In prima parte a acestei filmari constatam cum generalul confirma apartenenta senatorului UDMR Verestoy Attila la Marea Loja Nationala din Romania, face apologia masoneriei si il evoca pe primul conducator al structurii secrete din Romania, de dupa 1989, Nicu Filip, care pare cel care a dorit sa-l initieze in organizatia “discreta”. Sau a si reusit? Filmarea integrala, de o calitate mai buna, pe Ziaristi Online.
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra… Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc? – Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu este o zi de sărbătoare şi pentru presa românească din Ungaria. După anii interbelici, o perioadă de mai bine de trei decenii, când nu apărea aici niciun ziar, nicio revistă românească, pe 15 ianuarie 1951 ia naştere revista românilor din Ungaria de azi, „Libertatea noastră”, precursorul „Foii româneşti”. Au trecut de atunci exact 60 de ani…
In prima parte a acestei filmari constatam cum generalul confirma apartenenta senatorului UDMR Verestoy Attila la Marea Loja Nationala din Romania, face apologia masoneriei si il evoca pe primul conducator al structurii secrete din Romania, de dupa 1989, Nicu Filip, care pare cel care a dorit sa-l initieze in organizatia “discreta”. Sau a si reusit?
Sursa “A” transmite: …Ca o paranteză la anul 2003 (30 mai), iată şi câteva paragrafe din discursul oficial, de la Cotroceni, al lui Ion Iliescu:
Cu o decada în urmă, în mai 1993, aici la Cotroceni, am cunoscut delegaţia Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Sud condusă de Suveranul Mare Comandor C. Fred Kleinknecht. Succesul acestui dedicat om de a restabili Francmasoneria Ritului Scoţian în România este o nouă mărturie a puterii si vitalităţii regenerate a naţiunii noastre. Ilustrează încrederea în abilitatea noastră de reconstrui tradiţiile care au contribuit la viaţa spirituală româneasca, conectându-ne la evoluţia democratică a Europei şi a lumii.
Suntem la curent cu rolul jucat la nivel mondial de Masonerie şi de contribuţiile sale la crearea Europei moderne în special la începutul revoluţiilor de la 1848. În mod particular, Masoneria a contribuit la stabilirea României moderne şi la unitatea statalităţii. Cu toate acestea, aceste fapte au fost ascunse în România pentru ultimii 50 de ani.
Astăzi, recunoaştem că multe stadii din istoria noastră pot fi relaţionate cu incredibilii Masoni români care au fost cu adevărat oameni de stat, intelectuali prodigioşi şi figuri iluminate. Prin viziunea lor, au trasat destinul naţiunii noastre şi idealul lor de a unifica statalitatea, ideal împărtăşit de toţi românii care a devenit realitate în 1918, tot prin iniţiativele şi contribuţia patriotică a Francmasonilor.
În contextul globalizării de astăzi, viitorul unei naţiuni civilizate şi moderne nu poate sta în afara dialogului. Avem nevoie de cât mai multe punţi cu putinţa pentru a facilita schimbul cultural. Francmasoneria este parte a acestui proces. Este un vas de comunicare pentru toate forţele doritoare să lucreze în binele naţiunii Române, la dezvoltarea sa şi la deplina sa afirmare.
Ceremonia glorioasa din această seară este menită ca luare aminte a continuităţii Francmasoneriei române şi ca expresie de gratitudine faţă de toţi masoni români care au desăvârşit-o.
Sursa “A” informeaza: Pentru a pregăti terenul înainte de întâlnirea strategică cu mafiotul şi masonul Licio Gelli (cel care a distrus Italia şi a răsturnat cel puţin două Guverne), grupul infractor Săvoiu & Nestorescu-Bălceşti a realizat o vizită la Paris, unde s-au reunit cu bulgarul Marcel Schapira, informatorul securităţii din exilul românesc şi turnătorul de masoni români care au crezut că au scăpat de mâna lungă a securităţii.
