Orice om de bun-simţ se întreabă totuşi: de ce responsabilii Ministerului Educaţiei au hotărât pensionarea forţată a unei întregi categorii profesionale?
În fond, Tismăneanu face parte din aceeaşi „fibră intelectuală” cu Mihail Roller. Ambii nu erau istorici, dar au primit misiunea de a da directive „frontului istoric”, ambii au ignorat cu nonşalanţă vechiul adagiu, fundamental pentru cei care cercetează şi scriu despre trecut: sine ira et studio.
Primul guvern care va îndrăzni să arunce la coş, oricât de nezgomotos ar face-o, reţetele primite de la marile instituţii „binevoitoare”, va fi şi cel dintâi guvern cu adevărat „responsabil” (adică în capacităţi reale de răspundere).
Daca perspectivele pentru 2030 sunt ca Romania va scadea la 19 milioane de locuitori pentru anul 2050 profesorul Ghetau estimeaza ca vom putea scadea ca popor pana la 16 milioane de suflete. Recentele “incurajari” din partea actualului Guvern dovedesc ca perspectivele sunt, poate, chiar mai sumbre.
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
“1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii ’70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie… Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea “fisa curata” a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentru emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand apoi imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile “anti” Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ….) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor “G” si “M. L.” sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul “itinerariului” lui V.T.”
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de… marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în “redactiile posturilor de radio ostile României”. Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că “obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (…) şi a mai efectuat călătorii turistice în (…)”, în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile “lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern”, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru “neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate” a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele “anti” Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al “perestroika şi glasnosti”, nu trebuie omisă conlucrarea subterană (“interservicii”) a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat “pe firul scurt”. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul “S”, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan
Publicat si decotidianul.ro
PS: Am pus de doua ori aceasta informare ca sa fiu sigur ca e inteleasa 🙂
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
Disidentul Gabriel Andreescu ii face dreptate lui Adrian Marino, batjocorit, dupa moarte, la unison, de Vladimir Tismaneanu si Mircea Dinescu, ambii profitori ai “anticomunismului bolsevic”, fosti nomenklaturisti comunisti si propagandisti de frunte ai UTC si PCR:
Am vorbit anterior despre implicarea dlui Vladimir Tismăneanu în campania nedemnă împotriva lui Adrian Marino. Violenţa calificărilor sale nu putea decât să surprindă. Adrian Marino ar fi fost un delator, ar fi acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia; complicitatea cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului ar fi fost dovedită; biografia sa ar fi fost duplicitară, dedublată, disimulată; cărturarul ar avea un destin întunecat, schizoid, contorsionat şi trist.
Ne-am referit anterior, tot în Cotidianul, la incompatibilitatea acestor afirmaţii cu postura domniei sale de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCRMER, căci, dacă o poziţie grăbită, în necunoştinţă de cauză, poate fi de înţeles la un neofit, ea nu are ce căuta în afirmaţiile publice ale unei persoane cu o obligaţie profesională de discernământ.
Şi totuşi, iată, duminică 27 iunie, în interviul luat pe TVR 1, dl Tismăneanu a revenit asupra „cazului Marino” şi a repetat susţinerile anterioare. Ştiind despre contraargumentele dezvoltate în ultimele săptămâni, recunoscând că nu a făcut verificări în documentele de arhivă, şi-a asumat totuşi, încă o dată, calificativele care jigniseră un respectabil om de cultură, fost deţinut anticomunist trecut opt ani prin temniţa grea a penitenciarelor staliniste. De această dată, în noul context, aspectul profesional devine minor în raport cu grava vină morală.
Povara familială
Unul din marile adevăruri pe care o comunitate civilizată are a le respecta este de a nu transfera vinovăţiile. Între exemple se află grija de a nu culpabiliza copiii pentru ceea ce au făcut sau fac părinţii. Doar că, asemenea oricărui mare adevăr, şi acesta trebuie aplicat cu nuanţe şi adaptat multelor contexte. Deşi copiii nu au de ce să poarte vina sau meritul pentru ce au făcut taţii şi mamele lor, este la fel de adevărat că în raport cu anumite situaţii viaţa lor e marcată de istoria familială. Acest mod de a privi lucrurile se află implicit în felul în care tratează naţiunile marile responsabilităţi cu care le-a încărcat istoria. Nu sunt vinovaţi în niciun fel germanii de astăzi pentru crimele îngrozitoare pe care le-au făcut bunicii şi străbunicii lor înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; în particular, pentru programul de anihilare a evreilor, ţiganilor, homosexualilor, persoanelor cu dizabilităţi psihice şi fizice. Şi totuşi, Germania de astăzi, adică fiii şi nepoţii germani care şi-au trăit viaţa onest, îşi aduce obolul istoric şi simbolic la condamnarea acelui trecut. Ei au finanţat şi ei îngrijesc Memorialul Holocaustului deschis în anul 2005 în inima Berlinului pentru a-l privi, tot ei, zilnic.1
Povara familială de care vorbeam nu apasă doar umerii membrilor anonimi ai unor comunităţi, ci cu atât mai mult pe cei ai persoanelor cu o clară responsabilitate individuală. În această situaţie se află inerent fiii foştilor demnitari comunişti, între ultimii, Leonte Tismăneanu, membru în activul de propagandă al Moscovei, adus pe tancurile sovietice ca să instaureze comunismul în România. Domnul Tismăneanu senior a jefuit, printre altele, o familie de vila ei ca să intre cu soţia şi copilul lor Volodea în vatra nomenclaturii. În urma cataclismului istoric coordonat de Leonte Tismăneanu şi tovarăşii lui, au fost trimişi la temniţă grea zeci de mii de oameni. Printre ei, Adrian Marino. În anii când Volodea Tismăneanu se bucura de viaţa de lux din cartierul Primăverii, tânărul Marino de abia supravieţuia în penitenciar.
Faptul că Vladimir Tismăneanu a atacat o victimă a tatălui său fără puterea de a se mai apăra readuce la lumină această poveste a anilor ’50-’60. Lustraţia simbolică a istoriei l-a deposedat de dreptul de a-şi asuma poziţia de inchizitor al cărturarului Adrian Marino, victimă a tatălui său.
Povara personală
Dar dl Tismăneanu are o problemă de rezolvat nu doar cu povara familială. Ci şi cu una de ordin personal. Căci Volodea Tismăneanu, educat la liceul unde împărţea laboratoarele cu Nicu Ceauşescu şi alţi „fii”, a urmat cariera de care se bucurau privilegiaţii regimului comunist. Absolvirea Facultăţii de Filozofie reprezenta capitalul tipic pentru cariera de activist spre care părea să-l împingă toate datele familiale şi personale. A urmat paşii clasici ai copiilor de privilegiaţi ai regimului, crescuţi să întărească sistemul în toată hidoşenia sa. În ultimul timp s-au invocat în presă contribuţiile sale la pregătirea carierei de aparatcik. Iată doar o mostră:
Pe uteciştii adevăraţi, înţelegerea metaforei îi electrizează
Multe sunt gândurile şi simţămintele pe care un tânăr le poate încerca citind Programul partidului. Pentru biografia mea interioară însă, puterea şi lumina unor evenimente cruciale le-au avut gândul şi sentimentul istoriei. Lăsând în urmă corăbiile de hârtie şi castelele de nisip ale copilăriei, luptându-ne – cavaleri în regatul închipuirii – cu morile de vânt ale adolescenţei, mulţi dintre noi, în pragul tinereţii, am simţit atingerea de flacără a Istoriei şi ne-am străduit să înţelegem. Drumul spre Istorie este un drum greu, care străbate tărâmul de la joc şi imaginaţie până la lumea în care trăieşti, până la Patria ta, până la propria ta persoană, coborând şi urcând, apoi în trecut şi viitor. Citind Programul Partidului, pentru mine s-a luminat tocmai capătul acestui drum – Istoria. Şi nu oricare istorie, ci Istoria poporului român.
Valeriu Stoica, Universitatea Comunistă – anul 7, nr. 24, oct.-nov. 1974, p. 3, revistă a CUASC din Univ. Bucureşti
Privind retrospectiv ultima jumătate de veac din viaţa patriei – perioadă atât de bogată în radicale mutaţii produse în structura societăţii, în conştiinţa maselor – istoria consemnează (…) larga participare a tineretului la evenimente politice de cea mai mare însemnătate, angajarea sa hotărâtă de partea forţelor militante pentru progres social. Îndrumaţi cu grijă părintească de Partidul Comunist, purtătorul celor mai nobile aspiraţii ale poporului muncitor şi arhitectul lucid al viitorului, uteciştii au ştiut să urce, traversând eroic timpul inechităţii, timpul proliferării morbide a fascismului.
Ne este limpede: în condiţiile unui ev revoluţionar, de natura celui căruia îi suntem cei mai direcţi martori, cotidianul nu se reduce la simple acumulări de fapte. De aceea sensul pe care îl dăm existenţei este (şi n-ar putea fi altfel) unul politic.
Elanul, altădată aspect efemer al vârstei, a devenit o cantitate de durată. Cu ea, tineretul din România se structurează organic activităţii vaste, esenţiale, demiurgice, de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Ce satisfacţie supremă pentru noi, scriitorii atât de tineri râvnind să păşim pe drumul consacrării, să eternizăm spiritul acestei epoci, să redăm timpului mesajele generaţiei noastre.
Pentru uteciştii de azi, simpla înţelegere a metamorfozei este electrizantă.
Valeriu Stoica, Realitate şi participare în Amfiteatru, martie 1972, nr. 3 (75), p. 1
Cei doi activişti, europarlamentarul ex-UASCR Cristian Preda şi şefa amazoanelor PDL, Sulfina Barbu, au trecut de la susţinerea cabinetului Emil Boc la atacuri tot mai dese asupra premierului şi miniştrilor care fac parte din actualul Executiv, deşi nu pierd nicio ocazie să vorbească despre solidaritate, mai ales acum, cånd Moldova e sub ape. La principii şi discuţii suntem buni cu toţii, practica e mai grea… După ce s-a văzut cu sacii în căruţă în urma alegerii sale pe listele PDL pentru un fotoliu călduţ de eurodeputat la Bruxelles, timidul profesor la Ştiinte Politice, Cristian Preda, s-a apucat de criticat partidul din care face parte şi actuala guvernare Boc. Cel mai recent atac a avut loc vineri, atunci cånd Preda a declarat că soluţia pentru depăşirea crizei este negocierea unei noi formule de guvernare şi că premierul Emil Boc ar trebui să demisioneze. Venit din eşalonul doi al partidului, eurodeputatul a spus despre aceştia că au autoritate, dar sunt lipsiţi de credibilitate, atacåndu-i pe fruntaşii liberali-democraţi după modelul comunist. În opinia lui Preda, Guvernul nu mai are credibilitate nici măcar din partea celor din PDL. „Poţi să ai miniştri foarte buni, dar dacă partitura aleasă nu este cea potrivită, vei da greş. E ca într-o orchestră, degeaba instrumentiştii sunt talentaţi, dacă sunt nevoiţi să interpreteze o partitură proastă“, afirmă Preda într-un interviu din presa centrală. Frustrat că încercarea sa de „reformare“ a partidului nu a funcţionat, ceilalţi membrii ai PDL reproşåndu-i viziunea obtuză asupra realităţilor din politica romånească, Preda s-a înfoiat din nou afirmånd că formaţiunea politică din care face parte este condusă după un sistem feudal. Ciudat e că PDL are aceeaşi conducere şi aceleaşi structuri ca atunci cånd Cristian Preda era pus pe liste pe locul patru la alegerile europarlamentare. Atunci se pare că nu-l deranja deloc sistemul feudal care i-a asigurat intrarea fără prea mari eforturi personale în Parlamentul European.
Preda virează spre PSD?
Atacurile succesive ale politrucului Preda ar putea avea legături şi cu o eventuală plecare a sa de la PDL spre PSD. Comunist convins încă din tinereţe, atunci cånd organiza Conferinţa Naţională a UASCR din 1988 şi ridica ode preacinstitului conducător, se pare că GDS-istul Preda îşi pregăteşte tot mai asiduu dezertarea din PDL şi îmbarcarea sa imediată în barca PSD-ului. Ca soluţie pentru ieşirea din criza guvernării, Preda susţine „negocierea unei noi formule de guvernare“. „Un guvern atât de fragil care depinde de doi actori mărunţi, cum sunt UDMR şi UNPR, nu poate să reziste“, apreciază eurodeputatul PDL, sugerånd că este nevoie de un compromis cu cele două partide de opoziţie PSD şi PNL. Semnalul unei apropieri dintre Preda şi PSD a fost dat tot vinerea trecută de către secretarul general al social-democraţilor Liviu Dragnea, care a declarat, la Târgu Mureş, comentând afirmaţiile eurodeputatului PDL Cristian Preda referitoare la faptul că premierul Emil Boc ar trebui să demisioneze, că, dacă ar fi fost în locul lui Preda, şi-ar fi căutat, de mult timp, un alt partid. „Dacă eram în locul domnului Cristian Preda, de mult îmi căutam alt partid“, a afirmat Liviu Dragnea. Poate o invitaţie clară cum că sångele apă nu se face şi un socialist din tinereţe nu se poate schimba undeva spre vårsta a doua.
„Condamnat“ la eşalonul doi
Cristian Preda îşi datorează ascensiunea politică, pånă în Parlamentul European, exclusiv PDL, partid care l-a propulsat din funcţia sa eternă de consilier în råndul candidaţilor pentru PE. Dincolo de cariera universitară, unde a abuzat o perioadă de funcţia de decan, concomitent cu cea de europarlamentar, „politicianul“ Cristian Preda se poate lăuda doar că i-a fost consilier atåt actualului preşedinte, cåt şi lui Emil Constantinescu. În rest, o organizare modestă a summitului francofoniei şi, să nu uităm, măreaţa sa realizare: garantarea lui Teo Trandafir. Nu putem uita cum Preda a însoţit-o peste tot în campanie şi cum declara că Teo e un mare cåştig pentru partid. Rezultatele nu mai au nevoie de niciun comentariu, semn că europarlamentarul Preda ne oferă doar garanţii expirate.
Guvernul Boc a diminuat atat credibilitatea PD-L, cat si pe cea a lui Traian Basescu, este de parere europarlamentarul democrat liberal Cristian Preda, citat de Ziare.com. Eu cred ca mai degraba un politruc ca Cristian Preda este cel diminueaza incontinuu credibilitatea PD-L si a lui Traian Basescu, in numele caruia isi aroga ca gavareste (nu e nici o cacofonie si nici gagafonie, mai, Preda! – mai citeste-i si tu pe Iorga si Eminescu inainte de a-i da lectii lui Cezar Preda!). Iata ce-si permite listaciul din PE, dat afara recent de la Facultatea de Stiinte Politice:
“Din noiembrie incoace, de la realegerea presedintelui Basescu, Guvernul Boc a diminuat atat credibilitatea PD-L, cat si credibilitatea lui Traian Basescu. Sigur ca in aceste conditii se pune in mod acut, dramatic, as spune, chestiunea recapatarii unei increderi, recredibilizarii si a Partidului Democrat Liberal si, as spune, cred ca e nevoie si de acest plus de credibilitate pentru presedinte, pentru ca presedintele nu e intr-o logica electorala. Trebuie sa fim lucizi: in acest moment exista un deficit de credibilitate major”, a declarat Preda la RFI.
Se pune intrebarea simpla: cine este Cristian Preda? Cum isi permite un personaj care a ajuns europarlamentar pe lista, ca la PCR, sa critice munca unui om ales (si chiar reales, si primar si deputat)? Ce a facut acest individ guraliv pentru partidul din care face parte si, in fond, pentru tara? Mai concret: ce a facut acest om? In afara de parturi trase cu gura si supte apoi imediat de toate canalele mogulilor, in special prin intermediul Vox Pu(b)lika si al vuvuzelelor lui Vintu si Soros din presa, prin ce se recomanda acest stramb de “dreapta”? Prin faptul ca pe curul lui Teo Trandafir scrie mare si intelectualiceste “garantat Cristian Preda”? Prin injuraturile la adresa lui Eminescu “garantate” de Plesu? Prin odele pe care i le-a adus lui Ceausescu pe cand era trompetist UASCR (membru PCR din 1987!)?. Prin apartenenta la Reteaua Tismaneanu?
Am auzit chiar azi, din gaura din fata a unui coleg de tovarasie al “societatii in civil”, Cristian Pirvulescu, ca Cristian Preda, acelasi, s-ar afla pe o lista de “prezidentiabili” in 2014, pentru “era post-Basescu”, alaturi de – tineti-va bine! – Baconschi, Voinescu si… Dan Puric. Sigur n-a uitat pe cineva?! 🙂 Dincolo de ridicol, daca as fi membru PDL i-as propune stimabilului propagandist GDS, daca este asa de tare-n gura, sa-si dea demisia din Parlamentul European – ca tot critica alegerea pe liste! – si, la urmatorul post liber de parlamentar, sa nu mai propuna inca o Teo-ce-PLM, care sa arate cum stie ea sa fucka in fata natiunii si a PDL, la recomandarea tatukului Voiculescu, ci sa candideze personal. Singur, singurel, in fata poporului. Sa vedem: ia trei voturi si jumatate (Tismaneanu)? Si abia dupa aia sa (mai) vorbeasca daca o sa mai aiba vreun piuit ceva…
Procesul intentat de Mihnea Berindei jurnalistului Victor Roncea, in perioada in care eram Sef Departament Externe si Senior Editor al ziarului Ziua, s-a sfarsit fara condamnarea subsemnatului. In urma unui singur editorial aparut in ziarul Ziua in data de 24.07.2007, si a publicarii pe site-ul Civic Media a unei informari si a unui document al CNSAS, din care rezulta ca membrul Comisiei Tismaneanu si fondatorul Grupului pentru Dialog Social (impreuna cu Silviu Brucan) a fost recrutat de Securitate si a avut doua nume de cod (“SANDU” si “MIRCEA”), unul inainte si altul dupa emigrarea acestuia in Franta, Berindei a solicitat plata unor despagubiri de 330.000 lei, respectiv 3 miliarde si 3 sute de mii lei vechi, cea mai mare pretentie de acest gen din istoria presei post-decembriste (este urmat imediat de Liiceanu c Roncea si Ziua, cu doar 300.000 lei). Pe deasupra, publicarea hotararii judecatoresti in 10 ziare centrale plus Ziua, fapt contestat recent, printr-o critica acerba, de COM – Conventia Organizatiilor de Media din Romania.
Reprezentat de “maestrul” Valeriu Stoica, Berindei a primit o replica dura de la Societatea de Avocati Tuca & Zbarcea si Asociatii, reprezentata mea si a Civic Media, si de la reprezentantul Ziua, avocatul George Papu, nepotul regretatului Edgar Papu. Concluziile scrise ale celor doua case de avocatura pot sa stea ca bibliografie istorica pentru apararea libertatii presei si ca documentare pentru orice ziarist liber din aceasta lume. In iunie 2008, am suspendat temporar procesul de la Judecatoria Sectorului 1, odata cu un altul, intentat ticalosului de Luca Iliescu de la Ziua de catre omul de cultura si scatologie Horia Roman Patapievici, pentru ca in 22.06.2009 sa castig definitiv procesul, prin hotarare judecatoreasca definitiva, in care se declara drept neintemeiata cererea numitului Mihnea Berindei, care mai era obligat si la cheltuieli de judecata de 3000 lei.
Cu toate acestea, Berindei & Stoica fac apel, al carui ultim termen a avut loc pe 13.05.2010, dupa cum informa Tuca & Zbarcea si Asociatii. Urmare acestui termen de judecata, conform avocatilor citati, “in dosarul nr. 23033/299/2007, avand ca obiect apelul declarat de Mihnea Berindei in contradictoriu cu SC Ziua SRL, Victor Alexandru Roncea si Asociatia Civic Media, instanta de judecata (i) a respins cererea de disjungere formulata de apelantul Mihnea Berindei, ca neintemeiata si (ii) a dispus suspendarea cauzei, in temeiul dispozitiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei”. Totusi, “incheierea poate fi atacata cu recurs pe toata durata suspendarii.”
Reamintesc ca Mihnea Berindei, casatorit cu Catherine Soros, fiica din a doua casatorie a scriitorului Tivador Soros (tatal lui George Soros), suspectat pentru o spaga de 300.000 de euro marca PSD si un intrigant politic din tamsa cu Valeriu Stoica si Adrian Nastase, ramane un agent al noului komintern, precupat de dezintegrarea Romaniei, coautor al Declaratiei de la Budapesta, prin care, in iunie 1989, se cerea autonomia Transilvaniei, si care, pe parcursul procesului, in dosarul pe care il voi publica in facsimil, se lauda cu interviurile pe care i le-a luat lui… Vladimir Voronin :). Mai ramanea sa-l adauge pe lista de periati si pe satrapul de la Nistru, Igor Smirnov…
Jurnalista româncă Eva Iova câştigă în justiţia maghiară procesul cu etnobişniţarii
La Tisa, de cealalta parte a Romaniei in care tot romanul plansu-mi-sa, redactorul şef al „Foii româneşti”, Eva Iova, a fost achitat miercuri, 19 mai 2010, de Tribunalul Orăşenesc din Jula în ambele procese penale în care era acuzat că i-ar fi calomniat şi insultat pe membrii Autoguvernării Româneşti pe Capitală, atunci când i-a numit pe majoritatea acestora ca fiind „etnobişniţari”, care „nu aparţin comunităţii româneşti din Ungaria”, informeaza Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria intr-un Comunicat citat de Vlad Cubreacov, acum ziarist intre Prut si Nistru dar de larga respiratie romaneasca.
Instanţa de grad I a hotărât că nu există dovezi nici pentru calomnie şi nici pentru insultă, deoarece cele două articole de ziar incriminate cuprind părerile unui jurnalist, iar acestea nu depăşesc limitele libertăţii presei şi ale opiniei.
Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria afirma ca “in argumentare, Tribunalul din Jula a recunoscut existenţa fenomenului etnobusiness-ului în Ungaria, inclusiv în Autoguvernarea Românească din Capitală. Cu toate că pe baza legilor în vigoare din Ungaria, orice individ îşi poate alege liber identitatea, s-a întâmplat acum pentru prima dată ca un tribunal să se pronunţe că nu este suficient dreptul individului de a-şi declara identitatea, ci şi comunitatea minoritară are dreptul să recunoască apartenenţa individului la comunitatea respectivă. Editorialele Evei Iova cuprind păreri despre persoane şi organizaţii publice, care gospodăresc bani publici, deci nu s-a făcut niciun atac la viaţa personală a vreunuia dintre aceştia. Cinci dintre cei 9 membri ai Autoguvernării Româneşti pe Capitală au recunoscut în mărturiile depuse în scris că nu vorbesc sau vorbesc doar parţial limba română, iar un membru a cerut în repetate rânduri autodesfiinţarea acestei organizaţii”.
Procesul penal intentat de Autoguvernarea Românească pe Capitala şi preşedinta acesteia, Ana Roxin, contra Evei Iova va continua, deoarece ARC a anunţat că va face recurs. Cazul va fi dezbătut peste câteva săptămâni la Tribunalul Judeţean Bichiş, în instanţa de grad II.
Acest proces penal, la fel ca şi cel civil (pe acelaşi subiect) câştigat în instanţă la Curtea de Apel din Seghedin, în 20 ianuarie 2010, de către săptămânalul „Foaia românească” şi redactorul şef al acestuia, Eva Iova, sunt cazuri fără precedent în practica juridică maghiară, mai arata Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria.
Aura Christi
O carte primejdioasă: Trădarea criticii de Nicolae Breban şi „bolşevismul anticomunist”
“(…) Fiind, da, „privitor ca la teatru” şi ştiind că – de la Mihail Eminescu încoace – „ce e val ca valul trece”, chiar dacă valul durează mai bine de douăzeci de ani, evident că, în ultimă instanţă, nu au decât să te amuze pornirile, impulsurile oportuniste, avându-şi originea în invocatul de Norman Manea „bolşevism anticomunist”, practicat asiduu de Grupul de Dialog Social, mai exact de unii membri fruntaşi ai acestei secte culturale.
Apropo, autorul romanului parabolic Despre clovni. Dictatorul şi artistul, nota, între altele, că „bolşevismul anticomunist (nu întâmplător, şi post-comunist) îmi displace la fel de mult ca bolşevismul însuşi… N-ar trebui să uităm niciodată avertismentul lui Nietzsche către cei care privesc multă vreme în ochi diavolului şi s-ar putea, treptat, transforma ei înşişi într-unul…” (…)
Având o judecată în esenţă coruptă de interese de grup – aidoma altor comentatori de mâna a doua ai momentului, înregimentaţi, ca şcolerii cu cravate portocalii, în rândurile Grupului de Dialog Social, devenit o prelungire a Cotrocenilor, în realitate, o sectă exclusivistă, fals elitistă, alcătuită, în proporţie greu de neglijat, din falşi doctori, excomunişti, ex-securişti, nu-i aşa?, cărora li se fardează dosarele la CNSAS; da, gdsiştii dictează în cultura română de douăzeci de ani, având o reţea răspândită, precum o caracatiţă, pe la ministere, departamente şi sub-sub-departamente, adică agenţii şi acareturi guvernamentale de tot soiul, hrănindu-se din munţi de bani din străinătate şi nu mai puţin din fonduri bugetare, demonstrându-se astfel cât de avantajos, pecuniar şi social vorbind, poate fi „bolşevismul anticomunist”, nu-i aşa? – pentru a susţine calomniile şi falsele legende, aluziile calomnioase, supoziţiile insidioase, cu aerul că sunt rupte din coasta adevărului gol-goluţ etc.,
March 24th, 2011 
VR 
Clipa via Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
