Voi scrie azi despre turnatorie si despre turnatori, aceasta bogata masa de manevra pentru orice sistem represiv din lume. Turnatorii au fost mereu banuiti, dar niciodata dovediti. Turnatorii iti zambesc in fata si te injunghie cand te intorci cu spatele. Ei iti acopera mainile cu miere si iti umplu cu fecale coastele si destinul. E o marsavie care este condamnata sa ramana mereu anonima. Cu cat mai voluminoasa este opera mizerabila a turnatorilor, cu atat mai bine este pastrata activitatea lor neostoita. Care, in ceea ce ne priveste, de multe ori a stalcit carierele unor oameni capabili sau a trimis oameni nevinovati direct in puscarii. Sau invers, a facilitat ascensiuni fulminante explicabile tocmai prin zelul acestor turnatori. Cand s-a hotarat infiintarea Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS), argumentul oficial a fost tocmai ca acest organism trebuia sa aduca la lumina turnatorii Securitatii regimului Ceausescu. Ceea ce parea ca va fi un proces de demascare a sutelor de mii de turnatori abjecti, s-a dovedit pana la urma doar demascarea unor persoane publice care ocupau locuri vizibile in anii tranzitiei capitaliste din noua Republica. Ceea ce parea ca va fi un proces complet si profund, s-a dovedit o activitate de inlaturare a unor persoane incomode, pe de o parte, si stergerea urmelor de colaborare a altora, puternici ai zilei.
Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Despre inocularea ruşinii de a fi român
Motto: “Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”(Emil Cioran, 1932)
După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.
Nicolae Breban: “Elita, daca vrea sa devina din nou activa si eficienta, va trebui sa se regaseasca. si nu e usor, deoarece nu e suficient ca „ea” sa lupte inca o data pentru a deveni „vizibila” si „prezenta” in noianul zgomotos al vietii publice de azi, dar si sa se delimiteze de o „aparenta elita”, ce-si are centrul si corifeii mai ales in jurul cunoscutului G.D.S., revista „22” si Editura Humanitas, grup puternic de influenta de vreo doua deceni si care, sub faldurile culturii, ale ideilor sociologice si politice, au intrat in aventura puterii.
Au reusit sa „fasoneze” si un candidat la presedentia tarii si sa-l impinga la putere si poate le-am fi trecut cu vederea domnilor de care vorbim – care au antene puternice la Soros, CNSAS si la unele cotidiene! – nu putine arogante si atacuri absolut condamnabile, calomnii si „omisiuni” perpetrate la adresa marilor personalitati literare si culturale de dupa razboi, daca „candidatul“ d-lor impreuna cu echipa sa care a guvernat patru ani aceasta tara, ar fi aratat o alta competenta si o altfel de morala, o reala constiinta romaneasca si civica fata de treburile tarii, decat „vechii nomenclaturisti”!
Dar, din pacate, nu a fost asa… (…).
Grupul de Dialog Social si corifeii sai, spirite de exceptie, indubitabil, unii dintre ei mi-au fost amici si chiar prieteni apropiati, s-au lasat atrasi, într-un mod sau altul de sirenele politicii efective. Înfiintând organizatii sau partide sau, cum o spuneam, pregatind un anumit „grup“ politic pentru a prelua puterea.
Nici acest lucru nu ne-ar fi suparat prea tare si i-am fi lasat sa-si epuizeze energia, ideile si competenta – care, trebuie s-o spunem, era uneori redutabila pe terenul culturii, dar inexistenta pe cel al politicii! – lasându-i pe ei însisi sa-si traiasca si sa-si exprime dezamagirea (cum a facut-o, dupa mai bine de un deceniu petrecut în agitatie marunt politica, importantul critic si istoric literar N. Manolescu), sau falsele succese, piparate cu sfaturi date natiunii si acute, daca nu ridcole, iritari morale, ale unor amici ai celui citat – daca tot dânsii nu ar fi introdus în câmpul literelor române ideea politica în forme acute si partizane, spargându- ne unitatea, confuzionând grav conceptele si ideile cu care „lucram“ si atacând nu putine mari valori, vii sau moarte.
În primul rând, folosind CNSAS, unde au activat trei membri importanti ai GDS vreun deceniu si mai bine, si „politica dosarelor“ pentru a macula nume mari a literelor române de dupa razboi si aruncându-le ziarelor de tiraj, „înfometate“, ca si maselor de insi dizlocati de Ceausescu grabite de a ataca si murdari valorile de vârf, elita, înainte de a avea o decizie a instantei juridice si confortata de dovezi irefutabile.
Începând cu „cazul Caraion“, poet de marca, închis mai bine de un deceniu în cele mai dure puscarii staliniste. Iar „lista“ se termina zilele acestea cu Adrian Marino, fost puscarias politic si el, unul dintre putini creatori de sistem de clara anvergura al culturii noastre dintotdeauna, publicat pe mai multe continente, care i-a iritat pe unii insi „influenti“ la organul si „organele“ de care vorbim si care l-au „pedepsit“ pe data, expunându-l batjocurii si oprobriului multimii, fara sa ezite.
Nestiind sau uitând ca odata cu Caraion, Marino, dar si cu Buzura sau Doinas si altii, sunt târâte în noroi demnitatea si prestigiul elitei, iar odata raul facut – un rau care atinge întreaga stabilitate si orgoliu al natiunii! – nimeni nu-l va mai putea repara.
Iata care sunt, în mare, elitele si falsele elite. False nu atât întrucât ar fi populate de impostori, cât pentru ca, dupa umila mea parere, au pus deasupra intereselor si nevoilor propriei vocatii – în cele mai multe cazuri înca ne-exprimate suficient si convingator! – interesele oportuniste, prost ascunse de fraze arogante sau de chemari demagogic-morale la ordine de tipul „apel catre lichele“!”
“(…) Noica, în optimismul său, credea în forţa spiritului de a crea ceva nou pentru România. El a inventat ad-hoc conceptul culturii de performanţă, ca eliberare de lăutărism, de poezie, de eseu etc., în favoarea unui antrenament în vederea realizării unor studii şi cercetări de anvergură europeană. El şi-a rezervat rolul de antrenor al celor 22 pe care visa să-i depisteze în toată ţara. Păltinişul s-a vrut o asemenea şcoală de antrenament cultural. Dar, culmea ironiei, ca să parafrazez un dicton latin, Munţii Păltinişului s-au scremut şi au ieşit nişte ridiculi şoricei! Dacă Noica ar mai fi trăit, ar fi constatat, astăzi, că el n-a reuşit să facă performerii visaţi din discipolii săi, că, de fapt, Şcoala de la Păltiniş a dat noi „lăutari”, improvizatori, care n-au depăşit condiţia „eseului”, nevrednici de temeinicia culturală şi filosofică a maestrului, trădându-i chiar spiritul pentru care a lucrat. Şi, uluitor lucru, cel mai vrednic dintre ei, s-a coborât până la condiţia de lăutar al mai-marelui zilei, preşedintele în exerciţiu al României postdecembriste, o Românie în care lăutărismul de cea mai joasă speţă pune pentru prima oară în primejdie însăşi existenţa neamului românesc. Cantemir a evoluat de la condiţia de „cântăreţ” la tambură la aceea de autor al Istoriei ieroglifice şi al celebrei Historia incrementorum atque decrementorum Aulea Othomanicae, pe când Gabriel Liiceanu a parcurs drumul invers, de la peratologie la postura de lăutar prezidenţial. Mai mult de atât, a introdus, la Grupul pentru Dialog Social, după opinia lui Nicolae Breban, spiritul sectar în cultura românească, generator de discordie între scriitori, între tabere de intelectuali, consumând inutil energiile: „spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor, deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru.(…)”
Extras dinProf Theodor Codreanu – Polemici Incorecte Politic
Aşa cum se întâmplă în cele mai diverse domenii de cercetare ştiinţifică, iar istoriografia nu face în vreun fel excepţie, adeseori apariţia unor lucrări excelând prin temeinicia documentării[1] şi analizei, prin valoarea surselor, calitatea sintezei şi forţa de interpretare şi stabilirea în context a faptelor vin să răstoarne literalmente date obişnuite ale unei epoci sau personalităţi. Fără a extinde discuţiile, vom preciza că, pentru cercetarea noastră, lansarea de dată recentă a monografiei With Friends Like These …The Soviet Bloc´s Clandestine War Against Romania[2]datorată istoricului american LARRY L. WATTS, autor şi al altor studii solide privind evoluţia României în veacul al XX-lea, are meritul de a confirma cele afirmate.
