In sfarsit, predicatorul Danion Vasile, caci despre el este vorba, s-a dat in fapt si inregistrarile cu ofensele sale la adresa marilor duhovnici ai Ortodoxiei, inclusiv a Parintelui Justin Parvu, au iesit la iveala. Ar fi fost mult mai simplu sa-i fi fost observate sclipirile din ochi la timp, la fel ca si in cazul confratelui sau complementar in smintire, mimul “inovator” Dan Puric.
Dintre inregistrarile care circula pe internet am ales una, pe care o prezint mai jos, postata de sfintiintrucuvant.ro special pentru pacatosii de pe pamant, printre care ma numar si eu, dupa cum marturisesc, spre deosebire de cei cu viata sfanta pe internet. Ar fi meritat sa o editez dar nu am vrut sa dau nastere la noi clevetiri. In schimb va recomand urmatoarele momente, ca sa nu va pierdeti si dvs timpul:
Zilele acestea multi bagatori de strambe, care mai cu stil care mai far’ de stil, care mai cazuti din calendar, care mai loviti de calendar, s-au bucurat “cu evlavie”, agitand internetul si multimile, ca Parintele Justin Parvu e “grav bolnav”, “in coma” sau chiar ca “a murit”. A trebui sa se dea un Comunicat oficial in care Parintele afirma transant: “Nu cad!”, ca sa inceteze, momentan, campania profesionista de zvonistica, cu miros fetid, de crivat statut, venit de la Rasarit.
In paralel, scandalul impartasirii Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului la greco-catolici este reactivat, la fel de profesionist, dupa aproape doi ani, profitandu-se si de refuzul celui mai longeviv informator al Securitatii de a se duce in pustie, pe vreo mosie dobandita din tainul primit timp de 40 de ani pentru turnatoriile sale. Ne amintim, Sfantul Sinod al BOR, din motive care ne depasesc, a decis in sedinta din 8-9 iulie 2008 sa-l ierte. Cererea de caterisire a Mitropolitului cazut in erezie, urmat de Sofronie Drincec, a fost fuserita, cum se zice. In acea perioada, persoane si grupuri de alta confesiune decat cea ortodoxa, sau chiar atei GDS-isti, trimisesera PF Patriarh Daniel si membrilor Sinodului diverse scrisori de sustinere a lui Corneanu in incercarea de a se forta o decizie “ecumenista”. Faradelegea comisa de Corneanu este clara insa si nu poate fi acceptata, la nivel personal, apreciam alaturi de colegii mei de la fostul ziar Ziua in data de 28 iunie 2008, prezentand in acest sens si un interviu in exclusivitate cu Duhovnicul Neamului, Parintele Justin Parvu. Iata ca acum am recuperat arhiva Ziua – stearsa de pe internet de prietenii lui Sorin Ovidiu Vintu (tot) de la Rasarit -, pe care o postez, treptat, incepand de azi, in noua pagina Ziua Roncea.ro, ca sa ne lamurim asupra a ceea ce a facut, sau nu, fiecare gurist cu sau fara barba, inclusiv me and myself.
Azi, un astfel de stilist faradelege, adept extremist al sectei in cauza si avocat infocat al lui Danion Vasile, ma acuza de peste Prut, din fieful KGB-istului Vladimir “al intregii Moldove”, gazda calduta a “marturisitorului”, ca il “prigonesc” pe bietul predicator. Stiti de ce? Pentru ca am “epoleti de kaghebist” :). Goguleforus, probleme, ma?
Dupa ani de temnita grea si munca silnica la minele de plumb, Parintele Justin Parvu, supranumit in popor Duhovnicul Neamului, se resimte, totusi, drept pentru care s-a internat pentru tratarea unei sensibilitati pulmonare agravate de o infectie virala. Multi si l-au dorit deja mort, acum ca si in trecut, conform zvonisticii profesioniste colportate pe unele site-uri si bloguri asa zis ortodoxe si prin intermediul unei adevarate campanii prin SMS-uri. Iata ca, la cei 91 de ani ai sai, Parintele nu ne lasa si ne mai sustine oleaca, din caderea noastra de zi cu zi. “Nu cad!”, transmite raspicat duhovnicul si staretul Manastirii Petru Voda, in ciuda celor care asteapta acest moment cu nerabdare – ca si in cazul Patriarhului Teoctist -, din pacate chiar si dintre cei incalziti, ca serpii, in sanul lui Avram, la Manastirea ctitorita de bunul Parinte. Avertismentul meu, de pacatos: Dumnezeu nu bate cu parul… Secretarul Manastirii Petru Voda si al Parintelui Justin Parvu, Parintele Filotheu Balan, a intervenit pentru a spulbera diversiunile cu inregistrarea audio de mai jos si urmatorul Comunicat:
Din incredintarea si cu binecuvintarea Prea Cuviosului Parinte Iustin, staretul Manastirii Petru Voda, pentru a nu umbri bucuria acestor sfinte zile ale Invierii lui Hristos cu zvonuri nefolositoare, oricit de mare ar parea folosul unor astfel de stiri, va incredintam ca starea sanatatii sfintiei sale este buna, in mare. In prezent se afla sub cea mai atenta supraveghere a medicilor din Cluj. Parintele Iustin a ales acest oras pentru internarea de urgenta datorita conditiilor medicale superioare, atit din punctul de vedere al pregatirii profesionale, cit si din cel al aparaturii medicale, dar si pentru faptul ca medicii care supravegheaza starea sanatatii parintelui sint fii duhovnicesti ai manastirii noastre de multi ani de zile.
