Victor Roncea Blog

„Dragi români,

Vreau în primul rând să vă mulţumesc pentru că, deşi eu sunt departe si Dvs aveţi atâtea probleme, v-aţi solidarizat atât de mulţi întru apărarea memoriei soţului meu, poetul erou-martir Ion Soreanu Şiugariu, căzut pe câmpul de luptă anti-hitlerist, în Munţii Tatra, în urmă cu 70 de ani şi considerat acum “fascist” chiar de către cei care ar fi trebuit să-i omagieze jertfa: autorităţile statului român “post-revoluţionar”.

Mulţumesc în primul rând gazetarilor, ca cei de la Cotidianul, care v-au împărtăşit din durerile şi umilinţa pe care sunt silită să le îndur, acum, la cei 96 de ani ai mei, când văd că ţara pentru care soţul meu s-a jertfit este îndoită de a-i mai conferi numele podului din Brezno după ce ţara pentru care a jurat credinţă până la moarte îi batjocoreşte memoria prin reprezentanţii săi nevolnici.

Înţeleg astăzi că soţul meu – al cărui nume, după cum vedeţi, îl port cu mândrie şi după 70 de ani de la sacrificiul său suprem – a fost condamnat la moarte post-mortem, de data asta civilă, de un oarecare postator de pe aşa-zisa enciclopedie-online Wikipedia şi de un oarecare institut mai mult privat decât public. Institut care se răfuieşte cu mari români ca Mircea Vulcănescu şi Nichifor Crainic, Petre Ţuţea şi Ion Gavrilă Ogoranu, şi care este solicitat acum chiar de către cei care l-au dezonorat deja, recte Ministerul Afacerilor Externe, să-şi dea cu părerea despre soţul meu: a fost sau nu a fost legionar?

Soţul meu a fost înainte de toate român. Da, a fost naţionalist, din moment ce a condus Asociaţia Studenţilor Refugiaţi din Ardealul ocupat. Transilvanie română în care el trebuia să intre cu paşaportul pentru a-si vizita părinţii, pentru ca în cele din urmă “aliaţii” hothyişti, criminali de evrei şi români deopotrivă, să-i interzică şi acest drept.

Constat cu tulburare că după ce a fost vânat de horthyişti, după şapte decenii soţul meu este vânat de urmaşii lor. Căci un român nu o să vâneze niciodată un român, iar dacă se va găsi vreunul să facă aşa ceva acela nu se va mai numi român. În schimb, din câte aud şi citesc, criminali unguri de evrei şi de români sunt omagiaţi şi cu străzi şi cu statui în România de azi.

Unui român, luptător pe frontul anti-hitlerist, îi este interzisă, în schimb, cuvenita omagiere. Cine poate să aibă interes să-i ştirbească memoria soţului meu şi să o maculeze mincinos şi chiar ticălos, inclusiv în afara ţării, oferind lumii imaginea unui stat bolnav, cu grave dereglări, de ordin patologic-instituţional, dacă a ajuns să-şi conteste la nivel internaţional până şi eroii? Ce va mai urma? Să fie dezgropaţi eroii Armatei Române căzuţi la Stalingrad pentru a fi împuşcaţi a doua oară în curtea Institutului Elie Wiesel, cum spunea un ziarist, pentru că au luptat pentru dezrobirea Basarabiei sub “criminalul” Antonescu? Dar cine l-a făcut “criminal de război”? Nu cumva URSS? Dar mai există URSS? Cine ştie? Pentru unii, probabil că da. Eu cred că trebuie să ne aşteptăm la orice, dacă un erou ca soţul meu, decorat de Regele Mihai cu Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglică de Virtute Militară a ajuns să fie scos din raclă şi profanat în piaţa publică de devoratorii de cadavre ai “post-comunismului”, corbii noilor regimuri. Corbii… Dacă memoria nu mă înşeală, aşa se numeau şi nişte dosare de prin ’89 – ’90. Mă mir că Regele Mihai nu e el însuşi arestat în baza Legii lui Elie Wiesel. Nu a stat la masa cu “criminalul”? Chiar dacă l-a trădat, nu a stat înainte la masă şi cu legionarii iar apoi şi cu comuniştii? Nu sub el s-au dat legi antisemite şi nu sub el au fost arestate, apoi, elitele ţării, şi judecate ca la abator de “Tribunalele Poporului”? Să fie arestat! Domnul Ponta, şeful direct al domnului Florian de la Institutul cu pricina, ce părere are: să fie sau să nu fie arestat Regele Mihai? Este, desigur, o ironie. Istoria trebuie să judece, nu noi să judecăm Istoria.

Soţul meu nu a fost legionar. Dar dacă ar fi fost, ca milioane de alţi tineri români – dintre care mulţi au murit pe front, iar alţii prin munţi şi închisori -, atâta timp cât nu ar fi fost condamnat pentru nici o faptă reprobabilă cum ar fi putut fi condamnat peste 70 de ani, fără putinţa de a se mai apăra, sub acuza de “duşman al poporului – bandit legionar”? Condamnare în masă au mai făcut-o doar naziştii cu evreii şi bolşevicii cu naţiunile pe care le-au subjugat. S-au reînfiinţat lagărele naziste şi “Tribunalele Poporului”? “Eram obsedaţi de ideea unei afirmări europene a culturii româneşti“ scria Vintilă Horia despre soţul meu şi generaţia sa de la “Gandirea” lui Nichifor Crainic. Acesta să fie “extremismul” lui, “afirmarea europeană a culturii româneşti”? În urmă cu 46 de ani, Zaharia Stancu îi scria soacrei mele, blânda ţărancă româncă Floarea Şugar, care-şi donase casa pentru a o transforma în Muzeu al comunităţii, pentru fiul său. În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu îşi exprima „înalta preţuire” faţă de “jertfa poetului Ion Şiugariu, căzut eroic pe frontul antifascist” afirmând că „mama care a dat naştere şi a crescut un asemenea fiu, dăruit ţării până în ultima sa clipă de viaţă, împarte cu fiul-erou gloria şi recunoştinţa ce li se cuvine deopotrivă”.

Iată că “gloria şi recunoştinţa” ce i se cuvin poetului erou-martir Ion Şiugariu sunt întinate azi în mod voit provocator şi profanator. Văzută de departe, această situaţie defăimătoare pentru întreaga României pare să fie cusută cu mână straină. Ministerul Afacerilor Externe, din partea căruia nu am primit nici o scuză până acum, dar în schimb mi s-a comunicat că la Protestul meu către ministrul Aurescu mi se vă răspunde “în termenul prevăzut de lege”, are datoria să repare, prin toate mijloacele, această “gafă diplomatică”.

Pentru onorarea memoriei soţului meu la Brezno, înainte ca autorităţile să ia această decizie, s-au zbătut timp destul de lung oameni inimoşi ca Angela Miclea de la Casa de Cultură Tăuții-Măgherăuș sau poliţistul slovac Luboš Nepšinský. Familia noastră a tresăltat de bucurie la auzul veştii omagierii. Eu însămi, la cei 96 de ani ai mei, trecuţi mai mult prin vifor decât prin alizeu, am aşteptat cu înfrigurare acest moment culminant pentru vârsta mea. Cum va spăla statul român această “gafă” pentru a nu se înscrie ca un sacrilegiu în istoria României? Nu în ultimul rând, mă întreb unde este Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, a cărui existenţă este strict legată de eroi ca soţul meu? Unde este Ministerul Apărării Naţionale, al cărui ostaş a fost soţul meu, până la moarte. Dacă nu sunt în stare să-i apere pe eroii… morţi, pe cine vor reuşi să apere?

Mai sunt doar câteva zile până pe 28 august, ziua când ar trebui să fiu la Brezno, alături de fraţii mei români şi slovaci, pentru a-mi sărbători soţul de care am fost despărţită în plină dragoste imensă, la 26 de ani, dragoste purtată până azi, nestinsă, timp de şapte decenii. “Pe cât de mult Paradisul căutat se pierdea în ceţurile nesfârşitelor întinderi, pe atât creştea în mine râvna de a ajunge acolo”, scria soţul meu în 1942. Încă mai sper! Bărbatul meu a murit în picioare, dând ordine, după ce refuzase să fie dus în spatele frontului, în ciuda unei boli care-l măcina. Cum am putea noi să părăsim frontul? Români, vă mulţumesc tuturor şi iertaţi o bătrână româncă pentru că încă mai crede în ţara sa,  fie ea cea de aici de pe pământ sau cea din Ceruri.

Am fost, sunt şi ramân Lucia Soreanu-Şiugariu, soţia poetului Erou Ion Şiugariu, pentru Iubire şi Adevăr.

Aachen, 23 august 2015”

Mai multe fotografii de arhivă şi detalii despre caz la Cotidianul şi Ziaristi Online