Posts Tagged ‘Vasile Adolf Crivat’

Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic, catre un antieminescianist: “Pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român”

Mă interoghezi pe un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.

Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.

Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

Să analizăm acum puţin aceste cadre.

(more…)

Credinţa lui Eminescu (I) – cu o fotografie rara dupa un portret in ulei al mamei lui Mihai Eminescu, Raluca

În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi (“practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. “Eminescu şi creştinismul”, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.”
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.”
De unde această informaţie?!

Înapoi la surse

Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu”, din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”).
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Si locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.

“Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici…”

Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn “cuvioasă, tristă” bate vântul iar “Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.”
Urmează afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…”
Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de concluzie în cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”. Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: ” Mama” – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor – n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”, fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).
Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.
Prof. univ. dr. Nae Georgescu
(va urma)

Credinţa lui Eminescu (I)
Curentul – joi, 15 ianuarie 2009

P-urile ca E-urile din terciul cultural de "dreapta". Dan Stanca si Razvan Codrescu Adolf Marian Crivat Vasile – "Sfintii" Perversiunilor

ULTIMA ORA:
Aflu cu aceeasi surprindere ca si unii dintre “semnatarii” pe care i-am sunat ca nici pomeneala ca acestia, pe care-i stiam oameni vigurosi la minte, sa-si fi exprimat “solidaritatea” cu o persoana pe care nici nu o cunosc. Lista lui Razvan Codrescu pentru Dan Stanca este, asadar, falsa (cu exceptia lui Florian Bichir, probabil). Atentie “spirit al dreptei”: suntem in postul Craciunului!

