Elena Solunca Moise: “(…) Obişnuit cu realizările spectaculoase ale ştiinţei şi tehnologiei contemporane, cu navigarea în spaţiul virtual, ştirile aduse în timp real, cu rezolvări eficiente la un simplu „click”, omul postmodern se poate întreba cu o anume îndreptăţire: Ce este împărăţia cerurilor? De unde necesitatea pocăinţei, cuvânt în sine vlăguit de sens ca urmare a unei folosiri obsesive, nu odată fariseice, care i-a dat şi o conotaţie peiorativă. Departe de a fi o umilire a omului, sau reflexul cine ştie cărui complex de inferioritate, pocăinţa este o supremă expresie a demnităţii sale amintind că măsura lui este chipul divin după care a fost creat pentru a se înălţa la desăvârşire, prin ascultarea lucrătoare a poruncilor lui Dumnezeu şi, mai ales a Iubirii. Este o demnitate pentru că doar omului, cunună a creaţiei, îi este dat să o cunoască în toată splendoarea ei, numai lui i-a fost dat să treacă de hotarul vremelniciei şi să se împărtăşească din viaţa veşnică folosind cu înţelepciune darul libertăţii. (…)
Ioana Aioanei: “Unde eraţi, Sire, când sovieticii ne-au evacuat din casele noastre în miez de noapte şi plină iarnă 1944, şi ne-au luat tot avutul, iar noi cu copiii în braţe plângeam pe străzi? Unde eraţi Voi Sire, regele iubit al românilor? Iar noi, tot naivi, vă iubeam şi credeam că eraţi ataşat nouă şi că ne veţi salva de comunişti!…”
Gh. Buzatu: “Mareşalul Antonescu (între 1943-1944) a cunoscut în profunzime toate pregătirile opoziţiei şi ale Casei Regale vizând retragerea României din Axă şi instaurarea, în condiţii interne şi internaţionale propice, a unui cabinet Constantin Sănătescu”. – “Hitler, Stalin, Antonescu”
O statueta din os, veche de 20.000 de ani, a fost descoperita, marti, 26 august 2014, de arheologi damboviteni care studiaza situl Poiana Ciresului din Piatra Neamt, a declarat responsabilul de santier, dr. Elena-Cristina Nitu.
Nota: Deşi ne exprimăm rezerva privind această datare semnalăm, totuşi, articolul.
Descoperirea are o importanta mondiala, sustin arheologii damboviteni, citati de mai multe portaluri de stiri. “Chiar astazi (ieri, n.n.) am descoperit o statueta din os. Este prima statueta de paleolitic descoperita in Romania. Statueta provine dintr-un nivel de 20.000 de ani, asta insemnand ultimul maxim glaciar, nivelul este specific unor vanatori de ren.”, a informat dr. Elena-Cristiana Nitu, de la Complexul Naţional Muzeal “Curtea Domnească” din Târgovişte.
Nu este singura descoperire fascinanta a inimosilor arheologi care lucreaza la Poiana Ciresului fara nici o remuneratie. In aceasta luna, cercetatorii damboviteni au mai scos la lumina un pandantiv de piatra cu o valoare de unicat in lume (foto si video), datorita formelor geometrice complexe, avand o vechime, de asemenea, de peste 20.000, precum si numeroase unelte de silex, dintre care se distinge o lama cu o lungime de 11 cm. Tot aici s-a descoperit un fluier din falanga de ren si un colier din melci cu o vechime de 30.000 de ani – cel mai vechi de acest tip din lume, dupa cum semnaleaza publicatia locala Realitatea.
Situl de la Poiana Cireşului, amplasat pe malul drept al Bistriţei, la poalele masivului Cernegura, este cel mai important din Sud-Estul Europei pentru paleoliticul superior. Cercetările efectuate aici au avut loc in ultimii 20 de ani in mai multe etape. Din anul 1998, săpăturile au fost preluate de un colectiv de la Universitatea „Valahia“ din Târgoviste, condus de prof. dr. Marin Cârciumaru, în colaborare cu Muzeul de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ şi Complexul Naţional Muzeal Curtea Domnească din Târgovişte, mai informeaza sursa citata.
“Aşezarea de la Poiana Cireşului este singura care a dat obiecte de artă realizate pe materiale dure de origine animală. Aici includem: fildeşul, osul, cornul şi cochiliile de melci”, afirma profesorul Marin Carciumaru.
Desi descoperirile sunt an de an din ce in ce mai uimitoare, nici autoritatile locale, nici Ministerul Culturii, condus in ultimii ani numai de unguri, nu finanteaza aceste sapaturi arheologice.
În ultima vreme primesc știri tot mai îngrijorătoare în legătură cu măsurile ce se iau de către noile autorități „revoluționare“ ce au ajuns la conducerea unor foruri administrative din Ucraina și în special în Reg, Cernăuți.
Este vorba de cadrele galițiene care practică un comportament extrem de agresiv împotriva minorităților naționale și în special a celei românești. Această politică de suspiciune față de minoritatea românească din Ucraina a fost practicată atât de către fostele autorități sovietice, cât și cele ucrainene care au preluat întreaga garnitură de funcționari și activiști de partid de la fosta URSS. O să vă prezint o serie de documente în ordinea primirii lor precum şi ale corespondenţe, despre care aveţi cunoştinţă, dar pe care le-am trimis şi altor foruri.
1) Rezoluția Adunării generale a Societăţii pentru Cultura și Literatură Română în Bucovina din 21 iunie 2014, în care se analizează situația din ce în ce mai îngrijorătoare a învățământului de toate gradele din Ucraina și în special a celui din Reg. Cernăuți, unde populația românească este din ce în ce mai nemulțumită pentru faptul că în actuala Ucraină nu se aplică un standard egal de organizare și dezvoltare a învățământului la toate minoritățile naționale.
2) Modul în care se ia în considerare propunerea subsemnatului cu privire la organizarea unui Congres al Comunității Românilor din Ucraina în perioada 28-30 noiembrie a.c. prin care să-și prezinte susținerea și atașamentul său legat de aderarea Ucrainei la U.E., precum și propunerea de înfrățire a municipiilor Cernăuți și Oradea. Anexez alăturat scrisoarea subsemnatului din 3 aug. 2014, precum și scrisoarea D-lui Victor Roncea din 23-07-2014 adresată d-lui Consilier de Stat Gabriel-Cristian Piscociu, cu propunerea pentru d-l Traian Băsescu, Președintele României ca la împlimirea vârstei de 90 ani a subsemnatului, să mi se acorde ordinul „Steaua României“ pentru întreaga activitate depusă în slujba cauzei naționale privind cercetarea și publicarea unor materiale valoroase cu referire la provocările, persecuțiile, deportările și masacrele îndreptate împotriva populației din Nordul Bucovinei, măsuri absurde și draconice ridicate la rang de politică de stat a regimului sovietic de ocupație în perioadele 1940-1941 și 1944-1953. Mult stimate D-le Victor Roncea, țin să vă aduc cele mai calde mulțumiri pentru această valoroasă propunere. În legătură cu propunerea adresată domnului deputat Ion Popescu, ca în perioada 29-30 noiembrie să se țină un Congres al Comunității Românilor din Ucraina, am primit o comunicare telefonică ca asemenea manifestare încă nu este posibilă la Cernăuți.
3) În momentul de față în Ucraina se practică mobilizări selective. Primesc tot mai multe știri cu privire la organizarea de către autoritățile ucrainene de resort care folosesc situația precară a Ucrainei datorate agresiunii armate a Federației Ruse, distribuind ordine de chemare sub arme de preferință a locuitorilor din satele și localitățile românești, ocolind satele și localitățile cu populație ucraineană.
Pe tema aceasta s-au văzut demonstrații de protest organizate de către satele românești din jurul orașului Cernăuți (Ostrița, Ropcea, Mahala etc). Se semnalează un adevărat exod al populației bărbătești din Reg. Cernăuți spre România și spre alte țări din Europa. De asemenea, cunosc o serie de familii cu dublă cetățenie (medici, profesori, șoferi, etc) ce locuiesc în Oradea – care nu mai au curajul să-și viziteze familiile din Reg. Cernăuți, de teama de a nu fi „înhățați“ imediat după trecerea frontierei de Stat cu Ucraina.
În legătură cu problema distribuirii de ordine de chemare „selective“ semnalăm cazul concret al d-lui dr. Ion Botoș, președintele Asociației „Dacia“ a Românilor din Apșa de Jos – Transcarpatica, care, la vârsta de aproape 55 ani și bolnav de diabet, a primit un ordin de concentrare chiar zilele trecute, și aceasta numai datorită faptului că dumnealui s-a remarcat printr-o activitate continuă privind „Contribuția Maramureșului istoric la istoria românilor“, ca redactor șef al ziarului „APȘA“ – gazetă regională social-politică din Transcarpatia și ca organizator al simpozioanelor cu tematică culturală atât în localitățile românești din Transcarpatia, cât și în județele și localitățile din nordul Transilvaniei – Maramureș și Satu Mare. (Exemplificăm cu coperțile gazetei „APȘA“ – nr. 3 (77) – martie 2013 și nr. 2 (82) – martie-aprilie 2014).
· Scrisoarea din 23 iulie 2014 a d-lui Victor Roncea către Consilierul de Stat Gabriel Cristian Piscociu cu privire de a se conferi d-lui Vasile Ilica Ordinul Național „Steaua României“ pentru întreaga sa activitate în slujba cauzei naționale – la împlinirea vârstei de 90 ani.
Adaug că la data de 29 august a.c. mă voi afla la Bucureşti la următoare manifestare organizată de dl. Nicolae de la Institutul Fraţii Golescu
IN V I T A Ț I E
Anul acesta, pentru a sărbători cuvios Ziua Limbii Române (31 august) am decis să prezentăm câteva publicații de limbă română din provinciile istorice. Eroismul jurnaliștilor care le editează este impresionant. În unele regiuni ( R. Moldova ) găsim publicații remarcabile; în altele ( Transnistria, Sudul Dunării, Timocul sau Sudul Basarabiei ) nu există presă în limba română, cum nu există, radio, televiziune, școală sau liturghie în română. De aceea nu facem o prezentare valorică, acționând, mai degrabă la îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu : ”Scrieți băieți, scrieți orice, dar scrieți în românește”. Mulțumiri Departamentului Politici pentru relația cu românii de pretutindeni, care ne-a dat o mână de ajutor pentru a completa, pe cât se poate, colecția de ziare pe care o oferim publicului bucureștean.
Vă invităm vineri, 29 august 2014, ora 18:00, la Clubul Țăranului Român la deschiderea primului “Chioșc de ziare” de acest fel. Publicațiile vor fi disponibile pentru a fi consultate până pe data de 12 septembrie 2014.
La Palatul Parlamentului a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute (22 şi 23 august) cel de-al XXI-lea Congres al Asociatiei Internationale a Fostilor Detinuti Politici si Victime ale Comunismului din Europa de Est – INTERASSO 2014. La fel ca la reuniunile cu care ne-au obişnuit puricii şi căpuşele ortodoxiei nici suratele lor luptătoare pentru pace pe frontul internaţionalist nu puteau fi mai prejos. Aşadar, la masa rotundă a Congresului, discutând cu gura plină despre rezistenţa anticomunistă nu au stat în majoritate, cum s-ar fi cuvenit, deţinuţii politici – înghesuiţi, ca de obicei, în rândurile din spatele “anticomuniştilor” de saloane şi studiouri tv – ci doar profitorii lor, de la turnătorul de drept comun Mariusică Oprea la foşti secretari PCR ca Emil Constantinescu – care cât a fost preşedinte nu a făcut absolut nimic pentru deţinuţii politic – sau, culmea tupeului kominternist, “tovarăşa colonel” Zoe Petre. Şi lista de activişti şi propagandişti comunisti înfipţi în fruntea bucatelor continuă, după cum se vede în imagini.
Nu v-ar fi ruşine, nesimţiţilor!
Nota bene:
Despre Secretarul Partidului Comunist din Facultatea de Istorie:
Redactiei “România literara” (un text trimis redactiei la 20 mai 2000 – nepublicat)
Domnului Alex Stefanescu
Redactor sef
Stimate domnule Alex Stefanescu,
În numarul 19 al “României literare”, la rubrica “Revista revistelor”, s-a scris ca “Valerian Stan a acuzat-o de curând pe ZoePetre ca pe vremea lui Ceausescu l-ar fi persecutat oral”. Daca referirea pe care “Cronicarul” dvs o face la mine nu este cumva o ironie, atunci sigur este o formulare din care cititorul nu are cum sa înteleaga ceva. Pentru ca, în definitiv, ce ar putea sa însemne o afirmatie ca aceasta: “Pe timpul lui Ceausescu X a fost persecutat de Y”? Va voi ruga, de aceea, sa fiti de acord cu publicarea rândurilor de mai jos. În vara anului 1989, am sustinut examen de admitere la Facultatea de istorie din Bucuresti. Am fost declarat respins, lucrarile fiindu-mi depunctate sever, atât la istorie cât si la filosofie. Contestatia pe care am facut-o mi-a fost “judecata” de d-na ZoePetre, care mi-a respins-o si mi-a cerut sa nu mai insist pentru ca “aveam probleme de dosar” (între altele, fratele meu era preot). Pentru ca în ce ma privea decizia “cadristilor” era deja irevocabila, d-na Petre a venit la întâlnirea cu mine fara ca macar sa aduca cu ea lucrarile a caror notare o contestam (recent domnia sa a recunoscut, “cu stânjeneala”, ca regulile de atunci o obligau sa procedeze astfel). Prin urmare, în acest mod am fost “persecutat oral” de d-na Petre pe vremea lui Ceausescu. În toti anii de dupa 1989 am preferat sa nu vorbesc despre acest episod, pâna recent când o interventie publica a d-nei Petre, care ma implica, m-a obligat s-o fac.
Cu multumiri,
Valerian Stan
“Procesul comunismului”: o noua amânare. Raportul si “condamnarea comunismului”: la ce bun?
Într-un articol scris imediat dupa ce Raportul a fost publicat, fostul consilier al presedintelui Constantinescu, ZoePetre, a sarit sa-l apere “preventiv-descurajator” de “detractorii lui de varii obediente fundamentaliste”. Daca mai e cineva care sa nu stie, ZoePetre a fost si ea, la Universitatea Bucuresti, o activista de nadejde a Partidului; ba înca si mai mult “si o stiu pe pielea mea “o “cadrista” zeloasa si neînduratoare. De asemenea, un om care a facut mult rau, dupa 1990, partidelor istorice si celor ce încercau sa limiteze consecintele actiunilor antidemocratice ale Sistemului instaurat dupa înlaturarea lui Ceausescu. (Dupa 1989, putine cazuri am întâlnit în care “anticomunismul” sa fie mai sinonim cu impostura decât în cel de fata.) Tatal dumisale, academicianul ceausist EmilCondurachi, a fost un “oportunist aliniat conceptiilor de abrutizare a societatii prin cultura” (ne-o spune un martir al luptei împotriva comunismului, Cicerone Ionitoiu, dar si Paul Goma). Sa nu se îndoiasca nimeni ca gestul doamnei se explica altfel decât prin aceea ca Raportul Tismaneanu nu a retinut absolut nimic din toate acestea, desi ar fi trebuit sa o faca. Din punctul acesta de vedere, Raportul Tismaneanu a multumit pe practic toata lumea la Bucuresti. Pentru cei vii, meritele au fost multiplicate ca sa ajunga la toti iar responsabilitatile au fost trecute cu vederea de nimeni nu a zis nici pâs (Vadim Tudor, sa nu fie nimeni naiv, a fost, ca de fiecare data, diversionistul de servici al Sistemului). Liniste a fost si în tabara celor trecuti la cele vesnice: victimele si calaii nu puteau decât sa taca daca primele au fost uitate “si, vai, cât de mult au fost uitate “iar ceilalti daca o judecata venita prea târziu le-a pus în cârca, poate, si ce facusera cei în viata astazi.
Marele artist Eugen Mihaescu – ale cărui lucrări de grafică apărute în New York Times şi New Yorker le găsiţi pe site-ul său, EugeneMihaesco.com – , membru de onoare al Academiei Române, fost ambasador al României la UNESCO şi un penel ascuţit pe hârtie şi în scris, nu numai în linii artistice – după cum o dovedesc curajoasele sale volume memorialistice şi de atitudine “Între linii” (Videoaici si aici) şi “Strigăte în pustiu” -, un colaborator fidel al ziarului Ziua şi, apoi, al portalului Ziaristi Online, împlineşte astăzi 77 de ani. Redacţia îi urează “La Mulţi Ani!” şi la cât mai multe lucrări de artă, pe simeze dar si, mai ales, în ce ne interesează mai mult, prinse între coperţi de carte!
Pentru că Eugen Mihăescu – care l-a desfiinţat pe Patapievici şi în scris şi în instanţă şi se declară deschis a fi un naţionalist (Video mai jos) -, s-a numărat printre românii care s-au solidarizat chiar la Belgrad cu suferinţa civililor sârbi bombardaţi de NATO în urmă cu 15 ani, am ales să prezentăm azi omagiul artistic al academicianului faţă de victimele atacului barbar şi ilegal – aplaudat şi aprobat în ţară de personaje ca A. Pleşu, G. Liiceanu sau Zoe Petre -, o mică recenzie a cărţii sale realizată de Sorin Bogdan, unul din jurnaliştii cu care a stat sub bombe în capitala Iugoslaviei, cât şi un episod despre acele momente relatat chiar de către curajosul artist român.
Imaginile publicate de MĂRTURISITORII prezintă mormântul Părintelui Arsenie Papacioc şi chilia Duhovnicului de la Mănăstirea Sf. Maria – Techirghiol – unde poate fi vazută şi o candelă sculptată chiar de Parinte, în închisoare – cât şi un desen realizat de un 23 august, în 1988. De asemenea, crucifixul din imaginea cu tânărul Anghel Papacioc este sculptat tot de către Părinte. Preluăm mai jos câteva cuvinte memorabile ale Părintelui Arsenie, transmise de Mănăstirea unde şi-a trăit ultima parte a vieţii sale pământeşti cât şi o scurtă biografie a marelui Duhovnic al Ortodoxiei româneşti.
“Iată deci… nu putem gândi decât la moarte. Fericiţi toţi ce mor luptând pentru iubirea creştină – Singura eliberare.”– Pr. Arsenie – 23 August 1988, Techirghiol
“(…) Cu o oră înaintea execuției, Antonescu cere să-i fie aduse mama și soția. Își scoate ceasul de la mână și îl dă Mariei, spunându-i să nu-l lase niciodată să se oprească, să-și închipuie că e inima lui, care bate pentru ea… Dar femeia nu a putut păstra simbolicul obiect: i l-a smuls cu brutalitate un gardian, pe motiv că ar fi proprietate de stat, din moment ce Antoneștilor le fusese confiscată întreaga avere.
Dar calvarul Mariei începuse cu câțiva ani înainte, imediat după arestarea celui considerat de unii un criminal de război, de alții – între care și subsemnatul (Cezar Straton) – un mare patriot, ce a gestionat cât de bine s-a putut situația de criză în care se afla atunci țara. După 23 august 1944, soția mareșalului pribegește din localitate în localitate, fiind izgonită repetat, periplu tragic ce amintește cumva de fuga și deruta Ceaușeștilor. Este arestată la 14 septembrie 1944 – să fie transportată la închisoare, ca până la urmă – pe 18 mai 1945 – să fie transportată la Moscova, unde a fost încarcerată până în aprilie 1946.
Antonescu nu a știut că soția lui a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată. A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.
În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu. Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. (…)”
” (…) – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. (…)
Istoria să judece.
Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
Acum, părerea mea asta e: ştiind că nu vor mai avea nici o şansă de a mai candida vreodată, asistăm, de fapt, în cazul celor doua “primadone” ale “erei Băsescu”, Elena Udrea şi Monica Macaca, la cântecul lor de găini bete, că numai lebede nu se pot numi… după cum se vede cubochiul liber.
August 29th, 2014 
VR 
Elena Solunca Moise: “(…) Obişnuit cu realizările spectaculoase ale ştiinţei şi tehnologiei contemporane, cu navigarea în spaţiul virtual, ştirile aduse în timp real, cu rezolvări eficiente la un simplu „click”, omul postmodern se poate întreba cu o anume îndreptăţire: Ce este împărăţia cerurilor? De unde necesitatea pocăinţei, cuvânt în sine vlăguit de sens ca urmare a unei folosiri obsesive, nu odată fariseice, care i-a dat şi o conotaţie peiorativă. Departe de a fi o umilire a omului, sau reflexul cine ştie cărui complex de inferioritate, pocăinţa este o supremă expresie a demnităţii sale amintind că măsura lui este chipul divin după care a fost creat pentru a se înălţa la desăvârşire, prin ascultarea lucrătoare a poruncilor lui Dumnezeu şi, mai ales a Iubirii. Este o demnitate pentru că doar omului, cunună a creaţiei, îi este dat să o cunoască în toată splendoarea ei, numai lui i-a fost dat să treacă de hotarul vremelniciei şi să se împărtăşească din viaţa veşnică folosind cu înţelepciune darul libertăţii. (…)
Posted in 
Tags: 
