Presedintii Romaniei si SUA la Casa Alba intr-o ipostaza cum nu a mai fost vazuta de la Ceausescu incoace
Dupa cum am mai anuntat, portalul Basarabia-Bucovina.Info este onorat sa publice, in premiera online, un studiu remarcabil, extras dintr-o lucrare care, fara nici o indoiala, va contribui definitoriu la redefinirea in spatiul public si mediile de specialitate a relatiilor strategice dintre statele membre ale Pactului de la Varsovia aflate sub tutela URSS vs Romania, prin prezentarea lor in forma sa reala si documentata, eliberata de dogme si ideologii straine de stiinta informarii si a istoriei. Este vorba de exceptionalul volum de documente elaborat cu acribie de neobositii istorici basarabeni Gheorghe Negru, membru al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, si sotia sa, Elena Negru, intitulat „CURSUL DEOSEBIT” AL ROMÂNIEI ȘI SUPĂRAREA MOSCOVEI – Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989). Publicata anul acesta, sub egida Academiei de Știinţe a Republicii Moldova si cu o prefață a profesorului american Larry L. Watts, lucrarea este recomandată pentru editare de către Consiliul Știinţific al Institutului de Istorie, Stat și Drept al AȘM. Recenzentii primului volum al celor doi istorici sunt Alexandru Moșanu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române, Ion Șișcanu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Gheorghe Nicolaev, doctor în istorie, conferențiar universitar. Traducerea documentelor a fost asigurata de Gheorghe Chiriţă, redactarea de Alex. Cosmescu, machetarea de Sergiu Vlas, coperta fiind realizata de Mihai Bacinschi. Munca neintrecutilor descoperitori ai adevarului pur concentrati in jurul revistei “Destin Romanesc” este descris de prof. dr. Larry Lee Watts, in prefata sa, publicata deja de Basarabia-Bucovina.Info. In continuare, redam din primul volum al lucrarii Nota asupra editiei si Studiul introductiv al autorilor, carora le multumim in mod deosebit.
Notă asupra ediţiei
Prezentul volum include documente, în cea mai mare parte inedite, ce vizează un aspect important, puţin cercetat, al istoriei RSSM: campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM, declanşate de PCUS în anul 1965. La ordinea zilei era contracararea cursului de distanţare de Moscova al conducerii de la Bucureşti, iniţiat la începutul anilor ’60 ai sec. XX, considerat drept „revizionist”, „naţionalist” şi „antisovietic”. Istoricilor şi propagandiştilor comunişti din URSS li se cerea să „aducă la cunoştinţa maselor” un alt punct de vedere, considerat „adevărat”, asupra istoriei Basarabiei şi RSSM, asupra relaţiilor ruso- şi sovieto-române.
Vecinătatea geografică şi, după cum afirmau demnitarii sovietici, o „oarecare afinitate lingvistică şi culturală” a „moldovenilor” şi românilor din RSSM şi RSR, a determinat conducerea comunistă de la Moscova să declanşeze un adevărat război propagandistic împotriva „naţionalismului român” ca sperietoare perpetuă a regimului comunist de atunci. Într-o perioadă foarte scurtă, în ochii Moscovei şi Chişinăului, „România frăţească” se transformase într-un oponent ideologic şi politic chiar mai periculos decât adversarul tradiţional al URSS şi al ţărilor comuniste – „imperialismul american” şi ţările „sistemului capitalist”.
Spre deosebire de campaniile anterioare de contracarare a „influenţei burgheze” din Apus, războiul informaţional antiromânesc din RSSM nu a fost unul formal. Demnitarii de partid au dat dovadă de un zel deosebit, de o combativitate ieşită din comun, contaminând cu ura lor de clasă nu doar „aparatul ideologic”, ci şi o parte din „oamenii muncii”. Gradul extrem de mobilizare şi starea de spirit românofobă – o adevărată obsesie – care cuprinsese regimul este confirmat de numărul impunător de hotărâri ale Biroului CC al PCM şi alte tipuri de documente, care prevedeau măsuri îndreptate împotriva conducerii României şi a „naţionalismului moldovenesc”, considerat o consecinţă a influenţei „nocive” de peste Prut.
Radierea tacită a României din lista ţărilor „socialiste-surori” şi plasarea istoricilor români în tabăra „naţionaliştilor burghezi” au dezlănţuit toată antipatia şi ura proletară, acumulată de propaganda sovietică în perioada interbelică şi în perioada războiului, aceasta revărsându-se din plin asupra populaţiei din RSSM, înfricoşată de măcelul, teroarea, foametea şi deportările din perioada stalinistă. De altfel, aceeaşi „ură bolşevică” reizbucneşte, din când în când, şi astăzi printre membrii şi simpatizanţii PCRM, ai altor partide de stânga, în mediul foştilor demnitari şi nomenclaturişti sovietici, ai altor nostalgici, pentru care limba, cultura şi identitatea românească sunt noţiuni „străine” (într-un fel, tot „burgheze”), în raport cu noţiunile „proletare” „limbă moldovenească” şi „popor moldovenesc”.
A studia războiul propagandistic antiromânesc din RSSM înseamnă, în definitiv, a scoate în evidenţă cauzele profunde ale românofobiei de ieri, dar şi de azi. A elucida sensul şi rostul războiului propagandistic antiromânesc din RSSM, consecinţele lui nefaste pentru evoluţia noastră contemporană, înseamnă a face un pas important în direcţia eliberării de prejudecăţile şi reflexele trecutului.
Culegerea include documente din perioada 1965-1975. Anul 1965 a marcat debutul războiului informaţional antiromânesc în RSSM. Anul 1975 – reperul cronologic superior al lucrării date – a fost determinat de posibilităţile editoriale de la această etapă.
Volumul însumează documente colectate în Arhiva Organizaţiilor Social Politice din Republica Moldova, fondul 51 (CC al PCM) şi în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fondul 2782 (Direcţia pentru Turism Străin de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM), 2848 (Consiliul de Miniştri al RSSM), 3121 (Agenţia Presa unională), 3209 (Direcţia generală pentru protecţia secretelor de stat în presă de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM). Documentele sunt, în majoritatea lor, inedite, doar unele seturi[1] sau documente singulare (de exemplu, hotărârea CC al PCM din 16 noiembrie[2] şi stenograma, măsurile și tezele consfătuirii primilor secretari ai comitetelor orășenești, raionale de partid, șefilor de secţii ale CC al PCM, conducătorilor ministerelor, comitetelor de stat din 20 noiembrie 1970[3]) au mai fost publicate în diverse reviste sau lucrări. Un număr important de documente, publicate de către autorii prezentului volum în 2010, au fost traduse în limba engleză și publicate de către cercetătorul american Larry L. Watts[4].
Acest corpus include in extenso documente originale emise de cele mai înalte foruri de partid şi de stat din RSSM: CC al PCM, Consiliul de Miniştri, alte instituţii centrale şi republicane ale URSS şi RSSM. Deosebit de preţioase sunt hotărârile secrete ale Biroului CC al PCM şi stenogramele, de asemenea secrete, ale şedinţelor Biroului CC al PCM, ele punând în lumină esenţa şi direcţiile de bază ale politicii naţionale şi ale activităţii propagandistice şi ideologice ale PCUS şi PCM, inclusiv evoluţia campaniilor propagandistice antiromâneşti din RSSM.
O altă categorie de documente, deosebit de importante, publicate în culegere, sunt adresele CC al PCM către CC al PCUS, care reflectă nu doar politica curentă a liderilor de partid din RSSM, ci şi intenţiile şi gândurile ascunse ale acestora, dezvăluind, pas cu pas, întregul scenariu al campaniilor propagandistice împotriva conducerii României şi a „naţionalismului” din RSSM.
Un set valoros de documente îl constituie numeroasele Note informative şi Memorii ale instituţiilor de partid şi de stat din RSSM către CC al PCM, care dezvăluie activitatea acestor instituţii şi, în final, impactul hotărârilor luate de CC al PCUS şi PCM.
Din lipsă de spaţiu, documentele se publică doar în traducere din limba rusă şi sunt structurate în ordine cronologică.
Autorii
Studiu introductiv
1. Relaţiile sovieto-române în prima jumătate a anilor ’60
La începutul anilor şaizeci, după ce se aflaseră deja mai mult de un deceniu şi jumătate sub dominaţie sovietică, liderii politici ai României şi-au amplificat eforturile de a ieşi de sub tutela URSS.
Această tendinţă s-a intensificat în contextul disputelor sovieto-române din anii 1962-1963, pe teme economice, din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organizaţie creată în 1949 la iniţiativa URSS, ca o contrapondere pentru Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi o replică la Planul Marshall.
