Istoricul american Larry Watts, autorul celebrei lucrări apărute în traducere românească anul acesta la editura Rao – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni /With Friends Like These (*), preda un curs la Masterul de Studii de Securitate al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Sociologie. Cursul se intituleaza „Dilema de securitate a României în timpul Războiului Rece”.
“Peste tot se spune ca exista sectii de limba romana, dar la acele sectii se vorbeste si se invata in ucraineana. Problema in scoli este grava, dar la fel de grava este situatia generata de cei care se declara moldoveni si care rup din procentul necesar unei minoritati pentru a intra sub incidenta legii ce le permite sa invete in limba materna.”
SBU via CIAS: „Mareşalul Ion Antonescu a promovat ideile „României Mari” pe cadavrele ucrainenilor. Şi Hitler şi Antonescu au sfârşit-o rău, îi va veni rândul şi lui Băsescu”
Radu Moraru via Nasul.Tv: “Cum cei de la Putere nu au o fata prezidentiabila, vom avea o “batalie” intre Geoana si Antonescu si, probabil, o coalitie USL+UDMR+parlamentari de bine care sa ia puterea, cu un Victor Ponta premier…”
O vorba populara la rusi e ca daca tot trebuie sa ai de-a face cu dracul, macar sa fie un drac pe care-l stii. „Dracul pe care-l stii” e si un titlul aparut in publicatia moscovita „Russia Profile” despre iminenta revenire a lui Putin la Kremlin. Ideea comentatoriilor rusi, dar si a unora din afara Rusiei, e ca pe Putin il cam stim cu totii. Il stim, dar cel putin in doua ipostaze.
Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, spune, într-un interviu pentru EVZ, realizat de Luciana Pop, că este nevoie de mai mult curaj pentru apărarea intereselor conaţionalilor noştri.
Dictatul de la Moscova (căci în capitala sovietică a avut loc un dictat similar celui care avea să se desfăşoare în Viena la 30 august 1940) a smuls României Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. S-a consumat astfel prima fază a lichidării României Mari.
„În timpul uneia din numeroasele ședințe de judecată la care a fost supus domnul generalul Vlad, domnia sa a recurs la o butadă, pe care o citez: procesul lui Nicolae Ceaușescu s-a judecat la București în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989, sentința s-a dat la Moscova pe data de 4 decembrie 1989, iar execuția sentinței a avut loc la Târgoviște pe 25 decembrie”, a mai spus generalul Rogojan.
CNCD-ul a avut nevoie de nu mai putin de 15 luni de zile (!?) pentru a emite o hotarare in acest caz, in conditiile in care termenul legal in care CNCD este ogligata sa emita o hotarare in urma unei sesizari este de 90 de zile, conform art. 20 alin 7 din O.G. nr. 137/31.08.2000, adica cea in baza careia functioneaza CNCD.
La 28 martie 1948, românii au fost chemaţi să-şi desemneze deputaţii în MAN. Primele legi votate au fost Constituţia şi naţionalizarea. După Congresul I al PMR, comuniştii au dizolvat Adunarea Deputaţilor. Majoritatea parlamentarilor opoziţiei erau în puşcărie sau căzuţi în dizgraţia noului regim.
Ma bucur ori de cate ori pot schimba, prin ceea ce fac, putin din multul si greul angrenaj ruginit ce tine in loc aceasta tara si acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare si muncita victorie!
Efemeridele de presă ale clipei provoacă mai degrabă mâhnire. Unei realităţi prea puţin confortabilă şi agreabilă, mass-media îi răspunde nu prea adecvat, dacă nu chiar penibil. Aflăm cu lux de amănunte despre isprăvile unui derbedeu de fiu de primar, dar peste jaful şi iminenta catastrofă de la Roşia Montana se trece cu lejeritate. Preiau unii, ca puiul de cuc cu ciocul căscat, în care poţi depune orice, ticăloşiile unor „nemţi” cu nume unguresc de la Deutsche Welle despre Catedrala Neamului, dar despre datoriile uitate ale Germaniei, din vremea celui de-al treilea Reich nu suflă nimeni o vorbuliţă (18,8 miliarde de euro – cu care s-ar putea ridica 626 de spitale cam intre cel mai mare spital oftalmologic din sud-estul Europei (20 milioane euro) si cel mai mare spital privat din Bucuresti (40 milioane euro), 12.530 de scoli de cel mai inalt nivel gen scoala privata Little London (1.500.000 euro), 37.600 de gradinte de top (500.000 de euro), 4700 de Universitati gen cea mai mare universitate maghiara privata din Romania – Sapienta, sponsorizata si de statul roman!, 94 de Catedrale ale Mantuirii Neamului si 18,8 cladiri de teapa Reichstag-ului – numai renovarea a costat 600 de milioane de euro – trei Catedrale! – iar constructia 30 de milioane marci aur 🙂 – nota red). Vorba idioată a unui „analist”: despre ce vorbim?
Obedienţa în faţa sacului cu bani, a puterii politice sau oculte, a feluriţilor hrăpăreţi aborigeni ori de afară funcţionează fără greş, iar dezinformarea se lăţeşte. Şi când te gândeşti ce-ar putea face presa, ce posibilităţi tehnologice are comunicarea în masă de câteva decenii!
IRANUL, la rece, carte aparuta la Editura Top Form, va fi lansata azi, 7 iunie, la Librăria Mihai Eminescu din Bd. Elisabeta nr. 16, între orele 17.30-19.30. La eveniment sunt invitati diplomaţi, jurnalişti, cadre universitare şi academice. Ziaristi Online va ofera un extras din lucrarea profesorului de jurnalism Corneliu Basarab Vlad, printre multe altele si director al portalului nostru. Noi detalii si dezvaluiri despre incursiunea analistului de politica internationala in Iran, maine, aici! Pana atunci, o sinteza despre Teheran, azi, si mersul inainte al lumii:
Despre “excepţionalism”
Mass-media şi discursul politic au reuşit să-i facă pe mulţi să creadă că Iranul ar fi de la o vreme, în lumea de azi, un fel de răţuşca cea urâtă sau Cenuşăreasa (dar numai în ipostazele lor din prima parte a basmului). A fost aşezată, această ţară, pe o Axă a Răului şi în acelaşi timp, este înfierată drept singurul stat teocratic din lume. I s-a aplicat stigmatul de stat paria, se fac strădanii pentru a-l izola într-o lume tot mai interdependentă. La resursele sale de petrol şi gaze naturale, printre cele mai mari din lume, n-ar fi recomandabil să se apeleze, chiar dacă resursele energetice mondiale se împuţinează mereu. Ce mai, o ţară ciudată, un tărâm bizar, în care bărbaţii, chiar şi cei mai pedanţi, nu poartă cravată iar femeile, chiar şi cele mai frumoase, se ascund în văluri ce acoperă aproape totul.
Ciudată, bizară, paria, de ocolit, de stigmatizat? Dacă asta înseamnă corectitudine politică, trend, brand etc., vom comite şi noi, în mod premeditat, o îndepărtare de la normă, pentru a aplica acestui stat, atât de diabolizat, un epitet privilegiat, atribuit doar celui mai înverşunat adversar de astăzi al Iranului. Să zicem că ne vom juca şi noi cu vorbele după cam cum fac şi detractorii de toate felurile ai Iranului. Să spunem că nu numai realitatea americană este definită prin excepţionalism ci şi realitatea iraniană. Dacă universitarul francez Gerard-Francois Dumont vorbeşte de „excepţia iraniană”, noi o vom numi excepţionalismul iranian.
Cuvântul excepţionalism nu se găseşte în dicţionare, ci doar prin texte de-ale unor politologi. Acest superlativ sui generis este menit să definească sintetic trăsătura dominantă a societăţii americane. Cu vreo 20 de ani în urmă, mă refeream, într-un text, publicat mai întâi într-un ziar, apoi într-o carte, la excepţionalismul american, dar intervenţia mea a trecut, cred, complet neobservată. Porneam, atunci, de la un articol din „New Statesman”. „Întreaga ideologie americană, aşa cum au subliniat mulţi autori din Statele Unite, ca de pildă David Potter, precum şi observatori vesteuropeni, a fost clădită pe premisa unei abundenţe excepţionale – observa autorul articolului, publicistul britanic Godfrey Hodgson. Excepţionale resurse de terenuri agricole, excepţionale surse de o excepţional de ieftină energie, excepţional de ridicate salarii (din punct de vedere istoric, de circa două ori mai mari decât cele din Europa occidentală)”. Dar, se grăbea să adauge autorul britanic, „toate aceste excepţii (căci el nu le spunea totuşi excepţionalisme) se îndreaptă acum spre un sfârşit”. Remarcăm acum, doar în treacăt, că previziunile lui, făcute pe la sfârşitul anilor 1980, au prins tot mai multă consistenţă prin evoluţiile/involuţiile ce au urmat. Ne interesează însă mai ales o altă remarcă a sa şi anume aceea că, în ciuda erodării acestor „excepţii”, „filozofia politică generată de era excepţionalismului american rămâne”.
