October 22nd, 2015 
VR 
Foto: Emanuel Pârvu
Sursa: Roncea.Ro via Arhiva Civic Media
Adendă:
Posts Tagged ‘marian munteanu’
25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii 1990. Amintirile unui Golan
Astăzi se împlinesc 25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii. Cum s-a întamplat, vă relatează, pe scurt, George Roncea, mai jos. Adaug şi o notă personală: la 25 de ani de când am blocat cu mâna mea Piaţa Universităţii, peste numai câteva zile, respectiv pe 27 aprilie, ora 8.30, la Tribunalul Bucureşti, o să am prima înfăţişare în procesul pe care mi l-a înaintat cea mai sinistră procuroare comunistă de pe scena politică dâmboviţeană, Mandela Macovei, scoasă din jobenul încopitatului şi proţăpită în vârful dealului de nimeni altul decât de fratele de stea roşie al tartorului din decembrie 1989. De ce? Doar pentru că i-am arătat faţa de căloaie (femininul călăului 🙂 ) şi impostoare, bolnavă de ură la adresa poporului român. Abia aştept să înceapă procesul! Doamne ajută!
Începutul…
În data de 22 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluție. Asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, ei ocupă carosabilul, blocând circulația atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât și pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluție se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar în Piața Universității (Autorii infracţiunii: Io, V.R., împreună cu ofiţerul de marină Andrei Rochianu, supranumit Marinarul – Nota Roncea.Ro). Troleibuzele au fost oprite, s-a blocat traficului. După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de intervenție. Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: “Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!”; ridicându-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culcă la loc.
După orele 21 sunt aduse panouri de tablă, luate de lângă Spitalul Colțea și sunt dispuse în cercul Pieței Universității, care vor bloca circulația. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămâne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Rădulescu) răniți în revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cântat “Hristos a Înviat” și alte cântece religioase, un preot care a slujit la Troița.
La portavoce manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te în URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem președinte care să ne vândă URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleacă nici unul”, “15-22 voi ați tras în noi”, “Jos comunismul”, “Democrație”.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămânea pe poziții, câțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante.
Dimineața în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coborât niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți lângă zidurile Universității, dirijând circulația.
Și, pe când priveau deprimați, înfometați, zgribuliți de frig în ploaie cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pânză, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: “Victorie, victorie! Am învins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la alții, gândind cu toții același lucru; mai târziu, ne-am dat seama că avea dreptate”.
23 aprilie: De ziua Sfântului Gheorghe, se adună lume pe trotuarul din fața Teatrului Național. Se vorbește la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Adunați sub balconul Universității.
24 aprilie: În jurul orei 5.00 dimineața Poliția se năpustește asupra oamenilor strânși în jurul troiței, lovindu-i cu sălbăticie. În jurul orei 11.00, Poliția se retrage, Piața fiind reocupata de câteva sute de manifestanți. Se strigă cu patimă “Jos Iliescu!” În dimineața aceleiași zile, președintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei moțiuni pentru eliberarea forțată a pieței, moțiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numește pe cei care îl contestau în Piața Universității, “golani”.
La ora 12.00, după ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonaș pe care am scris apăsat “Golan”. În stânga, jos, am pus că o marcă semnătura: Ion Iliescu. Am tras la xerox câteva sute de bucăți și cumpăr două cutii de ace. Îmi pun prietena (viitoarea soţie), Irina, să se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignați ofensă adusă de Iliescu. Chestia uimește, la început, dar foarte iute apare reacția așteptată, de fronda ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne și cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, și le prind cu mândrie în piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripție pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era până atunci încă difuz și lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine însemnul heraldic al minorității bunului simț din România.
Deschiderea balconului
La ora 17.00, președintele Ligii Studenților din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultății de Geologie, în pofida opoziției profesorilor. Astfel debutează fenomenul Pieței Universității. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de serviciu, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate. Umil Constantinescu nici măcar n-a trecut pe acolo.
Înălțimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universității, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat și de partid. Manifestanții, care până atunci străbăteau orașul în lung și în lat, se stabilizează și-și alcătuiesc o fortăreață așezată pe un loc strategic. Încărcătura spațiului sacru, datorată jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l “locuiesc”. Se constituie astfel frontieră, limita grupului ad-hoc intitulat “golani”, asupra căruia se răsfrânge proiecția de ordin spiritual, de continuatori și depozitari ai mesajului celor uciși aici în decembrie, pentru libertate. Granița teritoriului Golaniei este fixată de perimetrul Universității și al Facultății de Arhitectură și are ca limite periferiale intersecția, nod de circulație vital al orașului, Intercontinentalul, care exprimă simbolic Străinătatea și linia fostei baricade din 21 decembrie.
Organizarea Pieței
Studenții din cele două facultăți s-au constituit în echipe de lucru, pe “specialități” – respectiv pe expresie vizuală și literar-orala. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piață, unde se aflau studenții anului șase, terminal, de la Institut, care își pregăteau lucrările de diploma. Primul text afișat pe fațada a fost punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, scris pe un cearseaf subtilizat de prietena mea de acasă. Doi colegi de la Academia de Artă au adus o enormă reproducere, făcută de mâna după o fotografie ce-i înfățișa pe Iliescu și pe Ceaușescu împreună. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenți ai Liceului de Artă N. Tonitza, studenți ai Academiei de Artă și ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alăturat forțe de la Grupul Independent pentru Democrație, asociație cu mulți mediciniști și cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Feroiu.
Echipa Arhitecturii
Am realizat un proiect scenografic al amenajării spațiului imagistic al Pieței, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era să se obțină o particularizare distinctă a Zonei Libere, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piață, cât și prin conținutul mesajului înscris pe suprafața pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei simbolic, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenții protestatari ai Occidentului din anii 60. Știam că avem nevoie de suport internațional.
Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – “Cine uita nu merită” – dar și pe Adam Michnik. Toate acele uriașe lozinci din Piața au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la mașină pânzele, iar noi pictăm non-stop, refăceam ce se strică din cauza vântului, ne cățărăm pe streșinile facultăților, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte și alte texte și desene. Am acoperit clădirile Universității și ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieței Universității. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul, de o parte și de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piață și exprimau spiritul creștinesc și românesc invocat de studenți.
Ecranul luminat şi prima Televiziune liberă
Atelierul de la Arhitectura și-a extins rolul funcțional din momentul apariției video-proiectorului. “Apariția” a însemnat șterpelirea sculei, aflată în proprietatea Centrului Cultural al Franței, care avea deschisă o expoziție la sala Dalles. Aparatul era “împrumutat”, la căderea serii, adus pe șest în Institut, și apoi plasat la loc, după ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu “completate” din patrimoniul Oficiului de Expoziții. Aveam trei video-uri și două televizoare adunate de pe la amici. Casetele filmate în timpul Revoluției erau vizionate în premieră aici, montate improvizat și apoi distribuite la emisari sosiți din centrele universitare din țară unde se organizaseră mini-Golanii.
Francezii au aflat după un timp ca filmele din Piață, se proiectau cu obiectul lor așa că am rămas fără el. Sorin Dumitrescu a încercat fără succes să-i convingă pe francezi să ne mai lase proiectorul. Am încercat la toate centrele culturale la care știam că există video-proiectoare, și cu această ocazie am realizat ce puternică susținere are regimul Iliescu. Nimeni nu a vrut să ne servească. Tana Roșca, soția lui Sorin Roșca Stănescu, ne-a făcut rost până la urmă de un aparat mai mic de la Școală germana, unde era profesoară. Nucleul format în studioul ad hoc de la etajul patru a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi ulterior SOTI.
Echipa Universității
Dacă Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pieței, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cântecele alcătuiau o umbrelă sonoră ce acoperea teritoriul Pieței și solidariza conștiința publică a locuitorilor acesteia. Băieții de la Liga purtau greul organizării accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pieței. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon și, pe măsură ce lua amploare fenomenul Pieței, la balcon au început să apară personalități de prestigiu ale vieții românești.