Motivul repetatelor internari ale Parintelui Iustin este o infectie pulmonara cu un anumit tip de bacterie. Momentan se asteapta rezultatele hemoculturii, pentru a stabili o medicatie precisa si eficienta impotriva acestei bacterii. Starea generala a sanatatii sfintiei sale este buna, stabila, un neajuns fiind o oarecare slabire pe care o aduce lupta organismului cu boala. Dupa identificarea precisa a cauzei bolii si stabilirea unei medicatii corespunzatoare, eficiente, il vom avea din nou in mijlocul nostru pe parintele staret.
De altfel, si starea sufleteasca a sfintiei sale este buna, Parintele Iustin fiind foarte optimist, asa cum il stie o tara intreaga, lucru care se poate verifica si din inregistrarea telefonica de ieri seara, 5 Aprilie 2010, ora 22, aflata mai jos.
Marturisesc ca nu am dorit absolut deloc sa ma bag in scandalul pe care a reusit sa-l declanseze si agite tocmai in Saptamana Mare predicatorului Danion Vasile, teologul care considera ca marii nostri duhovnici Arsenie Boca si Ilie Cleopa “au avut limite in credinta”. Dar reactia sa – iata, el e diferit de cei doi Avva – intrece limitele; limitele bunului simt. Observ cum, dupa aceste forme de insulte la adresa parintilor ortodoxiei romane, care au produs efecte in lant, in loc sa mearga la cauza, si sa-si recunoasca vina, Danion prefera sa se afunde in marasm existential, sa se auto-victimizeaze si sa-i acuze cu aplomb pe organizatorii propriei sale conferinte, inclusiv pe un fiu duhovnicesc al Parintelui Justin Parvu. Zelotii lui ii merg pe urme. Din aceste motive discutia a depasit deja, rapid, aspectele strict teologice legate de “calendar”. Raspunsul lui Danion la observatiile Astradrom si ale Parintelui Eftimie, ucenicul Parintelui Justin, in loc sa ofere o dovada de smerenie, pune paie pe foc cu o mandrie de nezagaduit. Dupa ce despica firul ierbii de pe dealurile Sihastriei in patru pornind de la un cuvant – “sinod” (cu “s” mic – deci o adunare bisericeasca nu Sfant Sinod), Danion se repede din nou – intr-un stil care imi aminteste de cel al agresivului anti-ortodox Cristian Badilita -, la memoria Parintelui Cleopa si ii da chiar niste lectii postume: “trebuie precizat ca si aici parintele Cleopa vorbeste in necunostinta de cauza“, etc, etc. Danion le stie pe toate. Si Parintele Ilie Cleopa si Parintele Ioanichie Balan, care i-a realizat cartile, ar fi niste afoni pe langa el: “totusi, in editia din 1991 a cartii sale ar fi fost potrivit ca parintele Cleopa sa retracteze toate afirmatiile inexacte”, mai “explica” smeritul teolog. El merge mai departe, si il considera si pe Sfantul Ardealului, Arsenie Boca, “eronat” si necanonic. Nici fratii nostri monahi romani de la Muntele Athos nu-i scapa: niste eretici. Numai zelotii sunt buni, desi recunoaste ca nu i-a vizitat! Apoi, contrazicandu-l pe Parintele Eftimie de la Manastirea Huta – fara dovada inregistratrii (oare unde-o fi pierduta?…) -, purcede la o jalnica delatiune la adresa acestuia, scoasa din tiparele deloc crestinesti ale Securitatii. De ce trebuia sa mai adauge “fratele” Danion ceva “dezvaluiri picante” care, acum, pe fondul diputei acutizate, nici nu mai pot fi considerate reale?
Departe de mine ideea de a ii contesta cunostintele teologice ale lui Danion Vasile („Inteligenţe sunt dese, caractere foarte arare”). Dar, ma intreb, ca un simplu si foarte pacatos credincios:
Interzicerea lansarii la Onesti a lucrarii “Dictatura Biometrica”, realizata de Asociatia Civic Media si Fundatia Petru Voda, a fost consemnata in Raportul pentru drepturile omului in 2009, al Departamentului de Stat al SUA. Este interesant ca acest eveniment a fost relatat in premiera de Blogul Roncea, apoi de alte doua bloguri si, ulterior, doar de o gazeta si un post tv local. Ilegalitatea primarului Emil Lemnaru a fost reclamata de asociatiile membre ale Coalitiei Impotriva Statului Politienesc, care, impreuna cu Parintele Justin Parvu de la Manastirea Petru Voda au strans 1.000.000 de semnaturi impotriva obligativitatii actelor biometrice. In ciuda faptului ca a fost sabotata constant de mass media controlate de grupurile de interese anti-nationale, si a fost realizata cu mijloace minime, beneficiind pentru raspandirea cuvantului liber doar de comunitatea blogarilor ortodocsi si o singura televiziune, aceasta campanie romaneasca ramane, prin numarul imens de aderenti, cu nume si semnatura, drept cea mai mare actiune civica din istoria Romaniei post-belice.
