July 2nd, 2012 
VR 
Pamfletul Negru
(fragment)
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).
Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?
Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.
Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online
Pana atunci, va recomand:
Posted in 
Tags: 
