Victor Roncea Blog

A aparut acum, de curând, o noua moda printre tinerii intelectuali si scriitori: a nu mai fi români, a regreta ca sunt români, a pune la îndoiala existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului românesc. Sa ne întelegem bine: tinerii acestia nu depasesc nationalul pentru a simti si gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român pentru ca sunt înainte de toate om, si cuget numai prin acest criteriu universal si etern.” Tinerii acestia nu dispretuiesc românismul pentru ca sunt comunisti sau anarhisti, sau mai stiu eu ce secta social-universala. Nu. Ei, pur si simplu, regreta ca sunt români, si ar vrea sa fie (o marturisesc) orice alta natie de pe lume, chienzi, unguri, nemti, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au saturat pâna în gât de destinul acesta de a fi si ramâne români. Si cauta prin orice fel de argumentare (istorica, filozofica, literara) sa demonstreze ca românii sunt o rasa incapabila de gândire, incapabila de eroism, de probleme filozofice, de creatie artistica si asa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieste atât de mult de realitatea unui neam românesc razboinic, încât îsi propune sa citeasca Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca sa verifice daca într-adevar s-au luptat vreodata românii cu turcii si i-au învins! Altul crede ca orice creier care conteaza în istoria si cultura “româneasca” nu e de origine româna. Cantemir, Kogalniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc., etc. – toti, dar absolut toti, sunt straini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemti orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt destepti, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Daca le pronunti vreun nume despre care se stie sigur ca e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreaga e slavizata. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câtiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!”; sau “Stramosu-meu a fost rus.” Singura lor sansa de a fi oameni adevarati este de a-si dovedi ca originea lor nu este curat româneasca.

Nu cred ca se afla tara europeana în care sa existe atâtia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor, sa-i caute cu atâta frenezie defectele, sa-si bata joc de trecutul lui si sa marturiseasca, în gura mare, ca ar prefera sa apartina, prin nastere, altei tari.

Toti tinerii acestia au de facut obiectii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt destepti si asta îi împiedica sa aiba drame interioare, sa cunoasca profunzimile sufletului omenesc; îi împiedica sa aiba probleme. Cine nu are probleme sufletesti, cine nu capata insomnii din cauza meditatiilor si agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei si al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urla “Neant! Agonie! Zadarnicie!”, cine nu se da cu capul de pereti ca sa afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” si “viata interioara” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaste valorile vietii si ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepti – ce oroare! Unde poate duce desteptaciunea? La ce-ti foloseste faptul ca poti cunoaste, superficial, realitatea – când îti lipseste facultatea de a imagina probleme, îti lipseste boala prin care poti întrezari moartea si existenta, îti lipsesc însesi elementele dramei launtrice?

Tinerii acestia sunt suparati pe neamul românesc pentru ca românii nu au drame, nu au conflicte si nu se sinucid din desperare metafizica. Tinerii au descoperit o întreaga literatura europeana de metafizica si etica a desperarii. Si, pentru ca desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a ramas, în pofida atâtor erezii si culturalizari, drept-credincios Bisericii Rasaritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabila a acestui neam. Tot ce nu se gaseste în Pascal, în Nietzsche, în Dostoevski si în Heidegger – si toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabila structurii gândirii românesti – tot ce nu se gaseste în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus si în meditatiile unui catolic în vesnica îndoiala, nu înseamna nimic, nu are o valoare filozofica, nu are valoare umana.

Alimentati de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice pret o spiritualitate care sa semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentala sau rusa – tinerii n-au înteles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea pacate, având nenumarate lipsuri, dar stralucind totusi cu o inteligenta si o simtire proprie. Tinerii au reactionat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la Gândirea si Ideea Europeana (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile si publicatiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în arta si în gândire, si încercase cea dintâi filozofie ortodoxa prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reactiuni (care a început prin a fi pur spirituala, pentru a ajunge în deplin nihilism, negatie a istoriei, relativism în cultura, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante si prea aproape de noi ca sa ne încumetam sa le discutam în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici sa cercetam întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai sa denuntam câteva din aberatiile ultimei mode intelectuale.

Acei care despereaza de destinul de a se fi nascut români judeca strâmb meritele si defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul straina îndoiala si despre eroi are o conceptie cu totul familiara. Pentru un tânar intelectual credinta si îndoiala au valoare filozofica, deschid caile meditatiei, pun probleme; pentru un taran român, nu exista îndoiala, el crede firesc (“asa cum curg apele, cum cresc florile”), fara “probleme” (taranul roman este realist – vezi colectiile de proverbe ca sa întelegi cum a reactionat el contra încercarilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legatura).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morala sau magica; si într-un caz, si altul, ei judeca individualist, iar la limita demoniac. Am aratat în alta parte ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred si despre pesonajele biblice si apostolice: ca traiesc într-un rai ca un plai românesc, se gândesc la nevoile lor, familiare, ca si în viata, coboara pe pamânt în ceasuri grele, stau de vorba cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii asa cum sunt întelesi de popor, si eroii asa cum sunt închipuiti de intelectualii tineri – nu au nimic de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l da viata asociata, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame si conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judeca întotdeauna un popor prin ce creeaza, nu-l judeca prin ceea ce este, prin supravietuirea lui. A “crea” este o conceptie individualista; a fi asa cum a lasat Dumnezeu este adevarata axa a “spiritualitatii”: poporului; nimic nu se creeaza, nimic nu se face; lucrurile vin si pleaca, lucrurile se întâmpla. Dar aceasta este o problema prea complicata pentru a o rezolva aici.

Este adevarat ca poporul românesc sufera de multe pacate, este adevarat ca ne lipsesc multe axe – dar aceasta e conditia noastra umana, acestea sunt posibilitatile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur si simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace sa ne fie rusine ca ne-am nascut români, numai pentru simplul motiv ca nu gasim în valentele românesti ceea ce vrea Sestov sau Dostoevski.

Mircea Eliade

Citiţi şi: De ce primesc unii români eticheta de mistici, retrograzi, legionari, fasciști. Neokominternul, cenzura comunistă şi sistemul gustian de „sociologia naţiunii”