Portalul Ziaristi Online, continua sa publice, in premiera online, un nou extras din volumul al II-lea al lui Larry L. Watts despre Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României, aflat în curs de aparitie.
Redactorul sef al Revistei Dialogul Marilor, energicul Vyacheslav Samoshkin, ne propune un interviu incitant cu geopoliticianul mistic Alexander Dughin (in foto cu portretul regretatului geniu Jean Parvulesco, ramas necunoscut romanilor), care sustine ca, in curand, romanii se vor indrepta spre Moldova de peste Prut pentru arhaismul ei. Tot ce se poate. Va invitam la o lectura de specialitate, in limba engleza:
Corneliu Vlad: Cele două scurte secvențe povestite de discretul diplomat sovietic spun ceva foarte important. De fapt, ele confirmă din alt unghi, cel al Moscovei de totdeauna, ceea ce a afirmat și argumentat pe larg istoricul american Larry Watts în cărțile și studiile sale: faptul că opoziția României față de hegemonismul sovietic a fost reală, adevărată și preocupantă pentru liderii sovietici, deși aceștia s-au străduit să o – aparent – ignore, să dea impresia că nu-i deranjează, că e doar o furtună într-un pahar cu apă.
Public aici un extras din Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică si Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder. Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin, Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova în analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin, Profeţiile asupra neamurilor, Cântarul păcatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe, Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari, Albania ortodoxă şi câteva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică, O dihotomie geografică sau geopolitică?, Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică, Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanică a comerţului, Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”, Periferia sistemului – organul centrului, Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor, Teoria competiţiei pentru putere, Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică. Dupa parerea mea, Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii este cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea sursei – Ziaristi Online. Iata extrasul privind Rusia, Romania si Ortodoxia:
Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari
Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:
eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;
tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);
Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);
Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;
fanarioţii promovau o politică pro-turcă;
„Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;
„Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;
„uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.
„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.
Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:
Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;
Ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;
Naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.
Aleksandr Bovdunov: – Domnule Bădescu, sunteţi cel mai cunoscut geopolitician român. Ştim că în acest an trebuie să fie editată la Bucureşti cartea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin “Bazele geopoliticii” cu prefaţa dumneavoastră. De ce acest gânditor v-a atras atenţia? Ce înseamnă publicarea acestei cărţi pentru România?
ILIE BADESCU: – Domnul Aleksandr Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategică a Rusiei de după căderea Cortinei de fier, cand Europa şi lumea se aflau în primejdia de a intra într-o perioadă de recrudescenţă a războaielor reci, ca răspuns la presiunea globalizării, pe de o parte, şi la impasul gestionării diferenţelor, pe de altă parte. Domnul Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de fier, printr-un stil de gândire geopolitică pe care eu îl asimilez geopoliticii sinergiilor. Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic – talasocrație versus telurocraţie – dar evidenţiază şi sinergiile, adică acele tipuri de experienţe şi de subspaţii geopolitice în care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sinergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos, care înseamnă „împreună-lucrare”). A gândi asupra lumii astfel înseamnă a gândi împreună cu lumea şi nu alături de lume ori şi mai rău: la marginea lumii.
Modul în care domnul Dughin gândeşte asupra Europei şi asupra lumii arată nu doar străduinţa domniei sale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, în Heartland, în miezul lumii, ci şi de a regândi întregul dimpreună cu cele două tipuri de diferenţieri lăuntrice ale lui: diferenţele care poartă cu ele ameninţarea rupturilor şi cele care au vocaţia unităţii, contribuie la reunificările lumii. Putem fi sau nu de acord cu înclinaţia domniei sale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei în calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea însăşi că sinergiile geopolitice se aliniază celor două puteri majore: continentaliste şi maritime sau talasocratice, merită o examinare serioasă. Domnia sa relansează analiza axială şi deopotrivă analiza scalară a lumii, metode care permit evidenţierea vectorilor geopolitici mici şi a celor mari, astfel că poate fi pusă în lumina fiecare parte din întreg nu doar întregul: şi Rusia, şi America sau Japonia ori China, dar şi România, Albania, Moldova, ori Transnistria etc.
Domnul Dughin nu se sfieşte, cum spuneam, să lege procesele geopolitice ale lumii de imperativul revenirii Rusiei în centrul scenei geopolitice a lumii şi chiar dacă părerile şi concluziile mele ar aduce nuanţări şi uneori diferenţieri notabile nu putem să nu salutăm efortul unui savant rus de a regândi lumea împreună cu lumea, nu împotriva lumii, de a compune oglinda lumii aşa cum este ea, cu bune şi rele, cu mari primejdii şi cu semne încurajatoare. Traducerea cărţii dlui Dughin face parte din ceea ce cred eu că este vocaţia culturii româneşti (ca şi a Rusiei, la alta scară, evident, cum şi subliniază domnul Dughin): aceea de punte între Orient şi Occident, dar mai ales de vocaţia României pentru promovarea sinergiilor geopolitice, adică pentru căutarea modurilor de a gândi împreună, a lucra împreună etc.
Cine-ar putea să-şi imagineze, de pildă, că Răsăritul Europei ar putea fi regândit fără Rusia? Dacă cineva crede lucrul acesta este ori idiot ori vreun prost oarecare. Românii cunosc bine Rusia spiritului, adică Rusia universală, au cunoscut bine şi Rusia care a expiat acel teribil imperiu păgân din istoria răsăriteană, este vorba despre bolşevism, şi care-a adus imense suferinţe deopotrivă poporului rus şi român (deodată cu a tuturor popoarelor din lagărul acelui imperiu păgân).
A traduce cartea celui mai reprezentativ geopolitician rus – şi deopotrivă între cei mai reprezentativi pentru Răsăritul Europei – este, cred eu, o reacţie, oricât de întârziată, de a sincroniza chiar şi numai la scara spaţiului răsăritean circulaţia creaţiei ştiinţifice a popoarelor acestui spaţiu. Persistă între culturile răsăritene un decalaj, cu efecte negative, între circulaţia cărții teoretice şi circulaţia cărţii beletristice. Se poate crea impresia, cu totul eronată, că Răsăritul nu gândeşte profund, că nu creează teorii ştiinţifice comparabile cu cele occidentale ceea ce, pe cale de consecinţă, va aduce confirmări tezei colonialismului mental autoindus. A ceda unei tentaţii de indiferentism intercultural între culturile Estului nu foloseşte acestor culturi, ci eventual politicilor cinismului care-şi au şi ele centrele lor de putere. Traducerea cărţii domnului Dughin este deopotrivă un fapt de recunoaştere a unei cărţi de valoare şi deopotrivă un exerciţiu de dialog intercultural într-un mediu prea adeseori înecat de indiferenţă, necunoaştere, necomunicare şi expus primejdiei reînvierii războaielor reci multiplicate (la scara regională de data aceasta, însa nu mai puţin ameninţătoare).
Aleksandr Bovdunov: – Ce rol geopolitic joacă România acum? Există geopolitica României, ca subiect independent în politica europeană? Care este cea mai profitabilă strategie geopolitică pentru România?
Agresiunea lui Hitler împotriva URSS a reprezentat o catastrofă eurasiană. După războiul fratricid dintre cele două popoare înrudite geopolitic, spiritual şi metafizic, dintre două regimuri de orientare anti-atlantistă, Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler, victoria Rusiei era de fapt echivalentă cu înfrângerea, din moment ce toate experienţele istoriei au demonstrat că Germania nu se va putea împăca niciodată cu o pierdere, deoarece învingând Germania, învingătorul chiar prin victoria lui înnoadă iţele unui viitor conflict, sădeşte seminţele unui război viitor.
Yalta l-a determinat pe Stalin să se solidarizeze cu Aliaţii, adică exact cu acele forţe care au fost cei mai feroci dușmani ai Eurasiei. Stalin, înţelegând perfect legile geopoliticii şi fiind deja susţinător deschis al orientarii eurasiatice, nu se putea sa nu înţeleaga cu cine s-a „aliat”.
Imediat după înfrângerea germană, Stalin a început să facă un nou plan geopolitic, al Pactului de la Varşovia, integrând ţările est-europene în atmosfera Rusiei Sovietice.
Acum intervine primul conflict şi dezacord cu atlantiștii. Până în 1948 Stalin şi-a ascuns intenţiile sale continentale şi chiar a aprobat crearea statului Israel. Apariţia Israelului a fost strategia majoră a Angliei (a atlantismului în general) prin care îşi consolida influenţa militară, economică şi ideologică în Orientul Mijlociu. Dar deja în 1948, folosind înainte de toate lanţul de comandă politică internă al armatei (Jukov Vasilevskiy, Ștemenko), Stalin s-a reîntors către geopoliticienii eurasieni ortodocşi, a restaurat epurările anti-atlantiste din interiorul guvernului şi a pronunţat „condamnarea” pentru Israel, considerându-l ca fiind o formaţiune anti-continentală generată de „spionii anglo-saxoni”.
Moartea lui Stalin coincide foarte ciudat cu momentul atât de tensionat şi dramatic pentru îndeplinirea planurilor sale eurasiene, când perspectiva unei noi uniuni continentale URSS-China era foarte prezentă, şi care ar fi putut schimba schema logică a aliniamentului de puteri planetare, aducând revanşa pentru Marea Ordine a Eurasiei. Dacă luăm în calcul aceste cauze şi trăsăturile geopolitice ale demersurilor post-staliniste în URSS, versiunea despre asasinarea lui Stalin (avansată de către mulţi istorici europeni) devine mai mult decât probabilă. Eroii principali presupuși de către majoritatea istoricilor în asasinarea lui Stalin au fost NKVD-ul şi şeful ei, sinistrul Beria, cel mai mare duşman al GRU, al Statului Major al Armatei şi al Eurasiei. (Este important să avertizăm că părerile autorului despre Beria s-au schimbat substanţial de când acest document a fost scris, odată cu noi elemente ale interpretării istorice aduse la lumină de istoricii ruşi. Astfel, în revista „Elementy” nr. 9, a apărut un articol de A. Potapov, Eurasia şi serviciile secrete, care prezenta un punct de vedere total diferit despre Beria şi rolul său.)
În 1953, opt ani după pseudo-victorie, a existat un singur pas înaintea victoriei adevărate a Eurasiei (ca şi în 1939). Dar în locul ei, lumea a văzut Căderea Titanului.
18. Misiunea „polară” a generalului Ștemenko
Conform lui Jean Pârvulescu, începând cu a doua jumătate a anilor 40, o figură cheie în lobby-ul geopolitic sovietic a fost general-colonelul sovietic Serghei Mateevici Ștemenko (1907-1976). Susţinătorii lui de rang înalt au fost mareşalul Jukov şi generalul Aleksandr Poskrebișev (care, conform unor surse, îndeplinea pe lângă Stalin o misiune similară celei îndeplinite de Martin Bormann pe lângă Hitler: era un vehicul al ideilor germanofile).
Acest text a fost iniţial publicat ca Partea III-a din “Conspirologia” (Analiza Conspiraţiilor) – de Aleksandr Dughin
PARTEA I – ÎNAINTE DE 1945
1. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei
Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.
Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu aparţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor este datorată divergenţelor geopolitice radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.
Intr-un interviu care va aparea curand pe situl rusesc https://www.geopolitica.ru/ savantul roman prof. univ. dr. Ilie Badescu, raspunde intrebarilor analistului Aleksandr Bovdunov. Interviul este mult mai lung, va aparea integral in limba romana in revista conservatoare AXA din Chisinau, iar in limba rusa va aparea pe situl www.geopolitica.ru (acest site, cel mai reprezentativ site rusesc cu analize de geopolitica, reprezinta punctul de vedere al conservatorismului rusesc al scolii geopolitice dughiniste).
Pana la aparitia integrala a dialogului dintre geopoliticianul roman si cei rusi, puteti citi mai jos un fragment din acest interviu, continand o parere a profesorului Ilie Badescu cu privire la aparitia cartii “Fundamentele Geopoliticii” in limba romana (cartea va fi disponibila in librarii cel tarziu la jumatatea lunii mai):
………………………………………….
Aleksandr Bovdunov: Domnule Badescu, sunteti cel mai cunoscut geopolitician roman. Noi stim ca în acest an trebuie sa fie editata la Bucuresti cartea geopoliticianului rus Alexandr Dughin “Fundamentele Geopoliticii” cu prefata voastra. De ce acest ginditor a atras atentia dvs.? Ce inseamna publicarea acestei carti pentru Romania?
