June 19th, 2009 
VR 
Posts Tagged ‘nae georgescu’
NAE GEORGESCU DESPRE DETRACTORII LUI EMINESCU: „Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici…”
I
…Observ în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai ales pe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.” Am citat din prima ocurenţă oferită de GOOGLE la tema “Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sînt la fel de mari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”
Dl. Răzvan Codrescu, cu care dorim să stăm de vorbă, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu. Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.” De unde această informaţie?! Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu” din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p.34-35) Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminovicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”).
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
La Cernăuţi, făcând şcoală cu Aron Pumnul, tânărul Eminescu şedea în gazdă într-o clădire din curtea unei biserici. Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminoviuci trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor. ( La Bucureşti, în curtea bisericii Caimata; la Iaşi, în curtea Mânăstirii Golia, etc.; accept şi idea că în asemenea lăcaşuri se putea sta în gazdă mai ieftin sau, poate, chiar gratis – dar situaţia se repetă cu o insistenţă demne de luat în seamă).
Mi se pare interesant de recitit poemul “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii). Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn “cuvioasă, tristă” bate vântul iar “Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.” Urmerază afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “Şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, /Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas./ În van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…” Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de consluzie în cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”. Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist precum Răzvan Codrescu nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: ”Mama – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpîn [al Ipoteştilor – n. n.] Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”[15], fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie[16], dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism (deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti” (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia). Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă de loc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.
Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) – şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton ( Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este Maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu e elev care să fi citit “Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton. Mai puţină lume ştie, însă, că Maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: “17 ianuarie :„… Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.
Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui Prof. Paul Miron): “Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M.Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstite de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pirzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie “Lumină lină” care se regăseşte în sonetul “Răsai asupra mea” (de pe la 1879. Din zona manuscrisă a cunoscutei “Rugăciuni”):
Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca’n visul meu ceresc d’odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite “marilogie” ( ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la “Pe lângă plopii fără soţ” este: “Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt /Şi noaptea candela s’aprinzi / Iubirii pe pământ”. Cum avem noi, prin editori, “candelă”, nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean (amintesc că tot “divinul critic” vorbea de un ”sexualism transfigurat” la Eminescu în poemele atingătoare sau amintind de Fecioara Maria). Poetul vorbeşte, însă, de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeea cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în “Psalmul de taină” mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl. Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului “Răsai asupra mea”, ca de pildă: “A mele visuri toate se pierdură / Un înger de-a ’ncetat a fi femee” , sau, şi mai explicit: “De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea…Marie.” Pentru Eminescu femeea are un minim absolut: Eva (din “Floare albastră”, de pildă ) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu “Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin. Altfel, să ne amintim de “Venere şi Madonă”, versul: ”Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o “cădere” din om. În 1870, când debutează la “Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său – încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael. Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului “Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris (“ut pictura poesis”, cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale. Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un “apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova.
Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) – şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton ( Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este Maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu e elev care să fi citit “Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton. Mai puţină lume ştie, însă, că Maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: “17 ianuarie :„… Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.
Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui Prof. Paul Miron): “Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M.Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstite de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pirzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie “Lumină lină” care se regăseşte în sonetul “Răsai asupra mea” (de pe la 1879. Din zona manuscrisă a cunoscutei “Rugăciuni”):
Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca’n visul meu ceresc d’odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-aspra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite “marilogie” ( ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la “Pe lângă plopii fără soţ” este: “Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt /Şi noaptea candela s’aprinzi / Iubirii pe pământ”. Cum avem noi, prin editori, “candelă”, nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean (amintesc că tot “divinul critic” vorbea de un ”sexualism transfigurat” la Eminescu în poemele atingătoare sau amintind de Fecioara Maria). Poetul vorbeşte, însă, de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeea cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în “Psalmul de taină” mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl. Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului “Răsai asupra mea”, ca de pildă: “A mele visuri toate se pierdură / Un înger de-a ’ncetat a fi femee” , sau, şi mai explicit: “De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea…Marie.” Pentru Eminescu femeea are un minim absolut: Eva (din “Floare albastră”, de pildă ) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu “Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin. Altfel, să ne amintim de “Venere şi Madonă”, versul: ”Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o “cădere” din om. În 1870, când debutează la “Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său – încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael. Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului “Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris (“ut pictura poesis”, cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale. Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un “apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova.
Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ”Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”. N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.
N. Georgescu
Posted in Uncategorized 
Tags: 2009 - Anul Eminescu, detractorii lui Eminescu, Doi frati patati, nae georgescu 
2 Comments »SACRIFICAREA, BOALA si MOARTEA lui Eminescu, la emisiunea NASUL, cu profesorii Nae Georgescu, Theodor Codreanu si Gheorghe Ene. TRANSCRIERE.
VIDEO: Ceremonia din 15 iunie de la Mormantul lui Eminescu organizata de Parintele Teofil Bradea si prietenii sai
Emisiunea NASUL din 15 iunie 2009, la 120 de ani de la moartea lui Eminescu
Radu Moraru: Bună seara, bun găsit la „Naşul”, sunt Radu Moraru, şi avem în această seară o construcţie inedită. Discutăm, aşa cum am promis săptămâna trecută, suntem la episodul 2 legat de Mihai Eminescu. Despre dispariţia sa. În această seară privim şi prin documente ale serviciilor secrete, să vedem câte au existat, ce se spune acolo despre Mihai Eminescu. Mistificările care au avut loc de-a lungul timpului, faptul că istoria a avut grijă din când în când să îl mai omoare de câteva ori pe Mihai Eminescu. Nici în şcoală Mihai Eminescu nu este învăţat aşa cum ar trebui. Şi multe altele, pentru că Mihai Eminescu e şi multă Românie în toată povestea vieţii sale.
Radu Moraru: Am revenit, suntem în direct. Cred eu, o seară interesantă, pentru că atunci când vorbeşti de Mihai Eminescu, şi cred că noi am reuşit săptămâna trecută să o facem destul de aplicat, e interesant. Şi în această seară vom fi moderaţi şi vom introduce nuanţele pe care le cunoaştem noi în toată discuţia pentru că e important să ştim cât mai exact cine a fost Mihai Eminescu şi de ce el e atât de mare nu doar pentru România, ci şi pentru Europa. Invitaţii mei sunt profesori universitari, oameni care şi-au dedicat o mare parte din viaţă studierii lui Eminescu. Unii din ei chiar au avut acces la documente secrete. Şi o să vedeţi în această seară că Biroul de informaţii din Rusia, din Imperiul Austro-Ungar, erau foarte preocupate de ce face, ce spune, ce scrie, ce gândeşte Mihai Eminescu. Era socotit un element poate periculos, poate ostil. Profesor universitar doctor Nae Georgescu, bună seara, profesor doctor Teodor Codreanu, scriitor, profesor doctor Gheorghe Ene, tot scriitor. Bună seara. Mă va ajuta în această seară colegul nostru de la „Ziua”, Victor Roncea. Şi el preocupat. Are câteva teme şi îşi dedică o mare parte din energie acestor teme şi îi mulţumim pentru că ne-a sprijinit în această emisiune. Victor Roncea, e un subiect delicat?
Victor Roncea: E delicat, ca sufletul neamului românesc. Dar revine iată după 1989 în forţă, pentru că e bine să amintim că, până în 1989, Eminescu a fost interzis. Mihai Eminescu a fost la index cu anumite scrieri ale sale, în special cele politice şi cele jurnalistice. În 1989, înainte de căderea regimului, s-a încercat să se publice, fiind vorba de centenarul morţii lui Mihai Eminescu, volumul 10 din seria consacrată lui Mihai Eminescu, care cuprindea scrierile politice, dupa volumul 9, din anii ’80. Atunci am aflat şi eu că Mihai Eminescu a scris mult mai mult decât ce învăţam în şcoală. Şi aşa am aflat că există o luptă pentru Mihai Eminescu cel adevărat. Acea carte era interzisă oficial, dar circula pe sub mână. Mihai Eminescu devenise un fel de marfă de contrabandă culturală naţională. După 1989 am avut posibilitatea să aflăm mult mai multe despre adevărata viaţă a lui Mihai Eminescu.
Radu Moraru: Dar n-am avut o zbatere aşa, să aflăm foarte multe.
Victor Roncea: Nici până astăzi nu se ştiu foarte multe date. Şi există, cred eu, forţe din aceeaşi sferă a celor care au încercat în urmă cu 120 de ani să îl disocieze pe Mihai Eminescu jurnalistul de opera sa, sa îl taie, de o parte poetul şi de o parte omul politic, militantul pentru cauza naţională, şi să îngroape acea parte de activist politic a lui. Aceleaşi forţe, cred eu, acţionează şi astăzi. După 120 de ani.
Nae Georgescu: Să nuanţăm.
Radu Moraru: De ce noi românii nu facem odată o discuţie clară, deschisă, publică, domne, ăsta e Mihai Eminescu? Cu bune, cu rele, cu exagerări, cu tuşe mai groase…
Nae Georgescu: Nu îl cunoaştem. Să nu credeţi că e cineva care îl cunoaşte pe Mihai Eminescu şi nu vrea să spună. Ziarul „Timpul” e cam nedesfăcut, ziarele din acel timp sunt curate. Nu există un proiect, un program. Ca să o facă cineva, trebuie ca o instituţie să îşi pună în plan această cercetare.
Victor Roncea: Vreau să subliniez faptul că după 20 de ani nu există o catedră Mihai Eminescu.
Nae Georgescu: Noi ce facem, facem pe cont propriu fiecare.
Radu Moraru: De ce a fost sacrificat Mihai Eminescu? E una din cărţile dumneavoastră. De ce totuşi nu îl eliberăm odată pe Mihai Eminescu pentru marele public?
Teodor Codreanu: Dintr-o anumită pudoare ideologică. Mihai Eminescu e ocolit cu obstinaţie atât în sfera învăţământului preuniversitar, cât şi în alte domenii ale culturii. Sunt 16 volume masive din opera lui Mihai Eminescu, fiecare în jur de 1000 de pagini. Şi e foarte greu să parcurgi toate aceste volume. De aceea Mihai Eminescu rămâne mereu un mare necunoscut.
Radu Moraru: Totuşi, 16 mii de pagini sunt ce citit.
Teodor Codreanu: Evident că sunt de citit, mai greu de înţeles şi de acceptat. Astăzi, biblioteca a cam lăsat locul internetului, unde există o subcultură de masă şi de aceea interesul pentru marile lecturi e din ce în ce mai slab.
Radu Moraru: Spune Mihai Eminescu nişte adevăruri care n-ar trebui să fie cunoscute niciodată de marele public?
Nae Georgescu: Are nişte teorii. Înlănţuirea unor adevăruri într-un context teoretic. Or, teoria duce la ideologii.
Radu Moraru: Acum e vremea. Nu vedeţi că toţi caută ideologii noi, o societate nouă? Nu mai e bun capitalismul, că şi-a arătat limitele, globalismul scârţâie. S-ar potrivi teoriile lui Mihai Eminescu?
Nae Georgescu: Mihai Eminescu are o teorie generală conservativă care implică anumite frâne progresului şi aruncării în gol către viitor. Implică anumite responsabilităţi pe care noi astăzi nu vrem să le mai luăm.
Radu Moraru: Daţi-mi un exemplu?
Nae Georgescu: Protecţionismul vamal, de pildă. El spune să ne protejăm propriile noastre mărfuri. Noi nu acceptăm asta astăzi.
