Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.
Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.
Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara
Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.
Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.
Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.
Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?
Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi, în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?
Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.
Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troia, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.
O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.
Decebal – Muzeul Vatican, sala Braccio Nuovo – Foto: Leonard Velcescu
Studiile iconografice ale pasionatului doctor in istoria artelor Leonard Velcescu, din care public mai jos unul, au ca scop, dupa cum imi transmite chiar domnia sa, de a situa mai bine aceste reprezentari statuare monumentale de Daci, Geti (Traci) in istoria antica a Romaniei, a Europei si a lumii, asa cum sint si reprezentarile de pe Columna lui Traian, realizate de artistii romani in perioada de apogeu a artei romane, in timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.). Profesorul cu studii la Sorbona, rezident in Franta de peste 25 de ani, isi doreste sa sublinieze importanta acestor sculpturi cu speranta ca vor fi studiate si puse in adevarata lor valoare, atat in Romania cat si pe plan mondial. Marea calitate a sculpturilor din perioada lui Traian caracterizeaza aceste reprezentari de Daci, realizate in momentul cind arta “portretistica” romana se gasea intr-un apogeu artistic, dupa cum vedeti din fotografiile de mai sus si dupa cum puteti afla din studiul de mai jos.
Reprezentari statuare ale Regelui Decebal
dr Leonard Velcescu (*)
Pentru prima data, o posibila identificare a regelui Decebal a fost data de Emil Panaitescu [1] , în anul 1923, care considera ca un bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului reprezinta suveranul dac. Aceasta încercare de a demonstra ca «portretul» lui Decebal ar fi reprezentat ¥i în ronde-bosse este de talie ¥i nu lipsita de interes [2].
Aceasta sculptura a fost descoperita în cursul anului 1822, in Forul lui Traian de la Roma, de catre guvernul francez care a intreprins sapaturi arheologice cu autorizatia papei Pio VII.
Bustul si gatul au fost restaurate; înaltimea total¥ este de 1,05 m, numai capul masoara 0,60 m ; bustul-suport este modern, ca si o parte din spranceana stanga, parte din barba. Expresia acestui personaj este naturala, realista, privirea dreapta, patrunzatoare si agera, dandu-i aspectul unui barbat cu o mare hotarare de sine. El poarta barba scurta, ingrijita, mustata bine «desenata», pometii usor proeminenti, nasul este drept, narile relativ largi, arcadele ¥i sprancenele sunt mari, arcuite, bine proportionate cu restul, gura este potrivita, buza de jos este putin mai groasa decat cea de sus, forma barbiei este ovala, disimulata de barba sa. Toate aceste caracteristici ii dau înfatisarea unui om inteligent si cult. Capul este acoperit de boneta dacica (pileus ), cu motul aplecat înainte. Acest impozant bust este pastrat in galeria numita «Braccio Nuovo», în Muzeul Vaticanului din Roma, sub numarul de inventar 127 (fig.1).
Comparand, acest bust de la Vatican cu « portretele » lui Decebal de pe basoreliefurile Columnei lui Traian, asemanarile sunt evidente. Dar, trebuie totusi tinut cont ca nu toate aceste reprezentari de pe Columna sunt in stare buna. Dintre figurile lui Decebal de pe Columna, cea mai bine conservata, pentru un mai bun studiu de observare, este aceea din «scena» XXIV – confruntarea de la Tapae, care, dupa toate probabilitatile, l-ar reprezenta pe regele Decebal [3] . Figura nobilului dac de la Braccio Nuovo prezinta multe asemanari cu profilul de la Tapae : forma capului, forma fruntii, forma sprancenelor, urechea, perciunii, pometii, nasul, gura, barba (fig. 2).
Fig. 1. Bustul de la Braccio Nuovo din Muzeul Vaticanului (foto autorul)
Fig. 2. Columna lui Traian « scena » XXIV (Tapae); detaliu dupa Florea Bobu Florescu, Die Trajanssäule, Bukarest-Bonn, 1969.
Dintre numarul insemnat de statui reprezentand personaje dace, o alta sculptura (inceputul sec. II d. Hr.) de nobil dac, avand o statura si o noblete impresionanta, mi-a atras in mod deosebit atentia. Ea face parte din asa zisa categorie de statui monumentale ce imortalizeaza figuri de Daci, în porfir rosu-visiniu care se gasesc la Florenta.
Pe data de 06 iun 2010, domnul Ovidiu Nahoi (acum redactor sef al “Foreign Policy”) publica in Adevarul editorialul “Partidul Dacilor Liber?”.
Articolul este este indreptat impotriva “dacologilor” si ii apara pe istoricii nostri “oficiali”.
Stiind ca domnul Nahoi este moldovean, propun in “contra partida” un material care explica de ce noi (si eu sunt moldovean) vorbim o limba romanica desi romanii nu au calcat nici odata in Moldova, ba chiar plateau tribut dacilor liberi de aici sa-i jefuiasca mai rar.
Faptul ca noi vorbim o limba “latina”, cand din Carpati si pana dincolo de Nipru nu a calcat picior de roman (adica vre un oficial care sa ne impuna limba latina), este explicat de “istoricii” pe care domnia sa ii apara doar prin “O enigma si un miracol”.
Doamna Aurora Petan este doctor in lingvistica romanica si a lucrat opt ani in Academia romana, in Institutul de Lingvistica din Bucuresti. Nu stiu daca este “dacolog”, dar este impotriva celor care in 2006 au sarbatorit invadarea Daciei de catre imperiul Roman. Si incearca sa foloseasca logica, stiinta si bunul simt pentru a explica enigma si miracolul.
In general, corifeii Scolii Ardelene au procedat astfel: au hotarat ca dacii au fost romanizati, si apoi au incercat sa demonstreze si cum.
Virgiliu Culiceanu
P.S. Iata si ce spun “dacologii”: limba vorbita de daci era o limba prelatina, si aceasta explica simplu si firesc toate enigmele si miracolele limbii romane pe care o vorbim astazi, de la Atena pana in Elvetia, si de la Adriatica pana in cotul Donului. Ar explica si de ce limba romana are mai multe cuvinte latine dact limba italiana.
O enigma istorica: romanizarea.
Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.
Ce este romanizarea?
Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii.
Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?
Romanizarea Daciei
Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.
E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor stabiliti in Dacia.
May 1st, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