In ceea ce priveste Raportul, acesta demonstreaza din pacate, din nou, cum pot fi deformate realitatile din Romania intr-un mod jenant pentru un Departament de Stat, pentru notiunea de profesionalism dar si, mai ales, pentru bunul simt. Autorii, “sursele”, sunt aceiasi societarii sorosisti in civil, imbuibati si antrenanti la Budapesta si Moscova dar cu teschereau si rezervoarele SUV-urilor umplute de Bruxelles si Washington. Dincolo de aceste aprecieri personale, consemez ca atare extrasul legat de, probabil, una dintre putinele fapte reale cuprinse in Raport:
“Libertatea academică şi evenimentele culturale
Nu au existat restricţii din partea guvernului referitoare la libertatea academica şi la evenimentele culturale. Cu toate acestea, au existat informaţii despre câteva cazuri în care autorităţile locale s-au amestecat în aceste activităţi.
În august, primarul localităţii Oneşti, Emil Lemnaru, a oprit desfăşurarea conferinţei de lansare a cărţii Dictatura biometrică, în care se afirma că stocarea datelor pe cipuri este un pericol pentru omenire. ONG-urile care se ocupă de drepturile omului au protestat, afirmând că această acţiune reprezintă o încălcare a libertăţii de exprimare.”
Anul acesta, pe 10
Februarie, Părintele Ioanichie Bălan ar fi împlinit 80 de ani. Dar e mult mai
de folos să ştim că acolo unde este, cuviosul părinte ne veghează şi ne
luminează ori de câte ori gândurile noastre se întorc sau nu spre sfinţia sa.
Am cunoscut un Părinte Ioanichie uneori mult diferit de ceea ce ştiu cei mai
mulţi dintre noi. Deşi neîncetat lam necăjit şi i-am stat împotrivă când
vorbeam despre cărţi şi despre istorie, nu a încetat să mă iubească şi să mă
pomenească în rugăciuni până în ultima clipă a vieţii sale. Ştiu şi acum că
acolo unde este, degrabă vine la rugăciune când este chemat.
Prima dată am auzit de
sfinţia sa prin anii ’80, după ce îi apăruse primul volum din cartea Convorbiriduhovniceşti. Titlul mă intrigase, dar
cartea nu am apucat să o citesc decât mult mai târziu, pentru că în acei ani se
vânduse foarte repede. Am rămas în suflet doar cu imaginea unui părinte iubitor
de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, care a reuşit să străpungă veacul comunismului
şi să aducă la lumină lucruri tainice, neştiute de cei mai mulţi.
Am intrat în Mănăstirea
Sihăstria în 1996 şi, când l-am cunoscut, Părintele Ioanichie trecuse puţin peste
66 de ani. Întâlnirea cu sfinţia sa a fost destul de spectaculoasă; doar
privindu-ne am ştiut că avem fiecare de iubit ceva în celălalt, şi această
iubire părintească a sfinţiei sale continuă şi azi. Părintele Ioanichie a fost
pentru mine marea revelaţie a creştinului liber, care cunoaşte bine lumea în
care trăieşte, şi care nu se teme decât de Dumnezeu şi de păcat.
Câțiva ani de zile am fost
sub ascultarea sfinţiei sale. Lucram împreună la cărţi – Vieţile Sfinţilor, cărţile Părintelui
Dimitrie Bejan – „Bucuriilesuferinţei”, seria de volume „Ne
vorbeşte Părintele…” şi altele asemenea, între care nu trebuie să las de o
parte Patericul
românesc, Vetrele de sihăstrieromânească şi cele două cărţi de Pelerinaj la Mormântul Domnului şi Pelerinaj la Athos –, care mi-au adus în
foarte scurtă vreme multă sporire duhovnicească. Eram ca un burete care
absorbea fiecare picătură de duh din ceea ce mi se dădea în fiecare zi.
Despre Părintele Ioanichie
s-au mai scris rânduri biografice şi, prin mila lui Dumnezeu, i s-a dedicat şi
o carte. A intrat în Mănăstirea Sihăstria în anul 1949, după ce, cu un an
înainte, venind pe jos din satul său, Stăniţa, de lângă Roman, îl cunoscuse pe
Părintele Cleopa, care îl uluise vorbindui despre tainele vieţii duhovniceşti.
Auzise despre bătrânul părinte, iar cuvintele sale i s-au înfipt cu atât mai
adânc în inima care dorea după Hristos. Venind în Sihăstria, în 1949, a aflat
că Părintele Cleopa şi mulţi alţi cuvioşi părinţi au plecat la Mănăstirea
Slatina, lângă Fălticeni. Ar fi vrut să meargă şi el acolo, însă Părintele Ioil
Gheorghiu i-a spus: „Rămâi, tătucă, aici, că nu are cine să scrie un act şi
nici să socotească ale noastre”. A rămas, aşadar, în Sihăstria. Aici a împărţit
chilia cu actualul duhovnic al românilor din Athos, Părintele Iulian de la
Prodromu, de la care ştim că se nevoia cu multă bărbăţie, împlinindu-şi cu stricteţe
canonul de sute de metanii în fiecare noapte. În Aprilie 1953 a fost călugărit
şi hirotonit diacon în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, aşa cum însuşi sfinţia
sa ne-a spus, într-una din vizitele acolo.
Anii aceia i-au aprins
inima spre păstrarea mărturiilor de sfinţenie pe care le auzea de la bătrânii
mănăstirii. Nici nu avea cum să nu fie impresionat, venind dintr-o lume care
suferea de pe urma războiului şi a ocupaţiei bolşevice, într-una în care tot ce
era de valoare se raporta la Hristos şi la Sfinţii Săi. Începând cu 1955 şi-a
petrecut multe nopţi dactilografiind la maşina de scris paginile unui volum
numit mai apoi „Chipuri de
călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”, volum împodobit cu fotografii
lipite pe hârtie, din locurile unde s-au nevoit marii Sfinţi despre care
vorbea. Acest volum era nucleul a ceea ce avea să devină peste ani Patericul românesc, Convorbirile duhovniceşti şi Vetrele de sihăstrie.
Dacă astăzi nu am avea
aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, nu am şti mai nimic despre
viaţa duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului 20.
Ar fi trebuit ca în 1959
să fie dat şi sfinţia sa afară din mănăstire, împreună cu toţi ceilalţi care au
fost scoşi în urma decretul 410 din toamna acelui an. Însă tot Părintele Ioil
şi ceilalţi bătrâni i-au rugat pe comunişti să-l lase în mănăstire, pentru că
nici unul din ei nu ştia să ţină contabilitatea şi să se ocupe de mănăstire
atât de bine precum tânărul Părinte Ioanichie.
Din mâinile celui iubit de
Sfinţi au ieşit atunci aceste versuri, unora atât de cunoscute:
„De ce eşti, sfântă sihăstrie
Aşa tristă şi pustie?
De ce-ţi plâng clopotele tale,
Aşa duios, aşa cu jale?”
Sau altele, în acelaşi
duh:
„Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite , singurel,
Desculţ, flămând şi însetat
Te rog să ai milă de el,
Că poate-i un călugăr!”
În scurtă vreme Sihăstria
a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulţi monahi fiind aduşi acolo de la
mănăstirile şi schiturile închise de comunişti. Venirea lor a fost o altă mană
cerească pentru tânărul cronicar al vieţii duhovniceşti din România.
Întoarcerea în Sihăstria a obştii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959,
i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul
1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru. Dragostea dumnezeiască şi
rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povăţuit şi ocrotit neîncetat, făcându-ise
izvor de neîncetate fapte bune.
După 1971 a fost scos din
Mănăstirea Sihăstria şi mutat la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ,
datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l ţină sub
control pe cel despre care se spunea că vorbeşte cu atâta putere, dar
aducându-l la Piatra Neamţ, nu a făcut decât să-l facă şi mai cunoscut
creştinilor. Aici Părintele Justin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu
ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea
Bistriţa a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De
aici a fost trimis la Bucureşti, pentru a face Facultatea de Teologie, la
rugămintea Patriarhului Iustinian.
Omul sfinţeşte locul şi
clipa, şi trage foloase din tot ceea ce Dumnezeu îi pune înainte. Aşa se face
că aici, în mediul universitar bucureştean, a ajuns să se cunoască cu Ioan Alexandru,
cu care împreună a călătorit pe la mănăstirile din ţară, şi astfel şi-a completat
însemnările despre Cuvioşii de azi şi de ieri ai Bisericii noastre. Tot prin
cunoştinţele pe care şi le-a făcut în Bucureşti a ajuns să tipărească la
editura Patriarhiei Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrieromânească (1981), şi Convorbiri duhovniceşti (1984 şi 1988).
După 1990 s-a întors în Sihăstria
şi şi-a continuat lucrarea duhovnicească, începând lucrul la colecţia Vieţile Sfinţilor, tipărite în ultima
ediţie între 1909-1916, prin râvna unui oarecare negustor bucureştean. În felul
acesta şi-a luat mare plată de la Sfinţii pe care i-a adus la cunoştinţa
creştinilor de azi. Nu pot să uit cât de uimit venea la noi, ucenicii săi, să
ne spună cât de impresionat a rămas de viaţa unuia sau a altuia dintre Sfinţi,
şi cum făcea legătura cu părinţii pe care îi cunoscuse mai înainte şi istoriile
lor. Mai ales de Sfinţii Mucenici era impresionat până la lacrimi, şi
întotdeauna se gândea la pătimirile noilor Mucenici din închisorile comuniste,
şi primii pe care îi evoca erau Părintele Dimitrie Bejan şi Părintele Justin
Pârvu.
Ştiu de la Părintele
Ioanichie că prin 1992-93 i s-a propus să ia în primire stăreţia Mănăstirii
Neamţ. A spus: „Da, primesc, dar îmi daţi mână liberă să fac ordine şi
curăţenie”. Iar pentru vorba asta nu i s-a mai dat nicio mănăstire.
Mai apoi, prin ’95-’96, i
s-a propus să fie făcut episcop. Şi iarăşi le-a zis ierarhilor: „Primesc, dar
îi trimiteţi la mănăstire pe ierarhii care au făcut compromisuri cu comuniştii
şi răutăţi şi sminteli înainte de ’90 şi după aceea”. Şi pentru vorba aceasta
nu a mai ajuns episcop.
