Victor Roncea Blog

Este îmbucurător totuşi faptul că s-a dorit, măcar şi de ochii lumii, înainte de integrarea în Europa condamnarea crimelor şi atrocităţilor comunismului, o ideologie politică, creată în laboratoarele Europei centrale şi occidentale şi experimentată la etniile din est, pe parcursul aproape a opt decenii. Când cei care au experimentat-o s-au plictisit au trecut-o la lada de gunoi. Este bine să se analize faptele şi să se scoată în evidenţă greşelile, dar cu oameni curaţi, fără a fi fii de activişti de partid, de ideologi, care erau destul de bine plătiţi şi prin urmare au crescut din banii aceia şi acum neagă activitatea părinţilor lor. Sau au fost colaboratorii securităţii, au făcut-o din dragoste sau din dorinţa de retribuire, şi acum vin şi critică sistemul pe care l-au „muls” financiar. Când au fost sinceri: când au slujit comunismul şi el i-a răsplătit; când au slujit organul de represiune şi au beneficiat, sau când s-au lepădat de sistem şi de securitate. Caracterizarea cea mai precisă este că astfel de oameni au fost şi buni comunişti şi buni colaboratori ai securităţii şi, după 1989, şi buni anticomunişti. Comisia Tismăneanu , căci despre ea este vorba, a stârnit încă de la constituire reacţii negative ca urmare a numirii în sânul ei a unor persoane controversate, atât politic cât şi moral, acuzate fiind de legături cu securitatea comunistă sau de lipsă de calitate profesională. Cazurile binecunoscute: al informatorului Sorin Antohi (Director al Departamentului de istorie al Universităţii Central Europene de la Budapesta – sponsorizată de George Soros – fără a avea portofoliul academic impus, fără doctorat, dar cu titlu de doctor trecut în CV şi membru al Grupului de Dialog Social, cu orientări anti-BOR) sau al mitropolitului Banatului, cunoscut colaborator al securităţii, care s-a şi retras, au fost relevante.

Numirea ca preşedinte a lui Vladimir Tismăneanu (cetăţean cu nume de mănăstire), persoană controversată, şi între experţi a unor apropiaţi sau beneficiari de burse ai magnatului Soros, nu a făcut decât să dea ca rod, ceea ce de fapt a şi dat, o ruşine de document, lipsit de unitate, de logică şi de subtilitate. Întâlnirile, doar două la număr, au făcut ca cei care au participat la finalizarea datelor să nu le poată prezenta coerent, logic şi unitar.

Iată ce se întâmplă când sunt supralicitate mai puţin valorile, iar cercetătorii cu notorietate, sau nu se amestecă, sau sunt „lucraţi” după aceleaşi metode comuniste. Cei care au întocmit materialele, în special cele legate de culte, au utilizat lucrări apărute în Occident depăşite ca informaţii, au ignorat bibliografia românească recentă şi multitudinea de documente publicate în diferite colecţii. Au fost preferaţi anumiţi autori şi evitaţi, în mod evident şi uneori brutal, autorii de notorietate.

Numeroase informaţii, acte şi persoane implicate în deceniile comuniste în politica partidului şi a ţării, sunt reluate de la un capitol la altul. A lipsit subtilitatea şi asocierea unor persoane şi evenimente, în decenii diferite, care vor fi dat cheia rezolvării problemei.

Cominternişti precum: Alexandru Bârlădeanu, Walter Roman (Ernest Nueländer), Ana Pauker, Vasile Luca, Solomon Bruckner alias Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Iliescu, etc. au dominat poporul român şi etniile conlocuitoare prin teroare, minciună, fraude şi propagandă mincinoasă. Au înlăturat în faşă prima încercare de realizare a unui comunism naţional, fiind părtaşi la condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Au fost şi ei eliminaţi spre sfârşitul perioadei lui Dej şi definitiv, în perioada comunismului naţional realizat de Ceauşescu, dar de fapt, poate a fost un joc, s-au mulţumit a ocupa poziţia victimei. Îi regăsim, pe unii dintre aceştia, vii şi nevătămaţi, semnând scrisoarea celor şase, în martie 1989 , adresată lui Ceauşescu şi mai târziu, îi găsim furând revoluţia română, în decembrie, acelaşi an, prin ruşinoasa lovitură de stat. Ce n-au reuşit după venirea pe tancurile sovieticilor, în august 1944, vor reuşi după 1989. Alexandru Bârlădeanu va conduce Senatul şi va fi al doilea om al ţării, iar Silviu Brucan, preşedintele Comisiei pentru cenzura presei a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Fiul lui Walter Roman – prim ministru şi al lui Alexandru Iliescu – preşedinte. Lovitura de Stat executase pe Ceauşescu şi pe soţia acestuia, rănise pe moştenitorul tronului, Nicuşor, şi iată se aşează la rapida prădare a României clanuri de familie, fiii nomenclaturiştilor, buni pentru orice democraţie.

Dacă după 1944, redactorul de la Scânteia Tineretului, Silviu Brucan, a reuşit lichidarea partidelor istorice, întemniţarea liderilor politici, inclusiv Corneliu Coposu, după 1989, acesta în mod constant, mai ales după apariţia posturilor private de televiziune, născute tocmai pentru a manipula opinia publică, a insistat asupra faptului că românului îi trebuie 20 de ani să înveţe democraţia, pentru ca ceilalţi să fure economia românească. Pur întâmplătoare coincidenţele acestea şi de aceea nu au fost luate în calcul de cei care au prezentat adevăruri incomplete, doar pe jumătate. A spune adevărul pe jumătate echivalează cu a spune o minciună.

Ca urmare a acestor adevăruri, doar pe jumătate scrise, o serie de organisme, civice sau academice, au reacţionat constatând faptul că materiale utilizate de către raportori şi experţi nu au fost dintre cele mai documentate, de primă mână, ci s-a utilizat în bună parte o literatură realizată de o anume categorie de cercetători din afara României, care s-au arătat mai cunoscători asupra evenimetelor decât autohtonii. S-ar fi putut realiza aceasta numai dacă urmăreau din laboratoarele occidentale experimentarea comunismului pe pielea şi sufletul românilor.

Prin urmare, Grupul de reflecţie pentru protecţia adevărului istoric, un comitet de iniţiativă al lumii academice româneşti, susţinut de Centrul de Geopolitică al Universităţii Bucureşti şi de Centrul de analiză şi cercetări al Asociaţiei Civic Media au transmis o critică severă asupra Raportului Tismăneanu, şi în mod cu totul special asupra capitolului Regimul comunist şi cultele religioase, pp. 446-471 din Raport. În conţinut se afirmă că: „textul acestei comisii prezidenţiale reprezintă încă o încercare de a falsifica identitatea poporului român din secolul XX şi o a doua încercare de confiscare a revoltei şi idealurilor anticomuniste din decembrie1989. Pe o asemenea lucrare mistificatoare nu se poate clădi ceva durabil şi atât Academia Română ca instituţie, cât şi istoricii, sociologii, cărturarii români şi mass media României trebuie să îşi rezerve dreptul de a corecta Raportul Tismăneanu”.

De asemenea, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române a transmis un comunicat prin Biroul de Presă, asupra Raportului, la prezentarea căruia, fiind invitat, a participat şi Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, publicat parţial sau integral de ziarele româneşti.

„Patriarhia Română apreciază demersul întreprins de autorităţile de stat pentru condamnarea regimului comunist din România, act pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a făcut în Cuvântul pastoral din 4 ianuarie 1990 în care condamna acelaşi regim opresiv în dimensiunile sale cele mai tenebroase.

Patriarhia Română consideră o astfel de abordare într-un document oficial drept inacceptabilă şi neconformă cu adevărul istoric. În consecinţă, propune înfiinţarea unei comisii de istorici care să studieze situaţia Bisericii Ortodoxe Române în perioada regimului comunist în vederea realizării unui studiu complet şi obiectiv pe această temă.” .

Secretarul ştiinţific al Comisiei prezidenţiale, nimeni altul decât o mai veche cunoştinţă a Bisericii Ortodoxe, domnul Cristian Vasile, contestă criticile sau luările de poziţie pentru îndreptarea conţinutului raportului. Domnia sa aduce ca argument patronarea Raportului de către ilustrul academician Alexandru Zub, chiar preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române, despre care afirmă „că a fost o prezenţă semnificativă în Comisia prezidenţială” . Oare domnul academician Alexandru Zub a citit raportul? Ne îndoim, după ce am constatat numeroase greşeli gramaticale sau de ordin istoric din conţinutul acestuia, dar mai ales analizând metodele ştiinţifice folosite, care nu sunt în stilul adoptat de domnia sa. Prin urmare ori i-au scăpat domniei sale, ori neavând nimic comun cu conţinutul raportului domnul Cristian Vasile l-a folosit pe academician ca paravan. Nu mare ne-ar fi mirarea să aflăm în viitor că domnul Cristian Vasile merge pe urmele lui Sorin Antohi, în privinţa declaraţiilor mincinoase, situându-se pe acelaşi plan de impostură academică.

Ce au ignorat cu voie autorii capitolului

Deşi s-au făcut afirmaţii chiar în presă că autorii Raportului au utilizat în mare măsură lucrări deja apărute” , a se înţelege de referinţă, şi din spaţiul românesc, citările trădează o lipsă a folosirii lucrărilor altor cercetători care nu au participat la redactarea raportului. Prin urmare ţinem să informăn asupra faptului, că deşi nu sunt epuizate toate arhivele, unele nici măcar începute, în România s-au redactat colecţii de documente, studii, articole şi lucrări care vizează situaţia Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă, relaţii cu Statul ateu şi chiar persecuţiile suferite de aceasta. Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în perioada anilor 1945-1965, au fost analizate şi prezentate atât realist şi obiectiv cât şi în mod subiectiv , potrivit principiului „să moară şi capra vecinului”.

Un belgian, Olivier GILLET , cercetător la Institutul de Studiu al religiilor şi al laicităţii al Universităţii Libere din Bruxelles, a realizat o teză de doctorat, pe care a susţinut-o la această universitate în anul 1995, cu titlul: L’Eglise orthodoxe et l’Etat communiste roumain (1948-1989). Etude de l’idéologie de l’Eglise orthodoxe: entre traditions byzantines et national-communisme, după finalizarea unei documentări care a durat mai mulţi ani, la Cluj şi Bucureşti .

Peste câţiva ani, în mai 2001, înainte ca baroneasa Emma Nicolson să-şi prezinte Raportul privind România, a fost publicată, la editura Compania (condusă de doamna Adina Kenereş), o traducere cu un titlu provocator: Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist . Se pare că această lucrare l-a marcat fundamental pe domnul Cristian Vasile.

Deşi, nu îi putem imputa autorului lipsa de onestitate, totuşi lipsa de obiectivitate a sa constituie principala carenţă a cărţii. Şi aceasta datorită unei documentări precare şi unei canalizări a autorului, de către persoane „bine intenţionate”, spre o anumită bibliografie, de unde a tras numai anumite concluzii, pe care suntem obligaţi să le criticăm mai jos.

În această lucrare este identificată în mod eronat învăţătura Bisericii Ortodoxe, ca şi a oricărei alte confesiuni creştine, cu ideologia , care, manifestând un spirit egoist, este proprie unor partide politice sau grupuri sociale doritoare de obţinerea unei puteri politice temporare. La un alt nivel, de exemplu, nu este nepermisă şi este eronată identificarea Eticii, proprie laicităţii, cu Morala caracteristică Evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Autorul avansează apoi, deliberat, o altă idee falsă, anume că Biserica a slujit puterea ateisto-comunistă, în dauna credincioşilor ei, sau în dauna altor culte religioase. Acest fapt este dat de utilizarea numai a unor anumite „documente oficiale”, a unor texte de legi şi periodice ale Bisericii Ortodoxe Române – unde „de complezenţă” erau scrise mici articole şi editoriale pentru a acoperi mai apoi publicarea de studii de mare valoare teologică, adevărate unicate în lumea ortodoxă -, şi care nu reprezintă izvoare pertinente pentru o lucrare care are pretenţia de a fi utilizată ca reper pentru viitorul cercetărilor în acest domeniu. Chiar autorul recunoaşte că numai analizarea (deschiderea) Arhivelor fostei Securităţi: „va permite tinerelor generaţii de istorici să cerceteze epoca întunecată a Comunismului”.

Am putea completa, că numai decantarea în timp a faptelor, vorbelor, informaţiilor lăsate de martorii acelor timpuri, numai analizarea tuturor documentelor aparţinând serviciilor de spionaj locale, răsăritene şi apusene, vor putea creiona adevărata faţă a lucrurilor şi slujirea Bisericii de către toţi cei ce au trudit la misiunea creştină a acelor vremuri.

De la bun început, se vede dorinţa voită a cărţii domnului Olivier Gillet de a nu aminti de marile jertfe ale clerului ortodox, ca de altfel şi ale celorlalte culte (când mii de preoţi şi numeroşi episcopi: greco-catolici, catolici şi protestanţi erau închişi, unii dintre aceştia şi murind în închisorile comuniste ca martiri, cei ortodocşi erau deopotrivă scoşi din scaune, torturaţi, umiliţi şi batjocoriţi). Nici un cuvânt despre acestea, deşi, atât prin lucrările consultate cât şi prin emisiunile posturilor de televiziune naţionale sau particulare urmărite în timpul şederii sale „la documentare în România”, autorul ar fi putut afla foarte multe. Autorul ignoră faptul că sute de preoţi şi călugări au fost implicaţi în rezistenţa anticomunistă din munţi, unii dintre aceştia au devenit sfătuitori şi duhovnici ai celor din Rezistenţă .

Cartea acuză existenţa unui pact între Biserica neamului şi regimul comunist trecător, aducând argumente din tradiţia bizantină prin acreditarea ideii existenţei unei doctrine de supunere. Trebuie ştiut însă faptul că Biserica nu a formulat niciodată o doctrină în această privinţă, relaţiile dintre ea şi puterea politică fiind conduse de principiile scripturistice şi patristice. Această carte încearcă, aşa cum susţin şi alţi cercetători preocupaţi de aspectele raportului Biserică-Stat în perioada amintită, „să demonstreze, dincolo de colaboraţionismul individual al unor ierarhi, o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe, incapabilă de transformări şi de promovarea valorilor democratice” . Prin înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi constituirea în cadrul acestuia a unui Serviciu Cercetare au început să fie scoase la lumină documente, care treptat încep să redea adevărata imagine – cu totul alta decât cea promovată de autorul nostru de mai sus -, a Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist. O serie de tineri cercetători au analizat şi publicat până la această dată studii valoroase şi imparţiale. Între aceştia amintim în special pe Adrian-Nicolae Petcu şi George Enache . George Enache a şi publicat o parte a acestor rodnice cercetări în volumul: Ortodoxie şi Putere politică în România contemporană .

După evenimentele din decembrie 1989, în România aveau să apară o serie de articole şi studii privitoare la Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist. Evident că multe din acestea atacau înverşunat principala instituţie (religioasă) a poporului român, acuzând-o că încă de la instituirea puterii comuniste a colaborat cu exponenţii ideologiei politice impuse de la Moscova.

Însă, aceste studii şi articole au folosit, în cea mai mare parte, drept sursă fie memorialistica greco-catolică – afectată de momentul 1948 -, fie presa din exil, care în toţi aceşti ani a prezentat imaginea unei Biserici chipurile vândută „diavolului roşu”, a unei Biserici care ar fi conlucrat cu Statul comunist împotriva propriului popor şi a propriilor credincioşi. Această mentalitate avea să se impună în anii ’90, construindu-se astfel o istoriografie bogată dar de cele mai multe ori contradictorie şi neadevărată. Deschiderea însă şi cercetarea unei părţi din arhiva Serviciului Român de Informaţii a dus la constatarea faptului că o serie de aspecte au fost prezentate tendenţios, fapt care a impus într-o anumită măsură schimbarea mai vechilor păreri tendenţioase şi neacoperite documentar.

S-a dovedit – şi acest lucru îl avem demonstrat în articolele semnate de Constantin Aioanei, Frusinica Moraru , Cristian Troncotă şi Cristian Vasile -, că mănăstirile ortodoxe în anii ’50 au fost urmărite sistematic, ca mai apoi să fie prigonite şi multe din ele închise printr-un decret aplicat de puterea comunistă. S-a constatat, prin intervenţiile Cristinei Păiuşan, că „politica de colaboraţionism”, consacrată în istoriografia imediat post-decembristă, avea alte implicaţii şi manifestări, doar faţada exprimând colaborarea BOR cu PCR.

De asemenea, s-a dezvăluit, prin lucrările lui Ilie Manole şi Aurel Pentelescu , cum clerul militar – în urma politizării şi decapitării Armatei Române – a fost desfiinţat în mod samavolnic, iar prin cercetările lui Liviu Grigorescu s-a dovedit că Biserica a reprezentat un obstacol major în sovietizarea României.

Deosebit de importantă este valoroasa culegere de documente, referitoare la istoria BOR în timpul regimului comunist, din care deocamdată a apărut doar primul volum publicat de Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, ambii de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului . Până la apariţia unui alt tom de documente, acesta rămâne etalon în studiul istoriei BOR în perioada amintită mai sus şi, de ce nu, punctul de plecare pentru multe studiile care vor fi scrise de acum înainte.

Radu Ciuceanu constata în Cuvântul înainte al volumului că: „ prezenţa activă pe frontul antibolşevic a preoţilor ortodocşi (dintre care aproape 2000 au fost închişi şi martirizaţi la minele de plumb şi uraniu şi la Canal), unii chiar stareţi de mănăstiri implicaţi în rezistenţa armată, a oferit pe de o parte conducerii M.A.I. prilejul fericit în demascarea şi condamnarea unei Biserici ostile şi, mai mult chiar, duşmană regimului popular proaspăt instalat. De altfel, într-unul dintre rapoartele secrete se consemna că «în actuala situaţie Partidul nu se poate lipsi de bunăvoinţa Patriarhului»… Dar rapoartele foştilor securişti se concentrau nu numai asupra arhiereilor în scaun, cum ar fi fost Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, sau Nicolae Colan, episcop al Clujului, ci şi asupra acelora care urmau să fie întronizaţi” .

Cristina Păiuşan semnalează în Studiul introductiv al aceluiaşi volum faptul că: „De la bun început, în relaţia dintre Direcţia generală a Securităţii Poporului şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române s-a pornit de la premisa culpabilităţii acesteia ca instituţie mistico-religioasă, a ierarhilor, a preoţilor şi a călugărilor care întreţineau în masa oamenilor simpli o atmosferă mistică şi plină de superstiţii şi o încurajare a elementelor subversive ascunse sub haina monahală” .

Mai nou, Alina Tudor-Pavelescu a publicat o parte din jurnalul personal , în care sunt cuprinse notele zilnice (din perioada 1 aprilie 1945-31 decembrie 1947) ale lui Dudu Velicu, interesant personaj teologic al perioadei interbelice, antonesciene şi comuniste. În Studiul introductiv editoarea, analizând parte din aceste notiţe zilnice scrise de Dudu Velicu (identificat cu sursele informative numite de Siguranţă „Viator”, „Barbu” şi chiar „Nicu”) consemnează o serie de constatări vizând relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi noua structură politică: „Clerul şi ierahii Bisericii sunt divizaţi în privinţa atitudinii ce trebuie adoptată faţă de reprezentanţii puterii temporare. O parte a acestora aleg colaborarea cu noile autorităţi, colaborare menită să le faciliteze accesul către poziţii de conducere în cadrul ierarhiei ortodoxe. Ei se vor regăsi în primele rânduri ale ofensivei autorităţilor comuniste vizând obţinerea sprijinului clerului şi ierarhilor Bisericii Ortodoxe pentru politica Partidului Comunist. Uniunea Preoţilor Democraţi, Secţiunea religioasă a ARLUS, manifestările de genul Congresului general al preoţilor din 1945, celelalte evenimente… Sunt tot atâtea modalităţi vizibile de structurare a acestei strategii politice. Dincolo de acestea, în culise, între Patriarhia Română şi puterea politică se duce o luptă surdă, prima făcând eforturi pentru păstrarea autonomiei sale şi pentru conservarea poziţiilor deţinute în societatea românească, a doua vizând obţinerea unui control cât mai solid şi a susţinerii clerului şi ierarhiei ortodoxe pentru regimul de tip sovietic. Dosarul relaţiilor dintre cele două instituţii cuprinde puncte de divergenţă fundamentală, dar şi domenii în care o identitate de interese şi de cooperare viitoare sunt deja vizibile” .

Este prima cercetătoare, care, utilizând un fond arhivistic de primă importanţă, ia în calcul o eventuală strategie a Bisericii în raporturile cu puterea comunistă: „Poziţia clerului ortodox, pe care o întâlnim cu aceleaşi caracteristici şi la nivelul înalţilor săi ierarhi şi care este, de altfel, transpusă şi în strategia acţională a Bisericii, în raporturile sale cu puterea temporală, porneşte de la convingerea că regimul politic comunist reprezintă doar un fenomen trecător, că Biserica are datoria de a realiza coabitarea cu acesta din urmă, în vederea prezervării prezenţei sale în viaţa societăţii şi în aşteptarea revenirii la normalitate. În acest context, rezistenţa ierarhiei ortodoxe la comunizare urmăreşte evitarea unei poziţionări concurenţiale sau deschis conflictuale, având mai degrabă rolul de a contracara şi limita efectele acţiunii puterii politice, decât pe acela de a deschide un conflict potenţial iremediabil cu aceasta” . Numai printr-o cercetare interdisciplinară, neuitând întrepătrunderea factorului teologic cu cel istoric, se pot dezvălui adevăratele mecanisme şi metode ale regimului totalitar care s-au exercitat asupra BOR. Un prim studiu rezultat din cercetarea unor materiale diferite, a putut arăta câteva aspecte care au afectat activitatea misionară a Bisericii . S-a văzut că este nevoie de un efort considerabil pentru culegerea, catalogarea şi analizarea tuturor surselor care indică şi explică atitudinea, în cele mai diverse forme, a slujitorilor lui Dumnezeu faţă de puterea răului.

Fundaţia Konrad Adenauer şi parohia Stavropoleos au organizat, în octombrie 2003, un seminar privind prolema relaţiilor dintre Biserică şi Stat, intitulat sugestiv Teologie şi Politică, seminar materializat prin publicarea comunicărilor în volumul: Teologie şi Politică de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, publicat de Editura Anastasia. Coordonarea volumului a fost realizată de doamna Miruna Tătaru-Cazaban. În capitolul dedicat Bisericii în timpul prigoanei comuniste, un studiu semnat de domnul Dragoş Petrescu afirmă că: „privită ca o organizaţie religioasă, Biserica este nevoită să adopte diverse strategii care să permită să îşi desfăşoare activitatea şi să îşi atingă scopurile. Cu alte cuvinte, Biserica se confruntă cu anumite «nevoi instituţionale». Cristian Vasile, tânăr cercetător al Institutului de istorie Nicolae Iorga din Bucureşti, a publicat mai multe studii şi lucrări, cu specială privire asupra relaţiilor dintre Statul comunist şi „Bisericile” din România . El apreciază, în acest context, că: „totuşi, apelul la publicaţiile eparhiale, memorialistică sau alte surse nu a înlăturat riscul apariţiei în studiile de specialitate a unor grave erori materiale şi de interpretare. (Trebuie precizat că cercetătorul nu se loveşte doar de serioase probleme de interpretare, ci şi de chestiuni de identificare: uneori, efectiv, nu ştim despre ce călugăr sau preot este vorba în anumite documente, nu ştim dacă SSI/Securitatea au transmis numele unui arhiereu ş.a.m.d.)” .

Acelaşi cercetător precizează că „o istorie serioasă a Bisericii din România în secolul XX nu poate fi concepută fără apelul la documentele serviciilor informative şi de represiune. Totuşi, dificultăţile studiului documentelor serviciilor speciale şi de represiune (Siguranţă, Serviciul Special de Informaţii – SSI, Securitate, Jandarmerie) sunt evidente. De multe ori materialele acestor organe amestecă adevărul cu minciuna, iar cercetătorul poate valida doar în parte acurateţea datelor” .

Abordarea superficială a legilor care au dus la subordonarea Bisericii faţă de puterea politică l-a determinat pe acelaşi cercetător să recurgă la faptul de a cerceta: „colecţia «Monitorul Oficial» din anii 1944-1949 şi a comenta pe larg prevederile legislaţiei referitoare la cultele religioase (în special legile 166/1947, 167/1947 şi legea cultelor din 1948). Totuşi, dincolo de patima şi partizanatul publicisticii bisericeşti, aceasta a influenţat, uneori în mod decisiv, direcţiile de cercetare ale istoriografiei române” .

Ce au greşit cu voie autorii materialelor dedicate relaţiilor cultelor cu statul Din informaţiile publicate materialul dedicat Disidenţei religioase, pp. 376-381, a fost întocmit de către domnul Dorin Dobrincu , istoric aparţinând Cultului Creştin după Evanghelie. Materialul întocmit de domnia sa oferă o perspectivă unilaterală, minimalizând rolul altor culte în dizidenţa anticomunistă, confundând manifestările reale de opoziţie cu interesul manifestat de securitate.

Celălalt capitol, mai extins, Regimul comunist şi cultele religioase, a fost întocmit de către Cristian Vasile şi Anca Şincan. Dacă domnul Cristian Vasile ne este cunoscut prin lucrări şi studii publicate, chiar dacă au tentă anti- BOR, domnişoara Anca Şincan era o ilustră necunoscută în publicistica de specialitate. Fiică de preot din Târgu Mureş – tatăl preot şi protopop dinainte de 1990, membru actual în Adunarea Naţională Bisericească din partea Arhiepiscopiei de Alba Iulia – domnişoara Anca Şincan a fost recrutată între experţi la propunerea domnului Cristian Vasile, datorită unor afinităţi personale. Înscrisă la doctorat la Universitatea Central Europeană, la Departamentul condus de către Sorin Antohi, domnia sa se pregătea să redacteze o teză despre Responsabilul de culte din perioada comunistă. Nu exagerăm a face afirmaţia că pe unii dintre aceşti împuterniciţi îi cunoştea prin intermediul tatălui său, preot şi protopop înainte de 1990.

Materialul începe cu constatarea că: „Studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat în perioada postbelică şi a dimensiunilor represiunii îndreptate împotriva clerului este o întreprindere dificilă având în vedere numeroase obstacole cu care se confruntă cercetătorul în tentativa de a ajunge la documente relevante” . Şi continuă acuzând faptul că: „arhivele ecclesiastice au rămas inaccesibile pentru istoricii de rând”. Un fapt real, dar nu relevant. Nici profesorii de teologie nu au acces, dar aceste arhive nu sunt în măsură să rezolve problema opresiunii de către stat, ci conţin documente care probează activităţi interne ale Bisericii şi nu neapărat intervenţii către stat sau ale statului în Bisertică. Pe de altă parte semnatara acestor afirmaţii, domnişoara Anca Şincan, a avut acces preferenţial la Arhiva Sfântului Sinod, în anii din urmă.

La p. 447, se citează cazul părintelui Gala Galaction, inclus în tabelele cu scriitori români care ar fi capitulat în faţa fascismului, de către autorului uni articol din ziarul Scânteia. Nu se ştie cât fascism a fost în România, dar acuzaţia a fost întâmplătoare şi nu avut nici o finalitate. A fi şantajabil nu înseamnă că eşti şi predispus la obedienţă. Autoarea citează faptul că: „nu puţini dintre cei pasibili de epurare au devenit surse pentru noile servicii secrete puse în slujba PCR”. Este adevărat doar în parte, dar pentru aceasta trebuie trimiteri la surse şi arhive; cazuri concrete menţionate.

Autoarea aminteşte de „decesele suspecte ale lui Nicodim Munteanu şi Irineu Mihălceascu” fără a proba cu documente reale, puternice. Sursele pe care se bazează, menţionate la nota 6, fac parte din literatura orală de exil, avându-i ca autori pe Cicerone Ioniţoiu şi Sergiu Grosu. Cinste şi respect pentru suferinţele îndurate, dar toate acestea nu trebuiau să menţină ura chiar pentru persoane neimplicate în problemele suferinţei lor. Era uşor să nu fi avut un punct de vedere comun acestora şi te trezeai, foarte uşor catalogat, securist sau informator. Spun aceasta din proprie experienţă, când anumite atitudini personale ale semnatarului acestor rânduri, aflat ca bursier la Guvernului francez la doctorat, la Strasbourg (1992-1996), au atras supărarea unora fiind etichetat în mod automat . Iată că superficialitatea otrăveşte şi nu dă roade. Iată cât de important era să fie valorificate zecile de mii de fotocopii făcute de către comisie, pe bani publici. Sau poate au rămas material documentar pentru lucrări personale. În privinţa înlăturării lui Irineu Mihălcescu nu a folosit Arhivele din Fondul Casei Regale şi în acelaşi timp nu a înţeles maniera în care au fost elaborate legile din 1947, atunci când Ministerul Cultelor se afla sub oblăduirea unui ministru liberal tătărescian. Pe altă parte, există o neconcordaţă între data promulgării menţionate în text, la 30 mai 1947 şi data din note din Monitorul oficial, „vineri 30 martie 1947”.

Este adevărat că aceşti împuterniciţi pentru culte erau şi ofiţeri acoperiţi, şi prin activitatea lor în teritoriu tensionau şi înspăimântau clericii şi credincioşii, dar nu erau străini de corupţie. Domnia sa ne aduce câteva din relatările acestora în interviuri personale. Putea să extindă cercetarea, în mai multe judeţe, deoarece au fost semnalate, după 1990, cazuri când foşti împuterniciţi, având studii teologice seminariale sau universitare, au cerut hirotonia şi numirea la parohie. Ar fi fost ceva inedit.

Cea mai şocantă afirmaţie făcută de tânăra cercetătoare este aceea legată de compromisuri: „Bisericile au făcut nenumărate compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar dogmatice”. Este o afirmaţie, în parte nereală. Nu ne edifică domnia sa cum un cult şi-ar fi putut trăda doctrina şi nici nu specifică care cult sau Biserică şi-a trădat învăţătura de credinţă. Este perfect adevărat faptul că mulţi au colaborat, din interes material sau de plăcere, pentru promovare, dar nu există probe că vreun conducător de cult şi-ar fi trădat doctrina. Dacă are în vedere trădarea secretului spovedaniei să afirme deschis, pentru că a avut acces la deţinătorii de arhive, cărui cult au aparţinut cei ce au trădat secretul? Oricum aceştia nu aparţin Bisericii Ortodoxe.

Cristian Vasile prezintă apoi arestările din rândul clerului şi represiunea antimonahală. Marea carenţă a lui Crsitian Vasile este că nu cunoaşte fondul Dudu Velicu, cunoscut sub numele: Cronica vieţii bisericeşti, din Arhivele Naţionale ale României, fond esenţial în ceea ce priveşte cunoaşterea şi înţelegerea raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi stat la începutul dictaturii comuniste.

Încă de la început, domnia sa demonstrează că nu pune bază pe cercetătorii români, oricât de valoroşi, obiectivi sau nu, ar fi aceştia. În loc să citeze de la sursele INST, din lucrările coordonate de Radu Ciuceanu, sau împreună cu Cristina Păiuşan, secretarul ştiinţific al Comisiei dă o lovitură de imagine utilizând materiale mai vechi ale unei persoane în căutare de identitate: Sabrina P. Ramet, profesor asociat în Norvegia, care până în anul 1995 semnase ca bărbat: Pedro Ramet. Este o jignire adusă mentalităţii românilor de a cita din lucrările unui transsexual, mai ales când datele sunt şi depăşite. La p. 459, cercetătorul face grave confuzii acuzând faptul că Justinian ar fi ajuns patriarh numai cu sprijinul „liderilor comunişti şi cu preţul unor grave compromisuri morale”. Îşi bazează afirmaţia, aşa cum arată în nota 45 pe literatura exilului: „proasta sa reputaţie se vădeşte în literatura exilului, dar şi în unele medii intelectuale est-europene”. La valoarea ştiinţifică arogată de domnia sa nu este permis să utilizezi poveşti nemuritoare. Ar fi trebuit să prezinte câteva exemple de compromisuri morale. Adevărul este că Patriarhul Justinian, venea din rândul preoţilor de mir, şi cunoştea valorile şi lipsurile poporului. De asemenea, cunoştea şi accepta concepţiile „de stânga” ale Partidului Naţional-Ţărănesc, din latura lui Ion Mihalache . În faţa acestor aspecte evidente chiar unii dintre istoricii filo-catolici recunosc abilitatea prin care Justinian Marina a salvat Biserica .

Revenind la imaginea BOR în timpul regimului comunist, dorim ca în câteva rânduri să discutăm un punct de vedere care s-a încetăţenit în mediile catolice sau procatolice. Este vorba despre „ascensiunea rapidă” a preotului Ioan Marina, ajuns patriarh, teorie susţinută de literatura din exil şi preluată în România după 1989.

Şi dacă activitatea în PNŢ a preotului Marina nu ni se pare atât de convingătoare, trebuie remarcat şi momentul în care acesta putea ajunge, cu ajutorul lui Ion Mihalache episcop de Argeş, înainte de 23 august 1944. Astfel, potrivit unei note informative din 1949, preotul Grigore Cernăianu, în dialog cu mai mulţi preoţi, spunea: „în 1944 primăvara, prin intermediul preotului Leonida Dumitrescu de la biserica Dobroteasa, cumnatul lui Ion Mihalache, preotul Justinian Marina a fost însoţit într-o audienţă la [Mihai, n.n] Antonescu de Ion Mihalache, care a cerut alegerea lui Justinian, ca episcop de Argeş, lucru care a fost refuzat de Ică Antonescu recomandându-i-se eparhia Bălţilor, la care Mihalache a spus că nu poate accepta, având interese în Argeş” .

Ulterior evenimentului de la 23 august 1944, preotul Ioan avea să se încadreze ca un militant, dacă ne este permis termenul, al PCR, însă odată ajuns Patriarh, organele de Securitate constatau cu foarte mare surprindere cum fostul preot, acum arhiereul „democrat” Justinian Marina lucra împotriva regimului . Cristian Vasile putea cunoaşte roadele cercetărilor întreprinse de doamna Nicolaeta Ionescu-Gură, care într-o lucrare dedicată perioadei de care ne ocupăm considera că: „Aşa zisul colaboraţionism cu puterea este infirmat de documente de arhivă. Astfel, documente din arhiva fostei securităţi cât şi din arhiva C.C. al P.C.R., arată faptul că patriarhul Justinian s-a împotrivit măsurilor luate de conducerea de partid şi de stat faţă de biserică” .

Un astfel de exemplu este poziţia patriarhului Justinian faţă de noua lege a Cultelor, din 4 august 1948. Informatorul „Matei” transmiţând o notă informativă, nu era conştient de valoarea acestor informaţii peste timp, ci credea în veşnicia comunismului. „Faptele incriminate” s-au consumat la 6 februarie 1949, în Bucureşti, când bibliotecarul de atunci al Institutului Teologic de grad universitar, nimeni altul decât Olimp N. Căciulă comunica unui devotat prieten, ordinul direct şi expres al lui Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, de a prezenta într-un articol elogios, în revista Glasul Bisericii noua lege pentru regimul general al cultelor.

Potrivit acestei note Patriarhul Justinian l-a chemat şi „i-a comunicat că acest articol nu poate fi primit de revistă întrucât guvernul nu merită atâtea laude, pentru că a lipsit Biserica de autonomie, a supus înalţii conducători ai acesteia la controluri şi nu i-a primit pe nici unul în Parlament; Biserica trebuie să fie diplomată faţă de guvern, fără a-l aproba mereu, ţinând seama de nemulţumirile fireşti ale clerului.

Departe de a se supăra de acest refuz al Patriarhului Justinian, Olimpiu (sic!) Căciulă a început de pe urma acestui fapt să-l stimeze pe acesta, pentru spiritul său practic, pentru viclenia sa oltenească, cu ajutorul căreia a ştiut să fie bine şi cu regimul, şi totuşi, să-şi păstreze libertatea de acţiune şi prietenia cu preoţii liberali şi ţărănişti – grupul Nicoreanu -, în vederea asigurării viitorului”.

Sfârşitul documentului conţine o informaţie şi mai preţioasă, chiar profetică. „Olimpiu Căciulă a precizat apoi că Justinian i-ar fi comunicat, la sfârşitul discuţiei susmenţionate, să nu se enerveze, căci peste 50 de ani, dacă se va mai vorbi despre Karl Marx, se va vorbi numai despre un filozof oarecare, ale cărui învăţături nu au avut rezultate practice durabile”.

Nota informativă deşi a fost publicată în Cartea Albă a Securităţii, de către Serviciul Român de Informaţii , a fost ignorată atât de oamenii Bisericii cât şi de cei care o denigrează în virtutea răuvoinţei.

Probabil că aceasta nu părea atât de convingătoare pentru istoricii de astăzi. Însă ea se confirmă într-un alt document, care trebuia să convingă şi pe ofiţerii de securitate. Mai exact, în urma confruntării cu o notă dată de informatorul „M. Stănescu”, securitatea ajungea la concluzia că „fondul notei se confirmă, ca şi faptul material, că articolul lui Olimpiu Căciulă, cerut de D-l Ministru Stanciu Stoian, a fost îndepărtat din revistă, cu puţin înaintea apariţiei acesteia”, la cererea patriarhului Justinian .

Pentru realizarea misiunii Bisericii în această perioadă tulbure pentru poporul român, de care patriarhul Justinian era conştient că va dura, potrivit celor relatate în amintita notă, trebuia să găsească un modus vivendi. Aceasta s-a realizat printr-o strategie pe termen lung, aşa cum bine sublinia I.P.S. Bartolomeu Anania: „Pe de o parte a pretins libertatea Bisericii, libertatea de a se organiza şi, mai cu seamă, libertatea credinciosului de a crede şi de a-şi manifesta credinţa, iar pe de altă parte a oferit tot ceea ce se putea oferi, până când dogma putea fi atinsă… Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă. Spunea că: «contravine principiului iubirii creştine, Biserica este deschisă şi bogatului şi săracului şi fostului bogat şi fostului sărac; nu face discriminări»; de aceea, cei care veţi răsfoi presa bisericească a vremii veţi găsi destule cusururi pe care să le imputaţi Bisericii. Dar nu veţi găsi nici măcar un rând în spijinul criminalei lupte de clasă, care a fost o imensă crimă a partidului comunist… Şi toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comunişti să-şi dea seama că Biserica, prin simpla ei existenţă, reprezintă o forţă şi, în primul rând, o forţă morală ” .

Şi alţi ierarhi erau urmăriţi pentru declaraţiile anticomuniste. Antim Nica era suspectat de faptul că propovăduia ideea unui regim trecător. Informatorul „Salcâm” dă o declaraţie în anul 1949-1950: „… Episcopul Antim Nica ne propovăduieşte că regimul de astăzi este trecător, credinţa va învinge, comuniştii sunt trădătorii ţării, noi preoţii să fim la datorie. Angloamericanii ne vor salva de haosul comunist” .

Episcopul Grigore Leu, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Huşi, la 28 februarie 1949, era convins că: „ până după Paşti se vor produce schimbări în ţară şi străinătate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul” .

Arhiereul pensionat de comunişti, Pavel Şerpe, într-o discuţie cu informatorul, conform unei note informative din 15 aprilie 1960, spunea: „… conducerea ţării se dă urât la preoţi. Ei sunt arestaţi fără motive, şi anume sunt arestaţi cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt: chiaburi, mistici, „foşti legionari”, că au camuflat aur, arme, etc. şi câte asemenea motive…” . Iată câteva ipostaze ale unor ierarhi uitaţi şi blamaţi de Raportul Tismăneanu.

Despre ierarhii ardeleni, opozanţi ai regimului, Cristian Vasile ne oferă doar câteva cuvinte, care arată pensionarea lui Nicolae Popovici, ignorându-se studiile pertinente ale unor tineri istorici, catalogaţi drept „istorici oficiali ai BOR” .

Personal nu m-aş fi aventurat să dau ca exemplu de rezistenţă anticomunistă pe Veronica Gurău, un timp trecător maica Veronica. Este adevărat, în parte, că mănăstirea Vladimireşti era un punct de sprijin al rezistenţei şi de refugiu pentru ofiţerii germani în retragere. Dar existau şi încălcări flagrante ale cultului, precum spovedania publică practicată de părintele Ioan Iovan. Problema este de moralitate pentru Veronica Gurău. Dacă ar fi avut viziunile cu Maica Domnului nu s-ar fi căsătorit după ieşirea din închisoare. O căsătorie de paravan? Mă îndoiesc. Şi dacă tot afirmă că a avut acces la arhive, în alte spaţii decât cele ale CNSAS, ar fi făcut bine să consulte şi dosarul de reţea al fostei stareţe. Cred că va rămâne surprins de ce ar putea constata.

Exemple elocvente pentru rezistenţă au fost cele ale Părintelui Arsenie Boca şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, recent trecut la Domnul. Ar fi putut prezenta şi alte cazuri ale clericilor cu comportament anticomunist.

În schimb greşeşte de două ori prin afirmaţia: „patriarhul Justin Moisescu, fost colaborator al securităţii” (p.466), afirmaţie care nu se sprijină pe nimic deocamdată. La nota 76, care ar întări afirmaţia, susţine: „conform dosarului de reţea, păstrat în Arhiva SRI, la care experţii Comisiei prezidenţiale au avut acces în anul 2006, fără însă a putea fişa vreun document. Pe de altă parte, Comisia nu a obţinut permisiunea de a cerceta dosarele privind infiltrarea parohiilor româneşti din exil cu clerici controlati de DIE/CIE”.

Să luăm în discuţie prima parte a notei. Conform Legii 187/1999, Legea CNSAS, toate dosarele de urmărire informativă şi de reţea se vor consulta la CNSAS. Este interzis prin lege punerea la dispoziţia cercetătorilor de către deţinătorii de arhive, în cazul nostru SRI, SIE…, a unor dosare neclasificate. Prin urmare şi membrii comisiei au încălcat legea, ca şi cei care le-au pus la dispoziţie. Alţi cercetători aşteaptă acreditările, iar altora li se pune pe tavă posibilitatea aruncării cu petarde funigene.

Partea a doua a textului din notă, referitoare la parohiile occidentale, ar fi putut fi rezolvată dacă ar fi cerut ca dosarele să fie predate la CNSAS.

O parte a capitolului o dedică Suprimării Bisericii Greco-Catolice. Cinste şi respect celor care au suferit din această Biserică soră, pentru credinţă şi nu numai, dar nu trebuia să evite o serie de informaţii care se găsesc în multe colecţii de documente. Se mai afirmă că în chestiunea uniată, guvernul comunist care a impus eradicarea ei, a putut conta pe sprijin ortodox. Nimic mai neadevărat. Uniaţia a avut cauze politice, condiţia umană şi socială a preoţilor. Odată cu unirea Transilvaniei cu România cauza care a generat uniaţia, cea politică, a dispărut. De aceea, politicienii uniţi şi ortodocşi, în 1919, când a fost ales mitropolit la Blaj, Vasile Suciu, au dorit alegerea lui ca mitropolit al tuturor românilor din Transilvania. Dar s-a opus Iuliu Maniu. Sute de parohii au revenit la ortodoxie în perioada interbelică. A venit anul 1939. La o mare întrunire ortodoxă uniată la Alba Iulia, la 27 februarie 1939, cei doi prelaţi: Nicolae Bălan şi Alexandru Nicolescu, de la Blaj, au propus discutarea unirii Bisericilor cu stabilirea unui program special. Nu s-a realiza nimic din cauza începerii războiului. Se cunoaşte foarte bine că revenirea de la 1948 nu a fost deci un act izolat în timp . De asemenea, trebuia să expună motivaţia reală a schimbării nunţiului apostolic Andrea Cassulo, bun cunoscător al problemelor catolice din România, cu Gerald Patrick O’HARA, un american care nu era trimis întâmplător , şi care în tot timpul şederii sale nu a venit cu nici o propunere concretă în normalizarea relaţiilor dintre Stat şi Biserica Catolică. Autorul cunoaşte un act de curaj, şi anume, afirmaţia solemnă către Iosif Schubert, vicarul general romano-catolic: „ în acest caz trebuie să mergeţi la închisoare ca episcop – Biserica are nevoie de martiri peste tot”.

De mare folos ar fi fost cunoaşterea şi analizarea notei din 25 octombrie 1949, publicată în Cartea Albă a Securităţii . Louis Barral, preot catolic, funcţionar al Legaţei Franţei din capitală, declara informatorului Securităţii, următoarele: „În vara anului curent, Vaticanul a trimis Nunţiaturii Apostolice instrucţiuni privitoare la măsurile care trebuie luate în prezent faţă de greco-catolicii din România. Aceste intrucţiuni preconizau metode şi, deci, două feluri de măsuri care trebuie luate şi anume: greco-catolicii care ţin morţiş să-ţi ia revanşa în viitor ca greco-catolici şi care se gândesc la reînfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, să fie lăsaţi să nădăjduiască în acest sens, dar trebuie făcuţi să înţeleagă că, în această chestiune, şi Vaticanul va avea un cuvânt şi că totul este în funcţie de felul în care se va prezenta situaţia după război ; greco-catolicii, care sunt mai luminaţi şi înclină spre romano-catolicism, trebuie să fie convinşi că gândesc bine şi că, după război, se va pune problema încadrării complete a greco-catolicilor în cadrul biserici romano-catolice şi că acest lucru e bine să se înceapă chiar de pe acum… Pentru viitor formula unei biserici greco-catolice să fie înlăturată” . De unde reise clar, că în subsidiar Biserica Catolică a acceptat desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice!

Pe de altă parte, domnul Cristian Vasile ignoră de fiecare dată, când vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii surori, să citeze din documente de arhivă care i-ar schimba discursul. Astfel, nu pomeneşte de faptul că ierahii catolici (a se înţelege şi greco-catolici) au fost obligaţi să presteze un jurământ faţă de guvern, la 30 martie 1948. Textul jurământului era concludent: „Înaintea lui Dumnezeu, Jur de a fi credincios poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru. Jur că voi respecta şi că voi face să se respecte de către subalternii mei legile Republicii Populare Române. Jur că nu voi intreprinde nici o acţiune ce ar aduce atingere ordinii publice sau integrităţii Republicii Populare Române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” .

Numai printr-o cercetare interdisciplinară, prin folosirea elementului teologic, pe lângă cel istoric, se poate dezvălui adevăratele mecanisme şi metode ale regimului totalitar care s-au exercitat asupra Bisericii Ortodoxe şi celorlalte culte recunoscute din perioada dictaturii comuniste. Prin urmare este nevoie de timp, de răbdare, de oameni jertfitori şi echilibraţi în analize care vor stabili un alt adevăr decât îl avem acum cu toţii, unii într-un fel, alţii mai pătimaşi, în altfel.

Deocamdată suntem încă sub vremuri şi vremurile sunt cele care dictează. Ceilalţi au rămas cu zecile de mii de fotocopii din arhive. Îşi vor completa cv-ul cu colecţii de documente obţinute din bani publici. Ce este viaţa!

Studiu publicat în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian Marina” a Universităţii Bucureşti 2005-2006, pp.185 – 208