January 9th, 2011 
VR 
Posts Tagged ‘sfintii inchisorilor’
Dan Puric vrea sa faca o manastire mixta la Aiud, cu maici si calugari, care sa se roage intr-o Biserica coborata de pe luna pe post de naveta spatiala. FOTO PROIECT RAPA ROBILOR
Detalii despre planurile “Maestrului” Dan Puric si ale arhitectului sau, Radu Mihailescu, aici: https://www.anualadearhitectura.ro/proiecte/30
Se pare ca “Maestrul” a trecut de la o Moschee la o Biserica Extraterestra
Vezi si Profesorul Raul Volcinschi despre Dan Puric, “ochiul dracului” si Manastirea de la Aiud. VIDEO
Parintele Justin despre inaltarea unei biserici ortodoxe la Aiud si planurile “maestrului” si ale “arhitectilor”
Ion Gavrilă Ogoranu ar fi meritat un film adevărat. Din păcate, nu a fost să fie… Portretul luptatorului la tinerete, un film din care lipsesc si sufletul si credinta eroilor rezistentei din munti
de Gabriela LupuAm ieșit de la proiecția filmului „Portretul luptătorului la tinerețe“, în regia lui Constantin Popescu Jr, cu un mare sentiment de tristețe. Și nu pentru că pelicula mi-ar fi stârnit o emoție teribilă, ci tocmai pentru că nu s-a întâmplat acest lucru. Partizanii din munți și luptele lor de guerillă contra securității și a trupelor de miliție, lupte care au durat ani de zile, reprezintă poate unica zvâcnire de conștiință din anii comunismului a acestui popor care își numără disidenții autentici pe degete. Tocmai de aceea tinerii eroi din Munții Făgăraș care și-au dat viața în deplină cunoștință de cauză pentru un crez ar fi meritat un film excepțional ca și destinul lor.
Din păcate, singura calitate a acestei pelicule este aceea că a fost făcută, că s-a gândit în sfârșit un regizor să spună povestea acestor oameni cu adevărat curajoși. Un astel de film ar fi trebuit să apară imediat după revoluție, acum pare tardiv pentru că nu mai are valoarea unui proces al comunismului așa cum ar fi trebuit.
Teama care i-a ținut timp de 20 de ani pe creatorii noștri departe de acest subiect se explică prin faptul că aproape jumătate din acest timp țara noastră a continuat să fie condusă de comuniști. În plus, dintr-o hipercorectitudine politică nu a avut nimeni curajul să pună semnul egalității între un grup de tineri legionari și calificativul „curajos“, de parcă dacă erau legionari acest lucru le anulează eroismul. Ca să nu mai spunem că de fapt această etichetă a fost pusă chiar de organele securității statului și e surprinzător cum intoxicarea continuă până în zilele noastre.
Luptătorii din munți proveneau în realitate din diverse medii: studenți, elevi, militari, intelectuali sau țărani care refuzau cooperativizarea. Unii dintre ei erau într-adevăr simpatizanți ai mișcării legionare dar acest lucru nu îi înscrie automat în categoria criminalilor. Nu toți simpatizanții legionari l-au împușcat pe Iorga tot așa cum nu toți cei 5 milioane de membri ai Partidului Comunist câți aveau carnet roșu în 1989 au fost delatori sau securiști. Lucrurile trebuie nuanțate.
Asta este încă o dovadă de lașitate din partea noastră, să nu ne recunoaștem puținii eroi doar pentru că nu dă bine la CV. La CV-ul cui? aș întreba. De această sfială nu a scăpat nici regizorul care se atinge de subiectul luptătorilor din munți cu mult prea multe precauții, aproape cu mănuși chirugicale. De pildă nu ni se spune mai nimic despre personaje ca să nu se irite cine știe ce fundații sau ONG-uri. Precauție oricum inutilă pentru că reprezentanții Institutului „Elie Wiesel“ s-au autosesizat, precum Parchetul, și au condamnat filmul chiar fără a-l vedea, așa, din principiu, gest care reprezintă, în fond, o nouă formă de cenzură ascunsă sub masca așa numitei corectitudini politice.
Constantin Popescu Jr a făcut acest film, dar l-a făcut cu reținere, sau, dacă putem să ne exprimăm mai colorat, l-a făcut cu un soi de „prezervativ“, ca să fie totul „safe“. Un fel de „spunem doar partea de poveste care să fie pe placul tuturor“ lucru care este egal de fapt cu „nu spunem adevărata poveste“.
Numai că tinerii partizani nu au luptat cu puști cu apă și nu s-au prefăcut doar că și-au dat viața, ci au murit de-a binelea. Din filmul care doar se face că este cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu și a tovarășilor săi de arme, lipsește, pe cale de consecință, autenticitatea. Biografiile luptătorilor sunt diluate, reduse la minimum minimorum până la punctul în care nici nu-i poți deosebi unul de celălalt. Dar mai presus de orice, ceea ce este cel mai supărător, este că regizorul a dezbrăcat complet de sacru fenomenul acesta unic în istoria noastră.
Cei ce au văzut serialul „Memorialul Durerii“ sau au citit cărțile de memorialistică ale supraviețuitorilor, în special cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, știu ce îi mâna pe acei tineri în luptă: credința (nu înțeleg de ce regizorului i-a fost jenă să amintească acest lucru că doar nu e vorba despre vreo boală rușinoasă) și dragostea de țară.
Atât credința cât și patriotismul (care este în fond tot un fel de credință) par astăzi desuete, dar aceste două sentimente care unora dintre noi nu le mai spune mare lucru au fost suficient de puternice pentru acei tineri încât să-i determine să meargă la moarte. În acest film care se întinde aproape pe durata a 3 ore nu își face nici măcar o dată vreunul dintre tinerii luptători semnul crucii și nu se vorbește mai nimic despre comuniști, despre cooperativizare și altele asemenea.
Or, tinerii aceștia, după cum spun martorii, purtau cusută în colțul batistei sfânta împărtășanie ca să nu îi prindă moartea necuminecați. Veți zice poate că acesta este doar un amănunt, posibil, dar este exact acel gen de amănunt care ar face diferența.
Din pricină că filmul nu pune pe coordonatele reale și corecte lupta și sacrificiul acelor oameni, din povestea lor nu se mai înțelege nimic. Un spectator străin de România care nu are la dispoziție pentru înțelegerea fenomenului luptătorilor români din Munții Făgărașului decât acest film va sfârși prin a crede că nu era vorba decât despre niște băieței avizi de aventură aflați într-un fel de tabără de supraviețuire. (Îi mai și vedem bălăcindu-se goi în apă, veseli nevoie mare, de parcă plecaseră de fapt la distracție și nu la moarte.)
Maxima tristețe este aceea că în timp ce această peliculă despre luptătorii anticomuniști este atât de palidă și va fi aproape sigur lipsită de ecou, minciunile sfruntate din filmele așa-zis istorice fabricate de Sergiu Nicolaescu pot fi văzute de tinerii de azi săptămânal la tv. Să nu ne mire deci dacă peste câțiva ani se va vorbi despre partizanii din munți în termenii lui Nicolaescu și ai securiștilor care îi etichetau fără rușine drept „bandiți“ și „trădători de neam și țară“. În timp ce comunistul criminal Che Guevara e un brand capitalist deja și tinerii poartă cu mândrie tricouri roșii cu „bărbosul cool“, adevăraților noștri eroi nici măcar posteritatea nu li se asigură printr-un film mai ca lumea. Probabil că regizorul a fost în esență bine intenționat, dar uneori, pur și simplu asta nu este de ajuns.
Originalul la ArtActMagazine
Vezi si Portretul murdarit al luptatorului la tinerete. Reeducarea in forma maximala: prelucrarea trecutului, rescrierea istoriei si mutilarea sufletului natiunii. Vergangenheitsbewältigung. Ogoranu, haituit de Popescu, Mungiu si Tismaneanu
Imnul Carpatinilor Fagaraseni – Cantecul Luptatorilor Anticomunisti din Munti. AUDIO/VIDEO. Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu
Hristos S-a născut! Parintele Justin: Nicio altă ţară nu se poate compara cu suferinţa martiriului neamului românesc
Documentar despre reeducarea de la Pitesti si Interviu cu Parintele Justin Parvu
Sărut mâna, Părinte! Iată ca a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferenţa între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinţiei voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinţiei voastre? Aşa o resimţiţi şi acum?
Sigur că este o diferenţă. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieţii să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiţi şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simţeam cu toţii ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simţea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumuseţile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simţi pe Domnul în inima ta; prezenţa şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viaţă întreţinută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutăţile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile – nu erau atâtea cheltuieli şi enormităţi, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenţia spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau – Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează.
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News 
Tags: Biserica biruitoare, Biserica Ortodoxa Romana biruitoare, Hristos S-a născut!, manastirea petru voda, Martirii anticomunisti, Nasterea Domnului, Ortodoxia Romana, Parintele Iustin Parvu, Parintele Justin Parvu, Petru Voda, sfintii inchisorilor 
2 Comments »Craciunul in temnitele comuniste si poezia biruintei crestine
“Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”. (Sfântul Efrem Sirul)
„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”
( Troparul Crăciunului)
CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.
Întruparea CUVÂNTULUI este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.
Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.
Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales.
Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca împlinire a religiozităţii sale.
De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.
Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.
În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.
Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.
“Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).
Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).
Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.
“Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The Way of the Ascetics, London, 1960, p.79).
Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.
Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.
Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.
Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.
Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).
În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).
Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor: vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.
Conferinta: Monahul Teodor Stanescu despre Calvarul Aiudului. Marti, la Beius si miercuri la Oradea, in campusul Universitatii.
ASTRADROM – filiala Bihor va invită la conferinţa cu tema ,,Calvarul Aiudului” susţinută de monahul Teodor Stanescu de la manastirea Petru Voda, jud. Neamţ (fost deţinut politic). Conferinţa va avea loc în sala mare a Primariei Beiuş începând cu orele 17, marti – 14 decembrie 2010 iar la Oradea, miercuri 15 decembrie 2010 de la orele 18 în amfiteatrul A301, Corpul A din campusul Universitaţii Oradea.
Posted in Documentare, Top News Tags: aiud, manastirea petru voda, Martirii anticomunisti, sfintii inchisorilor, teodor stanescu 1 Comment »Ziua Doamnei Aspazia cea de Otel. Sa ne traiti intru multi ani! Doamna Aspazia Otel Petrescu catre camaradele inchise la Mislea: In climatul acesta de Sodomă şi Gomoră, nici nu se mai aude „glasul celui ce strigă în pustiu”
“În bezna închisorilor, noi, nereeducabilele, am ales un drum care s-a dovedit a fi salvator, ne-a asigurat supravieţuirea, nu atât în biologic şi în social, cât în spirit şi în sacru, în divin.”
Prea cucernici părinţi, dragi prieteni dreptcredincioşi, iubiţi fraţi şi surori,
Vă mulţumesc din plinul inimilor noastre că v-aţi adunat şi în acest an să ne însoţiţi în pioasele rugăciuni care s-au înălţat spre slava Domnului Iisus Hristos şi a Sfintei Fecioare Maria, ca şi pentru veşnica pomenire a celor care au sucombat întru Învierea Neamului Românesc.
Ne cerem iertare dacă felul în care vă primim nu cunoaşte fastul sărbătoresc pe care l-am fi dorit; ţinem însă mult să vă încredinţăm că dragostea noastră nu s-a împuţinat şi evlavia cu care întregim o cucernică împreună – metanie nu a pierdut nimic din sinceritatea şi profunzimea ei. Ne bucurăm să fim împreună, în numele Maicii Domnului, la proslăvirea Sa şi a Iubitului Său Fiu.
Când zic „împreună” mă gândesc şi la cei plecaţi în lumea drepţilor, a căror bucurie de a ne întâlni, vii cu adormiţi, o simţim în frumuseţea zilei de azi; zi mândră şi luminată în care Blânda şi Milostiva Maică a Domnului ne adună sub sfântul Său Omofor ca, într-un glas, să-I mărturisim dragostea noastră şi eterna noastră recunoştinţă.
Acest hram este primul în care o stea cu strălucire mare s-a desprins de pe cerul existenţei noastre şi s-a alăturat celor care sunt dincolo de colţul nostru de vreme. Lucica, ne adresăm ţie, este prea apropiată clipa despărţirii noastre, aşa că te rugăm să nu te superi că-ţi întâmpinăm prezenţa în duh cu şiroaie de lacrimi. Ca să ne îndulcim durerea noi gândim că eşti fericită acolo, în lumină şi că dragostea ta pentru noi este la fel de generoasă şi că, astfel, ne înseninezi sărbătoarea atât de umbrită de lipsa făpturii tale dragi. Şi chiar dacă nu suntem capabile să înţelegem mesajul tău mistic, noi credem cu tărie că eşti prezentă şi că te bucuri de această sfântă sărbătoare ca altădată, împreună cu noi, cei ce din mila Sfântului, mai facem umbră pământului. Susţine-ne, rugămu-te, cu nepreţuitul tău ajutor!
Nu ştiu cum sunt inimile frăţiilor voastre, nu-mi dau seama câtă putere aţi avut să lepădaţi la uşa Casei Domnului „toată grija cea lumească”, nu ştiu cât senin aţi putut aduce în această sfântă sărbătoare; ce ştiu şi ce pot să spun este că inima mi-e plină ochi cu lacrimi şi o jale imensă îmi bântuie gândurile şi încearcă să-mi spulbere încrederea şi optimismul că nu vom trece în uitare învăţămintele sfinte câştigate în închisori, la picioarele Calvarului. Şi, pentru că îmi este foarte greu să trag o linie sub frământările mele şi să scriu „vise sfărâmate”, îmi iau îndrăzneala să vă rog să-mi permiteţi să fac un scurt recurs la memorie. Sper să nu vă plictisesc cu aceleaşi reveniri, la aceleaşi probleme, sper că rememorarea unor experienţe ne va folosi să ne revigoreze, să ne dea tărie să mergem cu demnitate până la capăt.
În bezna închisorilor, noi, nereeducabilele, am ales un drum care s-a dovedit a fi salvator, ne-a asigurat supravieţuirea, nu atât în biologic şi în social, cât în spirit şi în sacru, în divin.
Lipsa oricărui drept, chiar şi al acelui existenţial, ne-a împins să căutăm mijloace de rezistenţă, să ocolim efectele imbecilizante ale recluziunii. Ne-am propus să nu ţinem cont de vigilenţa necruţătoare a celor puşi să gestioneze oroarea din ce în ce mai iraţională şi nici de instituţia slugarnică organizată de ei, cea a informatorilor. Din toate voi spune câte ceva despre calea cea mistică, descoperită şi practicată prin credinţă, prin rugăciune.
Posted in Documentare, Top News Tags: Aspazia Oţel Petrescu, Martirii anticomunisti, Mislea, sfintii inchisorilor 1 Comment »