Aş vrea ca aceste rânduri
să nu doară, dar nu prea am cum să fac să fie altfel. Părintele Ioanichie a ajuns
în scurtă vreme în dizgraţia noului mitropolit de la Iaşi, pentru afirmaţia că
Luther este un Arie al Europei, făcută la o conferinţă publică, de vreme ce prin
asta deranja tare politica oficială. Apoi, cu cât manifestările ecumeniste ale
ierarhilor se înteţeau, cu atât mai mult cuvintele Părintelui Ioanichie Bălan deveneau
mai tăioase în apărarea credinţei ortodoxe.
În 1996 i s-a spus că nu
mai are voie să predice în biserica mănăstirii şi nici să-şi tipărească
lucrările cu binecuvântarea altui ierarh decât cel al locului, însă eclesiarhul
tot pe sfinţia sa îl chema, de cele mai multe ori, să ţină vreun cuvânt la
sfârșitul Sfintei Liturghii, şi am
lucrat la cărţi mai departe.
În cele din urmă,în 1997 a
primit o hârtie de la mitropolie, semnată şi ştampilată, prin care i se spunea:
„Sunteţi liber să vă alegeţi eparhia şi ierarhul de care vreţi să faceţi ascultare;
în Sihăstria nu puteţi să predicaţi şi să scrieţi fără binecuvântarea noastră”.
De mai multe ori a fost mustrat de ierarhul său pentru acestea, însă cât a
trăit Părintele Cleopa, ucenicul său, Părintele Ioanichie, a continuat să
vorbească şi să scrie fără teamă. După plecarea Părintelui Cleopa, însă,
lucrurile au mers din rău în mai rău. Cu toată indignarea noastră în fața
nedreptății ce i se făcea, nu înceta niciodată să ne zică: „Ce bine să nu le
știți voi pe toate”.
În urma unor mustrări
foarte dure ce i s-au făcut, Părintele Ioanichie a încetat, încet, încet, să
mai scrie. Dacă până în 1999 Părintele era prezent doar la slujbele de
dimineaţă (Acathistul şi Liturghia) şi de noapte (Miezonoptica şi Utrenia),
după acest an a început să devină nelipsit de la biserică, şi să iubească
tăcerea. Durerea de a tăcea despre Sfinţi şi sfinţenie a fost greu de purtat,
şi numai cine i-a fost aproape ştie cât de mare a fost aceasta. Nu pot, însă, să
nu văd şi partea mea de vină în aceea că i-am fost atât de departe, venind în
Mănăstirea Petru Vodă la începutul anului 1999.
În toamna anului 2003,
Părintele Ioanichie i-a strâns pe ucenicii săi, stareţi şi duhovnici, de la
mănăstirile nemţene, şi a venit în vizită la Părintele Justin să vorbească
despre pericolul ecumenismului şi al actelor electronice. La scurtă vreme după
această vizită, la o întrevedere cu cineva la stăreţia Mănăstirii Sihăstria, în
urma unei cafele pe care a trebuit să o bea ca să nu jignească oaspetele, a
fost otrăvit. Otrăvirea cu metale duce la demenţă, la bătrâni. În scurtă vreme părintele
a început să aibă scurte crize în care uita ce vorbea, pierdea şirul cuvintelor, încurca
lucrurile. Cu toate acestea, era deplin conştient de ceea ce i se întâmplă, şi
multă vreme şi-a petrecut-o rugându-se să afle voia lui Dumnezeu cu privire la
crucea ce I s-a dat de purtat. În cele din urmă a aflat răspunsul:
Nebunia pentru Hristos!
A continuat să mimeze
demenţa, nebunia, şi în clipele de luciditate. Iar pentru această faptă bună ucenicii
săi nu l-au părăsit. Prin anul 2006, când i s-a interzis să mai spovedească,
avea încă 20 de călugări care se spovedeau la sfinţia sa şi care pot da mărturie
de darurile duhovniceşti (cum ar fi înainte vederea) de care s-a bucurat
Părintele Ioanichie în această vreme.
Prin Octombrie 2004 a venit
la Petru Vodă să se sfătuiască cu Părintele Justin. Cineva a înregistrat discuţia
dintre cei doi bătrâni şi mulţi o au, şi la o privire atentă se poate înţelege
cu câtă taină vorbeau cei doi despre anumite lucruri foarte serioase. După întâlnirea
aceasta, Părintele Ioanichie, care venise însoţit de sora sa, maica Maria de la
Agapia, a ieşit afară, să vină la biserică şi să se închine înainte de a se
întoarce în Sihăstria. Sora sa s-a întors la Părintele Justin, rugându-mă să am
grijă de Părintele Ioanichie. Părintele m-a luat de mână şi mi-a zis: „Hai la
biserică. Eşti cam subţirel îmbrăcat. Uite, să-ţi iei o flanea mai grosuţă, ca
a mea. Eu de asta nu am făcut reumatism, că m-am păzit întotdeauna de frig. Hai
să ne închinăm. Sora mea crede că eu sunt nebun, dar lucrurile stau altfel.
Ştii ce? Să nu taci! Să nu taci!
Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!”
„Aşa am să fac”, i-am zis.
Apoi am intrat în biserică, ne-am închinat şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru
toate.
Toate întâlnirile pe care
le-am mai avut cu Părintele Ioanichie în anii 2005 şi 2006 au fost prilejuri de
mari bucurii, pentru că îi vedeam chipul cum i se luminează când mă vede, şi îi
simţeam rugăciunile zi de zi. În anul 2007 i s-a interzis să mai primească oameni,
şi a fost izolat total, iar această puşcărie pe care a răbdat-o, i-a împlinit
dorul după nevoinţele Sfinţilor Mucenici, mai vechi sau mai noi, însă ea l-a şi
vlăguit destul de repede.
Când am venit, pentru
câteva zile, în Septembrie 2007, părintele avea privirea înceţoşată şi abătută,
în urma lungii izolări. S-a bucurat că mă vede, dar nu mai rostea cuvinte
aparent fără sens ca altădată, ci doar fragmente de cuvinte. M-a întristat
această scurtă întrevedere, dar m-a şi bucurat. Duhul său era viu, şi am putut
vedea Psaltirea şi Noul Testament deschise pe masa sfinţiei
sale, semn că cineva le folosise mai devreme.
În noaptea de 22 Noiembrie
2007 eram la Ierusalim, la Mănăstirea Sfânta Maria Magdalena. Pe la ora 2 şi
jumătate, m-am trezit şi nu am mai putut să adorm. M-a cuprins o stare de
trezvie, un duh de rugăciune, de libertate, foarte puternic, cum niciodată nu
mai păţisem. Am ştiut că Părintele Ioanichie plecase la Sfinţii pe care atâta
i-a iubit. Dimineaţă la 8, am primit un mesaj de la o maică din ţară, care îmi spunea că în
acea noapte părintele plecase la Domnul. Mai apoi am aflat că după o săptămână
de comă, de inconştienţă, părintele plecase liniştit la patria cerească.
Recunoştinţa e primul lucru
pe care îl simt faţă de bunul Părinte Ioanichie. Chiar dacă acum nu mai are
cine-mi întreba la spovedanie „Uite cât mă bucur de ţăranii simpli care vin la
mine şi mă întreabă: Dar eu oare mă voi mântui, părinte?”, chiar dacă acum nu
mai e cine să mă îndemne şi să mă încurajeze spre nevoinţe aşa cum o făceam
acolo, în taina de sub epitrahil, ştiu în inima mea că iubirea nu moare
niciodată şi suntem nedespărţiţi. rugăciuni şi ajutor nu contenim să-l cerem.
Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
de Arhimandrit Justin Pârvu Părintele Ioanichie a fost un suflet care din copilărie a fost ales, chemat de Dumnezeu. Un copil care încă de la vârsta de nouă ani iubea viaţa monahală şi adeseori îl găseai când la Sihăstria, când la Neamţu, când la Secu; de aceea şi mai târziu a ştiut să deosebească aşa de bine viaţa călugărească. Părintele s-a oprit mai mult asupra mănăstirii Sihăstria, unde a găsit pe cel mai cald duhovnic, Părintele Paisie, pe care l-a avut învăţător duhovnicesc până în ultimul moment. După ce Părintele Paisie a închis ochii, l-a luat de duhovnic pe părintele Marchian de la mănăstirea Secu şi de la mănăstirea Bistriţa, unde a fost trimis de la Sihăstria ca un fel de „canon”. Era trimis regulamentar oarecum, pentru că, deh, nu prea se vedea bine cu unele personalităţi mai mari din Sihăstria, nu prea le slugărnicea. Şi atunci „caralii” noştri au crezut de cuviinţă să fie transferat la mănăstirea Bistriţa, în observaţia părintelui Ciprian. Aici a stat vreo 19 ani, după care s-a reîntors la mănăstirea Sihăstria. Aici, la Bistriţa, am început să ne cunoaştem noi mai bine. După cum bine ştiţi, viaţa părintelui Ioanichie a fost mult dedicată studiului şi literaturii. Era neobosit. Se ajuta mult şi cu poetul creştin Ioan Alexandru, căruia îi era duhovnic. Ioan Alexandru, care venea adesea pe la mănăstirea Bistriţa şi stătea câte două-trei zile, uneori venea cu doi-trei copii, alteori venea singur, foarte modest, cu căruciorul de bagaje după el. Se-ntreţinea cu părintele Ioanichie; lucrau împreună la Patericul românesc, la Convorbirile duhovniceşti, la relatarea călătoriilor făcute cu părintele Cleopa sau cu părintele Victorin în Occident, pe la sfintele locuri, pe Athon… Neobosit era şi în ceea ce priveşte viaţa călugărească. Până pe la ora cinci lucra şi scria, aduna materiale. La ora cinci seara, sala cu pelerini era plină şi dădea drumul la spovedit. Iar spoveditul mergea până la şase dimineaţa, fără întrerupere. În zilele de sărbătoare n-avea timp să se odihnească deloc, pentru că trebuia să ajungă la biserică. După Sf. Liturghie începea iarăşi spovedania… Mi-aduc aminte cum noaptea, târziu, mă duceam pe la el şi, bucuros, mai schimbam un cuvânt. Scotea două, trei mere, le cojea; mâncam cu o bucată de pâine, pe fugă. Apoi iar începea spoveditul sau se