“Crestinismul nationalist a facut de-a lungul istoriei mult rau.”
Dan Stanca, Romania libera
Miercuri, 23 Iulie 2008
“Spus cu o anumita duritate, mutarea unui mitropolit de la o mitropolie la alta, iertata-mi fie gura, e lucrul… dracului.”
“Daca Inalt Prea Sfintiei Sale ii pasa atat de mult de Arhiepiscopia Craiovei si de Mitropolia Olteniei, nu-si depunea candidatura pentru Iasi sau nu lasa sa-i fie depusa. Lucratura e la inalt nivel. Apetitul de revansa in biserica noastra nu are limite. Infrangerea lui IPS Bartolomeu este razbunata prin noua inscaunare a lui IPS Teofan. Cadrele bisericesti se muta fiindca orgoliile sunt mari.”
Dan Stanca, Romania libera
Marti, 11 Martie 2008
etc, etc, etc
Domnul Razvan Codrescu se zbate sa stranga semnaturi, dupa modelul demult fumat al “societatii civile”, recte Grupul pentru Dialog Social, pentru Dan Stanca, chipurile amenintat cu ocazia restructurarilor de forma si personal de la Romania libera, respectiv suplimentul Aldine. Foarte frumos. Solidaritate-solidaritate, dar sa stim si noi pentru cine…
“Cei trei „P”: În concepţia lui Sorin Dumitrescu, preşedinte al Fundaţiei „Anastasia”, există un triplet ireductibil al inteligenţei româneşti: Pintilie, Paleologu şi Pleşu. Celor trei „P”-uri, Sorin Dumitrescu alătură un alt prodigios „P” de la Puric (ca sa fie, totusi, si un crestinnota mea), explicând: „Nu este al patrulea „P”, ci „P”-ul care săvârşeşte acolada finală”. În alt loc („Aldine” nr. 348), Dan Stanca mai propune un „P”, Patapievici.”
Sursa: Dicţionar special (II) [Analiză literară]
de George Manole https://www.jurnalulliterar.ro/
Asa da “spirit al dreptei”! O “dreapta” cat mai viguroasa a tuturor celor care spurca Romania (mai putin Puricele crestin, care pisca bine, si masonul de Paleologu, ca s-a dus). Nu mai conteaza nici ca, intamplator desigur, “P”-urile “geniale” oricum nu prea au treaba cu neamul acesta…
Si ia uite ce aflu de la Razvan Codrescu, alias Vasile A. Marian, alias Adolf Vasile, alias Adolf Crivat Vasile, despre Dan Stanca, acum supus unor presiuni misterioase la Romania libera. Stanca este inca coordonatorul Aldine si il are ca comentator pe anti-ortodoxul Marius Vasileanu. Iar in suplimentul RL, din cate mi-aduc bine aminte, se lauda de zor Raportul Tismaneanu, cel mai marsav instrument anti-crestin de prelucrare a trecutului romanesc din ultimii ani (secondat, desigur, de recentul “Manual al Comunismului” aparut la Editura Polirom sub egida IICCR al lui Marius Oprea si completat cu succes de “Istoria literaturii” lui Manolescu, un Raport Tismaneanu al culturii romane). Dar sa-i dam cuvantul lui Adolf si margaretelor de pe blogul sau:
Dan Stanca este un Patapievici cu recuzită romanescă, împingînd radiografia “omului recent” (în localizare românească) pînă la consecinţele ei ultime, apocaliptic-sinistre. Eseistul Horia-Roman Patapievici şi romancierul Dan Stanca (Omul recent şi Pasărea orbilor au apărut la interval de doar cîteva săptămîni) se întîlnesc în “reacţionarismul” lucidităţii asumate, lansînd – mutatis mutandis – acelaşi S.O.S. şi sugerînd aceeaşi urgenţă “exorcizatoare”.
Oh! Este vorba de o recenzie a domnului Codrescu la cartea lui Stanca Pasărea orbilor (Ed. Albatros, Buc., 2001), din care mai retin urmatoarea inspiratie pseudo-critica:
Rezultă limpede că numitul Mioriţa (cinică, dar cam puerilă ironie onomastică!), artizanul tuturor “reeducărilor” teofobe şi antropofobe[3], se identifică structural cu Antihristul însuşi, întruparea apocaliptică a Diavolului – care, nota bene, e român neaoş, progenitura infernală pe care o clocim demult în falsa noastră înţelepciune (“Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!”), în resemnările şi compromisurile noastre istorice, în gregarismul nostru larvar! Trebuie să recunoaştem că de la “ţara lui Dracula” la “ţara lui Antihrist”, amîndouă “date dracului”, drumul n-ar fi nici prea lung, nici prea ocolit…
Tare, nu?!
Ai dracului eseistii nostri…
Da’ parca cam dau cu stangu’n dreptu’ (fara virgula), ce ziceti?!
Rasfoind cu mintea din Aldinele lui Dan Stanca ce-mi mai aduc aminte? De un oarecare Zoltan Tibor Szabo, tutar de-al lui Tismaneanu, care ne spune cum trebuie sa plateasca Romania si romanii pentru Holocaust si, inainte de a inchide repede cutia Pandoraldinei, ce mai sare din ea? O dezaxata care se pretinde si ea ceva pe langa sau sub sau peste Volodea Tismaneanu si Marius Oprea, un fel de subintelectualoida, pe numele ei Ruxandra Cesareanu. Ia se citim aici, integral, ca e prea suculent, pentru cine se zbate “spiritul de dreapta romanesc”:
O sfanta si cativa perversi
Ruxandra Cesereanu
Joi, 02 Octombrie 2008

Frumosii invinsi de Leonard Cohen (aparut la Editura Polirom, in traducerea lui Liviu Bleoca) este un roman fatis provocator, cu indeajuns de multe influente si tendinte: autorul insusi il considera a fi un roman pop, dar textul poate fi taxat, partial cel putin, si ca apartinand unei scriituri psihedelice; apoi cu siguranta poarta o amprenta joyceeana, fiind scris, nu in ultimul rand, in cateva dintre capitolele sale, intr-o maniera inrudita cu dicteul automat. Roman experimental suta la suta, apeland la un limbaj frust si la o sexualitate exbitionist-voyeurista
in care functioneaza un triunghi erotic: doi homosexuali grotesti, plictisiti si absurzi (F. si A., naratorii alternativi din carte) si Edith (sotia lui A., amanta lui F., moarta prematur). in afara lui Joyce, o alta influenta notabila asupra lui Cohen este cea a lui William Burroughs cu Pranzul dezgolit (ar mai fi, poate si Pier Paolo Pasolini cu inimitabilul si scabrosul sau roman experimental Petrol). Chestiunea homosexualitatii (dar si a heterosexualitatii) este pusa in sensul consumului de sex, fara nici o inhibitie, chiar cinic. Naratorii vizeaza sa schiteze un spectacol al orgasmului, o eliberare a acestuia din clisee. F. este un sexoman inveterat, care consuma oricat sex, secondat oricand si de masturbare; el moare, de altfel, din consum exagerat: organul sau sexual putrezeste din pricina excesului. Scenele de sexualitate in doi-trei sau in solitudine sunt relatate in chip delirant si suprarealist aproape: sexul si zemurile sale sunt proiectate fie ca niste elemente cosmice, fie ca zemuri derizorii. Autoerotismul ocupa un loc important in text, in scene descrise simili-paranoic, cu scop fals afrodisiac: Vibratorul (Danez) devine, de pilda, la un moment dat, personaj de sine statator. F. este personajul sfidator al romanului, intrucat, din cauza prea multei realitati, el construieste fantasme violente, abuzand de delir, prin sfaturi fantasmatice si orgiastice fata de care pudibonzii cititori si nu numai ar trebui sa isi astupe urechile. Este un delir care ar putea oripila. Autorul mizeaza, de altfel, pe reactia violenta a cititorului (precizez ca traducatorul respecta intru totul litera lui Cohen si ca transpunerea in limba romana este fidela, mizand tocmai pe agresarea si socarea celui care citeste). Dar delirul frondeur are un rol provocator inclusiv la nivel stilistic: Cohen si personajele sale intentioneaza sa obtina un catharsis prin oripilare, prin transgresarea tuturor limitelor moralitatii. Delirul sexual este sugerat si de scriitura experimentala, autorul apeland, pe ici, pe colo, la un mimat dicteu automat: “Exista Vreo Diferenta intre A Visa Geometrie si Pozitii Sexuale Bizare? …De Ce Am Fost Cusut De Pat impreuna Cu Niste Nimfomane?” Tot in acest roman este de gasit si cea mai excentric-plata (un paradox, fireste) definitie a sexului femeiesc: “vreo sase centimetri patrati de carne umana”!
Romanul este o pledoarie pentru redescoperirea sexualitatii, dar nu exaltat, nici patetic, ci cu un cinism frust: “Redati-ne sexul ascuns!” explodeaza la un moment dat personajele. O invitatie la felul in care sexualitatea trebuie sa bantuie, sa amusine, de aici abundenta unor cuvinte “rusinoase” ca erectie, orgasm, copulatie (in varianta lor stiintifica ori grobiana): sexele trebuie revelate in lascivitatea lor imediata, aceasta este ideea si miza. O buna parte din roman este consacrata trupului femeii, respectiv lui Edith: acesta este rememorat, fiind manipulabil sexual pana la satietate. “Toate partile corpului sunt erogene… Jos imperialismul genital!” scandeaza tenace F., intr-o teorie obstinata din romanul lui Cohen, care sustine ca orgasmul este posibil, mediat fiind de orice fel de atingere, oriunde; toate partile corpului si in general orice poate fi folosit in sexualitate. Orgiasticul din Frumosii invinsi nu este, insa, doar imediat; unul din naratori, A., sugereaza ca poseda un falus mental care il determina sa perceapa lumea exclusiv sexual. in delirul sau, A. declara ca lumea este dominata de perversiuni si violente (incest, viol, masturbare), in ciuda aparentelor bonome. El combina actul sexual brutal cu o mistica a revelatiei, cu sfintenia. Asa se face ca sexualitatea violenta (cinica, experimentala, avida de senzatii tari) este contracarata in roman (la nivel tematic) de relatarea vietii unei sfinte din secolul al XVII-lea, o irocheza indiana pe nume Catherine Tekakwitha; aceasta renunta la trup si la sex intr-un fel inedit: isi expulzeaza propriul sex din trup, printr-o sublimare mistica. Desi naratorul A. fantasmeaza sexual cu Edith, sotia moarta preschimbata intr-o plastelina erotica apta sa-i satisfaca imaginarul, acesta o venereaza, in acelasi timp, pe asceta, destrupata si desexualizata calugarita si sfanta Catherine Tekakwitha, fata de care incearca, in chip mistic, inclusiv o forma de seductie. Sexualitatea (vizibilitatea sfintei) este adesea tamaduitoare: nu in zadar un indian irochez – de pe vremea Catherinei Tekakwitha – se tamaduieste de moarte numai dupa ce asista si se perinda printre cuplurile tinere din sat, care se acupleaza orgiastic.
Frumosii invinsi exceleaza prin sarcasm sexual, dovedindu-se a fi un Satyricon adaptat la anii saizeci ai secolului XX (cu toata revolutia lui sexuala), o liturghie neagra (cum si marturiseste autorul) a sexului rasfirat si pulverizat si a amoralitatii programatice, un text care isi are doza lui asumata de stridenta, functionand pentru cititor ca un montagne russe. Nu este vorba doar de voyeurism si picanterie, ci si de o detasare de sex tocmai prin revelarea halucinata si halucinanta a acestuia. Ramane sau nu ca cititorul sa guste si sa nu fie speriat de acest heavy orgiastic cu tendinta. Iar acum citatul pentru care am optat si care e un fragment dintr-un intentionat dicteu automat: “vino sus tare ca alama balon din par mlastina mic piele cos din dragoste forma solid umflatura pentru limba mizerie mare instiintare oh dezgluga dezascunde desparuieste desineaca sau dinti copoi te avertizez dinte pica dinti caini dezlegati neiubiti biciuiti forma forma tu margea tu mica boanta baieteasca sexdefata forma ordin mic periscop din femeie straina submarin disparut niciun om nu poate patrunde sa iasa vreodata sa iasa din oceanul menstrual femeiesc mecca sau ferma mister paturi sa iasa sa iasa de unde nu voi merge niciodata din adanc scoica intinde din branhii fara aer iarzi de la covorul lat cenusiu fundul plin de stridii al sufletuluidefata departe departe amazon sex control mai sus mai sus” – si as putea continua indeajuns incat sa aduc eventualul cititor la disperare. Dixit.
Din aceeasi categorie:
Tragedia Holocaustului
Romanii si Vaticanul
Verbiajul Palahniuk
Brrrr…
Ce mai aflu de pe blogul lui Razvan Codrescu Adolf Marian Crivat Vasile: ca s-au adunat deja zeci de semnaturi si se solicita cat mai multe. Zau? De ce?
Pai hai sa vedem unde duce hei-rupismul spiritist al dreptei de mucava: domnul doctor Chirila ajunge sa-l sustina pe unul dintre detractorii IPS Teofan, Iulian Capsali isi da mana cu un Florina Bichir, iar respectabili fosti detinuti politici, ca domnii profesori Marcel Petrisor si Raul Volcinschi, si altii, si altii, ajung nici mai mult nici mai putin in aceeasi barca cu un cunoscut “stralucit” agent kominternist – deci cei care le-au produs chinurile si experimentele din inchisori si au distrus trecutul, prezentul si viitorul Romaniei – ca Dan Haulica, poreclit “mon colonel”, unul dintre magistrii din umbra ai gastii anti-romanesti Plesu-Liiceanu-Dinescu, despre care Raoul Sorban afirma ca aveau ca criteriu de recrutare pidosnicia. Ptiu, drace!, asta sa miste viguroasa dreapta?
Cui foloseste terciul acesta?
“Dreptei” elitiste, “dreptei” fripturiste sau “dreptei” proletcultiste?
In nici un caz biet Roman saracului…
Vezi LISTA FALSA a semnatarilor lui Codrescu pentru Stanca la
Detalii despre Marele “P”, laudat de “D”&”C”, pripasit prin Romania in cautarea trupelor pierdute ale Armatei Rosii, aici:
Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova