Domnule Mircea MIHAIES,
M-am gândit si m-am rasgândit, în mai multe serii, daca s-ar cuveni sau nu sa va dau un semn de luare la cunostinta a scrisorii dumneavoastra catre Dorin Tudoran. În final am zis, va voi raspunde, în speranta ca în oglinda vrajita, sa va fac un portret mai atragator si pasionant, decât cel posac si nemultumitor pe care vi l-ati auto-descoperit. (Vezi România literara.) Dar, vai – Oglinda e într-adevar praf si pulbere. Nouasprezece ani de figuratie de gladiator al democratiei, si, la apogeu, când vedeti o zvastica, deveniti livid, dar senin, asteptând o «lege impartiala»! Ei bine Dle Mihaies, – cu riduri, fara riduri – ne-ati descumpanit total. Cred ca pe multi. Ce usor ati trecut dumneavoastra peste un impas! În câteva rânduri, din acuzat, v-ati ridicat în acuzator, precum Gheorghiu Dej la vestitul proces ilegalist. În loc sa raspundeti întrebarilor legitime si nuantate ale dlui Tudoran, ati devenit dumnevoastra moralistul, prinzându-l în corzi, cu o delicatete de boxeur într-un meci amical, pe acest om, în fond, siderat de turnura lucrurilor culturale de la noi. Acest simbol al curajului si libertatii, ce a reusit acum douzeci si ceva de ani sa-si înfrânga adversarii diabolici, a primit raspunsuri uluitoare. Daca ar fi fost preferabila sau nu cenzura? Asta-i întrebarea? Dati-mi o lege si … gata! S-ar presupune ca daca mâine apare o lege a taierii capetelor, democratul irepresiv din dv. pune cutitul si harsti! În loc sa explice de ce se derobeaza de responsabilitati, în cazuri absolut aberante, (zvastici, antisemitism evident etc), ori în cazurile de impardonabila imoralitate (Hoisie, Antohi), domnul adjunct ataca. Numai ca bâta sa ajunge rapid cu totul pe pereti, într-o confuzie deliranta.
Daca-mi permiteti, va întreb, ce cautam eu, domnule, ca «personaj», pe o lista de comunisti notorii, de oficialitati ruginite, care si-au facut de cap pâna mai ieri, ducând lucrurile în dezastru si pentru care dumneavoastra ati «semnat», cum recunoasteti, cu seninatate, desi cu scârba? În sforaiala dv. anticomunista, din care v-ati facut o principala ocupatie lucrativa, dar fara nici o finalitate etica, de vreme ce raul nu-l puteti anula, cum de altfel aratati în text, amestecati, ca la securitate, artisti de anvergura cu giulumele zaharisite, îngerii si demonii, într-o confuzie precara. Desconspirat, speriat de propria dv. umbra, nu mai aveti chiar nici un reper? Va aparati împroscând mizerie? Asta se cheama stil? Sunteti în stare sa creati un iad general, în care sa ne încaieram fiecare cu fiecare, fara sa stim de ce? Ce va datorez eu personal, dle adjunct? Va laudati ca mi-ati dat bani? Din buzunarul propriu? Îmi sunteti cumva sponsor privat? «Semnati» pentru mine, dar arta mea o sfidati, o calcati în picioare, cu grimase si o imensa scârba? Fisa postului dumneavoastra prevede oare o atare situatie dilematica? De ce o faceti, daca nu merit? Semnati un fals? Va mai uitati o data în oglinda, dle? Cumva numele meu, Iancu D., va provoaca mici dileme sentimentale? Poneii dumneavoastra alergatori, nu bat ei câmpii mult prea departe? Ca fundamentalist înfocat si recunoscut (ce se apara acum ceva timp, în R.l., fara succes de maruntele sale pase antisemite) gasesc normal sa o faceti. Faceti-o domnule! Sunteti liber! Numai nu pe banul public! Arta «futurista», spuneti-o pe sleau, nu-i asa ca e o «arta degenerata»? Nu sunt eu reprezentantul cel mai stralucit în România al «artei decazute»? Nu trebuie oare sa fiu izolat? Puneti-va ciracii la atac. Luati într-adevar masuri drastice, sau vreti numai sa ma timorati?
În orice caz, trebuie sa va marturisesc, mi-a placut la dv. o idee greu de egalat. Mi se pare genial: semnez, dar detest! Mâine, uitându-va din nou în oglinda, dle, veti spune, vorba celebra, »n-am fost eu acela». Situatie psihologic tipica numai turnatorilor desconspirati în arhivele CNSAS prin «semnatura», dar care evident, o faceau cu un… imens disconfort! De ce nu spuneti însa, dle, adevarul gol golut? Nu-i asa ca de fapt m-ati dat de exemplu, tocmai pentru a arata de ce rasfat m-am bucurat, eu si colaboratorii mei, la ICR. Ce groaza de «semnaturi» îngretosate posed eu de la dv. Cred însa ca v-ati pierdut cu firea, asociindu-ma cu studiile dv. de estetica si «futurism» luate de la Ion Ianosi. «Semnând» pentru el, ia-ti preluat întru totul doctrina. Dar sa va aduc aminte. Nu cumva tot dv. ati semnat, fara scârba, ca în locul Ans. Hyperion, (o glorie pe cele patru continente), sa subventionati gras, »proiectul» «Shukar Colectiv», de manelisti? În Canada, daca nu ma însel. Ce propuneau ei oare în «proiect», de v-au convins atât de repede? La ora aceea erati din cale afara de… sucarit pe toti esteticienii culturnici, ce va fac si azi sânge rau, si ce v-ati zis: ia sa-i înlocuiesc eu pe acesti impostori comunisti, cu minunatii mei manelisti post-revolutionari, ce ma delecteaza zilnic în masina între Timisoara si podurile Dâmbovitei. Si asa ati si facut. Acum aud, îi veti trimite în Italia. Manele anticomuniste, dle Tudoran, sa nu credeti altceva!
Dumnevoastra, stiu, va e indispensabil Celibidache, iar adjunctul nostru, servitorul patriei împinge maneaua – folclorul citadin sau arta…(sub) urbana – la o notorietate mondiala pe care n-o banuiati înca. De trei ori ilegal. În nici o tara comunitara, arta comerciala, arta ce poate aduce venituri colosale, nu se subventioneaza de catre stat. Nuntile, botezurile, chefurile au fost dintotdeauna impozitate, nu subventionate. Numai la ICR, gasim subventionata fara scârba nu (numai) arta mare, de perspectiva, arta pretentioasa – pentru imaginea de durata a României – ci si comertul jos. Oamenii aceia, evident, au tot dreptul sa-si practice minunatiile lor, dar nu pe banul public. Unde poti întâlni asa ceva la Ministerul Culturii din Franta, ori la Bruxelles, la BBC, WDR, Radio France, ÖRF, pe unde eu ma misc cu oarecare dezinvoltura?
Dle Mihaies, de fapt, cred ca vreti sa intrati la brat cu mine, în istorie, pe postul detestabil ocupat altadata de scribii partidului de la «Contemporanul», «Scânteia» ori «Era Socialista». Oamenii aceia, care mi-au vegheat viata, si mi-au jalonat destinul, erau maestri, în comparatie cu dv. Îmi acordau câte o pagina întreaga distrugatoare. Din care nu ma mai redresam decât cu ajutorul lui Virgil Ierunca si Monica Lovinescu la Europa libera. Sergiu Celibidache, – un alt «futurist» român desconsiderat de ICR – m-a salvat si el, intervenind direct la ministrul român al epocii. Toate acestea, vi le pun la îndemâna, împreuna cu vreo doua duzine de scrisori ale militiei vremii, ca sa aflati prin ce turela trebuie sa trageti pe viitor; nu asa, chinuit, ca un simplu simpatizant autist al tehnicilor pe care le credeam defuncte. În chestiile astea se cere o oareacre stralucire, domnule.
Ca veni vorba de Celibidache,- mentorul meu. De ce nu mi-ati raspuns nimic la proiectul adresat dv. personal, (ca si celelalte), de a realiza, în fine, integrala restaurata informatic, a concertelor sale din Bucuresti. Pe gratis. Astept de trei ani. Prezenta lui Celibidache în furntea Filarmonicii e o marturie infailibila ca România e o alta decât cea pe care vreti cu adevarat s-o crucificati, alaturi de alte medii, precum cele italiene, de pilda, ori cea a regizorului englez Peter Greenaway, în fata carora stam cu totii cu mâinile pe piept, incapabili de vre-o minima reactie constructiva? Celibidache e divinizat în asa zisa «tara a muzicii», dar nimeni nu stie nici macar ca e român. Dv. nu vedeti chestiile aceastea, nici când va sunt scrise negru pe alb. Sau altele ne sunt prioritatile? N-avem noi, dle., personalitati de prim rang, atât de multe – din pacate – cu care sa fi cheltuit anual ICR-ul doar 1o-15 % din bugetul acordat (numai în primul an al mandatului dv) pentru ca într-adevar altfel sa se prezinte lucrurile noastre în exterior. Si dumneavoastra vi s-ar fi ridicat o statuie. Degeaba va plângeti. Paguba vi se datoreaza. E lipsa de profesionalism si viziune. Ce va pricepeti dumneavoastra, de pilda, dle, la muzica? Sa fim seriosi.
V-as putea enumera un întreg pomelnic de erori inpansabile în alte tari. Dar macar atât trebuia sa stiti, ca muzica are forta ei de impact, care n-are nevoie de traduceri, de intermediari, de alte sfortari «diplomatice» E suficient sa pui în lumina favorabila valori de exceptie, locomotivele culturale pe care le posezi deja, si actiunea de penetrare în mediul international se face singura, dupa principiul rostogolirii naturale, care e singurul imbatabil! Si necostisitor! Vorbiti de retinerea la «cenzura»? Pai tocmai asta e cenzura! Tehnica e veche si diabolica. Sa propui în locul valorilor, într-o subtila perfidie a mediocritatii, lucruri de mâna a doua, sa inventezi cazuri discutabile, eventual contrariante, originalitati desantate, producatoare de mici scandaluri, care nu au decât un impact minor în comparatie cu celelalte.
De pilda, de ce sa cheltuiti cu «Cvartetul Belcea» din Londra ca sa cânte la Ateneu, un repertoriu curent, de parca n-am mai fi vazut pe aici, în viata noastra un cvartet, invitându-i nu stiu de câte ori la Bucuresti, în loc sa-i fi rugat, tot pe bani, dar infinit mai ieftin si eficient, fara trasporturi, hoteluri, diurne, sa cânte, de pilda, cvartetele de Enescu, la Londra? Acolo aveam nevoie, dle! Ori alti compozitori români, chiar din ultima generatie de tineri, – asta ca sa-i faceti o seara de neuitat regizorului Peter Greenaway!
Adevarul este ca fara orizontul necesar, dumneavoastra trati într-o realitate culturala paralela, plina de eufemisme si fineturi provinciale, nevazând esentialul, nepricepând ca destinul nostru cultural care l-a dat pe Brâncusi, Enescu, Victor Brauner, Tristan Tara, Celibidache si atâtia altii, se prezinta infinit mai ambitios decât va apare dv. în bobi. Domnule, creatia da cota unei culturi. Nu faptul ca avem interpreti, chiar magnifici, ceea ce e desigur minunat. Ai un Wagner, pe aproape, ori un Schönberg, un Varese, un Cage, un Stockhausen, stai bine. Nu-i ai – la revedere! Esti o natiune de rangul doi.
Ori în asta nu sunteti dv. calificat. Neavând exercitiul sa discriminati fineturile majore ale chestiunii. Sa separi vocatiile pline, de neghina producatorilor de maculatura nu-i usor. Dar cum lati putea-o avea, aceast` calificare, când e o problema atât de dificila! De aceea sunteti vinovat si ne-vinovat în acelasi timp. Rau e dle, ca v-ati suligat într-un post, fara consilieri, fara sfatuitori în materie si fara fler de la mama, pentru actiuni importante. Daca nu ma însel, printre hârtoagele care vi le-am lasat acum trei ani, v-am vorbit de consilieri. V-am propus nume de afara, ireprosabile si de mari profesionisti: Radu Stan, Victor Eskenasy, Costin Cazaban. Nu v-a interesat. Erati euforic.
Ce mai, asta e bestemul nostru: suntem condusi de catre te miri cine. O spun cu durere. Retineti macar atât. Aici trebuiesc investite, energiile. În compozitie, România are realizari uriase, concurentiale, de export, pe care dv nici nu le observati. În interesul cui si pentru ce nu o faceti? Cultura româna, cea tacuta si laborioasa are nevoie de lucrari urgente, necostisitoare, la care nu aveti din pacate nici un minim acces. Pareti parasutat într-un câmp strain si minat. E deja, poate, prea târziu. S-a mai pierdut o sansa. Când vorbiti de… adversari, vi se umfla plamânii. Provocati, ca sa va dovediti ca existati. Asta va e contributia colosala? Dar proiectul Bartok? Dar Lipatti? Un raspuns ar fi fost totusi obligatoriu. Daca dl Tudoran, pe care declarati ca-l iubiti, pentru o integrala româneasca Celibidache, v-ar fi iertat, sunt sigur, de toate derivele, chiar si « ideologice », cu mine însa va va fi infinit mai complicat. Eu nu am cizme, fie si spaniole, în batatura, cum gresit îmi faceti proces de intentie, eu va dau, pur si simplu… papucii!
Iancu DUMITRESCU
PS: Dupa papuci, va mai trimit aceasta fraza, care ar trebui sa va faca sa rositi: ” quel malheur que l’information circule aussi mal! Il n’y a pas une Ecole musicale aussi intéressante que la roumaine, dans toute cette moitié de l’Europe, et – hélas!- pas une seule dont il soit aussi difficile de se procurer des documents écrits ou sonores. Quelle tristesse!… “(Harry Halbreich)
NOTA MEA: Mircea Mihaies se plange ca se lupta cu relicva bolsevica Ion Ianosi. Prietenul sau Gabriel Liiceanu a declarat 2008 – in cazul in care nu ati stiut – “anul Ion Ianosi”. Celalalt tovaras de-al sau, de grup si hotie din banul public – si el mare “antocomunist” – Vladimir Tismaneanu, l-a propus presedintelui Traian Basescu pentru Ordinul National Steaua Romaniei. Meritele sale? Artizan al holocaustului culturii romane in numele Partidului si regimului. Ala condamnatu’…
August 3rd, 2009 
VR 
În nebunia asta electorală, zăbovesc pentru un singur articol asupra unei ştiri de ultimă oră. Scriitorul Micea Cărtărescu nu-l mai susţine pe Traian Băsescu! Dramă naţională! Sau mare brînză! Nici cu Cărtărescu, cu Patapievici, cu Liiceanu şi cu Mihăieş şi nici fără ei Traian Băsescu nu ar fi făcut nici mai mult şi nici mai puţin! Cu Consiliu General la Capitală, cu scriitori sau fără în jurul Preşedinţiei, cu Guvern ascultător sau cu unul împotrivă, Traian Băsescu ar fi prestat cam la fel. Asta este anvergura personalităţii sale (observaţi că nu o calific). Mai exact spus, atîta poate! De altfel, şi Mircea Cărtărescu ajunge la aceeaşi concluzie: „Am văzut că nu poate face nimic. Pînă acum şi-a epuizat şi strategia, şi programul”. Adică Traian Băsescu n-a izbutit să facă nimic împotriva corupţiei, n-a izbutit să dea în vileag oamenii importanţi şi atrocităţile Securităţii, n-a izbutit să consolideze instituţiile statului şi nici să sporească prestigiul extern al României. În schimb, l-a decorat pe Mircea Cărtărescu şi l-a făcut un fel de prim scriitor în viaţă al României contemporane! Ceea ce, în ciuda numărului de cărţi tipărite, în ciuda multiplelor traduceri în nenumărate limbi, pe banii din bugetul statului, în ciuda decoraţiei şi a premiilor primite (multe dintre ele în cadrul unui schimb de onoruri în interiorul găştii literare), nu este! N-ai cum să fii mare scriitor român (necum laureat al Premiului Nobel) dacă în 20 – 30 de pagini de text scriitura ta nu trădează nici o sclipire! Şi-i iau mărturie pe toţi cei care vor să facă o încercare. Îmi pare rău, exact ca în cazul H. R. Patapievici! Citiţi opera sau măcar 20 – 30 de pagini şi pe urmă judecaţi singuri! Din acest punct de vedere, rivalul său la onoruri, Traian Radu Ungureanu, chiar şi în cronicile sportive, îl bate de la o poştă. Are o scriitură cu cîteva clase peste!
Posted in Uncategorized 
Tags: 