Dat fiind că, altfel spus, tot ce s-a scris până acum despre raporturile sovieto-române după primul război mondial, despre aportul unor personalităţi şi despre rolul şi locul serviciilor secrete (NKVD/KGB, GRU, SSI, Securitate, DIE etc.) în determinarea unor evoluţii/involuţii istorice generale ori particulare (în cazul personal al lui N. Ceauşescu), în configurarea originilor, desfăşurărilor, deznodământului şi caracterului evenimentelor din România din Decembrie 1989 trebuie revăzut şi revizuit, pentru a fi coroborat cu noianul de informaţii de prima calitate puse la dispoziţie de colegul nostru de peste Ocean.
Cartea lui Larry L. Watts cuprinde două volume, din care pe moment n-a apărut decât cel dintâi, acoperind în linii generale perioada 1917-1978, astfel că ultimul deceniu al „erei” comuniste în România rămâne în seama volumului secund, deşi conţinutul şi direcţia problemelor fundamentale în perspectiva anului 1989 sunt decifrate în temeiul premiselor deja conturate. Semnificaţia excepţională a apariţiei cărţii o desprindem şi din faptul că, în prezent, deja volumul I este în lucru pentru a fi imprimat în româneşte, sub un titlu mai bine acroşat specificului locului şi oamenilor: Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! … În aşteptarea evenimentului, revista „Magazin Istoric” şi unele publicaţii online (îndeosebi „ZiaristiOnline”) au valorificat largi fragmente din cartea lui Larry L. Watts. Vom observa că au fost preferate episoadele privind activităţile subversive împotriva României socialiste „prietene” inspirate şi purtate de KGB şi GRU, în colaborare cu suratele lor din restul statelor comuniste (îndeosebi RDG, Polonia şi Ungaria), mai „cuminţi” şi întrutotul „aliniate” ori „ataşate” cauzei Centrului – Moscova. Titlurile unora dintre fragmentele tipărite relevă interesul pentru operaţiunile clandestine dirijate de KGB/GRU în cazul României şi poziţionarea în context a lui N. Ceauşescu şi serviciilor lui secrete, iar aceasta din perspectiva drumului care avea să se încheie la „procesul” şi execuţia de la Târgovişte din 25 decembrie 1989. Pentru exemplificare apelăm la materialele puse la dispoziţie de „ZiaristiOnline”:
Monografia semnată de Larry L. Watts se încheie, în mod simbolic, cu capitolul (vol. I, # 28) intitulat Parteneriatul strategic Statele Unite – România, 1974-1978[3], naraţiunea, aşadar, îndrumându-ne, într-un fel, până în preziua debarcării trădătorului I. M. Pacepa în Lumea Nouă. Până atunci, în dispreţul campaniei şi acţiunilor subversive ale Moscovei, Bucureştii lui N. Ceauşescu reuşiseră a convinge America lui Jimmy Carter că România se zbătea „de una singură” în mecanismele Pactului de la Varşovia[4], iar CIA apreciase că jocul desfăşurat al rezistenţei anti-moscovite nu fusese inutil, ci contribuise substanţial şi efectiv la cauza libertăţii Europei Est-Centrale[5]. Este mai mult decât sigur că paragraful final al primului volum din Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!…, sintetizând experienţa unei epoci care a marcat profund evoluţia raporturilor româno-americane după 1960[6], rezervă americanului Larry L. Watts o prioritate ştiinţifică incontestabilă şi un rol major în descifrarea unui capitol deosebit de semnificativ al istoriei recente:
Intre divortul columbenilor si supararea Zavorancei, ridicoli prin incercarea de a pune pe tapetul televiziunilor propriile lor inutilitati, un cuplu inedit incearca sa ia prim planul vietii mondene: nedezlipitii Plesu si Liiceanu.
Un cuplu nici pe departe atat de celebru, e drept, la fel de tenace insa, care se deosebeste de celelalte doua prin cel putin trei subtilitati: in primul rand, e vorba de nivelul intelectual, apoi e vorba despre faptul ca cei doi elitisti incearca sa atraga atentia folosind banii televiziunii publice si, in fine, ca nu atrag atentia nimanui. Cu toate acestea, daca cele doua cupluri sunt pur si simplu ridicole, cuplul elitist face parte din categoria numita a pretioaselor ridicole. Adica, pentru cei care nu au citit comedia lui Molière, ar fi vorba despre prostia cu aere “spirituale”.
Prostia e uneori splendida, dar doar atunci cand este nuda, nu cand e captusita cu pretentii supraevaluate. Este cazul semidoctilor de azi care eliberati de tirania unei culturalizari inrobitoare isi fac cultura fie citind SMS-uri, fie uitandu-se la televizor pentru a-si insusi “opinii” si a le transmite mai departe cu aerul unei maxime superioritati. “Un prost gaseste intotdeauna unul mai prost care sa-l admire”, scria Nicolas Boileau cam in aceeasi epoca in care Molière descria agresivitatea inculturii intruchipate de burghezii parveniti ai timpului sau. Cum vedeti, lucrurile nu s-au schimbat de-a lungul secolelor, chiar daca intre timp avem politicieni parveniti si versati, cu vile, tablete iPad si masini 4×4. Cum ati inteles, nu vorbesc despre cuplul Plesu-Liiceanu. Vorbeam despre semidoctii pe care ii vedem etalandu-se la televizor. Nici Plesu, nici Liiceanu nu fac parte din categoria semidoctilor, desi, la randul lor, sunt admirati de cativa prieteni si cativa semidocti cu aere de provincie. Cu toate acestea, cuplul Plesu-Liiceanu nu se da inapoi de la a lumina poporul semidoct la televizor, probabil din nevoia exihibitionista de a ne oferi din prea plinul gandirii lor si, in consecinta, de a ne demonstra cu tot dinadinsul ca sunt niste pretiosi ridicoli. Pe undeva, sunt si ei niste parveniti, chiar daca ceva mai culti.
Daca ne uitam la Plesu, cum a evoluat el de la un cercetator anonim aciuat pe la un institut de pe vremea lui Ceausescu, care prindea si el iesiri anuale pe la congrese internationale, nu putem sa ne reprimam o intrebare. Ce l-a creditat pe Plesu sa fie ingreunat cu functii cu mult peste opera lui subtire? Ministru al Culturii in anul 1990 si de Externe in 1997! Membru in CNSAS, contrar dispozitiilor legale, cu rang de inalt demnitar! Consilier prezidential al lui Basescu! Revista Dilema! Emisiuni la TVR! (*) Toate aceste dregatorii oferite unui singur om, care s-a dovedit a nu avea nicio calificare si nicio performanta palpabila. Este un soi de parvenitism si asta, nu?
Cu Liiceanu, conducatorii Romaniei s-au dovedit mai zgarciti, macar in ceea ce priveste dregatoriile inalte. El s-a multumit cu Editura Politica privatizata pe numele lui si apoi cu afacerile de acolo facute cu multi bani publici. Putem spune ca este si el un parvenit. Molière a avut geniu.
Mai departe: de ce este cuplul Plesu-Liiceanu pretios?
“Vă scriu, domnule procuror general, nişte oameni care îl cunosc de mult de omul cu spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne, oricând gata a întinde o mână de ajutor celor aflaţi în dificultate, care este Gogu Rădulescu – vă scriu nu pentru a vă solicita clemenţă, ci pentru că socotesc de datoria lor să lumineze un aspect moral esenţial al personalităţii acestuia.” Integral la Ziaristi Online.ro
“Pleşu, Liiceanu şi Patapievici stăteau în faţa unor deţinuţi politici ca nesimţiţii. Ei erau pe rândul întâi şi cei care făcuseră 15-18 ani de puşcărie – în rândul doi. Şi cine făcea Raportul comunismului? Vladimir Tismăneanu, fiu de comisar stalinist care, e adevărat, nu stătuse în şedinţele Comitetului Central al P.M.R. alături de Ana Pauker, Nicolschi şi alţi criminali evrei, ca conferenţiarul universitar doctor docent Paul Cornea, fost secretar al C.C. al U.T.M.. Acum, nu ţi se pare normal ca Andrei Cornea (fiul comsomolistului Paul Cornea) să-i dea lecţii de anticomunism lui Noica şi chiar poporului român?” Integral la Ziaristi Online.ro
“Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă… Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.”
Printre intelectuali, artişti şi scriitori – înaltul demnitar de partid visa să fie succesorul lui Ceauşescu incă din anii ’50-’60 – în România a acţionat o foarte importantă “lojă kominternistă”. Din această lojă au făcut parte reprezentanţi de seamă ai vieţii politice româneşti: Ana Pauker (Hanna Robinshon), Iosif Chişinevschi, Vasile Luca (Luka Lazslo), Walter Roman, Lev Oigenstein […]
Remember RSR: Tania Radu, sotia lui Dan C Mihailescu, ziarista Flacara, Europa Libera si 22, in prezent vicepresedinte al ICR:
“Marţi, 4 septembrie, în cadrul unei emoţionante festivităţi care a avut loc la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, a inmânat tovăraşului Gheorghe Rădulescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, vicepreşedintele Consiliului de Stat, Ordinul «Steaua RSR», clasa I-a, conferit prin decret prezidenţial, pentru contribuţia adusă la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră.
(…) Această înaltă apreciere vine să încununeze nu numai o activitate îndelungată în rândurile mişcării revoluţionare, în rândurile partidului comunist, atât în anii ilegalităţii, cât şi în anii construirii socialismului, dar şi o vârstă venerabilă: 70 de ani. (…) Un cuvânt emoţionant, plin de căldură şi preţuire, a rostit cu acest prilej secretarul general al partidului, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, exprimându-se atât în numele Consiliului de Stat şi guvernului, precum şi al său personal (…). Într-o atmosferă de caldă preţuire tovărăşească, sărbătoritului i s-au făcut urări de viaţă lungă, sănătate, putere de muncă şi noi succese în activitatea sa” (Tania Radu, “Solemnitatea decorării tovarăşului Gheorghe Rădulescu”, „Flacăra”, anul XXXIII, 7 septembrie 1984, p. 3).
Remember RSR: Tania Radu, sotia lui Dan C Mihailescu, ziarista Flacara, Europa Libera si 22, in prezent vicepresedinte al ICR:
“Marţi, 4 septembrie, în cadrul unei emoţionante festivităţi care a avut loc la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, a inmânat tovăraşului Gheorghe Rădulescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, vicepreşedintele Consiliului de Stat, Ordinul «Steaua RSR», clasa I-a, conferit prin decret prezidenţial, pentru contribuţia adusă la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră.
(…) Această înaltă apreciere vine să încununeze nu numai o activitate îndelungată în rândurile mişcării revoluţionare, în rândurile partidului comunist, atât în anii ilegalităţii, cât şi în anii construirii socialismului, dar şi o vârstă venerabilă: 70 de ani. (…) Un cuvânt emoţionant, plin de căldură şi preţuire, a rostit cu acest prilej secretarul general al partidului, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, exprimându-se atât în numele Consiliului de Stat şi guvernului, precum şi al său personal (…). Într-o atmosferă de caldă preţuire tovărăşească, sărbătoritului i s-au făcut urări de viaţă lungă, sănătate, putere de muncă şi noi succese în activitatea sa” (Tania Radu, “Solemnitatea decorării tovarăşului Gheorghe Rădulescu”, „Flacăra”, anul XXXIII, 7 septembrie 1984, p. 3).
Radu Moraru despre o alta tema nationala, Basarabia, batjocorita de TVR: “Televiziunea Publica – o mizerie!”
In ce priveste emisiunea “Cu ochii-n patru”: daca unii ierarhi-calugari ar fi mai modesti si si-ar respecta menirea pe acest pamant asemenea subiecte nu si-ar avea locul (exemplu: engolpioane de 30.000 de euro?, asta va trebuie?). “Deontologic”, cand la conducerea TVR sunt doi anticrestini convinsi, ca tovarasa Culcer si rotarianul Lazescu (click pe foto), membri ai sectei GDS, vorbim practic de un evident conflict de interese. E ca si cum l-ai pune pe Scaraoschi sa faca un reportaj despre Dumnezeu. Pe de alta parte invitarea unor maimute guralive ca Mirela Curlatean si Remus Cernea lasa de dorit pentru un profesionist ca realizatorul Cornel Mihalache. In rest, nu are cum sa nu te revolte si sa-ti provoace sila avalansa de antiromani care au invadat vietile oamenilor simpli catarandu-se ca niste draci pe antena TVR. Pana la a se spala pe cap cu ei cine i-a numit, biata Romanie e maculata in rahat kominternist zi de zi. Multumim, Partid!
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:
În legătură cu emisiunea-dezbatere cu tema „Averea Bisericii” difuzată în cadrul emisiunii Cu ochii’n 4 pe canalul TV România 1 în seara de 30 martie 2011, Patriarhia Română face următoarele precizări:
Aşa cum au remarcat numeroşi telespectatori, emisiunea a fost agresivă, lipsită de obiectivitate şi de profesionalism, arătând, de fapt, reaua intenţie a realizatorilor prin prezentarea trunchiată şi tendenţioasă a informaţiilor cu scopul vădit de a discredita Biserica în contextul crizei economice actuale.
Această atitudine a reieşit inclusiv din prezentarea promoţională agresivă a emisiunii cu scopul creării percepţiei în opinia publică a faptului că Biserica ar deţine proprietăţi uriaşe folosite în scopuri nedeclarate. Averea Bisericii a fost prezentată hiperbolic şi chiar ridicol, ca un fel de „tsunami pecuniar”, care a devenit un coşmar-obsesie pentru politica editorială a televiziunii naţionale.
Chiar dacă în urmă cu aproape o lună într-un interviu de peste o oră acordat domnului Daniel Georgescu, reporter TVR, preotul jurist Ionuţ Corduneanu, vicar patriarhal administrativ, având datoria de a arăta transparenţă şi respect pentru opinia publică, a explicat pe larg care sunt proprietăţile şi sursele de venituri ale Bisericii Ortodoxe Române necesare acoperirii cheltuielilor crescânde pentru construirea, consolidarea şi restaurarea lăcaşurilor de cult în majoritate aflate în patrimoniul cultural-naţional, pentru întreţinerea acestora, precum şi pentru susţinerea lucrării pastoral-educaţionale şi social-filantropice a Bisericii în favoarea societăţii româneşti, realizatorii emisiunii cu tema „Averea Bisericii” au prezentat, aproape obsesiv, sume de bani ireale şi proprietăţi fabuloase pe care le-ar deţine Biserica. De exemplu, în timpul emisiunii s-a făcut afirmaţia falsă că Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor ar fi primit deja suprafaţa de pădure (116 000 hectare, corect 166 000 hectare) pentru care se judecă în instanţă de mai mulţi ani, fără câştig de cauză. De asemenea, în mod suspect problema restituirii proprietăţilor bisericeşti naţionalizate de către Stat, care ar reprezenta un act de dreptate şi o soluţie durabilă pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a cultelor, a fost sistematic evitată de moderator, domnul Cornel Mihalache.
În acelaşi timp, s-a remarcat atitudinea pătimaşă şi partizană a acestuia precum şi a unora dintre invitaţii ostili Bisericii, deranjaţi de faptul că Biserica Ortodoxă Română se bucură de încredere din partea majorităţii populaţiei, mai ales pentru că Biserica păstrează identitatea spirituală a neamului românesc şi nu primeşte directive şi sprijin financiar din străinătate.
Este surprinzător şi regretabil faptul că tocmai postul naţional de televiziune, TVR, susţinut financiar în majoritate de către contribuabili de credinţă ortodoxă, atacă Biserica naţională a poporului român pe tema sprijinului acordat acesteia de către Statul român. Ori, salariile celor care lucrează în Televiziunea Română, plătite de la bugetul de Stat, sunt incomparabil mai mari decât sprijinul salarial acordat de Stat personalului deservent al Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, suma de la bugetul de Stat alocată celor şase componente ale Televiziunii Române (circa două sute milioane lei) este aproape egală cu sprijinul salarial alocat de Stat Bisericii Ortodoxe Române (aproximativ două sute zece miloane lei), deşi contribuţia reală a Bisericii la viaţa spirituală, cultural-educaţională şi social-filantropică a comunităţilor locale din ţară şi din diaspora română este incomparabil mai mare şi mai eficientă.
Adesea, sprijinul salarial foarte modest acordat în prezent de Stat preoţilor din parohii este chiar mai mic decât impozitul plătit de aceştia către bugetul de Stat pentru salariul lor integral, deşi acest salariu nu mai poate fi realizat în multe localităţi, întrucât contribuţia credincioşilor a scăzut dramatic din cauza fenomenului migraţiei, şomajului şi sărăcirii populaţiei.
În concluzie, considerăm că datoria Televiziunii naţionale nu este aceea de a tensiona în mod artificial relaţiile dintre Stat şi Biserică, nici de a diminua şi submina capacitatea de acţiune a Bisericii, astfel încât aceasta să nu mai poată ajuta spiritual şi social poporul român, atât de umilit astăzi de factori interni şi externi dornici de profit imediat sau pe termen lung, tocmai pentru că acest profit se obţine în defavoarea sa.
