Interviu realizat de Fabian Anton acasa la Fanus Neagu, la un sfarsit de saptamana, cand maestrul a fost lasat sa paraseasca rezerva de spital pentru 2-3 zile.
Fanus Neagu:“N-am avut niciodata incredere in echipa asta de la ICR-ul lui Patapievici… Au pus mana pe ea niste oameni care urasc Romania!… Ei au beneficiat de spaimele a trei presedinti: Iliescu le-a dat numai lor bani, burse si putere, ca sa si faca aliati, Constantinesu si i-a facut copii de suflet iar Basescu i-a infiat. Asa ca… Ei ne dau lectii pentru ca invatamantul nostru este cam pe butuci. Cei care au un grad peste vulgul mediu, un grad peste intelectualitatea unui profesor de liceu, au devenit un fel de “guru”. In marea lor mizerie intelectuala si iau pe-astia drept zei. Pentru ca toata presa incaputa pe mana a doi-trei moguli injura restul literaturii. Nu vezi ca pentru Patapievici (fost angajat al lui Vintu – nota mea) si astia Eminescu este “cadavrul din debara”! Deliberat, acest grup, cred ca platit din afara, este pus sa darame tot ce s-a creat in Romania. Sa darame tot ce este aici. Pentru ca Romania intotdeauna a fost impartita cuiva… celui care plateste mai mult.
Daca ridicati glasul? Unde ridicati glasul? In presa? Care presa? Ei au banii, ei au invitatile, ei au dreptul de a patrunde oriunde! Ei conduc televiziunile, care sunt niste mari marsavii… televiziunile au ajuns niste mari marsavii! Ei distrug totul! …Venind cu coada magarului ridicat. Niste bajbujuci! Rasplatirea cu ministere, cu baietii lor, ca i-au pompat pe toate institutiile banesti… Toti au fost pusi pe bani. Pupa in cur Presedintia si baietii nu se duc decat dupa bani!… Nu au nici un Dumnezeu baietii astia, decat banul!
E stricata istoria? E vina lui Basescu, el i-a bagat in manualul de istorie pe Tismaneanu si ai lui, pe comunistii care au adus comunismul! N-are nici o vina copilul? Ba are, are! A crescut cu ta’-su in vila! Eu am crescut la coada vacii! Aceleasi conditii de invatamant le-am avut si eu si el?! Eu am mers cu aceeasi pereche de pantofi opt ani, el mergea opt zile cu una! Are o vina, ca avea de toate!
Tatal meu a luptat pana la Stalingrad si pana la Praga. Tatal lui Patapievici – si al lui Tismaneanu – era general de Securitate (KGB). E, (si-acum) cine conduce? Eu ce vina am? Ca tata a fost pe front cu cinci copii acasa si s-a intors cu prada de razboi o duzina de chibrite si doua sticle de benzina. Macar de mi le-ar fi lasat mostenire sa dau peste ei, sa le pun la sediul lor!”
In 1994, Fundatia Soros si Grupul pentru Dialog Social legitimau “academic”, pentru prima oara in Romania, “limba moldoveneasca” si “poporul moldovenesc”.Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stan semnau impreuna un “studiu” despre legalitatea “moldovenismului” publicat in revista de propaganda a GDS, “22”. Intitulat “Relatiile Romaniei cu Republica Moldova”, studiul a fost preluat imediat de presa guvernamentala de la Chisinau, “Nezavisimaia Moldova”, “Moldova Suverana” si “Comunistul”, organul Partidului Comunistilor din Republica Moldova. O critica a lui a fost publicata de Civic Media. Dupa ani, acelasi principal vector antiromanesc recidiveaza printr-un asa-zis nou “studiu”, semnat de “impartialii” Cristian Ghinea, István Horváth, Liliana Popescu, Victoria Stoiciu, cu totii cadre ale scolii trotkiste deghizate sub diverse falduri. Prof. univ. dr. Radu Baltasiu, Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Director al Centrului European pentru Studii in Probleme Etnice al Academiei Romane demonteaza “studiul” mincinos, raspandit de mass media de aceeasi sorginte ca si Fundatia Soros, de la Bucuresti si Chisinau.