Glonţul a întålnit în sfårşit capul lui bin Laden. Palpit enorm, isterie mondială. Binevestitorul este însuşi preşedintele Statelor Unite ale Americii. Lui Stalin nu i-a trecut prin cap să anunţe chiar el, cu gura lui, moartea lui Hitler la 1 mai 1945. Obama, la 1 mai 2011, „s-a întrebuinţat personal“, cum zicea cineva. Nu prea e un subiect de glumit, dar decåt să te enervezi de penibilităţi, mai bine faci haz.
Iar penibilităţi sunt cu duiumul. CNN şi BBC, acronime-idol ale presei mondiale, s-au uluit şi au anunţat că „Obama (nu Osama) is dead“. O voce suavă feminină la o televiziune romånească dă de veste că defunctul „a fost înmormåntat în mare“. Presa americană publică, toată, pe prima pagină, una şi aceeaşi poză a anihilatului, de parcă s-ar fi conformat unei indicaţii a secţiei de presă a cc. Doar un ziar pakistanez, independent desigur, sparge temerar cenzura şi tipăreşte falsul unui cap găurit al respectivului. Căci pånă la pozele „autorizate“ ale mortului mai e de aşteptat. Pudici peste poate, cei ce au pregătit cu sånge rece şi patriotism asasinatul, iniţiat şi monitorizat direct şi personal de preşedintele Americii, ezită să dea pe faţă poze cu ochi şi creier scurs, ar fi prea de tot, să avem rezon, „vrei să moară Mamiţa?“. Oricum, dintr-un ochi scurs şi un creier găurit nu se scurg informaţii top secret de tipul WikiLeaks despre cumplita tragedie de la 11 septembrie 2001.
Pe cåt de căutat a fost în viaţă tartorul nominalizat al abominabilei hecatombe teroriste, pe atåt de iute a fost făcut dispărut cadavrul aceluiaşi. Såcåitor personaj, şi viu, şi mort. Oare doar pentru că fusese cåndva şi om al CIA? În loc să mai lămurească din întrebări, ieşirea lui din scenă iscă altele. A fost „legală“ operaţiunea de lichidare? Legiuitorul american zice că nu, procurorul general al SUA că da. Mai anii trecuţi, cineva remarca într-un ziar american că justiţia americană nu i-a formulat niciun cap de acuzare celui dat în urmărire mondială şi pe capul căruia, scria altcineva mai deunăzi, s-ar fi pus 50 miliarde de dolari. Iată-l ciuruit şi, probabil, gratis obţinut.
Cam multe bålbåieli cu finalul de viaţă al fantomaticului personaj ce s-a tupilat preţ de vreo zece ani prin grote şi vile, cu dializa-n spate, ca melcul, ba mai căptuşit şi cu o hepatită C. Hotăråt lucru, America, oficialii, presa ei nu ştiu să mintă, n-au învăţat nimic din ce trebuie de la fostul inamic comunist. Degeaba se zicea pe vremea lui Dej că „minte ca o gazetă americană“. În zece ani, şi asistentul celui mai mediocru autor de scenarii de la Hollywood ar fi înjghebat o poveste şi un protocol de deznodămånt bin Laden mai plauzibile decåt cea livrată prezidenţial de 1 mai 2011.
Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!de VRTV Premiul Mile Carpenisan pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism a fost decernat anul acesta, de Ziua Libertatii Presei, jurnalistilor Cristian Botez, reporter de razboi free-lancer, si lui Florin Budea, ziarist profesionist din Oradea. Ambii s-au remarcat in perioada 2010 – 2011 prin curaj si profesionalism in exercitarea si apararea profesiei de jurnalist.
Cristian Botez, nascut in 1965, este jurnalist din 1991, specializat în reportaje de eveniment, criminalistică şi corespondenţe de război dar si scriitor si fotograf profesionist. Ca free-lancer si reporter de razboi, a plecat, asadar, pe cont propriu, fara nici o protectie a unui trust de presa, in Egiptul revoltat, relatand “live” din mijlocul manifestantilor din Piata Al Tahiri, prin mijloace neconventionale de new media, ca Facebook si Twitter, si pe blogul sau, fiind apoi preluat in direct de HotNews si emisiunea Nasul a lui Radu Moraru si publicat de ziarul Timpul si Ziaristi Online. La numai o luna, imediat dupa dezastrul din Japonia, in timp ce toti corespondentii de presa straini paraseau tara de frica radioactivitatii, Cristi Botez a pornit “doar cu sacul cu aparate foto si camera in spate si cu un minim de suzbistenta“, pentru a relata de la fata locului pe blogul sau si pentru portalurile care au fost interesate in corespondentele sale profesioniste si, totodata, terifiante. Ca multi altii din elita mass media romanesti ruinata de politica agresiva a “mogulilor”, nu se gaseste un loc al sau in presa, probabil din motive de “super-calificare”.
Florin Budea, jurnalist profesionist in Oradea si, la fel ca si Cristi Botez, participant direct la evenimentele din decembrie 1989, dar ca militar aflat in dispozitiv in Piata Revolutiei din Bucuresti, s-a trezit dat in judecata de vicepresedintele Parlamentului European, Laszlo Tokes, pentru un articol bine documentat, cu titlul “Tokes – Angajatul Securitatii”. Jurnalistul oradean, care s-a aparat singur la proces, s-a aratat dezamagit de faptul ca fostul episcop reformat nu a ezitat sa se foloseasca de falsuri doar pentru a obtine condamnarea sa si ca “daunele morale” imense pe care le-a solicitat – de 70.000 de lei – reprezinta aceeasi suma pe care a pretins-o, fara reusita, si din partea jurnalistei Alison Mutler de la Associated Press. “Prefer sa fac puscarie decat sa-i platesc asemenea daune preacinsititului episcop”, scria Budea pe blogul sau. La ultimul termen al procesului Federatia MediaSind a intervenit in apararea jurnalistului. De Ziua Libertatii Presei, jurnalistul a aflat ca Judecatoria Oradea a respins actiunea europarlamentarului ungur si sentinta a ramas definitiva, ceea ce deschide o noua perspectiva asupra “acoperirii” si “inalbirii” lui Laszlo Tokes de catre CNSAS.
Pentru curajul si profesionalismul dovedit de cei doi jurnalisti, unul pe fronturi externe altul pe fronturi interne, Civic Media, girata de decanul asociatiei, veteranul presei romanesti si cunoscutul analist de politica internationala Corneliu Vlad, a hotarat decernarea Premiului Mile Carpenisan, editia a doua, lui Cristian Botez si Florin Budea.
“Sunt deopotrivă onorat şi emoţionat de primirea acestui premiu. Deşi am lucrat ca ziarişti în oraşe diferite, m-am simiţit foarte legat de Mile Cărpenişan, şi nu doar pentru că am avut preocupări jurnalistice foarte apropiate -amintesc doar de războaiele din ex-Iugoslavia, ci şi pentru că, la un moment dat, am fost colegi la aceaşi televiziune. Nădăjduiesc ca acest premiu să rămână un reper în presa românească spre cinstirea memoriei bunului nostru prieten Mile”, a declarat Cristian Botez la aflarea vestii.
La randul sau, Florin Budea ne-a transmis: “Sunt mai mult decat coplesit! Nu cred ca merit premiul ce poarta numele unui mare, mare jurnalist. Va multumesc! A fost greu, marturisesc ca uneori mi-a fost teama in timpul procesului, dar – pana la urma – a meritat. Stiu ca o parte din aceasta onoare vi se datoreaza fiindca voi, indraznesc sa spun colegii mei, ati fost cel mai aproape de mine! Va multumesc! Dumnezeu sa-l odihnească în pace pe Mile si sa-i aline familia indoliata!”
Premiul, in valoare de 1000 de euro si impartit anul acesta intre Cristian Botez si Florin Budea, este acordat de Asociatia Civic Media in parteneriat media cu portalul Ziaristi Online.ro si cu sprijinul Urban Security Force – Servicii de Paza si Protectie.
Anul trecut, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotarârea sa ii omagieze trecerea pe acest pamânt prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramâne un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak, Libia sau România.
De Ziua Libertatii Presei, 3 Mai 2010, jurnalistii de la Civic Media au lansat site-ul https://inmemoriam-milecarpenisan.ro/ si au decernat Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj in Jurnalism unui coleg din presa care pe parcursul anului trecut a dovedit, ca si Mile, ca pentru a transmite un reportaj sau a aduce adevarul de pe “teren” la cunostinta opiniei publice este in stare sa-si riste, intr-o situatie extrema, chiar si libertatea. Primul jurnalistul premiat a fost Dan Nitescu de la Antene, care s-a remarcat in timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 din Basarabia, prin curaj si profesionalism, in slujba adevarului, relatand din mijlocul manifestantilor anticomunisti in conditiile in care era urmarit pentru expulzare de catre autoritatile fostului regim represiv de la Chisinau.
Mama lui Mile Carpenisan ne-a marturistit ieri, emotionata, cum anul trecut, inainte ca Dan Nitescu sa primeasca premiul, la parastasul de 40 de zile al ziaristului rapus atat de tanar, fostul sau coleg de la Antene s-a asezat in genunchi in camera lui Mile, uitandu-se la toate diplomele acestuia si exclamand: “Doamne, voi primi si eu vreodata o asemenea diploma?”. Ruga i-a fost, iata, indeplinita, chiar prin Mile, ne-a spus, binecuvantant actiunea noastra, mama jurnalistului timisorean distins post-mortem cu Ordinului Naţional «Serviciul Credincios» în grad de Cavaler, fratele nostru Mile Carpensian, a carui memorie o vom cinsti cu onoare spre a servi drept exemplu generatiilor viitoare de jurnalisti romani.
Pentru cine mai are vreme si de asa ceva, Eminescu ramane, in multe, „o enigma n-esplicata”, cum insusi scria despre Heliade. Putem spune, asemenea Veronicai Micle, ca „Varful nalt al piramidei ochiul meu abia l-atinge”. Dar profesorul Nicolae Georgescu ne invata ca revelatiile despre Eminescu nu se termina. Prin ceea ce intreprinde, de cativa zeci de ani, in cercetarile si interpretarile sale, profesorul ne apropie mai mult, discret sau spectaculos, de Eminescu cel real.
De la virgula si accentul ce trebuie sa-si afle locul in text unde le-a gandit autorul, pana la aflarea imprejurarilor si cauzelor disparitiei sale din lumea trecatoare.
De 15 ianuarie, profesorul Nae Georgescu a chemat, din nou, in aula intima a Muzeului Literaturii Romane, la un efort impreuna pentru escaladarea „varfului nalt al piramidei” Eminescu. Ne-a reamintit ca, de fiecare data cand cercetatatorii vietii si scrierilor sale au lucrat laolalta, roadele stradaniilor au fost mai bogate si s-a mers mult mai cu spor mai departe. Dar aceste eforturi colective au fost mereu sporadice, ad hoc sau deloc institutionalizate. .In virtutea unei paguboase traditii, eminescologii sunt sortiti sa lucreze, mai degraba asemenea benedictinilor ori lunetistilor singuratici.
Maiorescu a statornicit patrimoniul ramas de la Poet, Perpesicius a facut lumina in universul inestimabilelor hartii, Constantin Noica a implorat pana la capatul vietii lui „democratizarea” manuscriselor eminesciene, Eugen Simion urneste in sfarsit acest lucru, cu toate greutatile, adversitatile si cartelile insotitoare, iar Nicolae Georgescu staruie pentru intemeierea Institutului Eminescu, in care sa se regaseasca intreaga lucrare a contemporanilor asupra geniului eminescian. Numai ca se intarzie, se amana mereu in punerea in fapta a ideii Institutului Eminescu, de parca ne-ar fi cumva frica daca Eminescu ar fi si oficial instituitia nationala care de fapt este si pe care ignarii vor sa o ascunda in debara.
De ce i-ar deranja, irita, speria, supara, indigna pe unii – vremelnic influenti din pacate – memoria celui ce se odihneste din ziua de sambata 17 iunie 1889 sub lespedea de la Bellu? Cum putem avea o ciupercarie de institute, academii, fundatii, societati si alte ONG-uri, dar nu Institutul Eminescu?
November 29th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