“Fostii oficiali ai Ambasadei care au lucrat cu el l-au etichetat pe Baconschi drept « util » pentru marea majoritate a chestiunilor”. – Telegrama Wikileaks
Spectacolul dezvăluirilor WikiLeaks este extrem de sugestiv în privinţa profilului nostru moral. Şi nu de azi, de ieri, din moment ce după expresia lui Dumitru Drăghicescu („Din psihologia poporului român”), suntem aidoma „copilului orfan încă de la naştere”, căruia „părinţii îi muriseră chiar în ziua în care văzuse lumina zilei” şi bizantinizarea spiritului românesc nu a fost altceva decât un blestem de care nici până azi nu am scăpat. Până la urmă nici nu mai interesează conţinutul şi ansamblarea acestui amalgam de informaţii la Ambasada SUA de la Bucureşti, căci suspectă este fauna care s-a spovedit, de-a lungul timpului, acceptând statutul de sursă ocultă a acestor informaţii şi rapoarte, în căutarea galoanelor de mărire. Nedumerirea este desăvârşită, fiindcă înţelegem, era afluire mare la porţile ambasadei. Greu de înţeles ce căuta, de pildă, Rodica Culcer, directorul Departamentului Ştiri din TVR, în octombrie 2007, cu jalba în băţ la Ambasada SUA, pentru a discredita politica editorială a postului public de televiziune, condus de Alexandru Sassu. Ce putea face Ambasada SUA în această privinţă? Nota citată mai arată că „Alexandru Sassu o numise pe Mădălina Rădulescu în funcţia de director de ştiri la TVR la 16 octombrie 2007”, iar aceasta era descrisă de Rodica Culcer drept ”un fost editor la Antena 1, a lui Dan Voiculescu, care nu a fost niciodată responsabilă pentru transmiterea unui întreg buletin de ştiri”. Această construcţie bizară, la limita suficienţei, o arată pe Rodica Culcer, o delatoare de duzină, care cochetează cu infantilismul. Dar cum putea Monica Macovei, actualmente eurodeputat, să-l toarne pe succesorul său în funcţia de ministru al Justiţiei, Tudor Chiuariu, în virtutea faptului că „era de mult timp în contact cu Ambasada de la Bucureşti”, cum se menţionează în finalul unei telegrame. Admiţând că avea dreptate, dar în noua ei calitate de consilier al premierului muntenegrean, îşi putea reprima orice vanitate. Cu o asemenea vocaţie, numai naivii pot crede că „înainte” atât Rodica Culcer, cât şi Monica Macovei aveau inhibări în raporturile cu Securitatea, atât de hulită de anticomuniştii de dată recentă. Ar fi şi culmea să ne-o imaginăm pe Rodica Culcer, care lucrase înainte de 1990 chiar la Ambasada SUA, ca secretara a consilierului politic, Parley Michael, „uitată” de ofiţerii români de securitate. Mare mister! Avântul eroic al acestor figuri, întâmplător feminime, dornice de spovedanie, sub patrafirul unei ambasade străine şi generoase, nu demonstrază altceva decât înfumurare şi isteţime stearpă.
Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil.
“Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă… Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.”
Cam asa se vede deci Romania de la Paris, care este; bagam pe Ceausescu la inaintare, ceva frica, doua demersuri cu conceptuale si idei hicicochiene, si un chil de orfelinate, ceva despre “apartamentele stereotipe ale iepocii ceaushiste” si gata bouillabaissa. Tare.
Luni, 28 martie 2011, Curtea de Apel Craiova a dat castig de cauza romanilor care se lupta de sase ani impotriva unei hotarari ilegale si imorale a administratiei PDL-UDMR din Targu Mures de a schimba numele strazii eroilor Calarasi cu cel al criminalului de romani Lajos Kossuth, inamicul direct al lui Avram Iancu
In urechi imi suna deja ecoul Revolutiei. Nu al celei din Decembrie 89 ci al uneia mai vechi, de prin Octombrie, din cate imi aduc aminte… Si cat pe-aci sa ma induiosez si eu de mila lui Severin care iata, tocmai zicea iar, la fel de patetic, ca va lupta singur, impotriva tuturor, cand, deodata, m-a izbit un sentiment de déjà vu.
April 10th, 2011 
VR 
de George Cusnarencu
Posted in 
Tags: 