Studiul Fundatiei Soros despre ”Republica Moldova în conştiinţa publică Românească” este doar un produs ideologic inexact
Studiul lansat de Fundatia Soros,”Republica Moldova în conştiinţa publică Românească” are o serie de inexactităţi pe care le-am numit „de fond” şi „concrete”. Problemele de fond trimit la plasarea precară a lucrării în logica ştiinţei, mai cu seamă în raport cu sociologia. Chestiunile concrete sunt detalii care completează, ilustrează sau sunt consecinţe ale erorilor de fond. Sscopul materialului nu este acela de a contribui la cunoaşterea problematicii Basarabiei, ci de a plasa nişte concluzii prefabricate în spaţiul public din România, folosind prestigiul „cercetării ştiinţifice” şi pe cel al Fundaţiei sub girul căruia acesta a fost produs.
Inexactităţi de fond
Titlul: „Republica Moldova în conştiinţa publică românească”. Acesta pleacă de la premisa că un produs ideologic poate fi identificat şi măsurat în conştiinţa unor comunităţi mari. Nu orice fapt social pătrunde în conştiinţă. Republica Moldova este un produs ideologic, al geopoliticii expansionare ruseşti spre Gurile Dunării şi Strâmtori. Ca produs ideologic este un produs superficial. Logica ideologiilor este alta decât aceea a comunităţilor. Avem sociologii diferite. Eventual, ar fi putut fi cercetată „Republica Moldova în discursul public din România” – şi astfel am fi avut acelaşi nivel de adâncime al realităţilor: şi Republica Moldova şi discursul public aparţin în bună măsură dimensiunii ideologice. Din acest punct de vedere, studiul îşi proclamă propriul impas prin titlu.
Metodologic. Studiul conţine o serie întreagă de termeni neexplicitaţi. Pe lângă faptul că sunt neexplicitaţi sau insuficient lămuriţi, aceştia sunt încărcaţi deja cu tendinţe de răspuns, certificând orientarea ideologică a materialului, fapt care depăşeşte proporţiile admisibile într-un studiu sociologic. Iată, de pildă, cercetarea identifică unii respondenţi ca fiind „naţionalişti exclusivişti fermi”. Termenul trimite la o atitudine foarte complexă, cu cel puţin trei componente, fiecare având propria sa adâncime, depăşind cu mult cadrul unei simple variabile care ar trebui măsurată. Cum arată un asemenea om? Au realizatorii un profil psihosociologic? În orice cercetare se pleacă de la nişte ipoteze, se specifică populaţia. Desigur, ni se spune că au fost investigaţi adulţii din România, în cadrul unui eşantion reprezentativ. Numai că materialul face referire la o anume parte a populaţiei, cei care sunt „mândrii” şi „naţionalişti” pe o scală foarte aproximativă între „exclusivist” şi „detaşat”. În consecinţă, o fi populaţia aleasă aleatoriu, dar studiul este interesat „de o anume populaţie”, nu în general. În raport cu structurarea acesteia nu se spune nimic. Studiul instituie împărţirea populaţiei în profiluri psihosociologice în afara oricărui argument, ceea ce este de natură să pună sub semnul întrebării neutralitatea, mai exact deontologia acestuia.
Studiul împarte arbitrar (fără argument) populaţia investigată în „români” şi „locuitori ai statului vecin” şi aceasta este o altă eroare de fond. În timp ce populaţia din România are caracter etnic, cea de la Nistru este lipsită de caracter etnic. Studiul compară un popor cu o populaţie, ceea ce este imposibil şi, în plus, analizează fenomene de substrat, la nivelul conştiinţei, folosind instrumente inadecvate sau rău explicitate.
Teoretic: separarea de valoare dintre „naţionalismul etnic” şi „naţionalismul civic”, considerând că „naţionalismul etnic” este rău iar „naţionalismul civic” este bun. (p.26)
a) În primul rând, această distincţie este una teoretică şi este relativ recentă, fiind discutată, la sfârşitul sec. al XX-lea, de Gellner şi Anthony Smith.
Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?
Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
Interviu in revista Romania literara, dupa mineriada din 13 – 15 iunie 1990 si fotografii memorabile pentru prietenia dintre “Niki” si Ionel
Nicolae Manolescu: “Am fost, la rândul meu, trimis la şcoală de mai multe ori pe când eram tânăr. De exemplu, de Călinescu. Am avut două incidente cu el. Unul, când i-am comentat volumul de poezii Lauda lucrurilor, în 1963, cred. I-a displăcut, probabil, ceva (deşi, evident, îi lăudam Lauda fără rezerve) şi a reacţionat în felul lui violent. I-a scris câteva rânduri lui G. Ivaşcu, arătându-se supărat că nu mi-a cenzurat cronica din “Contemporanul”. Cum adică, se întreba el, “poetul face caz de romantism”? Expresia, destul de nefericită, era a mea. Nu ştiu ce a găsit Călinescu de reproşat ideii ca atare. Un an mai târziu, comentam ediţia a doua a Scrinului negru. Când apăruse prima, nu scriam cronică. Şi remarcam “propensiunea spre grandios” (azi aş zice înclinarea!), hiperbolele, exagerările portretistice, şarjele etc. Călinescu i-a scris din nou lui G. Ivaşcu: de data asta motivul supărării era limpede. L-a reluat într-o Cronică a optimistului, fără a mă numi… Călinescu ţinea (şi din oarece oportunism) să fie remarcat realismul din romanul său. Personajele erau cum erau istoriceşte, fără umbră de caricatură. Asta era ideea. Scrisoarea conţinea caracterizări şi mai dure. Eu eram “ipochimenul” care nu pricepe… codul cultural. Ca să vezi! Nu ştiu ce s-a ales de cele două scrisori.” (Sursaaici)
Din stenograma intalnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori,13 martie1981
„Tov. Nicolae Manolescu:
Mult stimate tovarase secretar general,
Imi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas.
Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura.
Din pacate, tovarase secretar general, ne gasim aici, in fata Domniei Voastre, nu ca sa discutam cu presedintele statului si partidului probleme de fond ale literaturii romane, ceea ce ar fi fost de dorit, si ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci sa discutam, din nou – eu, in ce ma priveste, vin pentru prima oara in fata dumneavoastra – aceleasi probleme, sa discutam din nou despre aceasta atmosfera care domneste in viata literara, de raporturile in cadrul scriitorimii noastre.
Suntem aici, tovarase secretar general, solicitand atentia Domniei Voastre din cauza acestor contradictii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Exista un raport care leaga aceste realitati. Spre exemplu, exista un raport mecanic, dovedind ca o literatura se poate face intr-un climat bun, dar exista si unele resentimente care la un moment dat denigreaza aceasta literatura. De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.
Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati. Tin la aceasta expresie, pentru ca mi se pare ca numai in acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fara a secreta aceasta otrava care poate duce la nemultumiri si ura.
„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist.
Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…
Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“
Nicolae Manolescu, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964
„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“
Nicolae Manolescu, “Înnoire“, Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR”
“Literatura română de azi. 1944-1964”, D. Micu şi Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965
„Precizez că încă din şcoala generală şi din timpul liceului, am desfăşurat o susţinută activitate obştească, fiind mai întîi preşedinte de detaşament în organizaţia pionierilor, apoi secretar al organizaţiei UTC.” – Valerica Stoica, Autobiografie
Vicepreşedintele PDL Valeriu Stoica a declarat, azi, pentru Mediafax, că a decis, ” în urma unei analize personale”, să renunţe la candidatura pentru o funcţie în conducerea democrat-liberalilor, urmând să se dedice exclusiv activităţii la ISP, din postura de simplu membru al PDL. Este posibil ca “analiza personala” sa fi avut in vedere si relatiile sale cu rusii de la ALRO dar si Dosarul sau de Cadre, din care au fost dezvaluite, recent, doar cateva pasaje biografice. Altele urmeaza. Din dezvaluirile de pana acum, rezulta cat se poate de clar ca “anticomunistul” Valeriu Stoica a fost un activist de nădejde al PCR și, dacă n-ar fi fost momentul decembrie 1989, poate ar fi avut șansa să acceadă în CC al PCR în aceiași funcție pe care o deține acum în PDL. La fel si colegul sau de Partid (comunist), UASCR-istul GDS-ist Cristian Preda.
Un palmares demn de invidiat omis din C.V.
Potrivit documentelor, prezentate recent de GIP, Valeriu Stoica a fost secretar UTC în liceu, membru în comisia politico-ideologică a UASCR, propagandist la „Grivița Roșie” și în Centrul Universitar București, coordonator şi îndrumător al muncii politico-ideologice în mai multe facultăți, secretar UTC la Judecătoria Sectorului 5, propagandist la nivelul Comitetului UTC al Sectorului 5, secretar de partid la Judecătoria Sectorului 5, organizator de grupă sindicală la Tribunalului București. Demn de menționat este faptul că Valeriu Stoica a intrat în PCR în 1974 – deci în anul II de facultate, exact la fel ca si Cristian Preda, devenit membru al Comisiei de Cenzori a Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania (UASCR) la doar 20 de anisori – iar pentru activitatea politică și obștească a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare a zilei de 23 August 1944”.
Paradoxal, nici în C.V.-ul depus în Parlament – Stoica a fost deputat între 1996 și 2003 – și nici în cel care se regăsește pe site-ul PD-L,Valeriu Stoica nu a trecut nimic referitor la activitatea sa politică antedecembristă. La fel ca si colegul sau, Cristian Preda, acum vajnic “anticomunist”. Parlamentarii care au fost membri PCR sau au avut funcții în UTC și-au trecut în C.V. activitatea politică de dinainte de decembrie 1989.
Valeriu Stoica – C.V. politic antedecembrist
– 1968 – 1972 : Secretar al organizaţiei UTC la Liceul Gheorghe Lazăr
– 1972 – 1976: activist într-o brigadă de propagandă juridică în organizațiile UTC din cadrul Întreprinderii „Grivița Roșie”
– 1972 – 1976: activist într-o brigadă de propagandă electorală în asociaţiile studenţilor comunişti din Centrul Universitar Bucureşti
– Din aprilie 1974: membru PCR
– 1974 – 1976: membru în comisia politico-ideologică de pe lîngă consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti
– 1974 – 1976: coordonator şi îndrumător al muncii politico-ideologice din institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, Institutul de arte plastice ”Nicolae Grigorescu” şi Institutul de educaţie Fizică şi Sport Bucureşti.
– 1980-1981: Secretar al organizaţiei UTC din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti
– 1980 – 1981: propagandist la nivelul Comitetului UTC al Sectorului 5
– 1980 – 1981: prezintă lunar informări politice în cadrul adunărilor generale ale organizaţiei de bază PCR.
– 1981-1985: Secretar al organizației de bază PCR din Judecătoria Sectorului 5.
– 1981 – 1985: lector la cabinetul politico – ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 5
– iunie 1985: absolvent al Universității politice de conducere (cu media 10)
– 1985 – 1986: organizator al grupei sindicale din cadrul secției civile a Tribunalului București
– 1985 – 1986: curs special de pregătire la Cabinetul politico ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 4 București
Din scrierile “anticomunistului” si “parintelui fondator al dreptei romanesti”:
Pe uteciştii adevăraţi, înţelegerea metaforei îi electrizează
Multe sunt gândurile şi simţămintele pe care un tânăr le poate încerca citind Programul partidului. Pentru biografia mea interioară însă, puterea şi lumina unor evenimente cruciale le-au avut gândul şi sentimentul istoriei. Lăsând în urmă corăbiile de hârtie şi castelele de nisip ale copilăriei, luptându-ne – cavaleri în regatul închipuirii – cu morile de vânt ale adolescenţei, mulţi dintre noi, în pragul tinereţii, am simţit atingerea de flacără a Istoriei şi ne-am străduit să înţelegem. Drumul spre Istorie este un drum greu, care străbate tărâmul de la joc şi imaginaţie până la lumea în care trăieşti, până la Patria ta, până la propria ta persoană, coborând şi urcând, apoi în trecut şi viitor. Citind Programul Partidului, pentru mine s-a luminat tocmai capătul acestui drum – Istoria. Şi nu oricare istorie, ci Istoria poporului român. (Valeriu Stoica, Universitatea Comunistă anul 7, nr. 24, oct.-nov. 1974, p. 3, revistă a CUASC din Univ. Bucureşti)
Privind retrospectiv ultima jumătate de veac din viaţa patriei – perioadă atât de bogată în radicale mutaţii produse în structura societăţii, în conştiinţa maselor – istoria consemnează (…) larga participare a tineretului la evenimente politice de cea mai mare însemnătate, angajarea sa hotărâtă de partea forţelor militante pentru progres social. Îndrumaţi cu grijă părintească de Partidul Comunist, purtătorul celor mai nobile aspiraţii ale poporului muncitor şi arhitectul lucid al viitorului, uteciştii au ştiut să urce, traversând eroic timpul inechităţii, timpul proliferării morbide a fascismului.
Ne este limpede: în condiţiile unui ev revoluţionar, de natura celui căruia îi suntem cei mai direcţi martori, cotidianul nu se reduce la simple acumulări de fapte. De aceea sensul pe care îl dăm existenţei este (şi n-ar putea fi altfel) unul politic.
Elanul, altădată aspect efemer al vârstei, a devenit o cantitate de durată. Cu ea, tineretul din România se structurează organic activităţii vaste, esenţiale, demiurgice, de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Ce satisfacţie supremă pentru noi, scriitorii atât de tineri râvnind să păşim pe drumul consacrării, să eternizăm spiritul acestei epoci, să redăm timpului mesajele generaţiei noastre.
Pentru uteciştii de azi, simpla înţelegere a metamorfozei este electrizantă. (Valeriu Stoica, Realitate şi participare în Amfiteatru, martie 1972, nr. 3 (75), p. 1)
Fragmente din Autobiografia olografă
„Precizez că încă din şcoala generală şi din timpul liceului, am desfăşurat o susţinută activitate obştească, fiind mai întîi preşedinte de detaşament în organizaţia pionierilor, apoi secretar al organizaţiei UTC.”
În perioada studenției, 1972-1976, „am fost cooptat în comisia politico-ideologică de pe lîngă consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti, iar în luna aprilie 1974 am fost primit în rîndurile Partidului Comunist Român.”
„Cu referire la activitatea obştească, menţionez că în perioada 1980-1981 am fost secretar al organizaţiei UTC, iar în perioada 1981-1985 am fost secretar al organizaţiei de bază PCR din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
În aceste perioade, am fost propagandist la nivelul Comitetului UTC al Sectorului 5, iar apoi am activat ca lector la cabinetul politico – ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 5.
După ce am fost promovat la Tribunalul Municipiului Bucureşti, am fost ales organizator al grupei sindicale din cadrul secţiilor civile.
Am absolvit Universitatea politică şi de conducere cu media 10, în anul 1985, luna iunie, iar în prezent urmez un curs special de pregătire la Cabinetul politico ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 4.”
Capitolul III din Memoriul de activitate dactilografiat
„III. Activitatea Obştească
În perioada studiilor universitare, am participat la toate activităţile organizate de Asociaţia studenţilor comunişti din Facultatea de Drept, iar din anul 1974, cînd am fost primit în rîndurile Partidului Comunist Român, am luat parte la activităţile desfăşurate de organizaţia de bază.
În acest sens, menţionez că am activat într-o brigadă de propagandă juridică în organizaţiile UTC din cadrul Întreprinderii „Griviţa Roşie” şi într-o brigadă de propagandă electorală în asociaţiile studenţilor comunişti din Centrul Universitar Bucureşti.
În anul 1974, am fost cooptat în comisia politico-ideologică din cadrul Consiliului Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti. În această calitate, am coordonat şi îndrumat munca politico-ideologică din institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, Institutul de arte plastice ”Nicolae Grigorescu” şi Institutul de educaţie Fizică şi Sport Bucureşti.
După absolvirea facultăţii, am continuat să activez în cadrul organizaţiei UTC şi al organizaţiei de bază PCR din Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
În perioada 1980-1981, am fost secretarul organizaţiei UTC şi propagandist la nivelul Comitetului UTC al Sectorului 5 Bucureşti.
Totodată, am prezentat lunar informarea politică în cadrul adunărilor generale ale organizaţiei de bază PCR şi am fost propagandist în cadrul acestei organizaţii.
În aceiaşi perioadă, am fost lector la Cabinetul politico-ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al sectorului 5.
Am absolvit în luna iunie 1985 Universitatea politică şi de conducere cu media 10.
În perioada 1981-1 februarie 1985, am fost secretar al organizaţiei de bază PCR din Judecătoria Sectorului 5.
Ca membru al Asociației Juriștilor din Sectorul 5, am organizat cicluri de conferințe pe teme juridice în școli și unități economice, precum și la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, am îndrumat activitatea unor comisii de judecată și am participat la diferite acțiuni de popularizare a legii.
În prezent, sînt organizator de grupă sindicală la secţiile civile din cadrul Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Totodată, urmez un curs special de pregătire organizat de Cabinetul politico-ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 4 Bucureşti.
Pentru activitatea profesională şi obştească am fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare a zilei de 23 August 1944.”
Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!
Am fost tentat, recunosc, să pun un alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat al dtale la cenaclurile literare pe care le conduceai, un jurnalist cunoscut care semna într-un ziar de mare tiraj un text cu un titlu care suna cam aşa: „Mârşăvia lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut atunci şi îmi pare şi azi prea drastică şi neadevărată titulatura ziaristului; m-am înşelat?, mă înşel?
Da, „amice”, e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino. (Ca şi alţii, scriitori adevăraţi pe care nu-i mai înşir aici, unul dintre ei a murit de inimă rea, de curând, după ce a vrut, bietul, să se lege cu lanţuri de clădirea unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) Ba te ascunzi la Paris într-o funcţie vag-pompoasă, din care, de aproape un deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, prin persoana actualului preşedinte, de care nu vă jenaţi să staţi aproape, nici dta şi nici prietenul dumitale apropiat, fosta marea speranţă a filosofiei româneşti, G.L., dar mie nu conteniţi să-mi reproşaţi că am stat lângă un alt preşedinte, N.C., căruia, voi uitaţi să amintiţi cu îndârjire, eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în coloanele celui mai mare ziar francez, Le Monde!)
Mai nou, dintr-un critic sever şi inteligent, fidel literaturii române şi valorilor ei, ai devenit un fel de măscărici care se preface că îi apără pe scriitori şi biata lor Uniune, înfundându-i şi pe unii şi pe alţii tot mai adânc în mâlul unei indiferenţe generale şi în valurile unor calomnii „isteţe”, nu rareori insolente, rezultatul fiind acela că niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească. Nici măcar sub comunişti! Poate altădată, voi scrie şi despre aceasta, când voi avea timp şi voi considera necesar – deoarece, dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaţi sau nu ai acelor texte semnate de adevăraţii creatori, imitându-i pe unii confraţi francezi, la fel de limbuţi şi de înfumuraţi, aţi uitat raporturile reale între creaţie şi receptare! – de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de capitală.
“Ion Ianosi este un ganditor de anvergura, un exeget subtil si pasionat al traditiei hegeliano-marxiste, dar si al lui Nietzsche, Dostoievski si Thomas Mann. In anii dictaturii comuniste, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti si ca prolific autor, domnia sa a aparat valorile estetice clasice impotriva obscurantismului demagogic imbratisat de multi dintre colegii sai. ” – Vladimir Tismaneanu, Revista 22 a GDS, 19 mai 2003
„(…) Capitalismul e ultima, cea mai rafinată şi mai abjectă inumanitate. El impune omenirii cele mai masive jertfe din câte a cunoscut istoria, distruge bunurile materiale ale societăţii, valorile economice, politice, etice şi estetice. Capitalismul este împărăţia tragicului adică a frumuseţii neîmplnite, distruse, sfărâmate (…). Lichidarea capitalismului şi prin el – odată pentru totdeauna – a exploatării omului de către om înseamnă dispariţia sursei principale a tragicului.
Concluzia logicului: în societatea socialistă şi comunistă sfera de acţiune, ponderea tragicului se răsfrânge foarte mult. Socialismul nu distruge, ci multiplică valorile – într-un ritm şi amploare nevisate înainte.
(…) Pentru prima oară în istorie, satisfacerea setei de frumos devine o problemă de stat, o obligaţie trasată de către partid tuturor făuritorilor de bunuri materiale şi spirituale. Frumosul pătrunde în toate sferele vieţii, în producţia industrială, în noile rânduieli de la ţară, în construcţia de locuinţe, cartiere, oraşe” (Ion Ianoşi, „Socialismul şi valorile estetice”, „Gazeta literară”, anul VIII, nr. 21, 11 mai 1961, p. 1).
„Capitalismul este omul ajuns la sărăcia spirituală absolută, omul la care «simţul posedării» s-a hipertrofiat monstruos, anihilând orice sentiment cu adevărat uman. (…) Individualismul este o consecinţă logică a orânduirii capitaliste” (Ion Ianoşi, „Capitalismul şi arta”, „Gazeta literară”, anul VIII, nr. 27, 29 iunie 1962, p. 2).
„Indicaţiile cuprinse în cuvântarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa de partid a oraşului Bucureşti stau la temelia atitudinii noastre faţă de literatura occidentală. Sintem împotriva minimei rezistenţe, a soluţiilor comode, a simplificărilor, pentru o cercetare ştiinţifică obiectivă, adică marxist-leninistă, a tuturor fenomenelor literare, oricât de contradictorii ar fi ele. Principiile noastre sunt maleabile dar ferme, cuprinzătoare dar precise. Ele cer şi respingerea îngustimii sociologist-vulgare şi respingerea pseudologicii liberaliste, obiectiviste. (…) Comunismul pune totul în slujba omului, el este forma supremă a umanismului. În nobila noastră luptă recunoaştem aliaţi în toţi umaniştii veritabili (…) chiar dacă umanismul lor e limitat, contradictoriu. (…) În valorificarea marxist-leninistă a literaturii occidentale, vom ţine cont permanent de acest criteriu etic-estetic esenţial: valoarea, menirea, soarta, Omul!” (Ion Ianoşi,Cuvantarea tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej…„Gazeta literară”, anul XI, nr. 15, 9 aprilie 1964, p. 4)
In baza Legii 544/2001, va rog sa imi raspundeti la urmatoarele intrebari, conform prevederilor Articolului 7:
1. Cand a fost plasata pe site-ul institutiei dvs Declaratia de Avere a ambasadorului Romaniei la UNESCO pe anul 2010 tinand cont de faptul ca la data de 28.03.2011 aceasta nu era prezentata public, conform dispozitiilor legale?
2. Care sunt rezultatele pentru Romania la sau “pe langa” UNESCO ale ambasadorului Apolzan Manolescu Nicolae, de la numirea sa pana in prezent?
3. Care sunt costurile lunare (chirie plus cheltuieli aferente) pe care le plateste Ministerului Afacerilor Externe pentru resedinta de la Paris a ambasadorului Romaniei la UNESCO?
4. Cate si ce fel de bilete de avion sau alte mijloace de transport au fost decontate de MAE pentru Apolzan Manolescu Nicolae si sotia sa, Apolzan Manolescu Ioana, ca diplomati in cadrul Delegatiei permanente a Romaniei pe langa UNESCO, si ce costuri au presupus acestea, defalcat, pe fiecare luna, incepand de la numirea lor in functii si pana in prezent?
5. Conform propriilor declaratii (Mediafax, 31 martie 2011), in ultimii cinci ani, Apolzan Manolescu Nicolae si-a sustinut in calitate de profesor, “pe gratis”, cursurile de la Universitatea Bucuresti. Totodata, ambasadorul Romaniei la UNESCO este nevoit sa-si exercite si functia de presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, pe langa alte multe obligatii. Dincolo de faptul ca pentru a se deplasa saptamanal pe “naveta” Paris – Bucuresti si retur ar trebui sa-si consume pe calea aerului intregul salariu de ambasador, se mai ridica urmatoarea intrebare:
Pe perioada cat si-a parasit atributiile de reprezentant al Romaniei la UNESCO pentru a profesa sau a face orice altceva pe la Bucuresti, exceptand eventuale activitati ale misiunii sale de ambasador, Apolzan Manolescu Nicolae a solicitat concedii saptamanale fara plata? Daca da, care au fost datele tuturor acestora si cum s-au reflectat in fluturasul sau de salariu pe 2006, 2007, 2008, 2009 si 2010?
6. La 7 martie 2005, ministrul de Externe de la acea vreme, Mihai Razvan Ungureanu, actualul sef al Serviciului de Informatii Externe, sustinea in cadrul conferintei de presa cu tema “Starea de fapt. Prioritati de actiune” ca se impune necesitatea stringenta a intineririi diplomatiei romanesti. Ungureanu arata ca “peste 60% din personalul MAE apartine grupelor de varsta mari, cuprinse intre 50-55 de ani, 55-60 si un procent deloc neglijabil de diplomati trecuti de 65 de ani”. In urma acestor analize, MAE a decis in martie 2005 pensionarea a 79 de angajati, majoritatea diplomati si ambasadori aflati la post in strainatate. Ambasadorul Apolzan Manolescu Nicolae are 72 de ani. Intrebare: Cati alti ambasadori in functie trecuti de 70 de ani are in 2011 Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei?
7. Tinand cont de faptul ca Apolzan Manolescu Nicolae a marturisit ca a colaborat cu Securitatea de buna voie si nesilit de nimeni (volumul sau Viaţă şi cărţi, Editura Paralela 45, pp. 273-275, semnalat de Catavencu, aprilie 2011), in ce masura este nevoie de o adeverinta de la CNSAS pentru ca ministerul sa se debaraseze de el, asa cum a facut-o in cazul Andrei Corbea Hoisie, de exemplu?
PS: Transmiteti-i va rog domnului ambasador Apolzan Manolescu Nicolae ca daca chiar doreste – dupa cum se lauda prin propria-i publicatie – sa ma dea in judecata “pentru calomnie”, poate sa-mi obtina adresa de la domnul Valeriu Stoica, care a pierdut cu brio in fata mea un proces de “calomnie”, intentat de un alt informator al fostei politii politice comuniste, Mihnea Berindei, care astfel a ramas, iata, si el, un bun colaborator al Securitatii. Bun de plata, evident.
May 24th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