Gheorghe Ene: În încercarea de a completa poziţia colegilor mei, aş opta pentru dublarea sacrificat – autosacrificat, pornind de la ideea că Mihai Eminescu şi-a asumat în cunoştinţă de cauză rolul de apărător al valorilor şi intereselor naţionale. Lua în calcul consecinţele. A constatat cu puţin timp înainte de îmbolnăvire, respectiv în 1883, că devenise respectat, dar urât de toată lumea politică. Pentru curajul lui extraordinar de a scoate la lumină disfuncţii, vulnerabilităţi, ameninţări şi chiar infracţiuni consumate la adresa siguranţei naţionale, precizând că siguranţa naţională constituie o instituţie cu abordare socială globală, prin prisma asigurării stabilităţii, echilibrului şi dezvoltării nestânjenite a tuturor componentelor economice. Deci sub acest aspect Mihai Eminescu ştie că se autosacrifice…
Radu Moraru: Să nu uităm, el a fost sprijinit la început de clasa politică, încurajat, promovat, după care el devenise inamicul public numărul unu.
Victor Roncea: Şi nu mai putea fi controlat.
Gheorghe Ene: El s-a simţit, şi a fost ameninţat atât din interior, în special de către clasa politică, pentru curajul, corectitudinea, exactitatea cu care releva cauzele, efectele, formele de manifestare ale acţiunilor şi inacţiunilor prin care era prejudiciat statul român, pentru faptul că el avea în aprecierea şi valorizarea societăţii o perspectivă…
Victor Roncea: O perspectivă naţională.
Radu Moraru: Credeţi că Mihai Eminescu ataca teme… sau aveţi dovezi că temele din articolele sale, din discursurile sale politice făceau referire la trădările naţionale, la jaf economic, la cum se dădea şpaga în timpul jocurilor de cărţi…
Gheorghe Ene: Componentele de siguranţă naţională erau extrem de largi. Cuprindeau aspectele din domeniul intern, problematica de apărare în relaţiile externe cu factori de risc calificaţi sau cu …
Radu Moraru: M-aţi pierdut aici…
Gheorghe Ene: Decizionali din sfera puterii, dar şi cu reprezentanţi ai unor servicii secrete. Fac precizarea că Eminescu avea capabilitatea să realizeze că serviciile secrete erau deosebit de utile pentru toate ţările, cu atât mai mult pentru România, şi ştia că puterile angajau oameni cu calităţi şi disponibilităţi extraordinare. Şi el însuşi a devenit o instituţie de apărare şi promovare a intereselor naţionale, chiar dacă nu era implicat…
Radu Moraru: M-am prins. Omul servea serviciile noastre patriote care…
Gheorghe Ene: În perioada constituirii statului naţional unitar.
Radu Moraru: De când se ştia că România urmăreşte să constituie statul naţional unitar?
Gheorghe Ene: Încă înainte de 1800, boierii români, oamenii din conducerile instituţiilor, adresau marilor puteri solicitări care vizau la început sporirea autonomiei de stat, iar în ultimă instanţă dobândirea independenţei prin mijloace legale.
Radu Moraru: Trebuie să spunem că e posibil ca Mihai Eminescu să fi devenit inamic public pentru Imperiul Austro-Ungar, pentru Rusia…
Gheorghe Ene: Nu numai că e posibil, Mihai Eminescu era chemat săptămânal la Viena alături de Slavici, să dea garanţii de securitate, pentru că Mihai Eminescu atacase raţiunea de a fi a dualismului austro-ungar. Motiv pentru care a fost obligat să îşi întrerupă studiile la Viena şi să opteze pentru Berlin.
Radu Moraru: Interesant. Atunci e posibil ca imperiile să fi crezut că el e un fel de agent secret care acţionează sub acoperirea de gazetar, om politic, şi să fi montat o întreagă maşină de urmărire a lui?
Victor Roncea: Cred că era un agent nesecret al României.
Gheorghe Ene: Înainte de plecarea la studii la Viena, Mihai Eminescu era iniţiat în unele acţiuni pe specific cultural, de promovare a intereselor româneşti. Iar pe perioada studiilor deja probase capacitatea de a pune în dificultate Austro-Ungaria prin organizarea Congresului românilor de pretutindeni în contextul unei activităţi de mai mică amploare, serbarea de la Putna.
Radu Moraru: Vă întrerup…
Nae Georgescu: Ca istoric literal, vreau să spun că Mihai Eminescu avea 20 de ani. Şi în aceşti 20 de ani, ca tânăr student în Viena, reuşeşte să unească câteva societăţi ale studenţilor români, în această România Jună. El şi cu Slavici.
Radu Moraru: Dar cum reuşeşte?
Nae Georgescu: Prin discurs şi prin idei practice. Le spune, faceţi-vă o bibliotecă. Fiecare să aducă de acasă un ziar, sau o carte… şi prin scris. El scrie în acest timp, debutează la 20 de ani în Convorbiri Literale. Şi în presa politică. Chiar textele pe care le publică la 20 de ani sunt foarte importante. Explică situaţia Imperiului Austro-Ungar cu cele 8 naţiuni. Explică cum cehii s-au unit între ei… toţi se unesc, hai să facem şi noi un congres, să ne unim şi noi românii între noi. În alte articole atacă puternic maghiarimea.
Radu Moraru: În ce sens o atacă?
Nae Georgescu: Administraţia maghiară din partea ungară a Imperiului Austro-Ungar trebuia să rezolve problemele a vreo 7 popoare, printre care şi ale românilor. Or, ungurii nu reuşeau să facă faţă la probleme de administraţie. Pe de altă parte, întâlneau elementul românesc, foarte mândru, cu o cultură adâncă. Şi Mihai Eminescu asta spune, ungurii nu sunt un popor, sunt o populaţie. Ei nu au cultură, nu au limbă…
Radu Moraru: Am înţeles. Domnul profesor Teodor Codreanu, credeţi că Mihai Eminescu ar vexa astăzi pe cineva? Uniunea Europeană, ţări din Uniunea Europeană, faptul că noi ni-l asumăm aşa cum a fost el? Credeţi că astăzi textele lui ar stârni patimi, uri?
Teodor Codreanu: Nu e vorba să vexeze pe nimeni, dar cei care atunci nu au putut să intre în complexitatea gândirii lui Eminescu, evident că au urmaşi şi că nici astăzi Mihai Eminescu nu convine tuturor. Unii consideră că ar fi antieuropean. S-au pus pe fruntea lui Mihai Eminescu fel de fel de etichete. Reacţionat, extremist, paseist, antisemit. Altminteri, europenitatea lui a fost confirmată de Titu Maiorescu. Titu Maiorescu a avut o atitudine dintre cele mai complexe faţă de Mihai Eminescu. Sunt astăzi voci care îl condamnă pe Maiorescu că prin anumite acţiuni ale sale a contribuit la trecerea lui Mihai Eminescu în zona aceea a tragismului din ultimii 6 ani ai vieţii. Pe de altă parte, Maiorescu, care era o personalitate complexă, are conştiinţa greşelilor lui faţă de Mihai Eminescu, şi interesant că imediat după moartea poetului el e acela care îl introduce propriu-zis în canonul literal românesc. În 1989, la scurt timp după decesul lui Mihai Eminescu, Maiorescu publică celebra lucrare „Eminescu şi poeziile lui”. În finalul acestei lucrări face o celebră profeţie privind centralitatea canonică în limbajul nostru de astăzi, a poeziei lui Mihai Eminescu. „Pe cât omeneşte se poate vedea, limba poeziei române din secolul 20 va începe sub auspiciile geniului lui”. Fapt confirmat de evoluţia culturii noastre din secolul 20.
Radu Moraru: Dar care au fost cei mai aprigi adversari ai lui Mihai Eminescu?
Nae Georgescu: Ca istoric literal, e vorba de grupul ardelenesc, Grama, Canonicul Bunea, Aron Lensuşianul, care nu concepeau ca un puşti să fie mare poet şi liderul poeziei româneşti.
Teodor Codreanu: Paradoxul e că Maiorescu îl introduce în canonul literal românesc, iar un canonic de la Blaj îi contestă această poziţie a lui Eminescu. Din pricină că Alexandru Grama era un adversar al Societăţii Junimea.
Gheorghe Ene: Aş dori să adaug şi eu ceva la aceste precizări. Faptul că Mihai Eminescu doar a deranjat interese, dar a fost respectat şi înţeles de către factorii de putere străini, o dovedim prin aceea că la moartea lui inclusiv mari oficioase europene i-au apreciat calităţile deosebite. În primul rând ca publicist. El a fost văzut la început în Europa pe componenta de politică externă. La Timpul era redactor de politică externă, ca de altfel şi la Curierul de Iaşi. În 1889, Mihai Eminescu este însuşit pe linia imperialismului, fenomenul imperial cultural, inclusiv de către Rusia. Deşi a avut mari meciuri pe această relaţie, prin baterea unei medalii cu acceptul Moscovei. Semn că putea fi luat în considerare inclusiv ca valoare a acestui spaţiu.
Victor Roncea: Dar în acelaşi timp, la publicarea volumului 10, ofiţerii de Securitate recomandau conducerii statului că ar fi bine să nu se publice ca să nu deranjăm interesele URSS şi ale Israelului.
Nae Georgescu: Volumul 10 e unul din cele 5…
Victor Roncea: Da, e volumul mai delicat, dupa 9…
Radu Moraru: Credeţi că astăzi ar putea fi etichetat Mihai Eminescu antisemit?
Victor Roncea: Nu.
Nae Georgescu: Mihai Eminescu e un teoretician. Se adresează oamenilor care sunt dornici de teorie.
Radu Moraru: Dar vedeţi că dacă Mihai Eminescu ar fi fost ascultat, sprijinit, înţeles, poate că astăzi am fi asistat la o societate unde unul dintre teoreticieni să fi fost Mihai Eminescu. Dacă tot ce îmi spuneţi e adevărat, înseamnă că omul chiar lucra la un proiect de societate europeană pe următorii 100 de ani, nu scria atunci ca un ziarist…
Nae Georgescu: Nu era artiglier, deci avea… are 3 teorii majore.
Radu Moraru: Plus că e posibil ca ceea ce promova el să vină din ideile promovate de serviciile secrete româneşti, care erau la începuturi. Adică să fi fost pe filonul ăla naţional.
Gheorghe Ene: Criticismul lui Mihai Eminescu ţine de şcoala Junimii, dar şi de influenţa exercitată de Kant şi de pozitivism, fapt care trebuie înţeles ca metodă de corecţie şi asanificare a societăţii româneşti. Pentru ca astfel să poată fi mai uşor şi corect integrată în cultura europeană. Mihai Eminescu nu poate fi acceptat de elita apuseană decât ca un spirit genial, ca un promotor al intereselor unei ţări…
Radu Moraru: Eu cred că trebuie să îl recitim pe Mihai Eminescu astăzi… poate am găsi nişte răspunsuri.
Victor Roncea: Numai la nivelul doi şi trei el e receptat ca un adversar al marilor puteri sau ca un ziarist care se angajează în lupta politică de pe poziţia unui partid.
Radu Moraru: Ştiţi ce e interesant? Moartea lui Mihai Eminescu era perioadă în care omenirea era pregătită pentru cele două mari sisteme care s-au planificat, comunismul şi capitalismul. Cele două mari experimente pe care omenirea avea să le trăiască în următorii 100 de ani. 1889-1989, 100 de ani s-a întins comunismul.
Nae Georgescu: Eminescu a avut intuiţia… primului război mondial. Intuiţia pericolului comunist.
Radu Moraru: Dar el avea o a treia cale?
Teodor Codreanu: A treia cale a lui Mihai Eminescu era organicismul. Reacţionarismul lui de fapt nu e în sensul negativ care se vehiculează astăzi, ci el considera reacţionarismul ca o reacţie împotriva unei boli.
Radu Moraru: Luăm o scurtă pauză. Ne întoarcem la aceste idei. Se conturează de ce uneori ne e teamă să nu supărăm marile puteri, nu l-am răscitit pe Mihai Eminescu, de ce uneori l-am ascuns. De ce uneori era foarte deranjant pentru momente politice diferite ale societăţii europene, româneşti. Publicitate.
Radu Moraru: Am revenit, suntem în direct. Un mail foarte interesant. „Nu am scris până acum la nicio emisiune TV. Acum simt o imensă revoltă. Românul absolut e tema emisiunii dumneavoastră. Târziu, la 50 de ani, a trebuit să aflu că am învăţat numai minciuni la şcoală. Să le fie ruşine academicienilor, scriitorilor, profesorilor universitari, care predau limba şi literatura română, tuturor acelora care au ascuns adevărul sau au plecat capul ca sabia să nu-l taie. Până când avem asemenea intelectualitate, această ţară va da numai oameni neterminaţi. Ar fi timpul ca să ne asumăm toate şi aşa-zisele rele. Să le fie ruşine celor care fac programa şcolară şi nu se alocă ore de studiu suficiente operei lui Mihai Eminescu, şi operei sale politice. Măcar am avea posibilitatea să cunoaştem şi o parte de istorie, poate mai adevărată decât cea studiată până acum vârâtă pe gâtul generaţiilor întregi de elevi”. Şi are dreptate. Domne, am învăţat mai mult despre Marx, despre Engel, despre Lenin… Cred că la fel am putea să îl studiem şi pe Eminescu, rece. Mai ales astăzi.
Nae Georgescu: În „Istoria Sociologiei Româneşti”, regretatul Ion Ungureanu îi dedică un capitol destul de consistent.
Victor Roncea: Eminescu poate fi considerat si un parinte al sociologiei româneşti.
Radu Moraru: Ştiu, dar Mihai Eminescu ar trebui studiat astăzi de la nivel de liceu. Scrierile sale, dacă pui data de astăzi, sunt extrem de actuale. Faptul că avem o clasă politică ce a trădat România prin elementele sale…
Nae Georgescu: Prin tăierea rădăcinilor, cum spune Eminescu. E o pată de ulei superpusă, nu mai are rădăcinile în sol această clasă politică. Şi tinde a se reface fenomenul. Deci ar trebui să stopăm refacerea fenomenului ca atare.
Teodor Codreanu: În România sunt practic două popoare. E aşa-numita pătură superpusă şi România profundă. Prăpastia aceasta…
Radu Moraru: Şi nu cumva desenul ăsta… Practic aici sunt românii, aici e ţara lor, şi ăştia sunt aici. Că asta e problema. Noi nu prea reuşim să ajungem aici. Dar credeţi că a fost un program întins pe 100 de ani? Ştiţi de ce vă întreb, pentru că e inadmisibil ca România să nu fi pus în 100 de ani mai multe rădăcini la conducerea ei.
Nae Georgescu: Nu, domne, Mihai Eminescu spune că acesta e un fenomen natural. El are teoria selecţiei sociale negative. El spune aşa, luaţi o lopată de nisip, aruncaţi-o în aer şi veţi vedea că ea se va organiza pe pământ sub formă de grămadă. Dedesubt vor fi boabele mai grele şi deasupra pleava. La fel funcţionează şi lopata socială. Ce e greu, ce e serios, stă dedesubt, în umbră, nu se bagă. Şi spune, asta e o tendinţă naturală a omului. Şi spune el, trebuie să găsim nişte corective. Trebuie ca să nu ne conducă numai Pacoste, Cioară… şi atunci spune, trebuie să găsim nişte metode de a-i obliga pe ăştia, ori să se dea la o parte, ori să se implanteze în piramida socială. Şi metodele lui sunt piramida meritului, meritocraţia… el spune, trebuie să instaurăm o dictatură a meritului, meritocraţia. Nu democraţia.
Radu Moraru: Evident că Mihai Eminescu era contemporan cu marii ideologi ai celor două sisteme care se năşteau puternic, şi ăia erau deranjaţi cu toţii. Lasă-ne frate, vii tu să ne dai a treia cale… şi sigur, eu nu cred că Mihai Eminescu era el omul minune. Era un geniu, dar probabil avea multe informaţii şi era hrănit de oamenii sistemului românesc de atunci. Şi e posibil ca tocmai aceia să îl fi lăsat din braţe pe Eminescu, pentru că el devenise deranjant, or, jocurile se cam făceau. Ne-am făcut jocurile la 1877, cu Războiul de Independenţă, pregăteau Marea Unire, poate că aveau nevoie de linişte, şi din mai multe scrieri rezultă că Mihai Eminescu nu putea fi potolit. Or, persoanele care deranjau erau scoase în general nebuni. Există în documentele pe care le-aţi văzut, de-a lungul anilor, anumite elemente care să arate că nebunia lui a fost fabricată? Că el a fost tot timpul urmărit de birouri de informaţii străine?
Gheorghe Ene: Există o serie de documente ale epocii. Din care rezultă că era în obiectivul serviciilor speciale şi lucrat calificat în forme deosebit de avansate. Urmărit profesionist pentru infracţiuni la adresa unor centre de putere şi pentru periculozitatea deosebită pe care o prezenta prin afirmarea intereselor naţionale şi combaterea intereselor din spaţiile respective.
Radu Moraru: Era urmărit şi de serviciile secrete româneşti?
Gheorghe Ene: Nu. Poliţia l-a reţinut în mai multe rânduri…
Radu Moraru: Dar era turbulent înţeleg. Adică la un moment dat o mai lua cu şpriţul…
Gheorghe Ene: Nu, Mihai Eminescu nu a fost băutor.
Victor Roncea: La rândul său făcea parte dintr-o organizaţie secretă…
Radu Moraru: Dar nu spuneţi că Mihai Eminescu nu lua un şpriţ? Nu putem să îl scoatem călugăr.
Nae Georgescu: Bea vin roşu şi cânta doine de dor şi de jale din Ardeal, să spunem la beţie.
Radu Moraru: Dar Veronica Micle e posibil să fi fost vreun agent care să îl şi toarne?
Victor Roncea: Nu. În schimb un agent de acest gen era Slavici, prietenul lui.
Gheorghe Ene: Eminescu se afla şi în atenţia unor organe ale Administraţiei de Stat cu rol de protejare a ordinii interne. Pentru că prin acţiunile purtate pe cont propriu, prin poziţiile luate înainte de exprimarea punctului de vedere oficial în relaţiile externe în legătură cu criza orientală, în legătură cu Convenţia din 4 aprilie privind înţelegerea româno-rusă pentru ca trupele ruseşti să traverseze România şi să acorde unele facilităţi pe linia aprovizionării cu alimente, animale pentru transport şi aşa mai departe. Dar Mihai Eminescu prezenta inclusiv pentru factorii interni un pericol pentru că el, implicându-se în acţiuni de combatere a centrelor de putere, deranja inclusiv în străinătate, iar atitudinea străinilor se repercuta inclusiv în deciziile luate… cei mai deranjaţi au fost austro-ungarii.
Teodor Codreanu: Afacerea Strusberg, de pildă.
Gheorghe Ene: Austro-ungarii l-au expulzat. Renunţarea la studiile de la Viena nu e o opţiune a lui Eminescu. Prin faptul că era şicanat şi invitat săptămânal la poliţie, prin procesul de presă intentat pentru unele articole politice, el a fost adus în situaţia de a nu mai putea respira în teritoriul austro-ungar.
Radu Moraru: Dar el era bănuit că ar fi un agent trimis de români, infiltrat la Viena acolo?
Teodor Codreanu: În 1870 el a avut un proces de presă. Şi norocul lui a fost că acest proces de presă s-a prelungit peste 6 luni, când se prescria. Şi astfel a scăpat de condamnare.
Radu Moraru: Deci de atunci era urmărit să fie cuminţit?
Gheorghe Ene: Dar aici e întrebarea deosebită. Infracţiunile la adresa securităţii unui stat se judecă în regim de primă urgenţă. Şi rămâne întrebarea, de ce a fost iertat? Sunt şi unele considerente care nu exclud implicarea unor oameni politici români…
Radu Moraru: Vreun aranjament. Să zicem că dacă voiau ăia îl rădeau, dar ceva s-a întâmplat…
Gheorghe Ene: El a fost protejat…
Teodor Codreanu: Domnule Radu Moraru, dumneavoastră sunteţi un ziarist incomod. Orice ziarist incomod are de plătit. Eu cred că aveţi mulţi duşmani.
Radu Moraru: Da, dar şi mulţi prieteni. Cred că mai mulţi prieteni.
Victor Roncea: Acesta este avantajul…
Teodor Codreanu: Ei bine, Mihai Eminescu a fost unul din cei mai incomozi ziarişti pe care i-a avut cultura românească. Publicistica e aceea care a făcut ca el să fie scos din viaţa publică. Începând cu 1880, când Maiorescu a publicat, în Timpul, articolul lui programatic de întoarcere a politicii româneşti dinspre lumea francofonă spre cea germană, ei bine, Mihai Eminescu a publicat în timpul studiului lui Maiorescu, dar cu observaţii foarte critice. El era un păstrător al echilibrului în Europa. Paradoxul eminescian este că el era de formaţie germană, dar a simţit că există pericolul expansionismului german. Era atunci proiectul ca lumea germană să pună stăpânire pe gurile Dunării.
Gheorghe Ene: Şi să colonizeze părţi din România.
Teodor Codreanu: Primejdia aceasta el a simţit-o de atunci. Şi deşi nu era un francofil, a simţit că lumea franceză păstrează echilibrul în Europa.
Radu Moraru: De ce spuneai de Slavici?
Victor Roncea: Spuneam că a fost lucrat, ca sa preiau terminologia domnului Ene, pe toata linia, inclusiv de prieteni. Slavici, unul dintre ei, de exemplu, a fost un agent al Austro-Ungariei. E drept, poate lucra şi pentru România. Ar fi fost un agent dublu. Dar mai mult decât atât, Mihai Eminescu în ziua în care a fost ucis civil, ca să spunem aşa, ziua morţii civile, 28 iunie 1883, el a plecat de la Slavici de acasă, de aici, din Piaţa Amzei. Soţia lui Slavici era de origine maghiară. Ea e cea care a alertat poliţia, susţinând că Mihai Eminescu e nebun. Poliţia s-a dus după el unde se refugiase…
Radu Moraru: E interesant.
Victor Roncea: Slavici îl urmărise chiar şi în Societatea Carpaţi.
Radu Moraru: Dar atenţie, el făcuse un tărăboi în dimineaţa respectivă. E posibil să fi fost de fapt abţiguit. A tras şi el o noapte mai lungă.
Gheorghe Ene: S-au făcut… internarea aceea a lui în cămaşa de forţă a însemnat o nerespectare flagrantă a legilor româneşti din perioada respectivă. Călin Cernăianu a studiat legislaţia penitenciarelor, legislaţia caselor de sănătate din vremea aceea şi a stabilit foarte clar că pentru Mihai Eminescu nu s-au respectat regulile elementare. Adică pentru a fi internat într-un sanatoriu trebuia acceptul a doi medici. Ei bine, nu s-a respectat deloc acest fapt. Mihai Eminescu a fost internat pe baza unui simplu bileţel trimis de doamna Slavici, în dimineaţa aceea, către Maiorescu, alarmată că Mihai Eminescu e foarte rău şi trebuie …
Radu Moraru: Scăpaţi-mă de Mihai Eminescu că e nebun. Dar există acest bileţel?
Nae Georgescu: George Călinescu l-a găsit şi e la arhiva Institutului „George Călinescu”.
Radu Moraru: Foarte interesant!
Gheorghe Ene: Am vrut să răspund la întrebarea privind relaţia suspectă dintre Eminescu şi Slavici în problema comportamentului faţă de Austria. Trebuie să pornim de la ideea că Slavici era cetăţean austro-ungar şi aşa a şi murit. Apoi faptul că Slavici era ofiţer austro-ungar şi avea obligaţii pe care…
Radu Moraru: Ofiţer racolat şi de serviciile secrete româneşti.
Gheorghe Ene: Sigur, el dădea informaţii Austro-Ungariei, chiar şi până în 1883. Şi sunt documente în acest sens. Mihai Eminescu chiar îl bănuieşte, şi în anumite perioade încearcă să îl evite. Dar prietenia lor era destul de veche. I-a fost greu să adopte o atitudine tranşantă în această problemă.
Radu Moraru: Eminescu era clar un produs de geniu al României de atunci. De ce au acceptat… Domne, dacă nu doreau acest lucru, nu îl dădeau jos din braţe. De ce au acceptat să îl sacrifice? Că asta e, îl internau, după trei zile îl scoteau, 3 luni, şi reluau…
Teodor Codreanu: A existat tentativa ca Mihai Eminescu să fie plecat în ziua aceea, a desfiinţării Societăţii Carpaţii, să plece la Botoşani, să îl aducă pe fratele său, Nicolae, să îl interneze la Şuţu. Dimitrie Sturdza, ministrul de Externe de atunci, a vrut ca lucrurile să se rezolve paşnic. Slavici ştia acest fapt. Slavici pretinde că a plecat să se trateze la Hale, în Germania. Dar el de fapt, la sfatul lui Sturdza, a plecat pentru câteva zile la Măgurele, unde Sturdza avea o moşie. Pe 26 iunie, Maiorescu scrie că a făcut o plimbare la Măgurele. Şi el spune că Slavici era plecat. În realitate, plimbarea lui la Măgurele a fost o întâlnire cu Slavici şi în această întâlnire el a încercat să îl salveze pe Mihai Eminescu.
Radu Moraru: Atunci reformulez întrebarea: e posibil ca Mihai Eminescu să fi luat viteză? E o formulă neacademică. În sensul că omul chiar nu mai asculta de nimeni şi la un moment dat să devină chiar periculos, prin acţiunile sale, pentru proiectul România 1918?
Teodor Codreanu: Ultimul lui articol din Timpul era scris împotriva abuzurilor faţă de presă. Un articol scris impecabil ca de altfel şi celelalte. Aşadar, o asemenea minte nu putea să deraieze brusc.
Radu Moraru: Totuşi vedeţi, a rămas fără bani.
Victor Roncea: I s-au tăiat toate mijloacele.
Radu Moraru: Un produs de geniu care ani de zile a ajutat România. Practic, serviciile şi oamenii politici s-au folosit de el ca să poată negocia de pe poziţii egale. Bun. Şi la un moment dat i se taie fondurile… Păi cum să devină Mihai Eminescu sărac?
Teodor Codreanu: Petre Carp negocia atunci la Viena tratatul secret. Şi zgomotul pe care îl face Mihai Eminescu în presă incomoda aceste demersuri. Şi el trimite vestita telegramă: „…şi mai potoliţi-l pe Mihai Eminescu”.
Radu Moraru: Dar ce negociau ei atunci?
Teodor Codreanu: Tratatul Tripla Alianţă. Un tratat care a funcţionat până la primul război mondial.
Gheorghe Ene: Tripla alianţă viza conferirea unui plus de siguranţă Germaniei şi Austro-Ungariei care la Tratatul de la Berlin, iunie-iulie 1878, a umilit Rusia. De asemenea se simţea ameninţată de Franţa, pe care o coborâse în rangul de a doua putere a Europei. Faţă de aceasta, cele două ţări doreau să îşi ia revanşa şi sigur că atragerea României în sfera lor de interese viza ca teritoriul naţional german şi austro-ungar să fie cruţat de o eventuală conflagraţie, teatrul de operaţiuni urmând să fie plasat în România, ca pierderile marilor puteri să fie mici. Atragerea României a fost un fel de dragoste cu forţa. Dar românii au ştiut să profite, pentru că îşi consolidaseră statul, cuceriseră independenţa, au obţinut acceptul marilor puteri pentru ca România să devină o putere în sud-estul Europei…
Radu Moraru: Deci am intrat în NATO, ca să spun aşa…
Teodor Codreanu: Exact.
Radu Moraru: Rusia a fost deranjată? Foarte deranjată?
Nae Georgescu: Da, da.
Gheorghe Ene: A pregătit peste 25 de ani revanşa pe care şi-a luat-o.
Victor Roncea: Dar din punctul de vedere al lui Mihai Eminescu era o trădare a intereselor românilor din Transilvania.
Teodor Codreanu: Garanţiile acestea se bazau pe sacrificarea Ardealului. Tocmai de aici e cheia înţelegerii recalcitranţei lui Mihai Eminescu în ziua în care s-a desfiinţat Societatea Carpaţi. Faptul era pregătit deja mai înainte de serviciile secrete româneşti, când un demnitar al vremii, Petre Grădişteanu, a ţinut un discurs foarte interesant la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, de la Iaşi. Şi Mihai Eminescu a fost programat atunci să meargă să ţină un discurs. Dar văzând demagogia din jurul evenimentului, Mihai Eminescu a renunţat, scârbit. Ei bine, în acel articol, în acel discurs al lui Grădişteanu, se spune despre politica lui Carol I, că în coroana domniei regelui lipsesc câteva diamante. Era o metaforă pentru Bucovina, Basarabia şi Ardeal. Această metaforă politică a stârnit un conflict diplomatic foarte violent între Bucureşti şi Viena. Şi ministrul nostru de Externe cu Petre Grădişteanu au fost chemaţi la Viena să îşi ceară scuze. Or, acest eveniment a contribuit indirect la argumentarea desfiinţării Societăţii Carpaţi.
Radu Moraru: De ce timp de 6 ani aproape, Eminescu nu e reabilitat de către nimeni dintre cei care serveau patria? Adică 6 ani de zile… Întrebare, e posibil Mihai Eminescu să fi bătut mâna cu vreun serviciu din Franţa, a trădat vreodată Eminescu?
Nae Georgescu: Nu, a fost amăgit în această perioadă.
Teodor Codreanu: El trebuia îndepărtat din viaţa publicistică. De aceea a şi fost dus la Oberdobling, Viena. Şi Eminescu trebuia să stea acolo 2 ani de zile. Imaginaţi-vă ce însemna asta? Ori Mihai Eminescu şi-a revenit rapid la Viena, pentru că acolo nu i-au mai făcut tratament cu mercur, ori primul lui gând a fost să se întoarcă în ţară. Ordinul lui Maiorescu a fost să nu meargă în ţară, ci să meargă la o plimbare în Italia.
Radu Moraru: Deci e posibil ca România să fi primit un… bă, băieţi, radeţi-l pe Eminescu, să nu îl mai vedem la televizor, cum ar veni.
Nae Georgescu: Eminescu vine până la urmă în Bucureşti pe 17 martie 1884. Exact pe 17 martie 1884 se desfiinţează ziarul Timpul.
Gheorghe Ene: Mihai Eminescu nu trebuia să rămână nici în Bucureşti…
Radu Moraru: Aşa de tare era Mihai Eminescu, încât României i s-au promis sancţiuni dure dacă nu îl ţin pe Mihai Eminescu…
Gheorghe Ene: Austro-Ungaria a hotărât ziua în care să percheziţioneze şi să excludă persoanele cu rol important în Societatea secretă Carpaţii. Domiciliile au fost …
Radu Moraru: Deci ordinul a venit de la Viena? Deja e un meci pe care îl regăsesc până în zilele de astăzi. Deci în ce societate era Titu Maiorescu?
Nae Georgescu: Era şi în Societatea Carpaţii… care avea 7-8 mii de membri.
Radu Moraru: El la ce echipă juca? Titu Maiorescu? Juca şi în altă echipă decât echipa României? Avea vreo înţelegere… de exemplu, Slavici era ofiţer. Titu Maiorescu avea vreo palmă bătută cu vreun…?
Teodor Codreanu: Nu, avea interese. De pildă, el ca avocat…
Victor Roncea: Dar a fost francmason sau nu?
Nae Georgescu: În tinereţe a fost francmason.
Radu Moraru: Deci el juca în tabăra străinilor?
Teodor Codreanu: Nu, ale intereselor personale.
Gheorghe Ene: Maiorescu avea interes să se menţină în spaţiul de maximă audienţă politică, ştiind că pentru aceasta trebuia să ai acceptul puterilor. Nu aş spune că era duplicitar, era avocat. În plus studiase la Viena, era om de formaţie germană…
Radu Moraru: Deci practic ce se întâmplă astăzi în România, să fie acest joc permanent între tovarăşi.
Gheorghe Ene: Ceea ce trebuie menţionat e faptul că Maiorescu l-a format, l-a promovat, dar Maiorescu a exercitat permanent un control extraordinar asupra lui, ştiind tocmi că, prin capacităţile sale ieşite din comun, el deranja continuu, nu numai în partid, dar şi în exterior. Şi el l-a controlat şi a fost alături de el până la depunerea la Bellu.
Radu Moraru: Asta arată că Maiorescu dădea impresia că e cu ăia de afară…
Gheorghe Ene: Ţara aceasta şi-a promovat interesele şi a ajuns să realizeze progrese extraordinare cu implicarea a sute de oameni politici din fiecare tabără.
Nae Georgescu: Să ştiţi că anii aceştia au fost numiţi în istoria noastră drept anii de risc ai politicii brătiene. S-a obţinut independenţa, unitatea şi aşa mai departe, dar totul s-a obţinut cu un risc total. Au câştigat de fiecare dată, sunt vreo 5 victorii în această perioadă.
Victor Roncea: Dar proiectul lui Eminescu era tot 1918, Dacia Mare.
Nae Georgescu: Sigur ca da.
Gheorghe Ene: Cred că am putea să facem o observaţie. Prin bogăţia informaţiilor pe care le deţinea, el a avut acces direct şi indirect la peste 76 de publicaţii străine, din care peste 20 de oficioase. Avea capacitatea extraordinară de a se informa, dar posibilitatea efectuării unei sinteze unice… fapt pentru care…
Nae Georgescu: Şi stăpânea vreo 4 limbi de larga circulatie.
Radu Moraru: Era un geniu.
Gheorghe Ene: Recunoscut de toţi, inclusiv de adversari.
Radu Moraru: Dar vedeţi care e drama noastră? Ţară mică, genii sacrificate.
Teodor Codreanu: Aşa s-a întâmplat cu Eminescu, zice Slavici. Noi l-am sacrificat. Iar Eminescu are conştiinţa acestui sacrificiu şi în 1884, cum ajunge la Iaşi, într-o scrisoare către Petre Misir, spune textual: „Eu sunt un om sacrificat”. Deci a avut deplina conştiinţă a sacrificiului pe care l-a trăit.
Radu Moraru: Vedeţi ce face o emisiune de televiziune? Că fără să ştiu această scrisoare, din ceea ce spuneaţi, scenariul e destul de limpede.
Nae Georgescu: Dumneavoastră aţi pus o întrebare la care noi încă n-am găsit răspuns. De ce timp de 6 ani de zile Eminescu n-a fost reabilitat?
Radu Moraru: Dar vă mai adresez o întrebare. De ce 100 de ani a fost pusă talpa cenzurii pe Mihai Eminescu? Şi eu îmi permit să emit o ipoteză. Probabil că România a arătat ce produse de geniu poate scoate şi s-a vrut probabil o lecţie, pentru că aşa merg băieţii ăştia care vor să dea lecţii, gândesc pe 200 de ani înainte, să ni se dea o lecţie ca nu cumva vreodată să mai avem tupeul să mai scoatem produse de asemenea forţă, calitate, genialitate şi aşa mai departe. Pentru că vedeţi ce ni s-a inoculat în 100 de ani după Eminescu? Cum scoate unul capul, cum parcă vine o ghilotină invizibilă şi îl rade.
Nae Georgescu: Pe de altă parte, în aceşti 100 de ani, au fost 100 de ani de căutări continue ale unghiurilor de iubire. Deci s-a încercat o apropiere de Mihai Eminescu prin opera lui. S-au evitat lucrurile incomode şi s-a propus un mit. Care a fost un mit constructiv. A construit generaţii. Acea doamnă care îşi înjură profesorii… nu e corect să înjuri profesorii tăi. Acest mit, chiar aşa ciuntit cum este, a construit.
Radu Moraru: Aici aveţi dreptate. Dar Mihai Eminescu n-a avut sifilis, dovedit medical.
Nae Georgescu: Absolut.
Victor Roncea: Poate trebuie spus ca a existat şi o rezistenţă în instituţii, inclusiv în sistemul comunist, care il apara pe Eminescu.
Radu Moraru: Ceauşescu l-a scos în 1987… nici Ceauşescu n-a avut curaj până în 1986… abia atunci când a simţit că vine un moment al adevărului, a scos Doina din sertar.
Teodor Codreanu: Doina a fost spusă la Chişinău întâi, şi după aceea în ţară.
Radu Moraru: E interesant. Dar e adevărat totuşi, cu toate tălpile ăstea, Mihai Eminescu este pentru orice român, e considerat geniul literal…
Victor Roncea: Spunea Iorga că este expresia integrală a neamului românesc.
Gheorghe Ene: Reabilitarea şi punerea în valoare cât mai aproape de adevăr a lui Eminescu a necesitat peste 60 de ani de muncă, şi formarea şi implicarea unor specialişti care au rezistat 40-50 de ani…
Radu Moraru: Vă contrazic aici. Mihai Eminescu putea fi scos repede la iveală. Eu cred că… dacă şi Ceauşescu s-a temut…
Gheorghe Ene: Nu putea. Numai editarea volumului 9 a stârnit iritări extraordinare în centre de putere.
Radu Moraru: Astăzi ar fi la fel? Astăzi dacă îl publicăm pe Mihai Eminescu?
Gheorghe Ene: Nu mai deranjează pe nimeni.
Victor Roncea: Eu cred că deranjează foarte multă lume.
Teodor Codreanu: Un istoric mare al nostru de astăzi propunea recent ca publicistica să nu mai fie editată deloc. Să fie aruncată la coş.
Radu Moraru: Cine?
Teodor Codreanu: Nu e bine să îi pomenesc numele.
Nae Georgescu: Cred că şi Neagu Giuvara.
Teodor Codreanu: Exact.
Radu Moraru: Îi aştept pe cei care nu sunt de acord cu cele afirmate aici să ne contacteze. Mă interesează foarte mult Mihai Eminescu văzut din toate unghiurile. Continuăm această temă, vă aşteptăm cu emailuri, cu sugestii. Continuăm cu doi tineri scriitori, puţin trecuţi de 18 ani. Mă interesează cum văd ei tot ce am discutat în seara asta, ce modele au ei pentru România de mâine? Vă mulţumesc foarte mult, le mulţumesc tuturor celor care ne-au sprijinit. Şi ştiţi vorba aia, „Hai Eminescu!” Să vedem cum e Mihai Eminescu după 100 de ani de mistificări secrete şi alte gogomănii, bazaconii. Trebuie să vedem unde a greşit Mihai Eminescu, deşi el, fiind un teoretician, nu putea să greşească foarte mult.
Victor Roncea: Şi aşteptăm înfiinţarea Catedrei „Mihai Eminescu”.
Radu Moraru: Asta ar trebui să fie, pentru că mi se pare esential… da.
Multumiri speciale echipei emisiunii B1 TV Nasul
Transcriere aproape fidela: Monitoring Media
DATA: 15-06-2009
EMISIUNEA: NAŞUL
POSTUL: B1TV
ORA: 20:00
MODERATOR: RADU MORARU
INVITAŢI: NAE GEORGESCU
TEODOR CODREANU
GHEORGHE ENE
VICTOR RONCEA
PARTEA a II a:
GIGI BECALI
CRISTIAN GAVA
MIRUNA LEPUŞ
TALKSHOW
Posted in Uncategorized Tags: 2009 - Anul Eminescu, Mihai Eminescu, nae georgescu, nasul, radu moraru, theodor codreanu No Comments »EMINESCU si misterele mortii sale, la NASUL Radu Moraru de la B1TV, la 120 de la uciderea romanului absolut, descalcita de profesorul NAE GEORGESCU
MAICA ECATERINA transmite pe site-ul sau, LIVE, conferinta DICTATURA SI MARTIRAJ de la Suceava, ACUM, la adresa https://maicaecaterina.ro/article/74/conferinta-live-suceava-11-iunie-2009
sau https://www.justin.tv/ortodoxie
Radu Moraru: Am revenit, suntem în direct. Invitaţii mei cu siguranţă au ce să spună despre un subiect atât de important al istoriei europene aş spune, nu doar al istoriei româneşti. Vi-i prezint, îi las să vorbească, nu spun nimic toată emisiunea, şi la sfârşit veţi trage concluziile. Domnul doctor Napoleon Săvescu, Cristian Aldea Teodorovici, fiul Doinei şi al lui Ion Aldea Teodorovici, un debut la emisiunea „Naşul” şi domnul Nae Georgescu, scriitor, profesor universitar doctor, autorul unor cărţi foarte interesante. Una din ele e legată de boala şi moartea lui Mihai Eminescu. A doua ediţie va apărea probabil în aceste zile. Am zis să intrăm în atmosferă, şi colegii mei au ales o piesă foarte frumoasă. Hai să urmărim această piesă. E o chestiune tehnică. Viruşii de la concurenţă au intrat pe post. Hai să vedem acum. Am revenit. Nu a fost exact ce mi-aş fi dorit. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Cert este că sunt doi oameni pe care i-am iubit foarte mult, doi oameni care l-au cântat pe Mihai Eminescu. Şi ei au avut o moarte misterioasă pentru noi. Tu ţi-ai explicat-o vreodată? Ştii mai multe?
Cristian Aldea Teodorovici: Am avut doar vise ciudate. Se făcea că au trecut printr-un foc. Era o simbolică. Singura chestie mai ciudată a fost un telefon pe care bunica mea l-a primit. Ea a început să facă investigaţii mai serioase. A fost un telefon la care i s-a spus că dacă ţine la viaţa mea ar trebui să se lase. Cam asta a fost tot.
Nae Georgescu: Dar acest tip de accident se experimentează? Pentru că mor cei din spate şi cei din faţă se salvează.
Cristian Aldea Teodorovici: Da. A fost o chestie ciudată.
Nae Georgescu: Au mai fost accidente similare?
Radu Moraru: Eu nu am mai auzit de asemenea accidente în care cei din spate mor, cei din faţă trăiesc.
Cristian Aldea Teodorovici: Şi mai sunt câteva subiecte. Nu le-a fost acordat primul ajutor. Mama a murit pentru că nu i-au fost administrate preparate antidurere sau cam aşa.
Radu Moraru: Îngrozitor! Vorbim de Mihai Eminescu. S-au spus foarte multe poveşti. Şi noi, românii, l-am omorât în fel şi chip pe Mihai Eminescu.
Nae Georgescu: Da. Sunt Zilele Eminescu şi într-un fel e bine că mai vorbim din când în când de Mihai Eminescu. El este foarte vast. E cel mai publicat scriitor român, cel mai comentat scriitor român. Sunt biblioteci întregi cu cărţi despre Eminescu. Deci este, în primul rând, o informaţie de parcurs. Este apoi arhiva cu imagini a lui Eminescu, imagini din cărţi, din mass-media. Este apoi propaganda pentru sau împotriva lui Mihai Eminescu. Foarte mult de spus.
Radu Moraru: Aş vrea să îl întreb pe domnul doctor Napoleon Săvescu, cel care e autorul unui mare eveniment. Duminică sunteţi aşteptaţi cu toţii în Parcul Herăstrău, la Teatrul de Vară, Eminescu Show, la orele 16. De ce Eminescu?
Napoleon Săvescu: Pe 15 iunie se împlinesc 120 de ani de la moartea lui. Mihai Eminescu nu e numai poetul neamului, nu e numai ziaristul care ne-a ajutat să înţelegem fenomenele din timpul lui cu privire la politica ţării. E politicianul care a suferit primul repercusiunile gândirii sale, care a fost împotriva celei de atunci. Mă refer, împotriva a ce dorea regele Carol să se întâmple.
Radu Moraru: Deci era un opozant?
Napoleon Săvescu: Eu aş putea spune că am iniţiat această mişcare dacologică. Faptul că îl comemorăm pe Mihai Eminescu se datorează faptului că el a spus: „În România, totul trebuie dacizat”. Opera lui cuprinde foarte multe subiecte cu privire la daci, geţi şi această perioadă istorică. Dintr-o dată am dorit ca Mihai Eminescu să fie cel care îl comemorăm şi ne-a fost teamă că Ministerul Culturii, Academia vor fi mult mai puternici. Am descoperit că suntem aproape singurii care îl comemorăm.
Radu Moraru: E criză economică.
Napoleon Săvescu: Absolut. Asta se va întâmpla nu numai în Herăstrău. Fundaţii ale Reînvierii Daciei îşi aduc contribuţia la acest eveniment. Trebuie să îi mulţumesc directorului Teatrului de Comedie, domnului Alexandru Arşinel, care ne ajută, Primăriei Capitalei, domnului George Constantin Păunescu şi tuturor celor care se luptă ca acest eveniment să fie un succes.
Radu Moraru: Deci duminică, la ora 16 sunteţi invitaţi.
Napoleon Săvescu: În plus, la Cercul Militar se deschid uşile pentru cei care vor să fie prezenţi la Congresul de Dacologie cu acest subiect, Eminescu. Iar marţi, la Odeon vom continua acest congres.
Radu Moraru: Ajungem la subiectul de astăzi. S-au lansat multe zvonuri despre moartea, boala lui Mihai Eminescu. Ştim că este un articol în presa vremii, în care se vorbeşte de un atac la adresa lui Mihai Eminescu.
Nae Georgescu: Da. Dar mai întâi să vă spun de acest an 2009. Deci acum sunt 120 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, dar mai sunt 100 de ani de la 1909, când e prima mare campanie pro-Mihai Eminescu. Şi după câte ştiu eu, la Dumbrăveni se organizează o serbare destul de importantă, la Bacău, la Bârlad şi mai ales la Galaţi.
Radu Moraru: Cam târziu s-au prins ai noştri.
Nae Georgescu: Au trebuit 20 de ani. E un moment semnificativ. Atunci se punea şi prima problemă a imaginii, cum îl înţelegem, cum îl percepem, cum îl lăsăm. Anul 1909 a fost un an de polemică cumplită pe tema ziaristicii eminesciene. Nicolae Filipescu, redactor la Epoca, primul eminescian politic al nostru, aduce în actualitate… el e un personaj de legendă, a înfiinţat Şcoala de ofiţeri. E cel care a impulsionat armata română în primul război. Din păcate, nu a avut norocul să treacă de primul război. A fost un mare patriot. E primul eminesciolog. România revendică, în 1909, activitatea politică a lui Mihai Eminescu. Publică masiv textele lui Mihai Eminescu. I se răspunde în ziarele liberale şi se iscă o polemică de toată frumuseţea, pe Mihai Eminescu – gazetar. Este o polemică care se duce şi astăzi.
Radu Moraru: Dar hai să ne întoarcem la acel moment.
Napoleon Săvescu: Trebuie să ştiţi că atunci România nu era România de astăzi. Abia se uniseră două dintre vechile provincii ale vechii Dacii: Moldova şi Valahia. Transilvania încă nu venise la patria-mamă. Mihai Eminescu a fost un adevărat luptător pentru a aduce românii din Transilvania alături de noi. A înfiinţat Societatea Carpaţi, care a militat pentru asta. El a călcat în picioare nu numai decizia lui Titu Maiorescu, care dorea să îi părăsească pe românii din Transilvania, dar şi pe Carol I. I-a antagonizat astfel încât la un moment dat au fost nişte probleme politice naţionale. Pentru 48 de ore, României i s-a declarat război de către Germania, totul din cauza lui Mihai Eminescu. În acel moment, Titu Maiorescu a hotărât că Eminescu trebuie să fie eliminat. Dacă i-a spus asta Carol I, nu ştiu.
Radu Moraru: Eliminat, în ce sens?
Napoleon Săvescu: Să dispară din viaţa politică, pentru că el era cel urmărit de spionii Austro-Ungariei.
Nae Georgescu: Lucrurile sunt foarte nuanţate. Se poate discuta şi aşa, dar aş vrea să intrăm în miezul lor. E vorba de destinul României. A fost un moment politic foarte important, un moment de alegere, ori, ori. Acest ori politic ne-a adus la prosperitate.
Radu Moraru: Şi Mihai Eminescu a pus în pericol prosperitatea?
Nae Georgescu: Nu Eminescu, sau nu numai el. Dar în contextul acestei alegeri politice, au fost şi multe opoziţii. A trebui să se aleagă: mergem cu Franţa sau cu Germania. Şi cei care au fost împotrivă au căzut victime. Dar aceste lucruri trebuie argumentate, dar nu sunt duse până la capăt.
Radu Moraru: Ştiu, dar întrebarea multora este dacă el a fost ajutat să moară, a fost împins?
Nae Georgescu: Ce vorbim noi acum s-a întâmplat în 1883, începutul declinului. Pentru Mihai Eminescu urmează 6 ani de zile foarte grei. De-aia eu am numit cartea „Moartea şi zile”. Aşa se spunea în epocă.
Radu Moraru: Care e ziua respectivă? 28 iulie 1883.
Nae Georgescu: Acum se cam rup relaţiile diplomatice. Acum Austro-Ungaria cere reparaţii, Germania face presiuni, acum se fac nişte expulzări. Este expulzat Emil Gally fără motivaţii, pierde avere. Şi tot în aceeaşi zi noi ştim că a înnebunit Mihai Eminescu. În această ziuă s-au petrecut şapte evenimente. Societatea Carpaţi a fost desfiinţată cu mână militară, s-au făcut întruniri politice la casa lui Stătescu, pentru că Guvernul era în concediu. Monitorul Oficial transmite ştiri despre pretenţiile Austro-Ungariei. E o zi politică foarte înfierbântată. Şi căderea lui Eminescu se inseriază acestor măsuri ale statului. Deci căderea lui Mihai Eminescu nu e tocmai o boală, e o consecinţă a acestor evenimente politice.
Radu Moraru: Dar el a fost ridicat de poliţie în ziua respectivă, seara?
Nae Georgescu: Deci nu într-o zi, toate aceste trei zile, 24, 25, 26, 27 e vorba de 4 zile în care Eminescu e urmărit de poliţie. El a fost ridicat de 4 ori de poliţie, însă nu a putut să fie reţinut pentru că a intervenit de fiecare dacă câte cineva. Iar a 4-a oară, pe 28 iulie, lucrurile s-au pus la punct cu doctori, cu toată lumea.
Napoleon Săvescu: Explicaţi mai clar. Deci Maiorescu primeşte un bileţel…
Nae Georgescu: Maiorescu reuşeşte să facă legătură cu Şuţu, cu Alexandru Şuţu, ca să îl poată duce în mod legal.
Napoleon Săvescu: El primeşte un bilet de la cine?
Nae Georgescu: De la soţia lui Slavici.
Napoleon Săvescu: Da. Care se plânge că Mihai Eminescu a înnebunit. Fără să verifice nimic, să vadă dacă e bolnav sau nu, Maiorescu se duce la Şuţu şi plăteşte să fie internat Mihai Eminescu, care apare foarte ciudat.
Nae Georgescu: Da. Şi Maiorescu pleacă imediat din ţară.
Napoleon Săvescu: Maiorescu dă ordin ca Mihai Eminescu, dacă soseşte la Timpul, să fie dus la casa de nebuni. Eminescu, în loc să se ducă la Timpul, se duce chiar la Maiorescu acasă să se plângă. Maiorescu îi dă chiar bani să se ducă la o întrunire cu alţi patrioţi români. De acolo un oarecare, viitorul Nino Ventura al lui Caragiale, îl îndeamnă pe Mihai Eminescu „Hai să îl omorâm pe Carol I”. Carol I, neexistând în acel moment la Cotroceni, îl îndeamnă spre acel loc.
Nae Georgescu: Asta e problema. Carol nu era la Cotroceni. Deci Carol a plecat din Cotroceni la Sinaia pe 24 iunie. Deci era imposibil ca Mihai Eminescu, ziarist, să nu ştie că regele nu era la Cotroceni.
Radu Moraru: Dar e adevărat că Mihai Eminescu avea un pistol şi că se ducea la Cotroceni?
Nae Georgescu: Sigur. Avea motiv să aibă un pistol. Regele Carol, prin graţiere regală, se eliberaseră din puşcărie cei trei: Cârlova, Diaconu şi Pietraru. A fost un atentat la viaţa lui Brătianu în 1880. Un atentat pe care se pare că l-a pus la cale primul-ministru. Cei trei atentatori au fost arestaţi şi poliţia a vrut să îi facă scăpaţi. Iar campania de presă a ziarului Timpul, al lui Mihai Eminescu, obligă poliţia să îţi facă datoria. A fost o campanie de presă furibundă a lui Mihai Eminescu. Atunci Mihai Eminescu preia direcţia ziarului Timpul. Or, ei fuseseră graţiaţi pe 15 mai. Avea motiv să aibă pistol. Pistolul acesta îl avea la Iaşi.
Radu Moraru: Deci Eminescu se simţea ameninţat pentru că ştia ce campanie a dus? Ştia că aceşti atentatori, fiind ziarist omul, erau cam înţeleşi cu Brătianu şi omul avea pistol, ştiind că s-ar putea să fie o comandă pentru ăştia trei să îl cureţe.
Napoleon Săvescu: Trebuie să îl vedem şi în contextul vârstei. Era un băiat de 32 de ani, un patriot.
Nae Georgescu: Dar nu e un lucru ciudat că avea un pistol. El notează în jurnalul lui asta. Se simţea agresat.
Napoleon Săvescu: Dar de acel ministru al Austro-Ungariei, von Mayer, care spune în nota informativă că „sarcina lui Eminescu era refacerea Daciei Mari”?
Nae Georgescu: Societatea Carpaţii milita pentru unirea, prin forţă, prin mare, pentru cucerirea Ardealului.
Radu Moraru: Deci să zicem că Mihai Eminescu era tratat ca extremist de Austro-Ungaria.
Nae Georgescu: Da. La această Societate, Mihai Eminescu vine cu ideea să se împartă harta Daciei Mari la tinerii din Ardeal, ca să se obişnuiască cu ideea.
Napoleon Săvescu: Şi toţi se întorc înapoi în Ardeal.
Nae Georgescu: E foarte urmărit. Această Societate este penetrată, cum se spune astăzi. Acest Ogăşanu, într-o notă informativă către cancelaria de la Viena, pentru că el făcea note informative, şi sunt vreo 30 de astfel de rapoarte care îl privesc pe Mihai Eminescu.
Radu Moraru: Deci el era foarte influent şi era periculos.
Nae Georgescu: Deci în această notă se spune că Ogăşanu a fost şi în solda poliţiei austriece.
Radu Moraru: Bun, dar ei nu au vrut doar să îl omoare, au vrut doar să îl scoată nebun.
Napoleon Săvescu: Nu. Aici cred că a intervenit Maiorescu. Eminescu era iubit de români. Nu putea să îl bage la puşcărie. Atunci s-a optat pentru a-l declara nebun.
Radu Moraru: Sau a vrut să îl scape de moarte, izolându-l undeva.
Napoleon Săvescu: Maiorescu era supărat pe Eminescu din mai multe motive. Unul din ele era relaţia lui cu Veronica Micle. Ea a fost martoră, la 14 ani, împotriva lui Maiorescu, când acesta a abuzat o femeie. El a urât-o pe Veronica Micle. Când ea a rămas văduvă şi Eminescu a declarat că va fi viitoarea lui soţie, asta probabil că l-a antagonizat foarte mult pe Maiorescu. În plus, Maiorescu, care făcea parte din PC, a lansat în anul 1882 manifestul în care spunea că trebuie sacrificaţi românii aflaţi sunt influenţa Imperiului Austro-Ungar. Şi pentru asta Mihai Eminescu l-a criticat cât a putut.
Nae Georgescu: Viziunea lui Maiorescu era pe ideea alianţei cu Austro-Ungaria. Într-o asemenea alianţă, condiţia principală era să renunţi la pretenţii teritoriale asupra Ardealului. Deci Austro-Ungaria şi Germania, în compensaţie, îndeamnă pe România să îşi arunce privirea spre sudul Dunării. Cam acesta era trocul: renunţaţi la Ardeal, Imperiul Otoman cade, şi luaţi-vă românii de acolo. Asta e teoria lui Tache Ionescu. România avea nevoie de alianţă.
Radu Moraru: Iar Mihai Eminescu îi încurca pentru că el stârnea populaţia împotriva acestor politice.
Nae Georgescu: El dorea orice, mai puţin Austro-Ungaria.
Napoleon Săvescu: El a militat pentru unirea cu ţara.
Nae Georgescu: Trebuie să înţelegem lucrurile aşa cum sunt. Austria, Viena a avut bunăvoinţa să le ofere. Unele din ele se găsesc în copii incredibile.
Radu Moraru: Deci să spunem că Mihai Eminescu e unul din primii urmăriţi de către serviciile secrete ale Austro-Ungariei.
Nae Georgescu: Cel mai important.
Napoleon Săvescu: Asta pentru că planurile lui vizau contracararea consecinţelor unei alianţe ale Casei Regale cu lumea germană, proiecte considerate atunci subversive, mergând până la răsturnarea lui Carol I.
Radu Moraru: Dar nu era agent rus?
Napoleon Săvescu: A vorbit de barbarii ruşi aşa de clar, că chiar ţarul a fost împotriva lui.
Nae Georgescu: Motivul care trebuie invocat aici sunt alegerile. 1883 înseamnă alegerile pentru Constituantă. Aceste alegeri sunt câştigate de liberali cu majoritate zdrobitoare, de Brătianu. Or, Maiorescu, Carp, Rosetti, deci toţi junimiştii, intră de partea liberalilor. Mihai Eminescu nu. El rămâne cu Lahovari şi Kogălniceanu. Deci sunt în tabere diferite. Şi acel PC invalidarea alegerilor.
Radu Moraru: Curvă, politica românească dintotdeauna. Deci în 28 iunie 1883, el e reţinut de organele de poliţie când era în baie.
Napoleon Săvescu: El s-a încuiat acolo când a auzit că vine poliţia.
Radu Moraru: I-au pus cămaşa de forţă.
Napoleon Săvescu: E foarte ciudat. Nu am auzit niciodată ca poliţiştii să umble pe stradă cu cămăşi de forţă.
Nae Georgescu: De aia vă spun că este posibil, din cercetările mele deduc că e vorba de arestări succesive a lui Mihai Eminescu, iar aceasta e cea care a reuşit. Deci amintirile lui sunt că regele plecase la palat pe 24 iunie. Chestia e că pe 25 iunie, la ora 1 noaptea, e un manuscris pe care îl face Eminescu cu prietenul lui Sântion, cum că se va face un pod peste Dunăre şi regele Carol va fi şi regele Bulgariei. Bănuiesc că, fiind eliberat Eminescu, ei au sărbătorit evenimentul. Este apoi o altă amintire, care iar nu corespunde cu astea, în care se spune că Eminescu a fost luat şi aruncat în dubă, în pantaloni, pe la prânz. Deci nu corespunde cu procesul-verbal al căpitanului Niculescu, care spune „gol l-am dus”. Deci fără haine.
Napoleon Săvescu: E ciudat că Ventura nici nu e trecut în proces.
Radu Moraru: Dar sunt unele păreri cum că Maiorescu ar fi vrut să îl ajute. Cineva spune că l-a trimis în Germania.
Napoleon Săvescu: A fost prea târziu.
Radu Moraru: Acolo a fost internat. După ce şi-a revenit, a revenit în ţară. În timp ce era internat poartă un dialog cu un alt pacient de la spital, în care Mihai Eminescu îi spune pacientului respectiv că în mintea sa se află un diamant. Pacientul îl urmăreşte pe Eminescu şi îl loveşte cu o piatră în cap.
Napoleon Săvescu: Să ne oprim puţin ca să înţelegem cum s-a ajuns la momentul acesta. Mihai Eminescu, când a fost internat, a fost declarat că ar suferi de sifilis, care a fost o minciună. Ca urmare i s-a aplicat un tratament dur. I s-a dat mercur.
Radu Moraru: Dumneavoastră sunteţi medic, puteţi să ne spuneţi.
Napoleon Săvescu: Or, se ştie că astăzi, dacă ai plombe cu mercur ţi se recomandă să le scoţi pentru că poţi să faci intoxicaţie. Or, lui i se turna pe gât mercur. Mercurul are efecte nu pentru sifilis, dar efecte centrale care modifică comportamentul. Deci el, după ce a fost otrăvit, comportamentul lui nu a fost ca cel dinainte. Asta s-a datorat celor care au vrut ca Mihai Eminescu să fie aşa. Ca o dovadă că el a fost iubit am luat o epigramă scrisă de Macedonski, care s-a bucurat că Mihai Eminescu a fost închis şi a scris o epigramă. Au urmat apoi manifestări la casa lui Macedonski, înjurat, scuipat prin cafenele. A trebuit să fugă.
Radu Moraru: Dar acum nu trebuie condamnaţi. Ca şi astăzi, când e înjurată o valoare…
Nae Georgescu: Epigrama lui Macedonski e în Literatorul. Dar e preluată imediat de acelaşi Grigore Ventura. El face tam-tam. El spune: „Iată ce spune Macedonski despre Eminescu. Îl consideră un om mort”. Deci este campania lui Ventura împotriva lui Macedonski. Şi cu prilejul acestei campanii se anunţă că Mihai Eminescu a înnebunit. Nu s-a spus până atunci că a înnebunit. Public nu s-a declarat că e nebunie. Or, declaraţia o face Ventola citând o epigramă a lui Macedonski.
Radu Moraru: Dar mai fusese o notiţă că e bolnav.
Nae Georgescu: Toate ziarele dau ştirea.
Napoleon Săvescu: E bine de ştiut cine e Ventura. O mică licheluţă.
Nae Georgescu: E puţin spus. E un nume foarte important. Ştiţi ce spune el la moartea lui Mihai Eminescu? „Acest om a fost şi ziarist. Să uităm ziaristica. Ziaristica nu face două parale. Ne obligă pentru o coajă de pâine. El a fost numai poet”.
Radu Moraru: L-au făcut varză pe Mihai Eminescu şi în timpul vieţii şi după. Luăm o scurtă pauză şi după ne întoarcem. Publicitate! Am revenit. Cineva ne-a trimis un fragment din „Scrisoarea I”. Cât de actual e Eminescu. Ce spune Marilena e că mormântul lui arată deplorabil.
Nae Georgescu: Nu e adevărat. Mormântul arată foarte frumos. E mereu acoperit de flori. Mereu e aprinsă o candelă.
Radu Moraru: Deci avem grijă de Mihai Eminescu?
Napoleon Săvescu: Dar în grija cui este?
Nae Georgescu: Nu ştiu, sunt problemele domnului Miron Manega. Avem o teorie întreagă, o campanie de presă. Sunt nişte bani daţi primăriei. Primăria ar trebui să… ar trebui să fie vorba de un milion de euro.
Radu Moraru: Ar trebui să avem mai multă grijă de valori, adică să fie îngrijit mormântul nu din milă publică, ci instituţional. Francezii fac asta destul de bine. Le iese. Eu am o întrebare. De ce un om atât de profund, care a reuşit să radiografieze societatea românească, politica românească, care a reuşit să scrie atât de adânc, de frumos şi de periculos, nu a fost iubit, a fost controversat şi au trebuit poate 100 de ani până să îl recunoaştem drept cel mai mare poet?
Napoleon Săvescu: Îl recunoaştem?
Radu Moraru: Să zicem că da.
Nae Georgescu: Să o luăm pe rând. Iubit a fost. A avut şi prieteni şi duşmani. Este instituţionalizat de la sine, dar nu e un institut Eminescu. Asta e o carenţă a noastră. Suferim de această boală. Noi am ratat secolul 20. Noi nu avem o enciclopedie românească. Noi, dacă vrem să ştim ce s-a întâmplat la cotul Donului, care a fost cea mai mare înfrângere a poporului român de la Burebista, trebuie să consultăm o enciclopedie rusească, poloneză, rusească. Dar una românească nu. Şi o naţiune se defineşte prin instituţii, nu neapărat prin nivel de dezvoltare. Aia e calitatea ei, dar se defineşte prin instituţii.
Radu Moraru: Eu cred că avem prea multe valori, prea multe talente. De-aia nu avem instituţii.
Nae Georgescu: Dar iubit, Mihai Eminescu a fost, chiar în timpul vieţii.
Radu Moraru: Credeţi că l-a şi înnebunit gloria?
Nae Georgescu: Era foarte orgolios. Cât e nebunie, oboseală, stres, cât e intoxicare, pentru că domnul doctor ne explica cu mercurul, nu ştim.
Napoleon Săvescu: Este o crimă că s-a făcut.
Nae Georgescu: Ăsta era tratamentul. Dar în două momente diferite, în 1983 la Viena şi în 1985 la Iaşi… La Viena, unde e doctor Freud, are o scrisoare către o prietenă a lui în care îi explică tratamentul pe care îl aplică pacienţilor lui. Şi spune: „Draga mea, omul acesta în afară de socializare şi masă, nu le dă nimic”. Deci fără niciun fel de medicament, în 3 luni de zile Mihai Eminescu revine.
Napoleon Săvescu: A fost dezintoxicat.
Nae Georgescu: La fel se întâmplă şi la Iaşi.
Radu Moraru: Asta e fotografia când era spre sfârşitul vieţii.
Nae Georgescu: Grija doctorului de la Botoşani asta era: antidotul. Când a venit Mihai Eminescu la Bucureşti în ’88 cu Veronica Micle, grija lui asta era, că trebuie să meargă la Hale, să îşi facă băile, să facă curele nu ştiu dacă pentru dezintoxicare, dar tratamentul implica mercur şi acest antidot.
Radu Moraru: Dar până la urmă încercau să îl vindece?
Napoleon Săvescu: Întreb eu, retoric, dacă astăzi oamenii îşi scot micile plombiţe cu mercur pentru că te poţi intoxica, dar să îţi administreze zeci de grame de mercur?
Radu Moraru: Dar nu ăsta era tratamentul de epocă?
Nae Georgescu: Da. Problema e că diagnosticul nu e corect.
Radu Moraru: Ştim sigur că nu e corect?
Nae Georgescu: Ştim sigur. Primul lucru care s-a făcut la autopsia lui, i s-a cântărit creierul. Or, creierul lui este de 1445 de grame, cât al lui Schiller. Or, sifilis, prin asta este… că de aia s-a şi cântărit creierul, sifilisul consumă celula nervoasă. Bolnavii de sifilis pierd 3-4 sute de grame de creier.
Radu Moraru: Deci putem să spunem că prima legendă otrăvită, care ni s-a livrat…
Nae Georgescu: Cade imediat.
Radu Moraru: Dar vreo altă boală venerică putea să aibă?
Nae Georgescu: Putea. Eu nu mă pricep la boli.
Radu Moraru: El îi spune ceva Veronicăi într-o scrisoare, de o boală ruşinoasă.
Nae Georgescu: Nu. E vorba de altceva. Au ieşit la iveală scrisorile acum. Ei au avut un copil. L-a avortat Veronica. Nu de asta e vorba. E vorba de faptul că ea a rămas însărcinată. Se poate descifra din scrisori.
Radu Moraru: Dar ei nu au vrut să aibă un copil.
Nae Georgescu: Nu aveau cum să aibă. Era complicat.
Napoleon Săvescu: Era copilul lui Eminescu sau al lui Caragiale?
Nae Georgescu: Nu. Cu Caragiale e altceva. Pe scurt. După acest avort ei se ceartă. Ea l-a cerut în căsătorie pe el pentru că râdea lumea de ea că e cu burta la gură, aşa.
Radu Moraru: Da.
Nae Georgescu: El era în vârful piramidei politice, era anul de vârf al lui, spera să devină deputat. I-a spus că nu se poate. S-au certat. Un an de zile nu vorbesc. Şi sunt scrisorile ei. Printre altele ea spune: „Domnule Eminescu, m-ai abandonat, ţi-ai bătut joc de mine. Am să mă răzbun. Am să dau la presă tot ce mi-ai povestit mie că se petrece în conclavul lui Titu Maiorescu”.
Radu Moraru: Deci îl trădează rău pe Eminescu.
Nae Georgescu: S-ar putea ca să fie ceva prin presa română, un asemenea documentar. Şi ea îi dă scrisorile astea lui Caragiale. Caragiale, văzând despre ce e vorba, nu acţionează. Şi nu i le mai dă înapoi, nici ei, nici lui. Discuţia pe care o ştim noi este că Eminescu îi spune: „ Cere-i scrisorile canaliei!” Despre ce scrisori e vorba? Lumea crede că e vorba despre scrisorile ei către Caragiale. E vorba de scrisorile pe care Eminescu le-a scris Veronicăi Micle şi pe care ea le-a dat lui Caragiale. Şi s-a fabulat pe această poveste.
Radu Moraru: Poveste de dragoste. Dar nu a fost?
Nae Georgescu: Poate a fost, dar nu aceste scrisori o justifică.
Radu Moraru: Dar ce poveste atât de compromiţător Eminescu?
Nae Georgescu: Este o asemenea scrisoare compromiţătoare, tot către Veronica Micle, în care Eminescu îi descrie ce se întâmplă la Palatul Peleş, cum toate doamnele de onoare ale reginei sunt într-un fel de horă nupţială cu ofiţerii din camera de gardă. Regele află şi iese un scandal. Or, asta nu se spune în presă. Era vorba de amor în grup şi destul de dubios, lucruri pe care Eminescu le povesteşte Veronicăi Micle. Cam aşa ceva povestea şi despre ce se întâmplă. Acum nu ştim. Se presupune ca aceste scrisori să se afle în arhiva lui Şerban Cioculescu. El are multe arhive de la Caragiale. El a lansat zvonul relaţiei Caragiale – Veronica.
Radu Moraru: Dar ei s-au împăcat?
Nae Georgescu: După un an de zile, Veronica vine la el, se împacă şi de aici urmează o căsnicie secretă. Practic, Veronica e soţia lui, la modul ideal. Ea îşi trimite una din fete la Botoşani, profesoară, şi ea vine la Botoşani foarte des, unde se afla şi Eminescu. Ea îl ia pe Eminescu în 1888 la Bucureşti. Se pare că Eminescu avea interdicţie de a mai intra în Iaşi.
Radu Moraru: Foarte multe emailuri primim. Ajungem imediat la 1889. Cineva ne întreabă dacă e adevărat că în perioada 1883-1889 Eminescu nu a mai scris nimic?
Nae Georgescu: Cum să nu? Acesta e argumentul că nu e vorba de boală. În perioada aceasta el a scris vreo 2 mii de pagini, traduceri foarte multe, e drept. Plus poezii. Sunt 6 poezii importante pe care le publică. Se aruncau foarte multe din hârtiile lui. În halatul lui din spital au fost găsite două poezii.
Radu Moraru: Aşa arăta în 1884. Dar ce s-a întâmplat cu creierul?
Nae Georgescu: Păi dacă nu a ieşit proba, că nu a fost bolnav de sifilis, nu a mai fost interesat nimeni.
Napoleon Săvescu: A fost lăsat…
Nae Georgescu: S-a stricat. A fost aruncat la gunoi. Dar trebuie să ştiţi că această autopsie a fost făcută cu public. A fost de faţă primul procuror al judeţului Ilfov, prefectul judeţului.
Napoleon Săvescu: S-a făcut la cererea lui Titu Maiorescu.
Nae Georgescu: Da. Pentru că a vrut să demonstreze că asta a avut.
Napoleon Săvescu: Nu a reuşit.
Radu Moraru: La un moment dat se ştie şi de acel atac asupra lui Mihai Eminescu cu o piatră, dar asta după publicitate! Am revenit. Pentru Larisa, aşa este, nu s-a născut pe 15 ianuarie, ci pe 20 decembrie.
Napoleon Săvescu: Da. Dar a fost înregistrat atunci pentru că era sfârşitul anului.
Nae Georgescu: Deci registrul pe anul 1849 fusese închis, iar în 1850, pe 21 ianuarie, când a venit să îl boteze pe copil, preotul a ales o zi de naştere, care era o rubrică simbolică. Deci certificatul era de botez, nu de naştere.
Radu Moraru: Bun. Ce ştim despre acel pacient care îl atacă?
Nae Georgescu: Petrea Poenaru, tenor, profesor de muzică pe la Craiova. Întâi îl loveşte cu o pietricică pe 9 iunie, când se joacă cu o praştie, iar pe 15 iunie, când Mihai Eminescu iese în grădină să se plimbe, pe la spate, acelaşi Petrea Poenaru, vine cu o cărămidă mare şi îl loveşte în ceafă. Mihai Eminescu cade în braţele unui prieten şi moare într-o jumătate de oră. E dus în spital. Doctorii spun că nu spune nimic. Iar doctorii declară decesul în noaptea de 15-16 iunie. Declaraţia oficială a doctorilor este că s-a sculat pe la ora 3 noaptea, a băut un pahar de lapte, s-a aşezat pe pat şi a murit.
Radu Moraru: Nu se spune nimic de lovitură?
Napoleon Săvescu: Asta din dorinţa de a nu se afla că într-o clinică a lui Şuţu cineva poate să fie omorât.
Nae Georgescu: Toată lumea ştie. Deci Arieta ştie de această piatră, de Petrea Poenaru, generaţia Iorga ştie. Această variantă oficială, cu elivipelul, este instaurată prin tradiţia George Călinescu. El nu mai ia în consideraţie această întâmplare cu Dumitru Coşmănescu, în braţele căruia Eminescu a murit. Acest Dumitru Coşmănescu, frizerul lui Eminescu, care are un text superb în Universul, pe aceeaşi pagină unde el publică textul lui, are şi George Călinescu un text despre Mihai Eminescu. Călinescu scrie despre Veneţia, un sonet al lui Eminescu, iar Coşmănescu scrie această amintire. Călinescu nu îl aminteşte nicăieri pe Coşmănescu. Numai în ultima ediţie a sa, în note, dă şi trimiterea la Universul.
Radu Moraru: Dar putea să fie o comandă, o manipulare?
Nae Georgescu: Trebuie să discutăm responsabil. George Călinescu…
Radu Moraru: Nu, de profesorul care i-a dat cu piatra în cap?
Nae Georgescu: Nu ştim. Familia Leca este foarte răspândită, o ramură e în Oltenia. Poenaru face parte din această ramură din Oltenia. Tot ce pot să spun este că mult timp am crezut că este fostul soţ al Cleopatrei Leca Poenaru şi că ar fi o gelozie. Şi ea era actriţă, însă nu suntem siguri.
Napoleon Săvescu: Şi frizerul cum îl descrie pe Eminescu?
Nae Georgescu: Ca un om normal.
Napoleon Săvescu: Care în acel moment recita, cânta.
Nae Georgescu: Da. Recita, cânta „Deşteaptă-te române!” Mai sunt şi alţi prieteni care povestesc că au fost la el, cine spune că a primit o poezie şi pe spatele ei era scris „Deşteptă-te române!”
Radu Moraru: Dar el de ce stătea internat?
Nae Georgescu: Avea interdicţie. El s-a internat ca să primească acea pensie. El avea o pensie votată în 1888 la Camera Deputaţilor, pentru care fuge în Bucureşti, crezând că a şi câştigat-o. Era 250 de lei pe lună. O votează şi Senatul, dar cade Guvernul. Noul Senat o votează şi el şi mai trebuia să pună regele Carol apostila să apară în Monitorul Oficial. Şi se tergiversează această semnătură din decembrie 1888 până în februarie. Abia când Mihai Eminescu e în spital, şi spitalul cere bani pentru întreţinerea lui, se pune problema pensiei.
Radu Moraru: Dar el ajunsese atât de sărac?
Napoleon Săvescu: Eminescu nu a fost sărac cum îl crede lumea. Era un om îmbrăcat elegant, frumos, însă spre sfârşitul vieţii, eu cred că din cauza intoxicaţiei cu mercur comportamentul lui s-a schimbat.
Cristian Aldea Teodorovici: Şi mai avea alte surse băneşti?
Nae Georgescu: E un capitol separat. E vorba de chetele făcute pe Mihai Eminescu. Cât timp a fost la Botoşani s-a îngrijit de el Cornelia Emilian, din grupul profesorilor universitari de la Iaşi. E vorba de mii de lei. Era cât pe-aci să îi cumpere o casă în Botoşani, lângă doctorul Liţă, dar a fugit şi nu a mai apucat să o mai cumpere. În orice caz, el pleacă la Bucureşti cu vreo câteva mii de lei bune. Există, în scrisorile Arietei, toată această contabilitate. Nu se poate vorbi de sărăcie, e vorba de mândria de a avea acea pensie. E votată de deputaţi, de senatori, regele a întârziat şi când e în spital i se dă acea pensie.
Napoleon Săvescu: Vă referiţi la Carol I. El nu poate să uite ce îi făcea Eminescu.
Radu Moraru: A luat vreun premiu în timpul vieţii?
Napoleon Săvescu: Carol a refuzat să i-l dea lui şi l-a dat lui Alexandri.
Nae Georgescu: El a avut o relaţie specială cu regina Elisabeta. Vreau să vă spun că există o carte de poezii, se numeşte „Poeţi români”, în 1881, de Carmen Silva, când Mihai Eminescu e glorios. Această antologie cuprinde 22 de poezii de Mihai Eminescu, traduse în limba germană, şi 24 de poezii de Alexandri.
Napoleon Săvescu: Vă referiţi la o relaţie specială? Carmen Silva îl aprecia?
Nae Georgescu: I-a tradus cartea.
Radu Moraru: Dar nu avea o relaţie mai mult decât această relaţie? Nu aveau şi o relaţie de dragoste.
Nae Georgescu: Într-o scrisoare, Veronica Micle, când citeşte poezii de dragoste în Convorbiri Literale, îi spune lui Eminescu: „Vai dragul meu, tocmai la regină, atât de mult ţinteşti? Şi pe asta să fiu geloasă?”
Radu Moraru: Dar cred că în glumă.
Nae Georgescu: Asta e. Vreau să vă spun că această antologie a fost mult comentată în spaţiul germanic. Şi vreau să vă spun că este o propagandă a palatului pentru o platformă de ambasador pentru Mihai Eminescu. El a lucrat la ambasada din Germania, în tinereţe.
Radu Moraru: Da. Eu zic că am deschis o serie frumoasă de emisiuni. Aş vrea să îl întreb pe final pe Cristofor dacă şi el cântă? Ce cânţi?
Cristian Aldea Teodorovici: Da. Cânt încă de la 5 ani. Părinţii mi-au dat puţin avânt în asta şi după a urmat o perioadă mai complicată după ce s-au dus ei, când aveam 10 ani. A trebuit să mă regăsesc. Am încercat şi muzică uşoară puţin. Am făcut Conservatorul Bucureşti, la canto clasic. De vreo 4 ani am început să compun şi eu piese. Lucrez mai multe stiluri, chiar dacă mulţi mi-au spus că stilistica e mult diferită. Merge de la pop San Remo, până la jazz şi tot felul de piese de genul acela. Dar piesele părinţilor o să le cânt toată viaţa. Mulţi mă mai întreabă dacă o să mai duc şi eu steagul acela al cântecelor patriotice. Nu cred că e foarte potrivit peisajul de acum.
Napoleon Săvescu: Te referi la ce se întâmplă în Moldova?
Cristian Aldea Teodorovici: Da. Poate şi a tinerilor care sunt puţin mai indiferenţi.
Napoleon Săvescu: Nu au fost indiferenţi deloc, s-au luptat. A fost o revoluţie a celor tineri.
Cristian Aldea Teodorovici: A fost.
Radu Moraru: Da. Acolo s-ar putea să se fi întors într-un fel. Ai crescut cu bunica?
Cristian Aldea Teodorovici: Cu bunica şi bunicul mamei. Ai tatălui au decedat când el avea 10 ani. A fost o istorie mai complicată. Tata a avut 5 fraţi, din care a rămas doar unul.
Radu Moraru: Tragic destin. Poate facem într-o seară un remember.
Cristian Aldea Teodorovici: Eu mi-aş dori foarte mult să facem şi un spectacol, pentru că am făcut spectacolul acesta în memoria lui Grigore Vieru, acum o lună, şi ar fi extraordinar să facem acum la Bucureşti, pentru toţi cei care au ascultat muzica dânşilor.
Radu Moraru: Da. Mulţumesc pentru prezenţa în emisiune. Hai să ascultăm „Maluri de Prut”. Să fiţi iubiţi. Ne revedem mâine de la orele 20!
(Prin Monitoring Media: B1TV – Naşul, Ora 20:00)
Cu multumiri pentru B1 TV si colegii de la NASUL
Vezi si
https://www.mihai-eminescu.ro/
Familia Eminescu si Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatalui, mamei, fratilor si surorilor, a matusii sale calugarite si a unchiului sau staret
„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte”
Afis Eminescu (JPG, 372 kB) Descarca »
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu, moment cand are loc si lansarea paginii https://www.mihai-eminescu.ro.
Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si ganditorului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.
“Am fost 10 frati”
“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme (in realitate, 11, o fetita, Ruxandra, supravietuind doar cateva zile). Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.
Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton (foto sus dreapta): Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de asemenea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olimpiada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.
Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Victor RONCEA
ZIUA: Familia Eminescu
Foto: Albumul Omagiu al lui Corneliu Botez
Credinţa lui Eminescu (I) – cu o fotografie rara dupa un portret in ulei al mamei lui Mihai Eminescu, Raluca
În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi (“practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. “Eminescu şi creştinismul”, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.”
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.”
De unde această informaţie?!
Înapoi la surse
Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu”, din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”).
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Si locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.
“Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici…”
Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn “cuvioasă, tristă” bate vântul iar “Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.”
Urmează afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…”
Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de concluzie în cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”. Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: ” Mama” – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor – n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”, fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).
Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.
Prof. univ. dr. Nae Georgescu
(va urma)
Posted in Uncategorized Tags: 2009 - Anul Eminescu, Doi frati patati, Eminescu, nae georgescu, Ortodoxia Romana, Vasile Adolf Crivat No Comments »