Ilie Badescu: Domnul Alexander Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategica a Rusiei de după caderea Cortinei de fier, cand Europa si lumea se aflau in primejdia de a intra intr-o perioada de recrudescenta a razboaielor reci, ca raspuns la presiunea globalizarii, pe de o parte, si la impasul gestionării diferentelor, pe de alta parte. Dl Dughin abordează noua conjunctura a lumii de dupa caderea Cortinei de fier, printr-un stil de gandire geopolitica pe care eu il asimilez geopoliticii sinergiilor.
Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform careia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic – talasocratie versus telurocratie – dar evidenţiază si sinergiile, adica acele tipuri de experiente si de subspatii geopolitice in care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sinergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos, care inseamna impreuna-lucrare). A gandi asupra lumii astfel inseamna a gandi impreuna cu lumea si nu alaturi de lume ori si mai rau: la marginea lumii. Modul in care dl Dughin gandeste asupra Europei si asupra lumii arata nu doar straduinta Dsale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, in Heartland, in miezul lumii, ci si de a regandi intregul dimpreuna cu cele doua tipuri de diferentieri launtrice ale lui: diferentele care poarta cu ele amenintarea rupturilor si cele care au vocatia unitatii, contribuie la reunificarile lumii.
Putem fi sau nu de acord cu inclinatia Dsale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei in calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea insasi ca sinergiile geopolitice se aliniaza celor doua puteri majore: continentaliste si maritime sau talasocratice, merita o examinare serioasa. Dsa relanseaza analiza axiala şi deopotriva analiza scalara a lumii, metode care permit evidentierea vectorilor geopolitici mici si a celor mari, astfel ca poate fi pusa in lumina fiecare parte din intreg nu doar intregul: şi Rusia si America sau Japonia ori China, dar si Romania, Albania, Moldova, ori Transnistria etc.
România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.
Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut în plan intelectual o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat.
Profesorul italian Claudio Mutti, în articolul „Mircea Eliade şi unitatea Eurasiei” face referire la „natura eurasiatică a culturii române”. El îl şi citează pe Eliade: “ Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic. Toate acestea sunt adevărate pentru un român, dar cred că sunt la fel de adevărate şi pentru un bulgar, un sîrbo-croat, în ultimă instanţă, pentru Balcani, pentru sud-estul Europei şi o parte a Rusiei.”. (M. Eliade, L’épreuve du Labyrinthe, Entrétiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris, 1978, p. 26 – 27).
Identitatea românească face în acelaşi timp o simbioză între vectorii civilizaţiei, de Vest şi de Est, fără a evidenţia, în final, pe niciunul dintre aceştia. În aceasta constă unicitatea României ca societate, ca ţară şi a românilor ca popor. România şi românii au fost divizați între imperiile Orientului (Imperiul Otoman) şi Occidentului (Imperiul Austro-Ungar) şi înainte de acestea, au cunoscut deosebirile dintre biserica de rit grec (pravoslavnică) şi limbile romanice (romanitate).
Pentru eurasianiştii ruşi, acesta nu poate fi decât unul dintre cele mai potrivite puncte de apropiere, inclusiv ei luând în considerare o combinaţie a coordonatelor occidentale şi orientale în cultura şi istoria rusă, declarând de asemenea, o identitate specifică poporului şi statului rus.
Prin urmare, în cadrul dialogului româno-rus al culturilor ar trebui luată în considerare doctrina euroasiatismului, care este de sine-stătătoare dar care, prin diferenţele, diversitatea şi proporţiile de care dispune, ne oferă o bază solidă pentru apropiere, înţelegere reciprocă şi prietenie.
În consecinţă, traducerea în limba română a lucrării „Fundamentele geopoliticii”, care este programul şcolii geopolitice eurasiene ruse, poate fi considerată ca un punct de reper. Eu sper că familiarizarea cu gândirea scolii ruse de geopolitică eurasiatică să ducă la înţelegerea de către români a paradigmei de gândire şi acţiune a Moscovei atât în privinţa trecutului, cât şi a prezentului.
2. România şi structura opţiunilor geopolitice (euroatlantism şi eurocontinentalism)
December 18th, 2012 
VR 
Posted in 
Tags: 
