Posts Tagged ‘iliescu-kgb’

GEOANA PE URMELE FIRULUI ROSU ILIESCU-KGB – GOLOVIN-GRU. Bogdan Aurescu: Excursia sefului PSD la Moscova a fost "vizita oficiala sau vizita de lucru"


Inaltii oficiali romani informeaza MAE despre vizite atunci cand ele sunt oficiale sau de lucru, a explicat Bogdan Aurescu la solicitarea HotNews.ro. Referitor la vizita lui Mircea Geoana la Moscova, el a subliniat ca MAE nu comenteaza vizitele private ale cetatenilor romani, oricare ar fi pozitia acestora.

Reporter: Presedintele Senatului, la acel moment si membru al CSAT, are obligatia sa informeze MAE atunci cand face o vizita in strainatate? Conform uzantelor, rigorilor diplomatice.
Bogdan Aurescu: Eu n-am avut cunostinta – nefiind nici responsabil de spatiul bilateral cu Rusia – de aceasta vizita. Ceea ce trebuie subliniat este ca MAE nu poate comenta sau sa exprime aprecieri cu privire la vizite private ale cetatenilor romani, indiferent care este pozitia acestora. Deci depinde foarte mult de caracterul pe care l-a avut vizita respectiva.

Sigur ca citeam ieri declaratia ministrului de externe Diaconescu, din care am inteles ca s-au solicitat Ministerului de Externe si MAE elemente de informare care se trimit in mod obisnuit atunci cand i se cere un astfel de dosar pentru o vizita eventual chiar mai discreta.

Sunt anumite situatii in care anumite demersuri se pot face la un nivel mai discret. E foarte greu de stabilit in cazul de fata si nici nu cred ca trebuie sa ne pronuntam in aceasta chestiune.
Reporter: Dar uzantele cer unui inalt oficial al statului sa informeze MAE atunci cand face astfel de vizite?
Bogdan Aurescu: Atunci cand este vorba despre vizite oficiale. Daca este vorba despre vizite oficiale sau de lucru, care au un anumit program convenit si fac parte dintr-un program de contacte bilaterale, atunci intr-adevar aceste aspecte au o conotatie oficiala si exista in mod firesc un canal de comunicare intre MAE si autoritatea statului, fie ca este vorba despre o alta institutie guvernamentala sau parlament.

Raporter: Si atunci li se pune la dispozitie un dosar despre relatiile bilaterale.
Bogdan Aurescu: La solicitarea lor sau chiar eu am incurajat intotdeauna pe zona mea de competenta ori de cate ori am avut cunostinta – chiar daca nu ni s-a cerut in mod expres, dar de regula ni se solicita – am trimis intotdeauna astfel de dosare, pentru ca e normal sa existe o coordonare intre autoritatile statului. Mai ales atunci cand este vorba despre o coordonata care tine de politica externa.

Reporter: Este o ambiguitate in toata aceasta poveste, in sensul in care vizita a fost privata, insa s-a solicitat acel dosar de informare asupra relatiilor bilaterale.
Bogdan Aurescu: Repet, nu pot sa comentez pentru ca nu cunosc mai multe despre aceasta chestiune si nu imi dau seama cat este de relevant comentariul meu. Probabil ca insusi domnul Geoana poate da cele mai bune explicatii in acest sens.

EXCLUSIV Anne-Marie Blajan / HotNews.ro

Ministrul de externe de la acea vreme, Cristian Diaconescu, a declarat pentru Hotnews.ro ca “domnul Geoana, in calitate de presedinte al Senatului a contactat Ministerul de Externe, precizandu-ne ca e vorba de o vizita informala, neoficiala, si am pus la dispozitie un dosar de vizita, adica o evaluare a statului a relatiilor bilaterale intre Romania si Federatia Rusa. Nu stiu cu cine s-a intalnit, tocmai pentru ca este o vizita neoficiala, insitutiile statului nu se intereseaza in ceea ce priveste programul, agenda, nivelul de intalniri. Fiind domnul Geoana atat presedintele senatului cat si membru CSAT in acel moment, era datoria MAE sa asigure aceasta baza de informatii. (…) Era normal sa-i asiguram un dosar normal de contacte, cu atat mai mult cu cat era si intr-o perioada apropiata de evenimentele de la inceputul lunii aprilie din Republica Moldova”.

REFERINŢE

Crin Antonescu: Mircea Geoana trebuie sa ne spuna daca a solicitat sprijin din partea Moscovei, in campania electorala
AUDIO Mircea Geoana – o intalnire de taina la Moscova

ILIESCU PLIN DE BUBE PE FATA, posibil bolnav de ficat. FOTO de azi

fata
dreapta
stanga

AMINTIRI DIN ’90: JOS ILIESCU! Cum am contribuit la primul Referendum – anticomunist – din Romania. Demonstratia anti-FSN din 12 ianuarie 1990. VIDEO



12 ianuarie 1990. “Îl vreţi pe Iliescu jos?”
Zi de doliu naţional, oamenii depunea flori, aprindea lumânări, plângeau, comentând declaraţiile liderilor FSN, în presa straină, prin care aceştia nu se deziceau de comunism. Din Piaţa Universităţii, se creează o coloană care creşte, ajungând la Palatul Victoriei, unde se cere dialog cu reprezentantii Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN). Cererile manifestanţilor: alegeri libere sub egida ONU, adevărul despre terorişti, despre numărul real al victimelor revoluţiei, aflarea şi pedepsirea vinovaţilor, scoaterea în afara legii a PCR şi distribuirea patrimoniului său către toate partidele nou create, reintroducerea pedepsei cu moartea (în scopul pedepsirii teroriştilor), declaraţii publice ferme ale noilor conducători cu privire la opţiunile lor politice şi la poziţia lor faţă de comunism.

Forţat de protestatarii din Piaţa Victoriei, la 12 ianuarie 1990, spre seară, Ion Iliescu adoptă 2 decrete: scoaterea în afara legii a PCR şi reintroducerea pedepsei cu moartea; s-a hotărât şi organizarea unui referendum, pe 28 ianuarie, pentru aprobarea celor 2 decrete – doar primul punct a fost acceptat.

23 ianuarie 1990. “Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush!”
CFSN – condus de Ion Iliescu şi creat in ziua de 22 decembrie 1989, ca o forţă politică provizorie cu rolul de a gestiona “vidul de putere” şi de a organiza primele alegeri libere – îşi anunţă participarea la alegeri. Ion Iliescu
Susţine pretentiile Frontului de a participa la alegeri, nu neaparat ca “partid politic in sensul istoric şi depaşit al termenului”, ci ca o mişcare cu caracter “larg democratic”; lanseaza conceptul “democraţiei originale”.

28 ianuarie 1990. “Doomnu Copoiu, doooomnuu Copoiu, nu mai imi da dom’le cu sula-n coaste!”
In Piaţa Victoriei, miting al partidelor istorice, care adună zeci de mii de oameni ingrijoraţi de semnele tot mai clare de deviere comunista ale Frontului şi de hotararea acestuia de a se transforma in partid. Conducerea FSN a organizat o contra-manifestaţie, aducandu-şi, tot în Piaţa Victoriei, în partea stangă a palatului susţinătorii, muncitori de la toate marile intreprinderi: I.M.G.B., I.C.T.B., Vulcan, Griviţa Roşie, Electroaparataj. S-a cerut insistent transmisie televizată, in direct; Televiziunea Română “Liberă” a răspuns că nu se poate filma pentru că este ceaţă; la căderea serii, grupuri compacte atacă sediul Guvernului.
In final, au loc tratative intre partidele istorice şi Front. Infuriindu-se pe liderul P.N.Ţ. Corneliu Coposu, care incerca să-l determine să nu transforme F.S.N. in partid politic, Iliescu a bătut cu pumnul in masa: “Doomnu Copoiu, doooomnuu Copoiu, nu mai imi da domle cu sula-n coaste!”.

29 ianuarie 1990. “Noi muncim nu gândim”
Prima mineriadă. In urma apelurilor lansate de Ion Iliescu la radio şi televiziune, ca muncitorii să vină să apere democraţia şi Frontul, în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1990, Bucureştiul va fi invadat de peste 5.000 de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, lanţuri, topoare, să “restabileasca ordinea” şi să “apere” Frontul de partidele istorice.
Devastează sediile principalelor partide de opoziţie şi bat oamenii pe stradă pentru singura vină de a purta blugi, ochelari sau de a avea figuri de intelectuali: “Moarte intelectualilor!”

8 februarie 1990. “FSN, FSN du-te in URSS”
Manifestaţie în Piaţa Victoriei, împotriva comunismului, a securităţii şi a restauraţiei. Activiştii din conducerea FSN încercau, prin toate mijloacele, să conserve comunismul, dându-i o faţă umană, refuzau să dea informaţii despre Securitate, să deschidă arhivele, sau să prezinte un plan de înlăturare a celor compromişi. Conform scenarilor deja cunoscute, agitatorii infiltraţi vor conduce la escaladarea violenţei, la atacarea cladirii guvernului, şi la arestarea a 102 persoane.

11 martie 1990. “Apel din Timişoara, trezeste, Doamne, ţara”
La Timişoara are loc un mare miting, prin care oraşul-simbol al Revoluţiei Române lanseaza Proclamaţia de la Timişoara, chemând, în numele idealurilor revoluţiei, întreaga ţară să susţină realizarea lor: democratizare, privatizare, distrugerea structurilor securisto-comuniste, convieţuirea tuturor naţionalitaţilor. Deja celebrul punct 8 cerea “ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”.

Surse: https://mineriada.org/
https://ddsr.wordpress.com/

AGENTUL UCRAINEI EMIL CONSTANTINESCU la brat cu ILIESCU-KGB: "La revolutie nu au existat agenti straini sau teroristi".

Este o rusine nationala ca un fost presedinte al tarii, care a avut toate informatiile posibile pe mana, sa debiteze asemenea enormitati, dezinformari si intoxicari. “Sunt 20 de ani de la Revolutie, in care vechea securitate nu a arestat nici un provocator si nici un agent strain”, a spus Constantinescu la reuniunea “Clubului de la Bucuresti” al lui Iliescu. Mai mare aberatia nu am auzit despre “revolutie”. Pai “vechea securitate”, dezintegrata si inglobata de agentul GRU Nicolae Militaru in MApN trebuia sa-i aresteze, Emile? Sau Iliescu si ai lui? Si, dupa Iliescu, tu, patru ani ce ai facut “pentru adevarul din decembrie”, pentru victimele comunismului? “Nici un agent strain sau terorist nu a fost identificat”, mai spune fostul presedinte. Zau? Dar Militaru, ucigasul celor de la USLA care ii stiau dosarul de tradator, ce era?! Deci, tavaris Constantinescu vrea sa ne spuna ca “revolutia” chiar a facut-o Petre Roman cu pulovarul sau parizian pe umeri? Si atunci, inteleg, ne-am impuscat noi intre noi cu degetele? Inca o dovada ca Emil Constantinescu ot Tighina nu a semnat din naivitate Tratatul cu Ucraina, prin care s-a renuntat la teritoriile strabune romanesti. Emil Constantinescu se dovedeste a fi agentul ordinar al Rusiei si fostului KGB.

Emil Constantinescu: Nici un agent strain sau terorist nu a fost identificat
Ipoteza existentei unor “teroristi sau agenturi straine” in perioada Revolutiei Romane reprezinta o jignire la adresa celor care au avut curajul sa aduca democratia in Romania, a declarat ieri fostul presedinte al tarii Emil Constantinescu, cu prilejul reuniunii Clubului de la Bucuresti, relateaza Agerpres.
“Sunt 20 de ani de la Revolutie, in care vechea securitate nu a arestat nici un provocator si nici un agent strain. Nici un agent strain sau terorist nu a fost identificat. Ce a fost in spate se poate dovedi mergand in amanuntime si exista toate documentele de acces la procese”, a afirmat fostul presedinte al Romaniei. El a sustinut ca exista si convorbirile inregistrate intre fortele de represiune ale maselor care s-au rasculat impotriva regimului comunist. “Adevarul il stim de 20 de ani, dar nu avem curajul sa il asumam si sa despartim ce se stie de ce nu se stie, cine a fost condamnat. Pentru ca este o sfidare sa spui ca nu a fost nimeni condamnat, si exemple sunt generalii Chitac si Stanculescu, care au condus si represiunea si partea a doua – “afacerea teroristilor”, alaturi de un numar mare de generali pentru care am dat aprobare, in perioada mandatului meu, sa fie anchetati si care au fost anchetati si condamnati”, a spus Emil Constantinescu. Fostul sef al statului a calificat ca fiind “un monument al prostiei” o ipoteza lansata zilele trecute de o televiziune, conform careia cei arsi la crematoriul “Cenusa” erau agenti sovietici. (Normal!, daca erau colegii lui – nota mea)
Emil Constantinescu a mai spus ca Biserica nu a avut nici un rol in societate, pana la caderea regimului comunist.”

Sa-ti dea Dumnezeu dupa sufletul tau si al lui Iliescu, tovarase Constantinescu!

ABERATIILE LUI ION ILIESCU despre lovitura de stat din 1989, la reuniunea "Clubului de la Bucuresti". Participanti: Geoana, Tariceanu, Isarescu & Co

Reuniune
06/11/2009 by Ion Iliescu

,,Clubul de la Bucuresti” a reunit joi seara in cadrul celei de-a treia sesiuni, fostii presedinti si premieri, printre acestia numarandu-se, alaturi de mine, fostul presedinte Emil Constantinescu precum si fostii premieri Nicolae Vacaroiu, Mugur Isarescu, Adrian Nastase si Calin Popescu Tariceanu, la dezbaterea intitulata ,,Dupa 20 de ani”.

Picture 190

Dupa alocutiunile celor doi fosti sefi de stat, au sustinut discursuri fostii premieri, ordinea in care au luat cuvantul fiind similara celei in care au ocupat aceasta functie, fiecare vorbind despre realizarile si asteptarile propriului mandat.

Picture 196

A participat o asistenta numeroasa (peste 300 de invitati), printre acestia numarandu-se: presedintele PSD, Mircea Geoana, prim-viceguvernatorul BNR Florin Georgescu, academicianul Tudorel Postolache Ecaterina Andronescu, Hildegard Puwak, Aurel Constantin Ilie, omul de afaceri George Copos, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu, Iulian Iancu, Daniela Popa, alte personalitati ale vietii publice, numerosi jurnalisti romani si straini.

Am remarcat si prezenta multor colegi de blog, carora le multumesc pentru participare.

Voi publica in continuare textul alocutiunii pe care am sustinut-o.

Picture 200

DUPĂ 20 DE ANI

Aş dori să încep prin exprimarea unei aprecieri calde la adresa Revoluţiei Române din decembrie 1989, a unui gând pios de recunoştinţă faţă de cei ce au plătit cu sacrificiul suprem al vieţii lor răsturnarea dictaturii şi deschiderea societăţii româneşti spre democraţie şi modernizare. A fost un moment unic şi înălţător în istoria recentă a ţării, în care românii au dat dovadă şi de eroism şi de spirit de sacrificiu pentru înfăptuirea unei aspiraţii comune.

În acest context, doresc, de asemenea, să resping perpetuarea unor campanii de denigrare la adresa Revoluţiei Române şi a celor ce şi-au asumat atunci şi riscuri şi răspunderi majore, campanii susţinute, de regulă, de nişte oameni frustraţi, complexaţi, care nu au cutezat să “sufle în front” în timpul dictaturii, care nu s-au remarcat nici în zilele şi nopţile fierbinţi ale lui decembrie 1989, dar o fac pe combativii “post-factum”, pe judecătorii celor ce au făcut ceva – de fapt, pe clevetitorii. Pentru că, în toate etapele istoriei noastre, nu ne-au lipsit clevetitorii.

I. Unii contestă chiar aprecierea de revoluţie a ceea ce s-a produs acum 20 de ani. Se alimentează confuzii voite între concepte diferite: de “revoluţie”, “lovitură de stat”, “complot”. Este negat caracterul spontan al revoltei populare, punându-se declanşarea acesteia pe seama unor agenturi străine (preluându-se de fapt aprecierile lui Ceauşescu). Consider toate aceste exerciţii şi acţiuni ca lipsite de respect faţă de un moment de mare încărcătură emoţională şi de puternică afirmare a unor virtuţi reale ale poporului român.

Aş puncta doar câteva idei cu privire la revoluţie.

1. Desigur, Revoluţia Română nu poate fi judecată izolat de ceea ce s-a produs, în jurul nostru şi în lume, în 1989. Ea a făcut parte dintr-un proces mai amplu de prăbuşire a unui sistem, a “sistemului socialismului de stat” de tip sovietic, având cauze profunde de natură politică, economică şi socială. Aceasta nu s-a datorat unor cauze externe – acţiunii “forţelor imperialiste”, cum se spunea atunci, ci a avut caracterul unei implozii, urmare dezvoltării unui proces continuu de eroziune internă – proces început încă din 1956, prin condamnarea stalinismului, cu răbufniri succesive, ca revolta populaţiei din Ungaria sau “Primăvara de la Praga”, înăbuşite prin intervenţii brutale ale URSS.

România, care a avut meritul, în anii ‘60, de a marca o tendinţă de relativă independenţă faţă de URSS, dezavuând încercările lui Hrusciov de transformare a CAER într-o structură de subordonare economică a ţărilor socialiste europene şi a marcat unele tendinţe modeste de liberalizare internă, alături de iniţiative apreciate de deschidere internaţională, ca şi curajul de a condamna invadarea Cehoslovaciei şi înăbuşirea “Primăverii de la Praga” – din 1971 – a marcat un declin continuu, afirmându-se printr-un spirit conservator, recalcitrant la schimbări, prin reluarea unor practici de esenţă stalinistă şi dezvoltarea unui cult deşănţat al lui Ceauşescu.

Iar, atunci când Gorbaciov a iniţiat, în 1985, programul său de “perestroika şi glasnosti” – prilej folosit de alte ţări pentru încurajarea unui proces de relaxare internă şi de pregătire pentru schimbare – Ceauşescu s-a manifestat ca cel mai înrăit susţinător al unui sistem falimentar, intensificând măsurile de control, de supraveghere şi înăbuşire a oricăror încercări de deschidere spre transformări necesare. Ba, chiar a oferit un spectacol jenant, în noiembrie 1989 – congresul al XIV-lea al PCR.

2. Aceasta a făcut ca, în timp ce toate celelalte ţări au găsit formule de trecere relativ paşnică spre democraţie, la noi, , în condiţiile agravării continue a situaţiei economice şi sociale şi ale acumulării unor nemulţumiri crescânde ale populaţiei – unica soluţie a fost explozia socială, care s-a concretizat prin revolta populaţiei la Timişoara şi apoi la Bucureşti şi în alte centre urbane. Încercările de reprimare a manifestărilor de protest au eşuat datorită ieşirii masive în stradă a muncitorimii industriale – la Timişoara, în 20 decembrie, şi la Bucureşti, în 22 decembrie.

Să pui o asemenea revoltă de masă pe seama acţiunii unor agenţi infiltraţi ai serviciilor străine de spionaj – este simplist, nerealist şi, totodată, nedemn, exprimând lipsă de respect faţă de propriul popor.

Nu “agenturili străine”, nu factori întâmplători, ci starea de incandescenţă în care se afla ţara, nemulţumirea generală acumulată, mai ales pe parcursul anilor ‘80, a dus la izbucnirea revoltei populare, care nu aştepta decât un pretext, o “scânteie” pentru a izbucni şi a se extinde rapid. Prilejul a fost oferit de episodul Tokes, de la Timişoara.

Nerealismul lui Ceauşescu, ruptura sa totală de realităţi s-a exprimat prin decizia de a părăsi ţara pentru o vizită în Iran (în timp ce ţara fierbea) şi apoi convocarea mitingului de la Bucureşti din 21 decembrie.

Situaţia din ţară era specifică unei “stări revoluţionare“, cum este definită în teorie, când se produce ruptura totală între conducerea statului şi masele populare – când conducătorii nu mai pot controla starea de lucruri din ţară, iar cei conduşi, masele populare, nu mai vor să accepte o dominaţie arbitrară.

Asta s-a produs în România în decembrie 1989 şi aceasta a dus la alungarea dictatorului. Fuga sa cu elicopterul a devenit simbolul victoriei revoltei populare!

3. Aceasta nu a fost rezultatul unui complot, al unei lovituri de stat, cu atât mai puţin de palat (cum s-a întâmplat în Bulgaria, cu Jivkov), ci al acţiunii directe, spontane, a maselor populare revoltate!

Un complot care să fi dus la înlăturarea lui Ceauşescu ar fi fost benefic pentru ţară. s-ar fi evitat, astfel, vărsările de sânge din decembrie 1989. Unele încercări şi tatonări timide din partea unor oameni temerari au fost anihilate din start. Deci, nu am avut nici această şansă!

4. Unii afirmă, de o manieră simplistă, fără temei şi înţelegere a proceselor istorice, că revoluţia s-ar fi încheiat odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat “confiscarea revoluţiei“.

O revoluţie nu se poate confisca. Ea are sau nu are loc. Este o neînţelegere elementară a conceptelor de bază.

Revoluţia nu poate fi identificată şi rezumată la un act insurecţional. Acesta poate fi sau nu declanşator al unei revoluţii, dar nu revoluţia însăşi.

Revoluţia, indiferent că are loc pe cale paşnică sau violentă, prin acţiuni de masă insurecţionale sau printr-un complot sau lovitură de stat, este un proces istoric care duce la schimbări de esenţă, în special în regimul politic, în structura politică a societăţii. De aceea, cehii, spre exemplu, au denumit revoluţia lor “revoluţie de catifea“.

Esenţa revoluţiei române a însemnat, în primul rând, trecerea de la dictatură la democraţie, de la sistemul dominaţiei unui partid şi al partidului-stat, la un sistem politic pluralist, pluripartid, la alegeri libere şi adoptarea unei noi Constituţii democratice, ca şi declanşarea proceselor în domeniul reformelor economice. Toate aceste schimbări s-au produs ulterior înlăturării dictatorului şi nu se putea altfel!

5. Este lamentabilă şi încercarea unora de a identifica acţiunea FSN şi a lui Iliescu cu “perestroika” lui Gorbaciov. Este o încercare primitivă de înlocuire a disputelor politice de după decembrie 1989 cu “etichetări”.

Fără a contesta meritele lui Gorbaciov în declanşarea proceselor care au dus la schimbările din 1989, este suficient să se compare obiectivele programului său de reformare şi adaptare a URSS la dinamica dezvoltării lumii spre final de secol , în condiţiile menţinerii rolului conducător al PCUS şi programul în 10 puncte al CFSN, care începe cu “abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist, de guvernământ”, pentru a observa deosebiri fundamentale, ca şi caracterul radical al programului propus de CFSN.

Cea mai bună definiţie a rolului lui Gorbaciov a fost dată de un prieten al său – poetul Evtuşenko, la o reuniune de la Torino, din 2005. El a spus că , prin perestroika “Gorbaciov a vrut să salveze URSS, dar nu a reuşit; în schimb, prin acţiunea sa, a contribuit la salvarea păcii şi stoparea războiului rece”.

6. Cea mai impardonabilă (ca să fiu elegant) încercare de discreditare a revoluţiei şi a CFSN este aceea de a pune pe seama lui Iliescu şi a nucleului constituit în noaptea de 22 decembrie declanşarea diversiunii armate, a “teroriştilor

Este adevărat că nu există încă un răspuns clar şi complet privind pe cei ce au declanşat această diversiune. Sunt doar presupuneri, de regulă contradictorii, şi înţeleg dificultatea acestei întreprinderi. În condiţiile vidului de putere creat prin prăbuşirea regimului şi a confuziei generale create după fuga lui Ceauşescu, o acţiune diversionistă a unui grup de profesionişti era capabilă să declanşeze o reacţie în lanţ a celor ce dispuneau de armament – atât militari, cât şi civili, amplificând starea de confuzie şi de suspiciune generală.

Reamintesc un fapt esenţial, pe care îl ocolesc cu bună ştiinţă cei ce lansează asemenea “bombe” propagandistice. Acţiunea diversionistă s-a declanşat în sediul CC, în jurul orelor 18.30, când încă nu exista nicio structură provizorie de putere. Noi, iniţiatorii CFSN, ne aflam adunaţi într-un birou la etajul III, începând să redactăm documentul programatic al revoluţiei. Prima salvă de arme, după percepţia noastră, s-a declanşat chiar asupra biroului în care lucram – dintr-un corp vecin de clădire. Ne-am dispersat şi ne-am reîntâlnit, mai târziu, la etajul XI al blocului turn al TVR, pentru a finaliza comunicatul către ţară, nominalizând şi cele 39 de propuneri de membri ai CFSN. La miezul nopţii am reuşit să prezentăm acest document din studioul 4. Toată această acţiune am realizat-o în stare de asediu, sub foc continuu, inclusiv la trecerea noastră spre zona studiourilor – prin pasarela de trecere de la et.I. Iar, apoi, toată noaptea am petrecut-o la et.XI, sub foc tras dinspre str. Pangratti, Calea Dorobanţi, fiind supuşi unui tir şi din partea unui elicopter.

Cum puteam noi, care eram ţinta acestor atacuri, să iniţiem aşa ceva? Este absurd! Şi această stare de asediu a continuat în zilele şi mai ales în nopţile următoare. De aceea nici nu ne-am putut reuni în plenul CFSN cu toţi cei 39 membri şi să începem săne organizăm, decât pe 27 decembrie, după încetarea acestor acţiuni diversioniste, care a urmat după procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu.

7. Şi asupra procesului se fac, în continuare, tot felul de speculaţii.

Sigur că ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, să fi putut organiza un proces normal, în condiţii adecvate. Dar, nu ne aflam în situaţie normală. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea că orice amânare însemna noi sacrificii de vieţi umane, care se amplificau cu fiecare zi şi cu fiecare oră care trecea.

De aceea, ne-am asumat răspunderea de a organiza procesul de la Târgovişte, în condiţii excepţionale, cu multe improvizaţii, pentru că excepţională era situaţia în care se afla ţara. Aşa ceva s-a întâmplat, nu o dată, în istorie, în condiţii similare!

Că premisa de la care s-a pornit în luarea acestor decizii a fost corectă – s-a văzut prin efectele imediate: a doua zi, după proces şi execuţie, a scăzut intensitatea acţiunilor armate, iar după două zile, practic, au încetat.

x x x

Nu mă opresc acum asupra unor abordări subiective, nici asupra unor fabulaţii şi născociri vehiculate, în tot acest timp, cu un scop politic meschin, evident, cum a fost , spre exemplu, campania montată prin falsuri de ziarul „ZIUA” – „Iliescu – KGB”, fără nici un temei. S-a speculat , deasemeni, pe seama studiilor mele universitare , din anii 1950-1954 , la Moscova , în domeniul hidroenergeticii (nu am fost nici la vreo şcoală de partid cum insinuau unii , nici la vreo şcoală militară , cum sugerau alţii).

S-a fabulat pe seama relaţiilor mele cu Gorbaciov, care , în aceiaşi ani a studiat la Universitatea din Moscova. Dar, nu am avut prilejul să ne întâlnim; nu ne-am cunoscut şi nu am avut nici un fel de relaţii înainte de 1990. În schimb, zvonul vehiculat a avut , se pare , efect asupra „cabinetului 2”– pentru că, în 1987, când lucram la Editura Tehnică, dar mă aflam sub o strictă supraveghere – cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în România, mi s-a impus să plec din Bucureşti pentru 3 zile , sub pretextul unei banale misiuni profesionale la Timişoara.

Dar, unii şi-au făcut din tot felul de astfel de fabulaţii şi răstălmăciri – o profesiune şi o ocupaţie constantă.

Şi acestea fac parte probabil, din ceea ce înţeleg unii prin logica luptei politice.

II. Au trecut 20 de ani. În aceşti ani s-au produs procese fundamentale, care au schimbat fizionomia societăţii româneşti – şi în bine şi în mai puţin bine sau chiar în rău.

Dacă privim cele 3 obiective majore ale Revoluţiei Române – exprimate în cele 10 puncte programatice – în plan politic, economic şi al poziţiei internaţionale a României, putem trage câteva concluzii:

1. În primul rând, în ciuda caracterului convulsiv al vieţii politice, exacerbat printre altele şi de campania electorală din primăvara anului 1990 ca si din anii următori, si mai ales de actiunile anarhice de perturbare a ordinii publice, de atacare a unor institutii ale statului – ca in zilele de 28 februarie si 13 iunie 1990, mineriadele succesive sau evenimentele din Targu Mures din martie 1990, in ciuda acestor zvacniri de anarhie, obiectivele politice esenţiale ale Revoluţiei au fost îndeplinite:

– prima cucerire a Revoluţiei a fost cucerirea libertaţii de exprimare, de manifestare, de organizare; în cursul lunii ianuarie 1990 a fost o adevărată explozie de apariţii de ziare şi reviste (peste 1000 – cineva spunea că „avem mai multe ziare decât ziarişti”).

– pe baza Decretului – Lege adoptat de CFSN în 31 dec. 1989 , în decurs de o lună au apărut peste 30 de partide – ceeace dădea expresie dorinţei de manifestare a pluralismului politic.

– primele alegeri libere din mai 1990 la care s-au înscris cu candidaţi peste 90 de partide au legitimat prin rezultatele lor opţiunea exprimată de marea majoritate a populaţiei, în decembrie 1989;

Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 şi-a îndeplinit misiunea de redactare a noii constituţii democratice a ţării, în urma unui amplu proces de consultare şi dezbatere publică, şi care a fost adoptată prin referendum naţional la 8 decembrie 1991 – devenită Ziua Constituţiei.

Completată cu amendamentele elaborate de Parlament şi adoptate printr-un nou referendum, în 2003, Constituţia României, deşi perfectibilă, este expresia noii realităţi statornicite după revoluţia din decembrie 1989.

Jocul de-a modificarea Constituţiei, cu fiecare modificare de guvern sau preşedinte, riscă să compromită chiar ideea de lege fundamentală a ţării.

Au avut loc, între timp, mai multe alternanţe politice – expresie, de asemenea, a noii ordini democratice din România.

Ceea ce constituie, însă, slăbiciunea noastră ca societate este că această alternanţă la guvernare, în loc să ducă la consolidarea structurilor, a practicilor democratice şi la ridicarea profesionalismului şi eficienţei administraţiei, în folosul cetăţenilor – datorită năravului nostru ancestral, în planul relaţiilor umane, de promovare a spiritului clientelar, a nepotismului, cumetriilor şi a intereselor de grup – administraţia, atât centrală, cât şi locală, a cunoscut o continuă instabilitate şi deteriorare a profesionalismului, provocând ineficienţă, birocraţie – în detrimentul intereselor cetăţenilor.

Este una dintre problemele actuale acute, pe care va trebui să o abordăm frontal, printr-un consens politic – de a depolitiza şi profesionaliza administraţia publică – creând cadrul legislativ şi instituţional necesar pentru ca alternanţele la guvernare să nu mai afecteze corpul administrativ profesionist, central şi local, ci doar vârfurile responsabile.

2. Cel mai dificil şi complex s-a dovedit procesul de reformă economică, de trecere de la economia centralizată de stat, birocratizată, spre o economie de piaţă funcţională, modernă şi eficientă.

– În ciuda multor eforturi, inclusiv prin elaborarea, în 1990, a unei strategii a tranziţiei spre economia de piaţă şi în 1995, a strategiei de pregătire şi compatibilizare a economiei româneşti cu cea a Uniunii Europene – procesele s-au dovedit dificile, iar discontinuităţile din guvernare nu ne-au ajutat în profilarea unei viziuni clare şi a unei abordări unitare a problemelor. A contat şi lipsa unei experienţe în acest domeniu şi a unor oameni pregătiţi.

Liberalizarea preţurilor din toamna anului 1990, impusă de realităţi, dar promovată în pripă, fără o temeinică pregătire, a generat convulsii sociale, pe parcursul anului 1991.

Procesul de privatizare s-a dovedit, de asemenea, dificil. Primele măsuri au fost adoptate încă de CPUN, printr-un decret-lege de încurajare a liberei iniţiative. Cea mai dificilă a fost marea privatizare a întreprinderilor de stat, în condiţiile absenţei surselor de capital autohton şi ale reţinerilor capitalurilor străine de pătrundere în zonă (în condiţiile stărilor conflictuale din spaţiul iugoslav şi din Transnistria).

Metoda adoptată şi promovată prin Legea marii privatizări, după ample dezbateri, se inspira din experienţa britanică (MEBO), cu distribuirea de acţiuni tuturor salariaţilor şi organizarea FPS şi FPP. Ea a stimulat procesul de privatizare, cu efecte contradictorii. Au fost şi exemple pozitive, dar şi multe eşecuri, cu falimentări şi închideri de unităţi şi dispariţia de locuri de muncă. Poate că ar fi fost mai adecvată o metodă de privatizare prioritară a managementului şi nu a activelor. Desigur, însă, că multe unităţi, legate de vechiul sistem al economiei de stat şi de o anumită piaţă (CAER) cu exigenţe mai modeste, s-au dovedit nepregătite pentru a face faţă exigenţelor unei pieţe deschise. Iar statul nu mai dispunea de posibilitatea redistribuirii profiturilor pentru subvenţionarea unor unităţi şi activităţi cu slabă eficienţă.

Desigur că a existat şi o amplă diversitate de înţelegeri şi abordări a acestor probleme, funcţie de interese divergente şi poziţii politice diferite. Cred că aprecierile lui Galbraith din cartea sa, “Good society”, publicată în 1991, cu privire la abordarea problemelor tranziţiei în fostele ţări socialiste din Europa, sunt pe deplin valabile pentru noi.

“În timp ce socialismul cuprinzător” – afirma el – a pierdut teren şi a dispărut ca ideologie efectivă, o doctrină opusă şi-a făcut apariţia: privatizarea! Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi “socialismul cuprinzător”. Ea nu poate fi scop în sine, ci mijloc pentru un management mai bun şi mai eficient.

Logica economiei de piaţă, scopul ei este obţinerea, în termen relativ scurt, a profitului. De aceea, sectorul privat nu investeşte pe termen lung, aşa cum nu investeşte pentru prevenirea unor efecte sociale adverse sau pentru protecţia mediului”!.

Prima cerinţă a unei societăţi bune o reprezintă o economie puternică şi stabilă“.

El constată, printre altele, că cei săraci sunt obligaţi să-şi cheltuiască toate veniturile, nu-şi pot permite să economisească! Dar, prin aceasta, ei contribuie la fluxul constant al cererii agregate.

Cei bogaţi, din contră, îşi păstrează banii în diferite forme, sustrăgându-i astfel din circuitul economic!

De aceea, şi din acest punct de vedere,pe lângă problemele esenţiale legate de polarizarea socială, el consideră impozitarea progresivă ca un instrument eficient de politică fiscală corectă.

În general, lucrarea lui Galbraith este un bun reper pentru o analiză critică pertinentă a mersului tranziţiei economice.

Eu cred că, printre altele, în afara altor aspecte ale evoluţiei economiei noastre, noi am pierdut două bătălii importante, cu efecte directe asupra resurselor şi activităţii economice.

Prima – în problema restituirii proprietăţilor.

Dacă în Ungaria, spre exemplu, această problemă a făcut obiectul unui consens al tuturor forţelor politice, încă din 1993, care, constatând dificultatea procesului, au convenit să nu se restituie nimic în natură, iar despăgubirile să nu depăşească 75.000 dolari – şi nimeni nu a obiectat – nu s-au făcut întâmpinări la CEDO; la noi, această problemă a fost obiectul unor controverse fără sfârşit. Deşi convenisem, la un moment dat, unele formule de compromis, printre altele, ca exemplu, în ce priveşte terenul agricol, să se ia ca punct de referinţă situaţia de după reforma agrară din 1945, când proprietăţile moşiereşti au fost limitate la 50 ha (pentru a putea da pământ ţăranilor, foştilor ostaşi de pe front) – prin pachetul de legi din 2005 s-a promovat conceptul “restitutio in integrum” (fără nici un punct de referinţă istorică), care a facilitat restituiri de zeci de mii de ha. Se adoptă, deseori, decizii pe bază de falsuri, care au provocat şi provoacă mari nemulţumiri şi drame umane.

A doua – cu consecinţe de asemenea ample – a fost aplicarea Legii 18 în domeniul fondului funciar, soldată cu lichidarea CAP-urilor, prezentate, printr-o campanie deşănţată, drept “structuri comuniste”. Efectul a fost fărâmiţarea exploataţiilor agricole – mai ales în zona de şes – ceea ce a dus la nefolosirea unor mari suprafeţe, la sărăcirea ţăranilor şi a satului românesc, la decăderea agriculturii (ceeace nu s-a întâmplat în Ungaria , Cehoslovacia sau Germania – unde fostele cooperative au devenit unităţi economice puternice, competitive).

Sunt doar două exemple care ilustrează influenţa nefastă a unor abordări politice care nesocotesc realităţile.

– Desigur, tot procesul de tranziţie economică a fost foarte complicat. S-au ciocnit interese divergente. Nu a fost simplă nici stabilirea unui cadru echilibrat de abordare a problemelor privind locul şi rolul statului şi reabilitarea pieţei.

Una din cauzele profunde ale prăbuşirii de sistem din 1989 a fost tocmai ignorarea de către vechiul regim a rolului pieţei în economie şi încercarea de substituire a ei cu factori subiectivi – cu birocraţia de stat. Trecem acum printr-un alt moment de criză la nivel mondial generat de o altă abordare extremă – de fetişizare a pieţei şi de respingere a intervenţiei statului şi a oricăror reglementări impuse pieţei.

Cu această problemă ne-am confruntat de la începutul activităţii noastre, după revoluţie.

Amintesc ce spuneam, în cuvântul meu în faţa Parlamentului, după investirea în funcţie, în urma alegerilor din 1992: În privinţa funcţiilor statului, în perioada de tranziţie – spuneam atunci – trebuie evitate două pericole extreme – etatismul exacerbat, pe de o parte, şi nonintervenţionismul, pe de alta“.

Ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic:

– statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economici, cu capital de stat sau particular; nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici; nu trebuie să cedeze tentaţiei de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă.;

– statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei;

– nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive.

Ce trebuie, însă, să facă statul:

– înainte de toate, să asigure stabilitatea internă, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei;

– să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat favorabil afacerilor, cu proceduri simplificate;

– statul este responsabil de buna gestionare a patrimoniului public;

Statul are obligaţia să-şi asume rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea populaţiei cu condiţii minime de trai, scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri, creşterea numărului locurilor de muncă, protejarea grupurilor defavorizate, susţinerea învăţământului, cercetării, culturii, asigurarea resurselor pentru apărarea naţională, protecţia mediului şi a bogăţiilor naturale.

Nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă.

În privinţa reformei economice, spuneam că aceasta nu constituie un monopol al niciunui partid, al niciunei persoane. Politizarea excesivă a ei afectează nu doar conţinutul şi sensul său constructiv, ci chiar obiectivele sale. Reforma nu trebuie să ducă nici la pierdere de avuţie naţională, nici la constrângeri pentru populaţie, la sărăcie. Nu fac un bun serviciu reformei nici graba, nici amânarea sau abandonarea ei. Trebuie reabilitat efortul propriu: reforma nu ne-o fac nici organisme internaţionale, nici alte state sau guverne. Reforma ne-o facem noi înşine.

Ea trebuie să fie românească.

Aceasta spuneam în 30 octombrie 1992. Cred că aceste idei rămân valabile şi astăzi.

3. Domeniul în care am reuşit cel mai bine să strângem rândurile, să realizăm platforme de acţiuni comune ale tuturor forţelor politice a fost domeniul politicii externe. Acest lucru s-a confirmat încă din primii ani.

S-a confirmat prin poziţia comună exprimată în Parlament cu prilejul puciului de la Moscova, în august 1991; prin susţinerea eforturilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, la care am devenit ţară asociată în 1993-1994, ca şi pentru aderarea la NATO, începând cu aderarea, în 1993, la Parteneriatul pentru Pace. Reuniunea de la Snagov din 1995 pentru elaborarea strategiei de pregătire a economiei româneşti în vederea aderării la Uniunea Europeană a fost un exemplu de acţiune solidară a tuturor forţelor politice, exprimată prin Declaraţia de susţinere – semnată de liderii celor 14 partide parlamentare, de şeful statului, şeful guvernului şi preşedinţii celor două Camere. S-a repetat acest exerciţiu şi în anul 2000, în vederea începerii negocierilor pentru aderare, ca şi în perioada 2000-2004, când s-au încheiat aceste negocieri cu Uniunea Europeană, ca şi prin consacrarea statutului de membru NATO, în 2002.

Un moment semnificativ de exprimare a consensului politic a fost şi pregătirea Tratatului de bază cu Ungaria şi semnarea lui la Timişoara, în toamna anului 1996.

Este păcat că această experienţă de conlucrare constructivă – uneori în perioade dificile – nu a fost continuată în ultimii 5 ani.

x x x

Experienţa politică acumulată în aceşti 20 de ani – cu luminile şi umbrele ei – trebuie să constituie un reper pentru a depăşi actuala situaţie încordată, în raporturile dintre instituţiile statului, dintre acestea, partidele politice şi societatea civilă.

Cred că, după viitoarele alegeri prezidenţiale, se va impune promovarea unor iniţiative de unire a forţelor politice în jurul unui program naţional de perspectivă, care să asigure scoaterea ţării din criză, relansarea economică, îmbunătăţirea climatului general din ţară şi a condiţiilor de viaţă ale tuturor categoriilor de cetăţeni, o strategie pe termen mediu şi lung, în vederea reducerii decalajelor ce ne despart de ţările dezvoltate, valorificând şi calitatea de membru al Uniunii Europene.

Sunt doar câteva reflecţii pe marginea bilanţului celor 20 de ani de după declanşarea revoluţiei din decembrie 1989.

DEZMINTIRE. Nu, nu ma intorc la ziarul ZIUA ca director sau redactor sef. "BRANDUL" RONCEA este mai tare ca ce a ajuns saraca Ziua! Raman Pro Basescu!

Sunt nevoit sa fac cateva lamuriri in randurile de mai jos, in urma telefoanelor si mesajelor primite in cursul zilei de ieri de la mai multi colegi ziaristi din presa centrala, dupa ce s-a raspandit zvonul in lumea jurnalistilor ca se incearca salvarea ziarului Ziua de la falimentul total.