Discuţiile celor trei (chiar dacă au fost patru, dacă nu-l uităm şi pe controversatul Victor Agapicescu) de la finele lui noiembrie 2010 au avut la bază practic destabilizarea masoneriei din România şi a Marii Loji Naţionale din România, dar şi a Supremului Consiliu condus de Costel Iancu. Horia Nestorescu-Bălceşti, acest falsificator nativ pseudo-istoric al (chipurile) masoneriei, spune că Schapira este “memoria vie a Masoneriei române” şi că va scoate o carte intitulată “De la Moroiu la Schapira. 130 de ani de Masonerie”. Adică în traducere: DE LA UN GENERAL ROMÂN (parte a războiului de independenţă) LA UN BULGAR (informator şi turnător de masoni pentru securitatea română, cel care a fugit din România NU cu un paşaport românesc…).
Sursa “A” informeaza: Dacă am crezut că am văzut şi citit tot despre afacerile murdare ale masoneriei (mă refer la ce a publicat masonul rebel Florin Ghiulbenghian) atunci ne-am înşelat. România continuă să fie ţinta unor atacuri externe si interne ale unor personaje dubioase şi extrem de controversate. Ceea ce inseamna ca da, Romania conteaza, si da, se mai poate inca insfaca ceva din ea.
În luna decembrie, care tocmai a trecut, a avut loc o întâlnire interesanta în Italia, oraşul Arezzo, pe Via Santa Maria delle Grazie, la faimoasa Vilă Wanda a contelui Licio Gelli, cel care a pus bazele mafiei masonice din Italia acum câteva zeci de ani, prin Loja Propaganda Due (P2) si despre care se spune ca s-ar fi aflat in relatii personale cu Ceausescu. Caracteristica principala a P2 era ca avea printre membrii sai toti capii serviciilor secrete italiene, de la cel militar la cele civile (vezi video mai jos). Conform veteranilor din serviciile romanesti, Gelli, desi a avut si o aventura cu OSS (precursorul CIA), in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, a fost in final racolat de KGB care s-a servit apoi de legaturile sale mafiote si masonice pentru mai multe afaceri murdare intre blocul rasaritean si cel occidental plus America latina, de la implicarea in lovituri de stat si pana la crime. Gelli a fost introdus la Ceausescu de alti doi agenti ai KGB, aflati la sefia DIE, Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa, inainte ca seful statului comunist sa poata fi informat de structura interna a Securitatii asupra trecutului acestuia. Influenta pe care afaceristul DIE, Pacepa, cu numele de cod atribuit de DSS “Canalia”, o avea pe langa Elena Ceausescu, a impiedicat o avertizare la timp. Ulterior Gelli s-a folosit de relatia sa privilegiata pana la a afirma subteran ca l-ar fi initiat si pe Ceausescu in masonerie. Anul 1989 l-a prins in arest la domiciliu, tot pe Via Santa Maria delle Grazie. Dupa 1989 a continuat sa aiba afaceri in Romania, in special in vestul tarii, zona predilecta a investitiilor italiene. Un personaj extrem de complex, cu acces direct la cel putin trei Papi, Celli a ajuns chiar sa fie nominalizat in 1995 la… Premiul Nobel pentru poezie, cu recomandari venite din partea Comitetului Premiului Dante Alighieri, prezidat de un cardinal, plus a unor institutii de cultura din… Kirgistan si Uzbekistan si a… Senatului Universitatii Oradea. Ca o nota de culoare, pe cand avea aproape 80 de ani, in 1998, politia a descoperit in ghivecele cu trandafiri, tuberoze si orhidee din gradina vilei Wanda nu mai putin de 150 de kilograme de aur. Acest “Venerabil” în vârstă şi masonerie, la cei aproape 91 de ani ai săi, continuă să fie activ, cu toate ca Propaganda Due oficial nu mai exista.
Întâlnirea despre care va vorbeam a avut loc între Licio Gelli şi două personaje controversate şi chiar dubioase din masoneria din România: Constantin Bartolomeu Săvoiu (cică ar fi general – dar în care armată, a României? Cum a ajuns el general?) şi Horia Nestorescu-Bălceşti (cică istoricul masoneriei din România!).
Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)
De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.
Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.
Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.
Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.
El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.
Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.
Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.
Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.
Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.
Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169
(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu
January 17th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