Grupul de la GDS la început ne-a fost ostil, dar când au văzut că treaba din Piața se îngroașă și poate aduce un profit, și-au schimbat atitudinea. Studenții din Universitate trebuiau să facă față și grupurilor de diversioniști de la diverse asociații dubioase, apărute ca ciupercile, care încercau să imprime Pieței o orientare agresivă, pentru a compromite mesajul non-violent lansat și susținut de studenți.
Tot la Universitate se organiza curățenia și apărarea Golaniei, cu concursul GID și al Asociației 21 Decembrie. Se făcea cu schimbul de pază în perimetrul Pieței, deoarece, încă de la început a persistat norul amenințării și al violenței asupra Zonei. În timp ne-am “dotat” cu aparate de emisie-recepție, de jucărie, cu o rază de acțiune de 200 de metri, s-au creat “consemne” și “parole” de acces la “obiective”: balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectură, stația de amplificare, videoproiectorul, ecranul și punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joacă, dar o trăiam cu seriozitatea unor tineri care au văzut multe, mult prea multe pentru vârsta lor.
Va (mai) urma
George Roncea
Foto: Emanuel Pârvu, Victor Roncea, Pascal Ilie Virgil şi… anonim, din păcate. UPDATE: Am descoperit sursa unei fotografii primita pe e-mail de la Claudiu Cracea si ii multumesc autorului ei, Mircea Ordean!
Vedeţi şi:
Posted in Documentare, Top News 
Tags: Andreea Flondor, andrei plesu, arhitectura, Claudiu Cracea, Elena Andronescu, Emanuel Parvu, Facultate de Golani, Fenomenul Piata Universitatii, GDS, george roncea, gid, Golania, Grupul Independent pentru Democratie, Institutul de Arhitectura, Ion Iliescu, Jos Iliescu, liga studentilor, LS, Mandela Macovei, marian munteanu, monica macovei, Pascal Ilie Virgil, Piata Universitatii, Piata Universitatii 1990, Rebeliunea legionara, Traian Basescu, universitatea bucuresti, victor roncea 
6 Comments »Amintiri din Piata Universitatii cu fratii Roncea. Jurnalul Garnizoanei Bucuresti din 13 – 15 iunie 1990, martorii, rebeliunea legionara a lui Ion Iliescu si complicitatea la crima a lui Andrei Plesu si Monica Macovei. FOTO/DOCUMENTE
Audio:
Interviu George Roncea (foto sus calare pe Punctul 8 de la Timisoara) – BBC 14 iunie – Mineriada si infernul de la Magurele
Documente (unele in premiera):
Sus – Piata Universitatii. Jos – FSN:
Nota via George Roncea:
“…Asadar – “nu am vazut niciun act de violenta”…asta declara procuroarea Macovei dupa vizita sa la Unitatea de la Magurele. Eu, alaturi de fratele meu (ala micu’) si alaturi de peste 1500 de alti bucuresteni care au trecut prin Infernul de la Magurele, in iunie 1990, am vazut lucruri inimaginabile si am trait torturi de nedescris la care participa insusi comandantul adjunct al Unitatii, colonelul Tanase, cel care mi-a infipt in cap, desi aveam deja capul crapat si insangerat, un puscoci lansator de rachete cu fosfor, amenintand ca-mi zboara creierii, daca mai comentez.
Despre ce comentam? despre ce nu a vazut Macovei, atinsa de cecitate degenerativa.
De exemplu, un baiat care-si tinea ochiul smuls din orbita cu mana, atarna in niste fire care-i ieseau din gavanul ochiului. pe langa asta, desi se chinuia cumplit, tanarul desfigurat si plin de sange era legat cu sarma de un stalp de beton.
• ce nu a mai vazut Macovei ?
cel putin sase femei au fost violate de mineri si soldati
• ce nu a mai vazut Macovei ?
bataile zilnice, cu cozi de lopata, cu lanturi si cu ce mai gasea administrate de minerii imbracati cu haine militare, adusi de Ion Ilici Iliescu, carpa kaghebista.
• ce nu a mai vazut Macovei ?
cum erau luate declaratiile luate de colegii sai procurori, fosti securisti la infama Directie de Cercetari Penale a DSS. Declaratiile erau dictate de procurori si cine nu se conforma era altoit pe loc de cate un miner, cu bata.“
Integral pe Facebook
Nota mea: “Romania libera” cerea asadar ajutorul generalului Vasile Ionel, acelasi cu “prim-adjunctul ministrului Apararii” despre care se tot vorbeste in acest document, totodata Sef al Marelui Stat Major al Armatei. Vasile Ionel, cadru militar scolit in URSS, a fost trecut in rezerva de Nicolae Ceausescu in 1980 ca fiind suspectat de apartenenta la GRU/KGB (numele sau este prezent in Dosarul “Corbii”, alaturi de cel al lui Nicolae Militaru, s.a.). El a fost reactivat de Ion Iliescu in 28 decembrie 1989 si a devenit ulterior, dupa 1991, consilier prezidential al lui Iliescu si secretar al CSAT fiind vazut la Cotroceni si in timpul Administratiei Basescu.
Deznodamant (pentru unii dintre noi):
UPDATE de la Politica ta: 13 iunie la OTV2 : pentru Corina Dragotescu “mortii” = “hotii”
Posted in Documentare, Top News Tags: 13-15 iunie 1990, Adevarul, andrei plesu, BBC, Corneliu Turianu, FSN, george roncea, Golani, Golanii, iliescu-kgb, Infernul de la Magurele, Ion Iliescu, Jurnalul Garnizoanei Bucuresti 13 - 15 iunie 1990, KGB, Magurele, marian munteanu, Mineriada, monica macovei, Piata Universitatii, Piata Universitatii 1990, Procesul Golanilor, procuror Monica Macovei, Rebeliunea legionara, Sorin Dragan, Unitatea de la Magurele, victor roncea 25 Comments »MISCAREA de huiduire a Madonnei kabalei marxist-leniniste
Desi ma aflu la distanta de galagia Bucurestiului, la o sfanta manastire din codrii Neamtului, reverberatia scandalului post-Madonna – cu romanii care s-au exprimat cu huo impotriva lectiilor neo-reeducarii si a injuraturii cu care ne-a tratat personajul – mi-a starnit interesul. Mi-a sarit in ochi, dintre toate reactiile fata de trecuta pseudo-diva, excelentul editorial al colegului meu George Scarlat – Huoo, Madonna! – scris cu vana care aminteste de publicatia noastra de inceputuri, Miscarea, poate singura revista a anilor 1990 care exprima intelesurile si aspiratiile Noii Generatii a Pietei Universitatii. Desi au trecut aproape doua decenii de la aceea perioada de incercari si desi sub aspect politic Miscarea Pentru Romania a fost pusa pe butuci de serviciile secrete ale lui Ion Iliescu si interese ne si anti-romanesti – dupa cum semnaleaza si observatorii externi -, totusi creuzetul ei, ca si cel al Ligii Studentilor, a produs valori aflate acum in toate structurile de varf, civile, militare sau politice ale statului, iar publicatia Miscarea a format voci publicistice care au confirmat, printre care si George Scarlat (chiar daca mai calca uneori pe de-alaturi), debutat in presa chiar de fratele meu, George Roncea, care era atunci Prim-redactor al Miscarii. Razvan Moldoveanu, Dan Dungaciu, Sandra Cristea – devenita apoi Dungaciu, Mugur Vasiliu si altii, printre care si eu, corespondent din America si pentru Romania libera, o perioada, cu totii aflati sub indrumarea unor minti stralucite ale Romaniei, ca Duiliu Sfintescu, Corneliu Dida, Ilie Badescu, sunt doar cativa dintre cei care au deschis primele numere ale Miscarii, periodic care a rezistat ani buni prin forte proprii. Din pacate, acum, mai poate fi gasita colectia Miscarii doar in biblioteci, a Academiei, BCU sau a CEU – Universitatea lui Soros de la Budapesta, care, impreuna cu agentii lui din Romania, ne urmarea fiecare Miscare, ca sa zic asa. Materialele publicatiei Noii Generatii a anilor ’90 sunt in continuare de mare actualitate si clar-viziune asa ca o sa fac un efort si o sa le pun in curand pe net.
Ceata formata atunci in jurul lui Marian Munteanu, dupa evenimentele dramatice ale Mineriadei, ulterior s-a risipit, unii au trecut la cele vesnice – regretatul doctor Corneliu Dida, autor al unor serii de analize istorice prodigioase, sau profesorul Duiliu Sfintescu, prietenul de suflet al lui Constantin Noica si ultimul secretar personal al lui Corneliu Codreanu – dar altii au performat si sunt si azi prezenti in spatiul public sau politic, in institutii de tot felul.
Reaparitia publica a fostului nostru coleg, Marian Munteanu, a carui energie a dat nastere atunci unui proiect politic national democrat este un semn imbucurator – interviul sau recent, pe doua pagini din Adevarul – marcheaza poate, speram, un nou debut. Termenul de 20 de ani, planificat de komisarul Silviu Brucan pentru romani, “stupid people”, s-a epuizat iar experienta politica a acestui interval de doua decenii nu se poate sa nu dea roade. Mai ales ca, in timp, energia Miscarii pare sa fi devenit o stare de prezenta continua. Cea mai mare parte a activului format in anii Miscarii a reusit sa probeze constanta si capacitate in mediul de afaceri, in mediul academic, in mediul politic, ba chiar si in alte institutii, mai discrete, cu totii pastrandu-si insa vana si solidaritatea pentru cauza, pentru Romania, in caz de nevoie. Unii au experienta Parlamentului, altii au experienta guvernarii, a diplomatiei, cativa au ajuns in pozitii importante de consilieri ai mai multor prim ministri sau ai presedintiei, sefi in servicii sau in magistratura, altii s-au afirmat in plan publicistic, fiind acceptati si stimati chiar si de vechii inamici de altadata, cei care, pripit sau cu rea-vointa, au aplicat generatiei noastre, colegilor mei din aceea perioada, diverse etichetari lipsite – dupa cum se vede astazi – de orice suport real. Extremisti nu am fost niciodata. Daca ar fi fost asa ei, comunistii/fesenistii, n-ar mai fi existat! 🙂 Nu legionarii sau simpatizantii fostei miscari a tineretului interbelic romanesc au facut rau Romaniei in ultimii 20 de ani, ci agentii neo-kominternului, clasa politicianista ticalosita, adepta a unei democraturi instituite de Ion Iliescu, cel care a format si recrutat aproape toti oamenii politici ai perioadei Brucan, perioada “stupid people”.
Sunt semne astazi de revigorare a ideilor cu substanta nationala si crestina, sunt oameni care si-au probat orientarea democratica si expertiza sunt voci care aduc consistenta dezbaterii in spatiul public a unei noi cai de dezvoltare a Romaniei, in pofida sau tocmai datorita perioadei de criza – nu doar economica ci si institutionala si morala. Avem nevoie de repere autentice si de caractere, de specialisti in domenii de interes national iar esecul total al sistemului politic post-comunist este vizibil prin absenta participarii marii majoritati a populatiei la circul electoral din ultimii ani.
In realitate cei 80 la suta dintre romanii care refuza sa mai voteze au aplicat un vot de blam sistemului, refuzand sa mai ia in considerare “alesii” pusi pe liste, respingand impostura actualei clase politice cladita pe minciuna, hotie si fals.
Faptul ca o femeie in varsta si fara voce care promoveaza exhibitionismul si homosexualitatea si care mai este pe deasupra si o activista recunoscuta a anti-crestinismului, ca membra a unei secte kabalice, a venit sa ne dea lectii de educatie civica in stil marxist-leninist, dupa cum remarca pana si CTP, un insider al activistilor de la Stefan Gheorghiu, este, poate, un simplu accident. Reactia publica fata de decazuta “diva” a curentului anti-crestin mondial nu este insa un accident, sper, si arata ca mediul actual romanesc da semne de insanatosire si ca probabil si-a consumat puterea blestemul lui Brucan, si el o fosta Madonna a bolsevismului decrepit, acum oale si ulcele.
Fara indoiala ca, pentru noi, important nu e a zice; a misca inseamna a ajunge, dupa cum ne invata Parintele Arsenie.
Posted in Analize Tags: madonna, marian munteanu, Miscarea, mpr, Piata Universitatii, Tismaneanu, ziua 2 Comments »