Nu, nu ma intorc la Ziua, nici ca redactor sef nici ca director, dupa cum mi s-a propus prin interpusi. Ziarul Ziua a murit. Ceea ce se mai aude azi despre si dinspre el sunt doar ultimele horcaieli.
Ziarul Ziua a fost ucis o data de Rosca, prin vendeta sa personala cu Basescu.
Ziarul Ziua a fost ucis a doua oara cand a intrat, administrativ si editorial, pe mainile lui Mihai Pilsu – “322 de accesari” – vezi decizia tampita de a declara ziarul – fara macar sa-i intrebe si pe cei care-l fac, pe ziaristii – ca fiind anti-Basescu. Sau cea mai noua, de a face economie prin hotararea de a nu mai publica ziarul in ziua de luni, cand sunt, statistic, cele mai mari vanzari de presa sau accesari on line. Adica de a-si prelungi week-end-ul. Tamp! Daca vroia economie de o zi trebuia sa nu mai apara sambata, logic. (Apropo, bietii mei fosti colegi care nu si-au primit de o luna salariul ce vor face dupa desfiintarea ziarului: vor fi pusi sa se “recalifice la locul de munca” construind caramizi de lut pentru super-mediatizatul “Turn Ziua”?!)
Ce sa mai faci cu Ziua? Un reporter virtual mai neinformat zicea ca Ziua devine “Saptamana”… Asta chiar ar fi haios! Adevarul e frust: dupa cum am mai spus, Ziua se va inchide daca nu a doua zi ci a treia zi dupa alegeri. Inclusiv “Ziua Online”. Produce ceva? Poate doar daca devine “Ziua- Porno Online” ca oricum a transformat site-ul ziarului in gazeta de perete electronic a tuturor obsedatilor sexual de pe planeta dezaxatilor.
Apoi, ziarul Ziua a fost ucis definitiv cand, cu un Rosca pus putin sa faca turul lumii, a inceput sa actioneze din interior, ideologic, coloana a 5-a, a lui Tismaneanu, care sta si acum in genunchi, ritualic, la fundul lui Stoica. Acest hrebenciuc si verestoi la un loc al PD-L, negociatorul de ieri cu Nastase impotriva CDR, ca maine il va trada pe Basescu pentru a crea un “pol de stramba-dreapta” cu Crin si Marko, daca da Kondiakov semne de lumina de la Rasarit.
Cam asta este cu cadavrul Ziua. Pacat de munca celui mai tanar, pasionat si anticomunist colectiv de ziaristi din presa romana (cand s-a pornit ziarul), cel mai unit (pana cand s-a sucit Rosca impotriva lui Basescu), cu cel mai bun supliment special – “Dosare ultrasecrete” (pana cand a fost data afara Miruna Munteanu, ca nu raspundea la comenzi) cu cea mai buna sectiune de politica externa nationala (conform ambasadelor euro-atlantice si… rasaritene 🙂 care a tinut treaza problema Basarabiei si a romanilor din jur peste un deceniu (pana cand si-au consolidat serviciile rusesti prin tismanenii pozitia la ziar).
Ca veni vorba de Tismaneanu. Dupa el, care i-a pupat in cur pe Ceausescu si pe Leana, i-a proslavit pe Lenin si pe Stalin si atunci si dupa caderea comunismului, la brat cu Magureanu si la serbet cu Iliescu si madam Nina, s-a gudurat apoi pe langa Constantinescu ca, la Basescu, sa se bage pana la urma pe sub usa Presedintiei, cica ar fi persecutat si, saracul, lapidat (de ce nu “cremat”?), pentru ca ar tine, bietul bubico, cu Basescu. Ca si cum Romania sau poate chiar lumea se imparte in cei buni, ca el, care tin cu Basescu, si cei rai si urati, toti ceilalti, care sunt impotriva “fripturistilor lui Basescu”.
Nu, Volo, nu! Lumea se imparte intre oameni si jigodii. Exista jigodii dar si oameni normali care sunt impotriva lui Basescu tot asa cum exista oameni simpli care il sustin pe presedinte dar si jigodii care se proptesc in umbra lui Basescu, ridicand insa salarii si mormane de carnati de la dusmanii sai de moarte, Sorin Ovidiu Vintu – cum este cazul angajatului SOV Patapievici – sau Dinu Patriciu – cum face Manolescu (ca sa nu mai vorbim de Plesu).
Miorlaindu-se ca un motan castrat, Tismaneanu e oripilat ca Nistorescu a inceput sa le dea jos mastile “intelectualilor” cu voci murdare, calificandu-i drept “fripturistii lui Basescu” (eu as fi zis “fripturistii lui …escu”, de la Ceausescu la Basescu; si sa nu-l uitam pe Voiculescu, ca si de la el a incasat bine-mersi polit-ologul Tismaneanu!).
Lasat in pielea goala de Nistorescu, profitorul tuturor regimurilor se baga repede intre picioarele presedintelui, pentru a-si ascunde putulica icerista. “Profesorul Morcovel” (sau Moscovel?) ia pozitie de gornist si se pune in fruntea gonacilor aspiranti la oase si zgarciuri pe sub masa presedintelui-vanator, cerand, ca si in campaniile Petrom-SOV si OMV-Crin, “respect” si “bun simt”.
Ca un aplicant aplicat de analism in grup, striga ca din ochiul cel de sarpe la Hurezeanu – fost “consilier personal” al lui Nastase -, sa sara la gatul lui Nistorescu – ziaristul care, a se retine, l-a demolat pe Nastase – si sa se delimiteze de “stalinistul” de la “ex-Cotidianul” (vorbeste proletcultistul de la ex-Stefan Gheorghiu!), dandu-i ca exemple pe oamenii muncii de la sate si orase care deja s-au ridicat in B.O.B. impotriva cotidianismului: Buscu-RAAPPS, Morar-UTC sau Patrascoiu-UTM.
Profitorul ICR le mai cere bietilor ziaristi de la Cotidianul sa-si dea demisiile in semn de protest fata de “atacul” la adresa intelectualilor de pe ogoarele tarii, calificat drept o “orgie a nesimtirii etice” (astia-s obsedati rau).
Interesant de observat la Moscovel: e mai grav ca s-a ajuns la “orgie” anti-intelectualista (vorba bancului cu ardeleanul: “poate-n cur, ma!”) decat ca tovarasii lui de drum sunt partasi la o executie publica nationala a sefului statului si isi primesc cu totii salariile, sponsorizarile sau premiile de la – repet – dusmanii de moarte ai lui Basescu, capi ai Coalitiei KAZ-GRIVCO-FNI si ai campaniei de eliminare a presedintelui de pe scena politica a tarii, respectiv mogulii Dinu Patriciu si Sorin Ovidiu Vintu.
Lui Bijulica, Busculica si Patrascoica – ca sa nu mai vorbim de Harry si Patapievicica – nu le cere sa se dezica de patronul mafiei media de la Realitatea-FNI – din care fac si ei parte, cu totii – ci o cere saracilor jurnalisti care n-au dupa ce bea apa si isi fac meseria cum pot si ei in conditiile unei dictaturi media girate si implementate de Hurezeanu, Buscu si toti roitorii din jurul lui Tismaneanu & cooperativa de productie anti-Romania.
Si, by the way (panimaiesi Volodea?), si eu sunt unul dintre milioanele de simpli sustinatori ai lui Basescu – din sentiment national, pur si simplu: cred ca e mai roman decat Crin, “garantat” de Patriciu-FSB sau Geoana, “garantat” de familia Vanghelie-Hrebenciuc-Iliescu-KGB – , motiv pentru care am si fost fript, ca ziarist, fara a deveni, ca voi, fripturist, adica pupincurist.
Daca Nistorescu, pentru ca-ti strica putin fardul, e “stalinist” (de ce nu “nazist”?) profesorul de istorie est-europeana de la CIA Michael Peter Shafir, consangean de-al tau, care te-a facut “ayatollahul anticomunismului”, cum e? Trebuie cumva sa se delimiteze fostul sau coleg de la Europa Libera, dl Hurezeanu, si de el?
Dar “distinsele intelectuale”, papesa Tatiana Mungiu, rabina Zoe Petre, pecerepenelista anticrestina Smaranda Enache si societara Soros Renata Weber, sau bulibasa Aferim Plesu, care sterg pe jos cu Basescu ori de cate ori au ocazia, ce-ar trebui sa faca?
E, uite – vorba lui Goma“de-aia” nu ma intorc la Ziua.
Raman, al dvs, al cititorilor mei, iubitorilor de adevar si nebunilor pentru tara, acelasi,
Victor Roncea
Huligan, Golan, Gugulan

JURNAL DE CAMPANIE: Serviciile secrete şi conspiratorii decid soarta alegerilor. INTERVIU cu generalul (r) SRI Aurel Rogojan

Scris de Victor Roncea

Generalul (r) SRI Aurel Rogojan dezvăluie detalii din istoria României despre cum se schimbă preşedinţii

Generalul (r) SRI Aurel Rogojan, fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad şi consilier al conducerii Serviciului Romån de Informaţii, revine, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Curentul“, asupra momentului transformărilor structurilor de securitate, ale societăţii civile şi partidelor politice imediat după lovitura de stat din 1989. Istoriograf al serviciilor secrete şi memorialist al celor romåneşti, generalul Aurel Rogojan, după ce l-a acuzat pe primul şef al SRI, Virgil Măgureanu, fost căpitan DIE şi membru al grupului de la Ştefan Gheorghiu din jurul lui Leonte Răutu, de epurarea ofiţerilor „anti-KGB“ din noul SRI, revine cu detalii legate de implicarea altor structuri în consolidarea unei ocupaţii de tip nou a Romåniei.
Profesorul de contraspionaj atrage atentia asupra modului in care si-au impartit sedere de influenta in societate serviciile care au contribuit la lovitura din 1989. De exemplu, serviciile secrete occidentale s-au ocupat în mod special de sindicate, cele ruseşti au avut drept obiectiv „militarizarea societăţii civile“, iar cele autohtone au reuşit să se bage între acestea două pentru a cåştiga un loc de frunte în viaţa politică. Dacă printre fondatorii Grupului pentru Dialog Social, stimulat de Silviu Brucan, s-a aflat, printre alţii, chiar fiica lui Leonte Răutu, Anca Oroveanu, în partea politică, în PNL, de exemplu, pe långă implicarea serviciului Ministerului de Interne, o altă structură, posibil răsăriteană, s-a ocupat cu crearea unei noi aripi, în timp ce partide care au încercat „auto-lustrarea“ ofiţerilor acoperiţi au dispărut pur şi simplu, aflăm de la interlocutorul nostru.
Luna aceasta, generalul Rogojan isi va lansa cartea “1989 – Dintr-o iarna in alta – România in resorturile secrete ale istoriei”, care va da multe insomnii conspiratorilor anti-România.

– Domnule general, fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe, Ioan Talpeş, afirma la emisiunea „Naşul“ că PNL s-a înfiinţat la noul SIE, condus în anii aceia de Mihai Caraman, „care era foarte måndru de gradul său de ofiţer KGB“. Mie mi-a spus însă Ştefan Andrei că Mihai Caraman a fost mătrăşit de la SIE după o vizită de-a domnului Măgureanu la Moscova şi după ce şeful SIE i-ar fi reclamat lui Ion Iliescu că sunt prea mulţi agenţi ai serviciilor speciale ruse în România: câteva zeci de mii. Care este adevărul şi care a fost rolul serviciilor secrete de la noi şi de aiurea în „dezvoltarea şi consoliderea democraţiei“?

– Ceva, ceva este pe aproape de adevăr despre înfiinţarea partidelor. În privinţa PNL, o aripă liberală – dacă vă aduceţi aminte de „aripile“ de atunci – s-a înfiinţat, însă, la un alt serviciu, şi de aici marea dihonie, între unii şi ceilalţi. Şi între liberali, dar şi între directorii serviciilor respective. În fapt, unele dintre cele circa 120-130 de partide existente la un moment dat s-au înfiinţat prin „ordine de misiune“. Exista, nu-i aşa, în grădina ministrului Chiţac, un Serviciu pentru Protecţia Obiectivelor Politice… Avea nevoie de obiectul muncii. Apoi, dacă a început un serviciu cu astfel de „stimulări ale democraţiei“, celelalte trebuiau să se lase eclipsate?! Erau terminate, la propriu! Au fost lideri de partide care ştiau bine lecţia de la S.O.E., din perioada anilor ‘40, şi aveau, şi urmăreau „norma“ de acoperiţi. În mai multe cazuri, odată cu epurarea acoperiţilor din partid s-a autoepurat şi partidul de pe scena vieţii politice. Ne place sau nu, asta a fost. Deduceţi dvs ce a mai rămas. Ştiţi vorba unui lider de partid… Cu liberalii, însă, s-a întâmplat ceva cu totul aparte, un adevăr care va ieşi, poate, singur la iveală.

– Dar cum e cu „pluripartidismul“ şi „dialogul social“, cu „societatea civilă“, acum din nou foarte activă, „pe fază“, în plină campanie prezidenţială?

– Pentru început, pluripartidismul avea nevoie de un impuls. Cine să-l dea? Occidentalii au fost interesaţi mai mult de sindicate, ruşii de paramilitarizarea „societăţii civile“, îndeosebi a organizaţiilor „apolitice“, prin intermediul cărora s-a realizat o nouă ocupaţie şi s-a impus o dictatură de alt tip asupra României, extinsă apoi la nivel instituţional. Să fi fost lăsaţi numai ruşii să se ocupe şi de implementarea pluripartidismului, cum şi-ar fi dorit, s-ar fi stricat prea mult, şi aşa destul de precara stare de stabilitate şi echilibru prin care, legalmente, este definită siguranţa naţională.

– Şi atunci, cum s-a dezvoltat „democraţia românească“?

– Păi atunci, cei care au avut resorturile şi-au îndeplinit planul la indicatorii „viitori lideri de partide“ şi „viitori parlamentari“. Asta a fost definită, de către actorii operaţiunii, ca o necesitate a momentului de pornire către o viitoare societate democratică. La vârful structurilor speciale existau şi preocupări mai selecte, cum ar fi „rezerva de cadre“ a preşedinţilor şi prim-miniştrilor…

– Virgil Măgureanu avea vreo implicare?

– Da, desigur… Dânsul a fost de mai multe ori şi insistent în atenţia presei vremii pentru faptul de a-i căuta înlocuitori preşedintelui Ion Iliescu, cărora să le asorteze şi prim-miniştrii…

– Acum, asta era de bine, după mine, ţinând cont de acea perioadă. Dar o făcea din proprie iniţiativă sau avea sarcina aceasta în fişa postului?

– Nici vorbă. Doar dacă preşedintele l-a mandatat în mod excepţional, mai ştii?!…

– Unii spun că şi dânsul şi-ar fi dorit să ajungă prim-ministru în anii ‘90 şi de aceea a fost şi senator sau deputat, de Vrancea parcă. Dar, ca să înţeleg mai bine procedura: pe unii îi provoca, îi stimula şi apoi îi vorbea „de bine“ la Cotroceni ori la Palatul Victoria?

– Măcar să o fi făcut profesionist şi consecvent. Ajungea departe! Dar, nu. Nu a fost asta.

– Atunci ce a fost?

– Îşi căuta propriul culoar spre puterea supremă. Tatona, când pe unul, când pe altul, doar-doar îl va găsi pe cel care să-i spună: „Numai cu dumneata!“

– Dar o asemenea conduită nu semnifica „trădarea“ lui Ion Iliescu?

-Atingeţi o chestiune extrem de delicată. Dacă într-o primă etapă, Ion Iliescu era pentru Virgil Măgureanu, cel puţin în referirile de „uz intern“, numai charismă, era „omul providenţial“ care, pur şi simplu, electriza şi magnetiza, foarte repede, mult prea repede, s-a văzut apoi cum Virgil Măgureanu începuse să fie când dezolat, când contrariat şi apoi chiar în ipostaze pe care funcţia sa nu i le îngăduia faţă de persoana care în acele momente era preşedintele României. Virgil Măgureanu a mers până la negarea oricărei alte autorităţi laice, afirmând că – citez din presa vremii – „În România, deasupra mea este numai Dumnezeu“.

– Deci aşa s-a ajuns la „trădarea“ din 1996, care, în viziunea multor naivi, a fost „de bine“? Dezamăgirile au fost imense însă, aşa cum ni se întâmplă de 20 de ani. Dacă Iliescu vroia Tratat cu URSS, Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina, prin care am renunţat „de bună voie şi nesiliţi de nimeni“ la teritorii româneşti străbune. Dar care a fost rolul SRI în 1996, dacă a existat unul?

– Serviciul a avut atunci atitudinea instituţională corectă. Ceea ce trebuie spus, că nu a implicat obligatoriu şi convergenţa cu unele dintre convingerile şi opţiunile directorului. Între Serviciu, substanţialitatea atribuţiilor sale şi conduita de urmat pentru realizarea lor, pe de o parte, şi director, pe de altă parte, apăruse un ecart. Teoreticianul puterii, şi, de ce nu, şi al conspiraţiei politice, din domnul Virgil Măgureanu avea deschidere şi către alte orizonturi. O parte nu mai răspundea aşteptărilor celeilalte… Cel puţin aceasta a fost şi este, până la acest moment, percepţia noastră.

– Observ că asociaţi teoria puterii cu teoria conspiraţiei politice. De ce?

– Fiindcă dobândirea puterii politice implică, cel mai adesea, şi o astfel de resursă. Priviţi în istorie: credeţi că a existat vreo preluare a puterii fără vreo „muncă conspirativă“ în spate? Asta, suplimentar de resursele secrete îndeobşte folosite.

– Puteţi să intraţi în detalii. Un exemplu „electoral“?

– Da, de ce nu?! Revin la momentul 1996. Eu eram în acel an detaşat la Serviciul de Protecţie şi Pază, pe lângă Inspectorul General pentru Informaţii, şi, ca în orice perioadă preelectorală, circula multă zvonistică. O mare cotă a căpătat în una din zilele acelea o semnalare, a cărei sursă şi, respectiv, elementele de conţinut ale mesajului nu au fost evaluate pe scara veridicităţii. Din lipsă de timp. Semnalarea a venit pe la orele 12.30 şi anunţa un eveniment ce urma să aibă loc peste trei ore. Potrivit acelei ştiri incerte, purtătorul de cuvânt al directorului S.R.I. urma să se întâlnească, se indica data şi chiar ora, 15.30, la o adresă, Calea cutare nr. 338, cu un reprezentant al Convenţiei Democratice, pentru a-i înmâna o servietă cu nişte miliarde de lei, între două şi trei. Se începuse deja scrierea olografă a notei de informare când am cerut să mă duc să verific personal ce este la numărul respectiv pe Calea X-ulescu. Rezultatul a fost acela că la numărul 316 se termina Calea… Concluzia: „Informaţia nu este verificabilă“. Dacă nu ar fi conţinut o adresă indicată atât de exact, racheta informaţională era lansată împotriva „sponsorului“, care trebuia dedus ca fiind şeful purtătorului valizei.

– Dar dacă cineva, pe releul informator/dezinformator – sursă – ofiţer – ierarhii interne – analist – redactor informare, nu a reţinut numărul corect?!

– De ce nu, de ce nu? Pot exista şi asemenea accidente, care pe astfel de subiecte, chiar că nu ar trebui să fie considerate ca întâmplătoare.

– Înţeleg că valiza a ajuns, poate, acolo unde trebuie… Eu o să-l întreb şi pe domnul Nic Ulieru, de curiozitate, să văd dacă-şi aduce aminte de ceva de genul acesta. În mod cert, la vot, domnul Măgureanu a informat „în direct“ că „a votat schimbarea“, ceea ce ne-a adus din rău în mai rău, după mine. Să vedem cum s-au modernizat succesorii săi, mai tineri, de azi. În concluzie, vreţi să spuneţi cumva prin acest exemplu că serviciile secrete, române sau străine, sunt cele care schimbă sau nu preşedinţii…

– Asta o spuneţi dvs. Eu vă propun să reluăm tema după alegeri.

Interviu realizat de Victor Roncea

CURENTUL PDF 4.11.2009 – numarul de azi si CURENTUL PDF 27.10.2009 – prima parte a interviului

BASESCU urat de ziua lui de Iliescu si intelectualii strans uniti in jurul sau. URARILE lui Ilici, Plesu, Liiceanu, Cartarescu, Dinescu, Weber, Mungiu

In timp ce pe site-ul anti-Basescu se lafaie multimea de intelectuali cu fundul in trei luntri, gen Plesu, Liiceanu, Cartarescu, Dinescu, Weber si Mungiu, pe blogul sau personal, Ion Iliescu ii face lui Traian Basescu o foto-urare de ziua lui. Vrand sa fie “inspirat”, postaciul de serviciu al lui Iliescu il asemuieste pe Basescu chiar cu Ceausescu, fara sa-si dea seama ca a intins franghia in casa spazuratului. Daca ii apartine insa lui Iliescu postarea, insemana ca saracul chiar a dat in Alzheimer din moment ce a uitat vremurile de aur cand era baiat de mingi pentru nea Nicu si coana Leana, si el si Nina. Sa-i aduc eu aminte:







ION ILIESCU, Omagiu pentru colegul lui Dan Puric, Mircea Malita

MIRCEA MALITA
By Ion Iliescu

Academia Romana a reluat traditia prezentarii de discursuri de receptie din partea membrilor Academiei.

Vineri, 30 octombrie, academicianul Mircea Malita (desi membru al Academiei de mai multi ani) a prezentat discursul sau de receptie intitulat “ Opusi inseparabili in gandirea romaneasca”.

In expunerea sa, academicianul Mircea Malita a prezentat o sinteza interesanta din opera a zece mari personalitati ale culturii romane (patru apartinand stiintei si sase filozofiei si literaturii) avand ca numitor comun preocuparea pentru evidentierea importantei analizei “opusilor inseparabili” (cu alte cuvinte a “unitatii contrariilor”) in diferite domenii ale stiintei si ale gandirii.

Autorul prezinta intr-un stil atragator si convingator, contributiile remarcabile in aceasta directie ale unor inaintasi de marca : Grigore C. Moisil, Stefan Lupascu, Nicolas Georgescu – Roegen, Lucian Blaga, Atanase Joja, Mircea Florian, Scoala de la Iasi (Petru Botezatu, Simion Mehedinti, Eugen Lovinescu).

Acest concept al opusilor inseparabili s-a afirmat in gandirea europeana mai tarziu, fata de cultura chineza care a consacrat conlucrarea a doua principii opuse : Yang si Yin .

Succint, toata aceasta analiza evidentiaza contributia importanta a reprezentantilor intelectualitatii noastre de varf la imbinarea preocuparilor pentru ceea ce a fost si este general si particular in dezvoltarea noastra nationala. Aceasta are conotatii actuale si in zilele noastre in procesul de globalizare care impune in planul dezvoltarii civilizatiei o aliniere si o cuplare a tuturor natiunilor la progresul contemporan al stiintei si al tehnologiei, ceea ce duce la o anumita uniformizare, concomitent cu nevoia accentuarii si valorificarii particularitatilor si patrimoniului intelectual si spiritual specific culturii nationale a fiecarui popor.

De aceea, in conceptul actual de dezvoltare durabila, pe langa dezvoltarea economica, sociala si de echilibru a societatii cu factorii de mediu s-a impus si necesitatea protectiei diversitatii culturale pentru a pastra tot ceea ce a acumulat societatea dealungul vremii si care constituie un patrimoniu comun al umanitatii.

https://ioniliescu.wordpress.com/

Sursa Foto: https://www.ipid.ro/consiliul_director.html

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID) a fost infiintat in anul 2006 ca organizatie non-profit, independenta de contextul politic si disociata de perspectiva oricarui scop comercial. Institutul se identifica drept un proiect bazat pe rationalitatea stiintifica, axat principial pe crearea unui mediu de atitudine morala si sociala, a unui spatiu liber de exprimare a ideilor referitoare la realitatea romaneasca, acum si in perspectiva…

Acasa > Initiativa noastra > Consiliul director > Staff > Parteneri >

Academia Romana

Institutul Bancar Roman

Centrul National pentru Dezvoltare Durabila

Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma

Fundatia Universitara a Marii Negre

EDITORIAL RONCEA: Pierdut organ PNL pe Insula Şerpilor. Îl declar nul. JURNAL DE CAMPANIE cu balalaica lui Patriciu-FSB in capul lui Ludovic Orban

Lumea văzută de la Bucureşti
Scris de Victor Roncea
Criză mondială, criză naţională, criză de Cabinet şi, coborând la genunchiul broaştei, criză de organ; organ de Orban, şi el un fel de „os de ardelean“, pardon, „os de liberal“, ca don Pedro de Neulander ot Moskba.
„Am stat şi urmăm a sta neturburaţi în faţa unor certe intestine, pe câtă vreme ele nu vor avea ca rezultat de a compromite soarta ţării şi mai mult cum este deja compromisă sau pe câtă vreme negoţierile pentru înlocuirea celor morţi nu vor trece peste cercul partidului aşa-zis liberal.
Vom aştepta dar în linişte rezultatul crizei într-un fel sau într-altul, şi atunci numai vom avea a zice şi noi cuvântul nostru.
Astăzi, voim a face numai ceea ce s-ar putea numi diagnosis crizei ministeriale, fără a ne preocupa dacă boala este mortală sau cine va fi moştenitorul, în caz de moarte.
Spectacolul ce ne este dat a privi este, fără îndoială, din cele mai extraordinare“, scria marele Caragiale într-o cronică de-a sa din „Timpul“ prietenului Eminescu, parcă anticipând reproducerea la nesfârşit a unor asemenea „spectacole extraordinare“.
Suntem pe drojdie, asta-i clar. Ţara parcă chiar se sfârşeşte, moare sireaca, neguvernată şi neguvernabilă, răpusă de acea pătură superpusă, identificată de Eminescu, sociologul şi jurnalistul, ca o clasă ocupantă, sugând seva poporului, de undeva de deasupra lui, fără nicio legătură cu rădăcinile neamului. Roşii de ieri, intelectuali, sclavi, politicieni sau oligarhi, sunt astăzi în toate partidele, mai mult sau mai puţin acoperiţi, mai mult sau mai puţin descoperiţi. Aşa şi Organ, pardon, Orban, fiul securistului Orban, căpitanul penal dat afară până şi din Securitate din cauza sadismului cu care îşi tortura victimele anchetate, la Braşov. După ce şefuţul lui, Crin Antonescu, l-a spălat de sânge pe mâini, cu limba, pe Iliescu-KGB, afirmând că „Ion Iliescu este de apreciat pentru că în anii ‘90 nu a pus armata să împuşte oameni în Piaţa Universităţii“, Orban a recepţionat şi interpretat corect mesajul, în cod: e timpul să ne descoperim că, vorba „prostănacului“, „nici noi nu mai ştim câţi suntem“. Câţi securişti prostănaci, să ne-nţelegem.
Aşa se explică probabil şi afirmaţia fără de organ de ieri făcută împotriva ministrului de Externe desemnat în Cabinetul Croitoru: „Da’ cine mai e şi Aurescu ăsta?“. Nu, nu era cocoţat pe vreo masă la vreun chef de sectorişti alcoolişti, zdrăngănind din balalaică; era în Parlament, la audierile noilor miniştri, printre care se numără şi diplomatul de carieră, Bogdan Aurescu. Tânărul profesionist este arhicunoscut în România, şi nu numai, pentru îngenuncherea Ucrainei la Curtea de la Haga şi recuperarea zonei de exploatare marină din jurul Insulei Şerpilor (dacă mica stâncă româneasă nu a putut fi redobândită, tot din cauza lui Iliescu-KGB şi a urmaşului său, Constantinescu-SBU).
Orban, chiar dacă nu avea organul muncii la el, cânta din guriţă şi el, cum a fost învăţat, pe acordurile patronului KAZ-PNL-GAZ, alt acoperit, care, împreună cu premierul său, descoperit, a încercat să şterpelească şi aceste rezerve naţionale, după ce a făcut dispărut Rompetrolul. Deci, ca să-i răspundem lui Orban: în baza procesului câştigat de Aurescu la Haga, acum, şefii lui mai mari sau mai mititei au o nouă şansă de a vedea grătarul şi gratiile celulei, de pe dinăuntru, odată cu declararea operaţiunii Sterling, mijlocită de angajaţii lui Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu şi Dorin Marian, drept o afacere penală. Tot înainte, vrednici organişti!

Pierdut organ PNL pe Insula Şerpilor. Îl declar nul
Curentul – miercuri, 28 octombrie 2009

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova