cativa ani KAKISTOCRATIA. Am inteles inca de atunci ca e dureros pana la imposibil sa iesi din tonurile ferme de alb si negru. (…) Ma urmaresc ei pe mine cu taxele si dobanzile si incearca sa ma “abureasca” cu ziarele si televiziunile lor personale si “publice”. Pacat ca nu mai are cine “sa le traga sirena”, asa cum in anii ’70, a facut-o pentru *** de atunci (aceeasi natie, doar alt sistem) un Paul Goma si, asa cum vreti sa demonstrati cu dosarele de la secu (Cui? Americanilor? Ca pe aicea nu mai intereseaza pe aproape nimeni dupa toti „eroii”care s-au tot aratat si publicat, pe fata si pe dos, de douazeci
de ani incoace), un Dorin Tudoran.(…)
41. Dorin Tudoran – poet? My ass! de Patty Bullar 16/06/2009
18:49:17 Un papagal “anti-comunist” (din gasca lui Vladimir Tismaneanu) care a fost marginalizat de catre acolitii sai, tocmai la impartirea caimacului!
46. episoade la episoade de iordan 20/06/2009 12:27:02 mai aveti multe episoade la gargara acestui scriitor de 3 parale? Aveti noroc cu Web cam-ul ca altfel nu mai aveati pe nimeni.(…)
50. CITESTE ANTOLOGIA RUSINII DUPA IERUNCA de
UN SFAT PENTRU TUDORAN 10/07/2009 19:52:15 EDT. HUMANITAS, 2009,
APOI SA VORBESTI,TUDORANE! SCRII LANGA PAUNESCU, L. AVRAMESCU, T. OCTAVIAN SI ALTE MEDIOCRITATI CEAUSISTE! POFTA BUNA
52. tudoran e platit de tismaneanu din banii nostri de nicolae iorga
2/08/2009 21:38:19 Tismaneanu va e sef la IFES USA, unde imprastiati cu democratzia pe larg, in drepta si mai ales la stanga, acelasi Tismaneanu din consiliul academic al Centrului de Analiza si Dezvoltare Institutionala CADI.RO, care e “laboratorul de gandire” al PDL-ului, adica creierul mic al lui Basescu. acolo SE REFUGIASERA INTELECTUALII IMORALI SI TRADATORI DE NEAM ai puterii dupa scandalul ICR din vara 2008, si vroiau sa reintroduce cenzura, sa nu-i mai putem nici critica. Ceea ce explica si blogul Dvs. in care-l ridicati in slavi pe basescu, dle Tudoran, gashca tradatoare din care faceti parte si profitati, si “dibaciul, si carmaciul”: v-au activat astia ca nu mai aveti ce manca prin america si va ridicati acum fustitza pentru niste dolarei, la comanda oportunistului tradator de tara Tismenetski. RUSINE!
53. la vremuri noi tot ei de Ilie Ulici 13/08/2009 21:41:38
este absolut evident ca Dorin Tudoran nu avea ce vorbi cu Tuca, e la fel de hidos cum ar fi vorbit cu adrian im-Paunescu.

Vineri 21 august 2009
S-a racorit lumea! Ce bine, ce bine, ca eram pe punctul de a-pune-jos. Eh, daca ar veni si o ploicica-ploicioara…

Sâmbata 22 august 2009

(…) Tudoran l-a chelfanit pe Tismaneanu – pe blogul sau. Am citit chelfaneala – lunga, prolixa, plina de gauri – vorbesc de uitarile de-acum legendare ale poetului Dorin (…)
Duminica 23 august 2009
Trezindu-mi-se curiozitatea, am deschis blogul lui D. Tudoran. Si ce am citi la 4 august a.c.?
Draga Vasile, Multumesc pentru comentariu.
Ionesco a spus multe. De exemplu, intrebat de prietenul sau Francois Fejto de crede ori nu in Dumnezeu a raspuns: “Cred, dar m-as fi dorit ca Dzeu sa fi fost putin altfel…”
In treacat: Ionesco îi va fi spus lui Fejtö ce relateaza D. T. ca i-ar fi spus, atât ca nu doar lui Fejtö, ci si mie. Observ – abia acum! – ca Tudoran are mania citatelor din clasici, ca si maestrul sau de gândire Paler, cel care nu putea face un pas în operatia de moralistizare (sic) a maselor largi (imoralizate, saracele), fara a se rezema pe Salustius, pe Homer, pe Pliniu cel Batrân. De acord: Paler avea de ispasit pacatele grele ale activistului de partid si ale gazetarului trimis în misiuni speciale în Occident, pe când tata-sau asuda sânge la Canal – desi nu le-a marturisit deschis niciodata – si o facea coplesindu-l pe cititor cu citate care de care mai hodoronc-troance – dar Tudoran ce pacate încearca sa i se uite? Unul dintre ele, iata-l – citez, în continuare:
Evident ca ce se intampla la Chisinau este mult mai important decat multe scandaluri bucurestene. Daca nu scriu deocamdata despre Moldova este din ratiuni bine intemeiate si, scuza-ma, nu tocmai intelept de discutat pe un blog.
Daca imi reprosez ca nu scriu deocamdata despre Moldova, te-as ruga sa iti amintesti ca, in cei sapte ani pe care i-am muncit la Chisinau, mai toti intelectualii romani de mare finete ce se declara azi distrusi de ce se intimpla acum in Basarabia au refuzat sistematic sa treaca pe-acolo
(subl. mele).
Parisul, Roma, Londra, Washingtonul etc li se pareau mai interesante. Astazi, cand s-ar putea sa fie un pic cam tarziu, se dau de ceasul mortii, mari campioni ai cauzei basarabene.”
Sa le luam pe rând:
“Daca nu scriu deocamdata despre Moldova…”
“Deocamdata”? Vrea sa dea de înteles ca nu scrie în-prezent? Dar Tudoran nu a scris nici “deocamdata” nici “altadata” despre… “Moldova”. De ce? Am înteles mult mai târziu, dupa o lunga perioada – un an?, doi?; trei? – în care m-a tacut, a refuzat sa raspunda la scrisorile mele, iar când, într-un târziu, mi-a telefonat (de la “acasa lui, de la Chisinau”), iar eu i-am cerut adresa – “de la el, de la Chisinau” – mi-a raspuns «Lasa, batrâne, ca ti-o dau…» – si nu mi-a dat-o.
Iar în toamna anului 1986, când a fost organizata o “întâlnire” cu…, zi-i pe nume: “Moldova”, la Die-Drôme, la colocviul unde urmau sa se dezbata “adevarurile despre Basarabia” – patronat de americani, dirijat de Tudoran, eu, desi aveam invitatie, nu am avut voie sa intru, fiindca… nu aveam invitatia speciala, pe care o avea, de pilda Gabriela Adamesteanu, cunoscuta specialista în problemele “moldovenesti”. Iar când, dupa “lucrari”, în prezenta sotiei sale, l-am întrebat pe prietenul meu bun, Tudoran, de ce nu am fost lasat sa intru, fiind unul putinii, daca nu unicul nativ din Basarabia, autor al câtorva câteva carti despre subiectul cu pricina, banateanul-regateano-ardeleanoamerican mi-a raspuns, batîndu-ma pe umar:
«Lasa, batrâne, ca am aparat noi foarte bine cauza Moldovei» – a “Moldovei”, de “Basarabia” americanul Tudoran nu auzise.
Si cu acel prilej i-am cerut adresa de la Chisinau. Si de data aceea m-a asigurat:
«Lasa, batrâne, ca ti-o dau…»
Si tot nu mi-a dat-o. Tot asa îmi raspusese Monica Lovinescu, în primele saptamâni din 1990, când ar fi trebuit sa fiu si eu prezent la alcatuirea portofoliului editurii Humanitas, (primita de la Plesu), dar nu ma anuntase ca întâlnirea cu Liiceanu va avea loc la…, în ziua, la ora cutare si m-a consolat astfel:
«De ce te superi? Am lucrat foarte bine si fara d-ta…»
Lui Tudoran i-a scapat mai târziu afurisita de adresa pe ambalajul volumului Kakistokratia, trimis la Paris…
Revin:
“…in cei sapte ani pe care i-am muncit la Chisinau, mai toti intelectualii romani de mare finete ce se declara azi distrusi de ce se intimpla acum in Basarabia au refuzat sistematic sa treaca pe-acolo…”
Despre ce vorbaieste vorbitorul Tudoran: despre “intelectualii români de mare finete (…) care au refuzat sistematic sa treaca pe-acolo”? Sau despre intelectualul de nesfârsita finete, Dorin Tudoran, avînd un domiciliu la Chisinau, care în viata lui curata nu a scris un rând “despre Moldova”?
Ca mi-am adus aminte: Dorin Tudoran, la curent cu executia prietenului si protectorului sau Caraion de catre N. Manolescu, nu a scos un mieunat în timpul campaniei de calomnii regizata de
România literara. Oare de ce? Era el atât de ocupat cu “munca la Chisinau”, încât nu mai stie ce se petrecea pe malul drept al Prutului? De ce nu spunea adevarul: americanii îi interzisesera sa
o faca – ca sa nu se supere rusii! Tudoran, poet-liber, ciocnise calcâiele si executase ordinul.
Poetul Tudoran, întrebat de Mariana Sipos de ce nu a intervenit în chestiunea Caraion a raspuns… ca nu citise cartea Jelii Aceasta dragoste care ne leaga… Nu citise cartea Jelii, la
aproape un an dupa aparitia ei! Pentru-ca-nu-o-gasise-în-librarii!
Dragut, ca argument. Mai ales ca…
– … Ion Caraion, din banii pe care nu-i avea, ca exilat, îi tiparise lui Tudoran, la editura Victor Frunza volumul De buna voie, autobiografia mea…;
– volum care figureaza, cu titlul în bibliografia Kakistokratiei, dar fara numele lui Caraion, ca prezentator.
Acesta fiind Dorin Tudoran, cel care îmi reprosa mie ca nu am fost… recunoscator Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, aceia care totdeauna îmi facusera numai binele, afirmatie scrisa
de mâna lui dupa ce nu-mi citise Jurnalul I-II-III de la Nemira, unde statea scris, limpede, negru pe alb ca Monica si Virgil îl sustinusera pe Liiceanu în opera-i culturala de a retrage din comert, apoi de a trimite la topit cartea pe care el o solicitase: Culoarea curcubeului
E-he, “disidentul” Tudoran: cel care-l luase de piept pe Ceausescu, daduse cu el de pamânt, somîndu-l sa-i dea pasaport de emigrare!, ca el face urât; Tudoran, devenit consilier al lui Dan
Voiculescu, fie si pentru o saptamâna, dînd lectii de morala a… verticalitatii în viata publica…
Interesatii pot urmari povestea prieteniei noastra pâna în vara anului 1998, pe site-ul meu web, în Scrisuri, vol 2, în textul: “Despre ce nu vorbim”, datat 26 iunie 1998.
(…)
Am obosit. M-a obosit Dorine Tudorane.”

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova