Victor Roncea Blog

Acum 18 ani Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu credea că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.
Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinenţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea.
În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Intelectualii de la revista “22” nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”.
Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său.
Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise! (Florian PALAS)

Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.

Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.

După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.

Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.

„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.

Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.

Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu.