Victor Roncea Blog

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr. Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr. Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale. Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum. Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim. Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima. Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. In Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat. A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toţi aceştia Iisus a luat biciul.

E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfricaţi de-un Om. Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii – copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”. Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste. Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul. Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea. Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L!!!”. Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii. Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L!!! Slobozeşte-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu. Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus. Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.

Prislop, 17 aprilie 1949,
Parintele Arsenie Boca – “Cuvinte vii”

De la: DuhsiAdevar si Romania, Uneste-te!

Cititi si: Floriile. Mucenitele noastre – Florile suferintei si ale dragostei »

Posted in Documentare, Top News

Tags: Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Floriile, parintele arsenie boca

Dughin, Ilie Badescu si Bazele Geopoliticii. Cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Ortodoxia nu graviteaza spre Moscova. Naţionalismul românesc va fi creştin sau nu va exista de loc.

January 23rd, 2011

Public aici un extras din Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică si Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder. Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin, Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova în analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin, Profeţiile asupra neamurilor, Cântarul păcatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe, Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari, Albania ortodoxă şi câteva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică, O dihotomie geografică sau geopolitică?, Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică, Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanică a comerţului, Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”, Periferia sistemului – organul centrului, Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor, Teoria competiţiei pentru putere, Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică. Dupa parerea mea, Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii este cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea sursei – Ziaristi Online. Iata extrasul privind Rusia, Romania si Ortodoxia:

Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari

Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:

eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;

tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);

Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);

Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;

fanarioţii promovau o politică pro-turcă;

„Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;

„Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;

„uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.

„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.

Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:

Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;

Ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;

Naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.

Integral la GANDIREA

Ziaristi Online si Eurasiatica.ro

Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News

Tags: aleksandr dugin, alexander dughin, Basarabia, basarabia romana, Bazele Geopoliticii, Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Eminescu, Eurasiatica, ilie badescu, Jean Parvulesco, Jean Parvulescu, Mihai Eminescu, Ortodoxia Romana, prof dr ilie badescu, Putin maximus, Romania Mare, Romania-Rusia, Rusia, ziaristi online

Calugarasii de azi vs cuvantul Parintelui Dumitru Staniloae: “Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor”

January 21st, 2011

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.
Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

– fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

– preluat de la Romania Uneste-te!

Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News

Tags: Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Ortodoxia Romana, parintele savatie, Parintele Staniloae, Savatie Bastovoi

Hristos S-a născut! Parintele Justin: Nicio altă ţară nu se poate compara cu suferinţa martiriului neamului românesc

December 30th, 2010

Documentar despre reeducarea de la Pitesti si Interviu cu Parintele Justin Parvu

Sărut mâna, Părinte! Iată ca a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferenţa între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinţiei voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinţiei voastre? Aşa o resimţiţi şi acum?

Sigur că este o diferenţă. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieţii să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiţi şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simţeam cu toţii ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simţea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumuseţile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.

Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simţi pe Domnul în inima ta; prezenţa şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viaţă întreţinută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutăţile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile – nu erau atâtea cheltuieli şi enormităţi, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenţia spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau – Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează.

Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News

Tags: Biserica biruitoare, Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Hristos S-a născut!, manastirea petru voda, Martirii anticomunisti, Nasterea Domnului, Ortodoxia Romana, Parintele Iustin Parvu, Parintele Justin Parvu, Petru Voda, sfintii inchisorilor

Cu gandul la cei din inchisori. Cazul parintelui Daniel Corogeanu vazut de regretatul parinte Gheorghe Calciu

December 30th, 2010

5 Comments »

Hristos S-a nascut!

Daca nu puteti merge la parintele Daniel la inchisoare scrieti-i gandurile voastre la: Cuv. ieromonah Daniel Petru Corogeanu, Penitenciarul Vaslui, str. Avicola nr. 2, cod postal 737365, tel./fax 0235 322135, judetul Vaslui, România

Parintele Calciu despre Cazul Tanacu:

Nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este întâmplător. Intâmplarea, pentru noi, se cheamă Providenţă divină, iar aşa zisul destin se cheamă Dumnezeu. Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi (Mt. 10:30). Să căutăm, de fiecare dată, în spatele lucrurilor lumii, raţiunile divine ale întâmplărilor.

Din când în când îmi reîmprospătez lectura autorilor români. Văzând cazul Tanacu în presă şi pe internet, văzând sfânta mânie a presei ignorante în orice problemă teologică şi lipsa de curaj a unor ierarhi sau a purtătorilor lor de cuvânt, precum şi imixtiunea «intelectualilor» şi a oamenilor politici, ştiutorii a toate şi judecători fără pată, mi-am adus aminte de o fabulă a lui Grigore Alexandrescu, Ursul şi Vulpea. Cele două animale vorbesc despre nedrepţile împăratului Tigru, ursul, cu înţelepciunea lui «dulce», era nemulţumit că Tigrul întâi judecă animalele şi apoi le sugrumă. Când el (ursul) va fi instalat la putere va stârpi abuzul şi tâlhăria (nu vă aminteşte fraza aceasta de discursurile politice privind abuzul şi tâlhăria în gura urşilor moderni). Si cum vei face? întreabă vulpea. Ursul răspunde: Noi o să-i sugrumăm şi-apoi îi judecăm.

Este exact ce s’a întâmplat cu părintele Daniel şi cu măicuţele. Presa şi-a pus cenuşă în cap, şi-a sfâşiat hainele cu demnitatea unui sinedrist vexat şi a început să strige în cel mai legalist limbaj juridic: Criminalul cu barbă roşie, ucigaşul din Tanacu, moarte! Răstigniţi-l pe el si pe întunecatele «ev-mediste» călugăriţe. Un sef de partid care ţine să-şi afirme dragostea lui nemărginită faţa de «Biserica Mamă», este revoltat că părintele Daniel şi-a schimbat jambierele de footbalist pentru bocancii calugăreşti, ca şi cum orice footbalist este un «tâlhar nepocăit» care nu are nici o cale spre biserică. Pot să afirm cu certitudine că exista cale de pocăinţă şi pentru footbalişti, ca si pentru sefii de partide politice care-i încriminează inconştient pe aceştia.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care nu era vizată direct, pentru început, de cele întâmplate la Tanacu, mânăstirea nefiind sub jurisdicţia Patriarhiei, care ar fi putut sta liniştit şi fără mustrări de conştiinţa pe scaunul de purtător de cuvânt, a ieşit imediat la iveală cu un verdict drastic de condamnare, făra să ştie ce spune şi de ce spune. Mai tânărul ierarh al locului a extins condamnarea la «afurisanie» pentru călugăr şi călugăriţe şi la risipirea mânăstirii blestemate, ca în veci să nu se mai rezidească. Foarte frumos prilej de distrugere a unei mânăstiri cu un pretext nevalabil nici canonic, nici juridic, dar prin care ierarhul a dus cu un pas mai departe dorinţa anticreştinilor presei şi Justiţiei.

Posted in Analize, Documentare, Top News

Tags: Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Ortodoxia Romana, Parintele Calciu, parintele corogeanu

5 Comments »

Patru ani cu Parintele Calciu de veghe in Cer. Parastas la Petru Voda si cuvantul Parintelui Justin Parvu la inmormantarea fratelui sau de suferinta si slujire intru Hristos. VIDEO/TEXT

November 20th, 2010

Imn Mortilor si Colind pentru Detinuti, de Radu Gyr, la mormantul Parintelui Calciu. Parastas, 2008

Cuvant la inmormantarea Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Arhimandrit Justin Parvu

Parinte Gheorghe Calciu,

Bine ati revenit la Manastirea Petru Voda!

Cu doua luni in urma ati fost aici la noi, ati admirat muntii, dealurile, padurile si celelalte lucruri minunate ale lui Dumnezeu si v-ati exprimat dorinta ca trupul cel ostenit de suferinte si pribegie sa se odihneasca in Gradina Maicii Domnului, in pamantul sfant al tarii noastre si mai exact la Manastirea Petru Voda, inchinata tuturor Martirilor jertfiti in temnitele comuniste si impreuna sa asteptam aici sunetul trambitei celei de apoi a Arhanghelului pentru invierea cea de obste si sa iesim „intru intampinarea Domnului in vazduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate intru credinta si intru suferinta deoarece „binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului”!

Intristati frati si surori!

Biserica si neamul nostru romanesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice constiinte ale demnitatii noastre crestin-ortodoxe si romanesti, iar pe de alta parte castiga un rugator in ceruri pentru acest popor incercat si aici pe pamant, o icoana de-a pururi vie a unui Apostol ce inalta Crucea astfel incat „vestirea lui ajunge pana la marginile lumii” dar va strabate ca un ecou sfant peste veacuri generatiilor ce vor veni zicand asemenea Sfantului Pavel: „Fiti mie urmatori, precum si eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a nascut in anul 1925 odata cu Patriarhia Romana pe data de 23 noiembrie. S-a nascut la gurile Dunarii cel ce se va odihni aici intre crestele Carpatilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX si-a croit crezul ca un fluviu de nestavilit si a devenit un munte de neclintit.

Si-a trait copilaria si tineretea in valtoarea evenimentelor interbelice si a inteles ca majoritatea celor din generatia lui pericolele Ciumei Rosii ateiste de la Rasarit care sufla amenintare asupra Romaniei si a altor state crestine din zona, dar si pericolul nazist din apus cu aceleasi efecte distructive pentru credinta si neam. In acest context, fiind student la medicina, cu mult curaj a incercat alaturi de alti tineri sa traga semnalul de alarma, luand parte la diferite manifestari cu caracter anticomunist si antiateu ale studentilor si drept urmare este intemnitat in anul 1948. In urma condamnarii cunoaste calvarul inchisorii comuniste de reeducare a studentilor de la Pitesti, iar chinurile groaznice si diabolice de acolo la care erau supusi detinutii sunt asemanatoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortura folosite in aceste temnite urmareau distrugerea fizica si spirituala, semanau ura si dezbinarea si nu in ultimul rand se dorea pierderea nadejdii si a credintei in Bunul Dumnezeu. In aceste conditii deosebit de grele multi „au pierit ca niste miei dusi spre junghiere” si ramasitele lor pamantesti au fost aruncate in gropi comune, iar sangele lor a ingrasat brazdele pamantului de unde striga precum sangele lui Abel catre fratele Cain cel ucigas.

Aceasta perioada de 17 ani de puscarie a fost pentru Parintele Gheorghe Calciu o adevarata universitate in care se deprinde virtutea, rabdarea, credinta, dragostea, solidaritatea, pacea interioara, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfant dupa cum spune Sfantul Pavel si el la randu-i intemnitat pentru Hristos(Gal. 5:22).

In urma decretului de amnistie din 1964, Parintele Calciu iese calit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist si ateu urmeaza filologia dar credinta in Dumnezeu intarita in temnita il cheama sa devina pescar de oameni, adica preot in Biserica lui Hristos care nu poate fi biruita de portile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmeaza Cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti dupa care este hirotonit preot si este numit profesor de Franceza si Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Voda din Bucuresti, fiind foarte iubit si apreciat de elevi, multi dintre ei atasandu-se duhovniceste de dascalul lor.

In 1977 cutremurul din 4 martie n-a daramat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul sa loveasca altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca in codru cu topoare sa distruga locurile cele sfinte. Atunci cand Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost stearsa de pe fata pamantului si pangarit locul cu un salas al pacatului, glasul Parintelui Gheorghe Calciu a rasunat ca un tunet, cu mult curaj si fara nici o frica impotriva daramatorilor de biserici pentru ca era nefiresc pentru urmasii voievozilor „mari ctitori de locasuri sfinte”, sa savarseasca sacrilegiul acesta. Parintele isi asuma rolul de a striga cu glas mare in pustiul nepasarii si al compromisului, cu atat mai mult cu cat consecintele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinta nu ar fi fost una individuala, ci si a familiei, a sotiei si a baiatului, insa Parintele stia ca nimeni si nimic nu trebuie sa desparta pe adevaratul crestin de dragostea lui Hristos. Astfel Parintele a tinut cele sapte cuvinte catre tineri in sapte saptamani, miercurea, la Seminarul Radu Voda, cuvinte care au insemnat atunci o adevarata Proclamatie spirituala, o chemare la redesteptarea cea intru credinta, un reper concret de orientare in intunericul veacului acestuia, deoarece toti „umblam in latura si in umbra mortii” (Is. 9:1).

In urma acestei atitudini este anchetat, izolat, amenintat si in 1979 este condamnat la inca 10 ani inchisoare. In urma protestelor marilor personalitati din diaspora romaneasca si a presiunii unor oameni politici este eliberat dupa cinci ani, in 1984, si fortat sa paraseasca tara in anul urmator.

Posted in Documentare, Top News

Tags: Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, manastirea petru voda, Parintele Calciu, Parintele Justin Parvu, Petru Voda

Nu, nu m-am calugarit

October 25th, 2010

11 Comments »

Desi am vrut. Si nu doar o data. La “deal”, la “taicii” de la Petru Voda. In schimb am trait cateva zile de vis la Manastirea Petru Voda. Cea din “vale”, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (foto). La cea din deal vine hramul in curand: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Deocamdata am invatat de la maicile de la Petru Voda cum se bate toaca si de la Parintele Justin Parvu ce inseamna a fi roman si cum trebuie aparata memoria martirilor neamului.

Detalii si video, in curand.

Posted in Documentare, Top News

Tags: Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, manastirea petru voda, Ortodoxia Romana, Parintele Iustin Parvu, Parintele Justin Parvu, Petru Voda, Romania

11 Comments »

Ce legatura poate fi intre un Puric si “Economia Albastra”. Razboiul Nevazut si demonii de pe pamant

October 23rd, 2010

Sorin Bogdan: De la o vreme, dupa o strategie folosita si pe alte meleaguri, a fost lansat zvonul ca viitorul prim ministru ar putea fi economistul calin georgescu. sambata, in aula academiei romane, fundatia delta a organizat un maraton de lectura. personalitati din diverse domenii au propus fragmente din carti pe care le considera importante si au avut ocazia sa-si explice optiunea. calin georgescu a ales sa citeasca din “economia albastra” a lui gunter pauli.

Integral la calin georgescu, viitorul prim ministru ?

Vezi legatura mai jos:

Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Top News

Tags: Bilderberg, Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Calin Georgescu, clubul de la roma, Dan Puric, Dan Puric securist, demonii, ipid, masoneria, Parintele Justin Parvu, Petru Voda, Razboiul Nevazut, trilaterala

Parintele Dumitru Staniloae: De ce suntem ortodocsi. Dovada inrudirii noastre, a tracilor, cu romanii, este in Biblie, dar invers decat se afirma azi: “Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma”

June 20th, 2010

10 Comments »

Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.
Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.

Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.

Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?

Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi, în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.

Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.

In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troia, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).

Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.

O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.

Posted in Analize, Documentare, Top News

Tags: Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Dacia, Dacii, Decebal, Enea, italia, Macedonia, Ortodoxie, Parintele Staniloae, Priam, roma, Romani, Romania, romanitatea, Troia

10 Comments »

EDITORIAL. Prof Ilie Badescu: Irodiada partidelor şi plânsul din Rama. „Inteligenţe sunt dese, caractere foarte arare”. Despre diabolos in lunga Saptamana Mare a Romaniei

March 31st, 2010

3 Comments »

“Competenţa este rodul unirii forţei caracterului cu forţa competenţei laborioase, singura care scoate energiile elitei din luxură, dezmăţ, patimi, delăsare, lihtis fanariot, aşa de grotesc ilustrat de gustul pentru manele, de multiplicarea fanatismului sexual, pornografic, de concupiscenţă şi curvie în cuplurile elitelor false ale unui stat. România ultimilor 20 de ani este un adevărat triunghi al Bermudelor pentru caractere, pentru sobrietatea conduitelor, pentru personalismul energetic al vocaţiei, pentru prototiparele divine ale instituţiilor. Totul seamănă unui poligon al devierilor de la prototipuri.”

La origine, orice instituţie este curată, pură, fără de patimi şi de pete. Este relaţional vidă, adică este aşa cum a creat-o Dumnezeu. În matricea ei divină, aşadar, o instituţie este un loc golit de patimi. Partidele sunt şi ele, la momentul inspiraţiei divine, toposuri curate, câmpuri fără de patimi. Altfel spus, Dumnezeu ne cheamă în locuri curate spre misiuni curate. Toate instituţiile au acest caracter. Faptul acesta este de o importanţă extraordinară, întrucât ne avertizează că, în virtualitatea (latenţa) lor, toate există plenitudinar şi, în raport cu planul acesta matriceal, orice realitate este imperfectă şi incompletă. Toate cele ce sunt îmbracă, iată, la originea lor, forma darurilor. Problema este să facem în aşa fel ca „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”. Nouă ne este dat doar să actualizăm ceea ce este virtualmente dăruit. Faţă de cele create de Dumnezeu, omul n-are adausuri, ci eventual devieri, download-uri virusate.

La creaţie, Dumnezeu le-a făcut pe toate, dar i-a lăsat omului libertatea numirii, adică libertatea accesării. „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor Şi tuturor pasărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. (Fac. 2, 19-20). Şi nu numai lucrurile naturii au fost cesionate de Dumnezeu omului, ca să le numească, ci şi lucrurile sociale. Aflăm înţelesul acesta chiar din prima carte a Bibliei, în legătură cu numele pe care-l dă Adam celei create de Dumnezeu din osul coastei lui: „Şi a zis Adam: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 23-24).

Omul numeşte, dă nume tuturor celor ce au viaţă, din natură şi din societate, e chemat adică să download-eze ceea ce a creat Dumnezeu, şi mai aflăm că doar familia a fost download-ată de om fără de riscul virusării, căci, atunci când bărbatul s-a unit prin dar divin (esenţa divină a cununiei) cu femeia lui, era necorupt, nu căzuse în păcat. De aici mai deducem că numai după ce s-a ivit fenomenul multiplului oamenii au căzut în riscul incoerenţei, al heterocroniei semantice sau noologice, căci, de îndată ce un membru operează singur, separat de celălalt, el deja se află sub riscul virusării, fiindcă diabolos, adică dezbinarea, este cu el, căci el este deja separat, dezbinat în actul acela.