pregătea cu oleacă de material pentru Bucureşti. Trebuia să definitiveze cărţile pentru tipar, treabă care era destul de dificilă. Nu era ca acum, cu formele acestea rapizi, ultramodernizate. Şi uite aşa îl găseai şi la Bucureşti, şi la Sihăstria, şi în tren, şi la Piatra Neamţ, şi unde nu-l găseai…? Îi făcea foarte mare plăcere să îmi povestească discuţiile pe care le avea cu unii şi cu alţii în tren. Nu ştiu cum făcea că reuşea să mai scrie câte un articol prin ziar, chiar dacă erau ziare cu mult control asupra lor, dar totuşi se mai strecura aşa… Nu mai vorbesc că pe lângă talentul său scriitoricesc, era şi un vorbitor, un sfătuitor neîntrecut. Ce predici ţinea duminicile şi de sărbători! Credincioşii se înghesuiau să asculte o predică a părintelui Ioanichie! Şi până astăzi oamenii îi poartă o dragoste creştină şi au mare evlavie la dânsul şi vin mereu la mănăstirea Sihăstria. De aceea şi pe majoritatea pomelnicelor la morţi sunt trecute mai întâi numele părinţilor Ioanichie, Cleopa, Paisie… A fost un călugăr foarte bun… şi trăitor, şi mărturisitor; un călugăr cu laturi intelectuale deosebite… Patericul românesc a ajuns până în biblioteca Vaticanului… Dar, chiar dacă avea mai mult o activitate intelectuală, asta nu-l împiedica să fie şi un călugăr gospodar. Era un om practic, foarte activ. A fost un călăuzitor al vieţii noastre ortodoxe. A menţinut cu adevărat duhul acesta trezvitor al vieţii călugăreşti a Sihăstriei. În ultima vreme, cam ultimii doi ani, i-am fost duhovnic. Şi, sărmanul, victimă a prigonitorilor acestui neam, îşi cam pierduse memoria în ultimul an de viaţă. Dar am rămas uimit când l-am văzut ultima dată, când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt. Avea un chip aşa de deosebit şi de luminat, de parcă ziceai că vorbea cu îngerii. Iar în sicriu şi-a păstrat pe chip aceeaşi frumuseţe sufletească pe care i-o ştiam şi pe care a luat-o cu el şi dincolo; chiar dacă îşi dăduse duhul în mâinile Domnului, avea aceeaşi ţinută sufletească şi trupească. În racla lui, acolo, parcă vorbea. Mult m-a impresionat în frumuseţea aceasta a lui şi mult m-am bucurat în sinea mea, fiindcă am văzut în el un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu, în ceruri, pentru viaţa noastră monahală. Şi cred că el a depăşit chiar pe mulţi din trăitorii mai deosebiţi din Sihăstria, prin faptul că a trăit şi o viaţă surghiunită, sub ochii permanenţi ai securităţii, inamicul numărul unu al Ortodoxiei româneşti. Şi nu e puţin lucru să facă atâtea lucruri nobile pentru Ortodoxie în astfel de condiţii, având neîncetat moartea în faţă. Chiar pierderea memoriei i s-a tras tot de la acest inamic: a fost un vicleşug de răutate care să astupe gura cea bine-grăitoare a acestui izvor de înţelepciune. Dumnezeu să-l sălăşluiască în corturile drepţilor şi să se roage şi pentru noi! Revista Atitudini
“Harul este apa vie care astampara setea sufletului (nu toate apele astampara setea), apa sfanta care spala si curateste sufletul de rugina si rautatea pacatului; alifia sfanta care vindeca durerea si suferinta sufletului; focul sfant care arde spinii patimilor si topeste gheata inimilor impietrite sub vraja raului. Cerul nu cade pe pamant, dar isi trimite roua si ploaia binecuvantata; harul e roua si ploaia cerului in sufletele credinciosilor. Soarele lumineaza, incalzeste si rodeste pamantul; harul e soarele sufletului. Dumnezeu este izvorul, samanta vietii; harul este izvorul cel viu al vietii duhovnicesti, samanta cea vie a slavei ceresti, painea de intarire, luminare si desavarsire a vietii dumnezeiesti in om. Harul este seva aceea sfanta si datatoare de viata, care trece din vita in mladite, din maslin in ramuri, din Hristos in crestini, ca sa le dea puterea vie de crestere, de inflorire si rodire. Ce nu mai poate face omul prin puterile lui marginite, ca sa se sfinteasca si sa se desavarseasca, face, lucreaza harul, prin puterile lui nemarginite.” Pr. Ilarion V. Felea
Video cu Parintele la Apologeticum Parintele Mitropolit Bartolomeu Anania: “O mare ispravaduhovniceasca”
O mare ispravaduhovniceasca au infaptuit Parintele Staret Justin Parvu si obsteasa din manastirea Petru Voda publicand opera SPRE TABORprin recuperarea manuscriselor ramase de la Preotul ProfesorIllarion V. Felea, a carui viata pamanteasca s’a stins in temnita dela Aiud in 1961. Eram acolo, numele sau circula luminos printredetinuti, dar nu mi-a fost dat sa-l intalnesc in giganticainchisoare de pe malul Muresului, unde nici pe propriul meu frate nul-am vazut decat accidental, cateva clipe.
Primul volum, subintitulat Pregatirea, aparut la Editurile Crigarux si Manastirea Petru Voda, este urmat acum de cel de al doilea, subintitulat Curatirea, pentru care mi s’a cerut o predoslovie. Pregatirea si Curatireasunt, de fapt, cele doua mari etape suitoare ale vietii sidesavarsirii duhovnicesti, asa cum au fost ele puse in randuiala decatre marii lor traitori, potrivit Sfintelor Scripturi sipropriilor experiente.
Autoruleste un excelent cunoscator al textelor biblice, pe care leordoneaza in functie de planul general al cartii, dar si altraditiei rasaritene. Dar nu asupra lor vreau sa ma opresc.Eruditia patristica si splendoarea incursiunilor hermeneuticel-ar indemna pe cititor sa creada ca se afla in fata unui tratat deteologie academica, sobra, elaborata la rece si redactata cuacribie terminologica, ceva de genul scrierilor dogmatice aleParintelui Staniloae. Surpriza vine din paginile sau paragrafele incare autorul adopta un ton colocvial,viu, patetic, insufletit siinsufletitor, ca si cum le-ar spune catorvaprieteni sositi pe neasteptate la masa lui de lucru: – „Hai sa vaspun ce-am scris astazi”, alternand lectura cu parafrazari verbale,totul fiind insotit de o masurata gesticulatie pastorala. De abiaatunci iti dai seama ca ai in fata o carte de predici sau, cel putin,de meditatii publice, pe care Preotul Ilarion Felea le-a alcatuitdupa textul unor tahigrame, asa cum facea, la vremea lui, SfantulIoan Gura de Aur.
Asociereaacestor doua nume nu e nici intamplatoare si nici exagerata, chiardaca pastrarea proportiilor se impune. Geniul unuia si talentulceluilalt pot sta alaturi si prin sfarsitul lor tragic, vecin cumartiriul. Ceea ce insa il apropie pe Felea de Sfantul Ioan (pecare, dupa toate probabilitatile,si-l luase ca model) este suflul oratoric, dinamica ideilor sicaldura expresiei, acea revarsare a inimii, calda, in spumeletorentilor mintali, curgere a Duhului Sfant spre launtrul fiinteitotale a celor ce asculta. Daca nu e de mirare ca marele Ioan erarasplatit cu aplauze in biserica, sunt absolut convins caascultatorii Parintelui Felea de abia se stapaneau sa nu o faca,multumindu-se sa-l ovationeze printr’o lacrima a bucuriei duhovnicesti.
Este omagiul pe care i-l aduc editorii si cititorii acestor carti.
†BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop si Mitropolit
Celor iubitori si ascultatori aicuvantului Parintelui Justin, ca si pelerinilor care pasesc cudragoste si nadejde pragul manastirii noastre, facem rugaminteade a ni se alatura in rugaciune si osteneala dupa putere pentruinsanatosirea cat mai grabnica a Parintelui Justin.
Avem incredere in ingaduinta sibunavointa dumneavoastra ca sa intelegeti nevoia sfintiei sale derepaos temporar, intru bucuria unei revederi cat mai apropiate.
In urma suprasolicitarii noastre,a tuturor, dar mai ales in urma obositoarelor iesiri din manastire,in vederea slujirii Sfantului Maslu, Parintele a capatat ousoara pneumonie si slabirea organismului. Medicii i-au prescrisun tratament care trebuie urmat cu strictete si care, in pofidadorintei Parintelui de a primi credinciosii spre sfat si folosduhovnicesc, ii interzice insa orice solicitare, tocmai pentru agrabi implinirea acestei dorinte.
Va asteptam in continuare cudragoste in sfanta noastra manastire, sa luati parte la sfinteleslujbe, avand incredintarea ca Parintele Justin vegheaza dinchilia sfintiei sale in duh de rugaciune pentru fiecare.
Multumim pentru dragoste, rugaciunesi intelegere, nu inainte de a va dori un an binecuvantat, cuimpliniri duhovnicesti, si cu toate cele de folos spre mantuire.
April 7th, 2010 
VR 
O controversa invelita in calendarele vechi de prin podul ortodoxiei a degenerat in spatiul public dupa ce un doctorand in teologie, altfel foarte citit si cu numeroase carti de apologetica publicate, a agitat credinciosii prin atacarea frontala a unor stalpi ai duhovniciei si monahismului romanesc, ca parintii Ilie Cleopa si Arsenie Boca, in timp ce facea propaganda sectelor stiliste, ca BOSVR, BOSVG, BCOTVP, ROCOR, ROCOCOCO, samd. Toate aceste dupa ce a fost invitat de gala la o “manifestare de credinta” a Bisericii KGB, aka BORusa, patroana BOMoldoveneasca a colonelului Vladimir Cantarean, ca parte a unui plan KGB de amploare, care tinteste atacarea Romaniei prin miscari politice “nationaliste” si fragmentarea BOR.
Posted in 
Tags: 