Urmare a unui parteneriat stabilit cu Asociatia Civic Media, portalul Basarabia-Bucovina.Info urmeaza sa dezvolte sectiunea de Arhive printr-un aport important de documente, unele foste secrete si strict secrete, din colectii particulare si din arhive de la Washington, Londra, Paris, Berlin, Viena, Bucuresti, Cernauti si Chisinau, si chiar si Moscova, in privinta capitalei Rusiei, atat prin intermediul bogatului fond documentar accesat de istoricii Gheorghe Buzatu si Ioan Scurtu, cat si prin colaborarea existenta dintre arhivele militare si cele diplomatice ale Romaniei si Federatiei Ruse. In acest sens, pentru acesta toamna avem promisiunea aparitiei unui set de documente de o valoare deosebita, care contine date asteptate de romani de aproape 70 de ani: situatia nominala a prizonierilor romani din URSS. In ce priveste parteneriatele noastre, in tara s-au parafat deja colaborari stranse cu institutiile responsabile, rezultatul urmand sa fie valorificat atat prin intermediul portalului electronic cat si prin alte forme publicistice.
Urmare a parteneriatului cu Civic Media suntem onorati sa publicam, incepand de astazi, in premiera online, documente si studii remarcabile extrase dintr-o lucrare care, fara nicio indoiala, va contribui definitoriu la redefinirea in spatiul public si mediile de specialitate a relatiilor strategice dintre statele membre ale Pactului de la Varsovia aflate sub tutela URSS vs Romania, prin prezentarea lor in forma sa reala si documentata, eliberata de dogme si ideologii straine de stiinta informarii si a istoriei. Este vorba de exceptionalul volum de documente elaborat cu acribie de neobositii istorici basarabeni Gheorghe Negru, fost membru al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, si sotia sa, Elena Negru, intitulat „CURSUL DEOSEBIT” AL ROMÂNIEI ȘI SUPĂRAREA MOSCOVEI – Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989). Publicata anul acesta, sub egida Academiei de Știinţe a Republicii Moldova si cu o prefață a profesorului american Larry L. Watts, lucrarea este recomandată pentru editare de către Consiliul Știinţific al Institutului de Istorie, Stat și Drept al AȘM. Recenzentii primului volum al celor doi istorici sunt Alexandru Moșanu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române, Ion Șișcanu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Gheorghe Nicolaev, doctor în istorie, conferențiar universitar. Traducerea documentelor a fost asigurata de Gheorghe Chiriţă, redactarea de Alex Cosmescu, machetarea de Sergiu Vlas, coperta fiind realizata de Mihai Bacinschi. Dar cel mai bine va descrie munca neintrecutilor descoperitori ai adevarului pur concentrati in jurul revistei “Destin Romanesc” chiar prefatatorul volumului, dr. Larry Lee Watts:
Prefaţă
Prin munca lor asiduă, istoricii Elena Negru şi Gheorghe Negru încearcă să scoată în vileag operaţiunile sovietice desfăşurate în timpul războiului rece în interiorul RSS Moldoveneşti şi prin intermediul acesteia. Eforturile lor de pionierat au servit drept punct de pornire pentru studii ale savanţilor de pe câteva continente, au deschis noi perspective în cercetarea războiului rece1. Ca şi alte cercetări ale acestor autori, lucrarea „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei: Disputa sovieto-română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965-1989) aruncă lumina demult aşteptată asupra uneia din cele mai obscure margini ale războiului rece.
În Occident, despre frontiera dintre URSS şi România se ştia mai puţin decât despre orice altă frontieră sovieto-europeană; era practic necunoscută importanţa ei strategică pentru Kremlin. În parte, această neştiinţă reprezenta rezultatul scontat al unei campanii pe termen lung, de propagandă şi dezinformare, duse de imperiul sovietic încă de la mijlocul anilor ´20. La sfârşitul anilor ´20, Moscova patrona o reţea impresionantă de publicaţii, transmisiuni şi „societăţi basarabene” care practic monopolizase informaţiile referitoare la „Basarabia” şi România în întreaga Europă şi în SUA. Mai mult de un deceniu şi jumătate, această reţea atribuia aproape orice fenomen negativ din regiune „jugului românesc”, influenţând stabil opinia susceptibilă a Europei şi a SUA faţă de o zonă în raport cu care ambele aveau, tradiţional, doar interese terţiare2.
Implicarea mai directă a Washingtonului în Europa şi pe plan global a redus şi mai mult atenţia SUA faţă de această parte a lumii, această neglijare fiind suplimentată de prejudecăţile americane referitoare la impactul determinant al ideologiei şi presupusa uniformitate a comunismului şi a partidelor comuniste din cadrul blocului sovietic. În consecinţă, America nu era la curent cu seria de campanii necruţătoare lansate de Moscova şi de autorităţile sovietice subordonate ei din RSSM – şi descrise în documentele adunate în acest volum de Elena Negru şi Gheorghe Negru – pentru a combate orice reafirmare a rădăcinilor, identităţii şi istoriei comune a românilor şi moldovenilor, care nu susţinea declaraţiile că acest teritoriu ar fi tânjit, de milenii, după încorporarea sa în URSS şi, înainte de asta, în Imperiul Ţarist.
Înţelegerea greşită de către Washington a situaţiei de la frontiera sovieto-română era provocată şi de preconcepţiile derivate din îngrijorarea SUA că, în timpul războiului rece, ar fi putut apărea şi un conflict militar. Ele concentraseră foarte îngust atenţia SUA doar asupra celui mai plauzibil loc pentru o asemenea confruntare – Fulda, la hotarul dintre Germania de Est şi Germania de Vest. Totodată, preconcepţiile respective confereau o mare importanţă strategică, pentru SUA, aşa-zisului „strat nordic” al blocului sovietic (Germania de Est, Polonia şi Cehoslovacia) şi una aproape nulă „stratului sudic” (Ungaria, România şi Bulgaria). Viziunea Kremlinului era alta, fiind influenţată nu doar de lungimea frontierei sovieto-române, ce rivaliza cu cea dintre Polonia şi URSS. Adevărata semnificaţie a acestei frontiere ne este sugerată de amploarea extraordinară a campaniilor sovietice de propagandă antiromânească, reflectată în documentele prezentate aici de autori; campanii ce implicau practic toate instituţiile sovietice de informaţii, cercetări şi educaţie, rivalizând chiar şi cu masivele eforturi sovietice din perioada interbelică.
Desigur, cea mai mare problemă nu era atât politica română, cât puterea identităţii româno-moldoveneşti; rezonanţa istoriografiei române/moldoveneşti, care începea să se iţească de după cortina stalinistă ce o ascundea în Moldova sovietică; caracterul atractiv pentru majoritatea locuitorilor Moldovei al independenţei constructive a României, care provoca, în mod repetat, admiraţia internaţională. Îngrijorarea sovieticilor, generată de această atracţie şi de motivele acesteia reiese clar din aceste documente. Washingtonul nu era informat nici în această privinţă; accesul lui la problemele şi evoluţiile din RSSM se limitau la ceea ce apărea în presa locală, aflată sub un control strict. Şi diplomaţilor americani de la Bucureşti li s-a creat impresia greşită că „Basarabia” şi RSSM aveau doar o semnificaţie minoră pentru România, iar unii specialişti din SUA excludeau chiar şi capacitatea Bucureştiului de a pune o asemenea problemă3. Acest contrast izbitor între interpretarea şi evaluarea SUA şi ciocnirile frontale şi explicite, din aceeaşi perioadă, ale României cu o serie de lideri sovietici, referitoare la istoria, cultura şi identitatea comună a României şi Moldovei a fost descris în detalii şocante în materialele de arhivă publicate anterior de Gheorghe Negru şi Elena Negru, ecoul lor făcându-se simţit şi în aceste documente4.
Autorii şi editorii trebuie felicitaţi pentru această lucrare, care scoate în vileag multe lucruri ascunse, făcând transparent ceea ce, în mod intenţionat, fusese lăsat opac, în contextul problemelor fundamentale ce ţin nu doar de relaţiile sovieto-moldoveneşti, sovieto-române şi româno-moldoveneşti în anii ´60 şi ´70, dar şi de natura şi amploarea războiului propagandistic şi de dezinformare din timpul războiului rece.
Ca şi celelalte studii semnate de ei, acest volum oferă noi perspective şi arii de cercetare referitoare la unele comportamente anterior prost înţelese sau total neînţelese. Şi de această dată, cercetătorii Elena Negru şi Gheorghe Negru au dat o lovitură puternică reprezentărilor şi percepţiilor greşite, introduse în mod fraudulos în această regiune şi care au persistat timp îndelungat.
Larry L. Watts
_____
1 De exemplu, toate documentele anexate la studiul din 2012 al subsemnatului referitor la asemănarea dintre campaniile propagandistice antiromâneşti şi antichinezeşti ale blocului sovietic au fost descoperite şi publicate de Elena Negru şi Gheorghe Negru. Vezi Larry L. Watts, A Romanian INTERKIT? Soviet Active Measures Against the Warsaw Pact’s “Maverick” 1965-1989, Cold War International History Project Working Paper #65, 3 December 2012 la https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHP_Working_Paper_65_Watts_Romanian_Interkit_0.pdf şi Elena Negru şi Gheorghe Negru, PCM şi naţionalismul (1965-1989): Documente adunate în cadrul programului de cercetări efectuate de către Comisa pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, Destin Românesc, nr. 5-6 (69-70), 2010.
2Vezi, de exemplu, Bernard Cook, US Diplomacy Towards the Bessarabian Question and the Soviet-Romanian Crisis Between the End of WWI and the Beginning of WWI, comunicare la conferinţa internaţională The Management of International Crises From 1919 Until Today desfăşurată sub egida Comisiei Internaţionale de Istorie a Relaţiilor Internaţionale – ICHIR, 19-23 septembrie 2012, Bucureşti (Nota Red: Studiul Profesorului Cook urmeaza sa fie publicat si de Basarabia-Bucovina.Info printr-un parteneriat cu Magazin Istoric si cu acordul autorului).
3Aceste ciocniri, deseori violente, erau extrem de bine ascunse de auditoriul occidental, ca şi de cele românesc şi moldovenesc. De exemplu, atunci când a fost întrebat, în cadrul unui interviu, dacă Basarabia/Moldova a reprezentat o problemă pentru România în timpul în care era ambasador în România, în 1973-1977, Harry G. Barnes, Jr. a răspuns „nu”, deoarece „era prea periculos să se vorbească despre asta” şi „majoritatea românilor” probabil „credeau că e imposibil” ca această problemă să fie pusă „în vreun viitor previzibil”. Vezi Harry G. Barnes, Jr. intervievat de Charles Stuart Kennedy, 25 aprilie 2001, „Association for Diplomatic Studies and Training, Foreign Affairs Oral History Project”, 2010 la https://www.adst.org/OH%20TOCs/Barnes,%20Harry%20G.%20Jr.toc.pdf. În 1976, aceeaşi impresie fusese împărtăşită de analistul Vladimir Socor, care emigrase din România în SUA cu doar câţiva ani înainte. Conform lui Socor, „niciodată nu s-a făcut vreo aluzie oficială” sau academică la tema tabu a Basarabiei pentru că ar fi „depăşit limitele testate ale toleranţei sovietice”. Vladimir Socor, The Limits of National Independence in the Soviet Bloc: Rumania’s Foreign Policy Reconsidered,Orbis, vol. 20, nr. 3 (toamna 1976), p. 701-732.
4 Larry L. Watts, The Soviet-Romanian Clash over History, Identity and Dominion, e-Dossier Nr. 28, Cold War International History Project, March 2012 la https://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-29-the-soviet-romanian-clash-over-history-identity-and-dominion. Toate documentele din acest studiu au fost iniţial descoperite de Gheorghe Negru şi publicate, în traducere românească, în studiul său Disputa dintre USSR şi RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- şi sovieto-române,Destin Românesc, nr. 3-4 (67-68), 2010.
Astazi, profesorul Gheorghe Cojocaru, director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova ii raspunde profesorului Ion Varta, director al Serviciului de Stat de Arhiva al Republicii Moldova, prin intermediul Jurnalului de Chisinau. Redam integral raspunsul acestuia asteptand in continuare lamurirea problemei in cauza.
Dreptul la Replica
În materialul semnat de dl Ion Varta „Clonele lui Lazarev, trimise la înaintare de noua conducere a Institutului de istorie, Stat și Drept”, inserat în „Jurnal de Chișinău” din 14 septembrie curent, sunt abordate frontal trei subiecte cu referire la IISD al AȘM: despre înaintarea la premii, despre recomandarea dlui Valeriu Pasat (foto dr) pentru participarea la alegerea membrilor titulari ai AȘM și despre subsemnatul, ca director al Institutului și ca istoric. Așadar, ce este drept și ce este strâmb în textul cu pricina? Bineînțeles, dintr-un punct de vedere propriu, care nu poate fi decât subiectiv, relativ, etc.
Într-adevăr, în atenția Consiliului Științific al Institutului se află cu regularitate chestiunea promovării cercetătorilor științifici. Anul trecut, de exemplu, profesorul Gheorghe Costachi a fost propus la premiul Academiei de Științe, pe care l-a și obținut. Distinsul profesor Andrei Smochină a fost înaintat la Ordinul Republicii, care i s-a acordat. Dl Anatol Țăranu a fost onorat cu distincția supremă a AȘM, „Dimitrie Cantemir”. Anul acesta, dl Valeriu Pasat a fost propus de Consiliul Științific al Institutului la Premiul Național, care i s-a acordat. La demersul IISD, profesorului Alexandru Moșanu i-a fost decernată medalia AȘM „Dimitrie Cantemir”. Statistica, dle Varta, se pare, nu vă oferă suficiente probe pentru a mă acuza că aș fi transformat Institutul într-un SRL „pentru satisfacerea poftelor megalomanice ale lui Valeriu Pasat”. Subliniez, dacă e cazul, nu Institutul, nu directorul Institutului iau deciziile despre acordarea acestor premii, ci comisiile abilitate de pe lângă AȘM sau de pe lângă Guvern. Aici „lustruirea” oricărui candidat, dacă prezentarea rezultatelor activității colegilor de Institut poate fi încadrată în acest termen ieșit de sub pana plină de inspirație a dlui Varta, nu are niciun rost. Dar, fără dubii, dl Varta are tot dreptul să considere că aceste premii și distincții sunt meritate sau nemeritate, după cum și oricine, până și directorul IISD, sau comisiile abilitate pot avea punctul lor de vedere, nu neapărat cel împărtășit de dl Ion Varta.
Este firesc și necesar ca efortul omului de știință să fie remarcat și prețuit după merite și aici cred că nu suntem pe poziții divergente cu dl Varta. Am urmărit să sprijin orice inițiativă în acest sens, să tratez cu egală bunăvoință orice realizare științifică și să încurajez performanța academică. Anul trecut dl Valeriu Pasat a fost singurul cercetător de la IISD care a finisat o lucrare monografică. Aceasta a fost discutată de specialiștii în Istorie Contemporană și recomandată pentru publicare de Consiliul Științific. În cadrul discuțiilor, au fost reliefate atât aspectele reușite, cât și unele lacune și carențe ale monografiei, singura, de altfel, care a fost prezentată în fața specialiștilor de la Institut, celelalte lucrări ale dlui Pasat, apărând în afara concursului IISD. Volumul „RSS Moldovenească în epoca stalinismului” (650 p.) a apărut în 2011 la prestigioasa Editură „Cartier”, fiind menționat anul acesta la Salonul Național de Carte cu Premiul „Clio”. Probabil, accidental, acesta nu apare printre lucrările dlui Pasat, din care dl Varta selectează o serie de citate, unele relevante, care pun într-o lumină dezagreabilă autorul. Vedeți până unde îmi urmez „patronul spiritual”, descoperit de dl Varta, încât m-aș putea hazarda să fiu de acord și cu unele din sentințele domniei sale la adresa acestuia? Numai că mă tem că însuși dl Varta s-ar putea să nu fie de acord astăzi cu ceea ce afirma pe la 1999 într-o recenzie pe marginea uneia din lucrările dlui Pasat „Surovaia pravda istorii. Deportații s teritorii Moldavskoi SSR 40-50 gg.” (1998), pe care-o caracteriza sugestiv drept „Un valoros studiu, consacrat deportărilor din anii 40-50”. Așa sau altfel, corpul impresionant de documente inedite publicate de Valeriu Pasat despre deportările din RSSM sau despre prigoana Bisericii ortodoxe în epoca sovietică au o valoare în sine, deschizând, după cum o spunea franc dl Varta pe la 1999, noi direcții de cercetare într-un domeniu sau altul. Aceasta este o a doua parte a paharului, poate, cea plină, pe care dl Varta astăzi o ignoră.
Singura lucrare pe care dl Pasat a publicat-o cu acceptul Consiliului Științific al IISD este monografia apărută la Editura „Cartier”, aceasta, repet, neaflându-se (?) pe lista lucrărilor din care dl Ion Varta citează copios. Or, cel puțin, stimate dle Varta, în nebănuita mea (ne)calitate de „servant umil al lui Valeriu Pasat”, pe care mi-o atribuiți cu atâta generozitate, un singur citat aș putea să vă „servesc” și dvs. pentru a încerca să vă dumeriți de ce a fost recomandat pentru editare acest studiu. Deci, v-aș îndemna respectuos să deschideți volumul respectiv la „Încheiere” (p. 626) și să notați ceea ce e scris negru pe alb: „Deși la momentul anexării Basarabiei (subl. n.) și al înființării RSS Moldovenești regimul stalinist acumulase o experiență considerabilă de promovare a politicii industrializării accelerate, colectivizării și unificării sociale, sovietizarea fiecăreia dintre noile republici și teritorii apusene își avea propriul specific”. Și încă ceva: printre lucrările îngrijite și publicate de dl Pasat mai este una pe care ar trebui s-o cunoască orice intelectual din „lumea bună”, din care, nu mă îndoiesc, dle Varta, spre deosebire de subsemnatul, faceți parte dintotdeauna. Este vorba de monumentala pânză memorialistică a Eufrosiniei Kersnovski „Cât costă omul” (1996), reeditată sub egida Consiliului Europei în limba italiană (2009), un rechizitoriu teribil asupra esenței dezumanizante a regimului totalitar comunist. Dar nici despre aceasta nu spuneți nimic. Oare de ce?
Cu privire la înaintarea candidaturii dlui Pasat la concursul pentru alegerea membrilor titulari ai AȘM, anunțat pentru toamna acestui an. În adresa IISD au parvenit în acest sens două cereri, de la dnii Valeriu Pasat (istorie) și Ion Guceac (drept), pe care Consiliul Științific le-a examinat în ședința din 15 august curent. S-a luat act de faptul că dl Pasat nu întrunește una din condițiile Regulamentului cu privire la alegerea membrilor Academiei, având doar doi discipoli cu doctorate susținute, și nu cinci, după cum o cere Regulamentul. Consiliul a fost informat și asupra faptului că la 17 iulie curent Adunarea Generală a membrilor AȘM, examinând cazul aparte al mem. cor. Pasat, a decis să-i permită să participe la concursul respectiv. Numai că domnia voastră despre aceasta ați uitat, probabil, să informați cititorul „Jurnalului de Chișinău”. Am solicitat expres opinia membrilor Consiliului în cazul Pasat, fiind formulate ca răspuns două propuneri: (1) de a include candidatura domniei sale pe buletinul de vot secret și (2) de a nu o include. Datoria mea a fost să supun votului aceste propuneri. Din 13 membri ai Consiliului prezenți la ședință, pentru includerea candidaturii dlui Pasat pe buletinul de vot secret s-au pronunțat 10, 2 – împotrivă și o abținere. A urmat votul secret. Comisia de numărare a voturilor a adus la cunoștința Consiliului rezultatele: pentru dl Pasat s-au pronunțat 7 persoane, 5 – împotrivă și un buletin a fost declarat nevalabil, numărul necesar de voturi pentru luarea deciziei fiind de 50+1 din cei prezenți, adică 7. Candidatura dlui Ion Guceac a întrunit 10 voturi pentru, 2 – împotrivă și un buletin a fost anulat. Am adus aceste detalii ca să vedeți cum funcționează „SRL”-ul de la Institutul de Istorie. Rezultatele votului au fost aprobate de toți membrii Consiliului Științific, inclusiv de dl Ion Varta. Nimeni din membrii Consiliului nu a contestat rezultatele votului, nu m-a acuzat că mi-aș fi impus punctul de vedere sau că aș fi dat dovadă de un comportament „impertinent”. Doar unul dl Varta, dar… după o lună de zile!? Oare de ce?…
În treacăt fie spus, dle Varta, dacă vă amintiți, în 2000 Valeriu Pasat era ales membru corespondent al AȘM la propunerea Consiliului Științific al Institutului de Istorie, dvs. fiind printre cei care l-au recomandat cu căldură pentru această înaltă demnitate academică, subsemnatul numărându-se printre cei care vă admirau elocința…
Și, pe final, vorba distinsului domn Ion Varta, „două cuvinte”, dar pline „de mai multe explicații” subtile, despre legăturile mele de-a dreptul halucinante cu dl Valeriu Pasat, deduse în baza unui articol de ziar (!) despre esența rebeliunii din ianuarie 1919 de la Hotin, pe care l-am publicat acum 23 de ani (!). Profit de interesul dvs. sincer pentru a vă informa, cu toate că nu cred că v-ar prinde bine căci, la timpul respectiv, bun-rău, acest articol, scris de un „laborant superior” pe atunci la Institutul de Istorie, a fost apreciat pentru că, dincolo de o retorică verbală care astăzi, mai mult decât evident, este cu totul deplasată, dădea peste cap teza „cominternistă” despre caracterul bolșevic al rebeliunii de la Hotin, demonstrând în exclusivitate în baza literaturii sovietice publicate, autorul neavând pe atunci nici măcar dreptul de a merge la arhivă, că acolo s-a produs o răbufnire subversivă a naționalismului ucrainean iredentist, antiromânesc. Numai că, stimate dle Varta, pentru a trage niște concluzii globale despre cutare sau cutare „pretins istoric”, ar trebui să aveți, totuși, bibliografia adusă la zi. Și, nu în ultimul rând, și sper să nu vă decepționez, nu sunteți nici primul, probabil, nici ultimul, și nici original în această întreprindere temerară. Nu sunteți primul și nu sunteți original pentru că v-a luat-o înainte un alt stimat domn, acum că sunteți și apropiați, dacă pot spune așa, conceptual, nu pot să nu-l deconspir, pre numele său recomandându-se S. Nazaria. Că acest mult prea stimat domn s-a luat la harță cu un fost „laborant superior”, e de la sine înțeles, dar că și dvs. mergeți cu aceeași obsesie pe niște urme bătătorite este, poate, un simptom. În orice caz, vă asigur politicos că între exegeza dvs. furioasă și ironia dlui Nazaria, ambele pe aceeași temă, între original și copie, după cum se spune, și sper să nu vă supărați, voi da preferință originalului. Și vă asigur cu toată fermitatea că nu mă voi încumeta vreodată să afirm că domnia voastră ați debutat cumva, vorba vine, dar tot de la dvs. cetire, într-o nouă și nemaipomenită ipostază de… „clonă” a lui S. Nazaria.
Stimate domn, închei cu amărăciune acest gen de scriere, pe care am fost forțat chiar de domnia voastră să-l practic și de care nu sunt interesat.
Cu aceeași prețuire de când mă cunoașteți, al dvs. Gheorghe Cojocaru
Controversatul “istoric” Valeriu Pasat (foto/vide0), scolit la “Academia Diplomatica” a Rusiei, fost sef al Sectiei Ideologie a Comitetului orasenesc Chisinau al Partidului Comunist din Republica Moldova, fost diplomat de rang mic la Ambasada Moldovei la Moscova ulterior numit de Mircea Snegur ambasador al Republicii Moldova pentru Rusia, Kazahstan si Finlanda, fost ministru al Apararii, fost ministru al Ministerului Securitatii Nationale, succesorul KGB-ului local din Republica Moldova, fost sef al Serviciului de Informatii si Securitate, fost consilier pe probleme de relații economice externe al lui Anatoli Ciubais, președintele celui mai mare concern energetic din Rusia, RAO EAS Rossii (РАО “ЕЭС России”), fost puscarias pentru vanzarea dubioasa a flotei de MIG-uri a RM (21 bucati de MIG 29), fost si viitor candidat la presedintia RM pe mana cu filiala locala a Bisericii KGB condusa de colonelul Vladimir Cantarean al “Intregii Moldove” se vrea si… “academician si savant de renume mondial”.
In prezent Valeriu Pasat se doreste a fi recunoscut drept un istoric denuntator al sovietizarii Moldovei mai ceva ca Vladimir Ilici Tismaneanu. In acest sens, dupa cum il citeaza un portal infiintat cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, pe numele lui Vocea Basarabiei, “istoricul Valeriu Pasat munceste și în continuare depune toate eforturile pentru a scoate la lumină adevărul istoric” din Republica Moldova. “Deportările, foametea, biserica și epoca stalinismului sunt teme esențiale pentru noi basarabenii. Valeriu Pasat își construiește opera începând de la un fundament puternic de documente. Mai are multe lucrări care le ascunde de noi, îl rugăm foarte mult să le scoată la iveală. Vreau să spun că lucrarea sa Calvarul a fost solicitată și în Transnistria, pentru că ea cuprinde un compartiment despre acei deportați inofensivi din istoria noastră”, a subliniat, starnind invidia lui Vladimir Tismananu, Iurie Colesnic, un fel de Adrian Cioflanca cu cioc si acelasi praf provincial moldovenesc pe limba.
Dar laudele nu contenesc: “Mai mult, analistul politic, Anatol Țăranu – scrie Vocea Basarabiei – a specificat că volumele lui Valeriu Pasat vor servi drept sursă de informație pentru următoarele generații, care vor scrie despre istoria Republici Moldova. “Fiecare generație scrie istoria sa. Eu cred că istoria generației noastre îi aparține lui Valeriu Pasat. Opera sa este una suficientă și cu siguranță va fi citită de generații întregi. Mai mult, viitoarele generații vor scrie istoria lor în mare parte datorită cărților și acelei munci pe care a depus-o și o depune și în continuare Valeriu Pasat”, a precizat Anatol Țăranu”, la randul sau fost ambasador al Moldovei in Federatia Rusa.
Pentru aceste fapte marete si multe altele Valeriu Pasat, “savantul anului 2011”, a fost recompensat luna trecuta de Guvernul Vladimir Filat cu Premiul National, in valoare de 100.000 de lei, alaturi de alti bravi moldoveni, cu explicatia: “doctor habilitat in istorie, membru corespondent al Academiei de Stiinte a Moldovei, exponent de vaza al noii generatii de istorici din Republica Moldova, specialist in domeniul istoriei nationale contemporane, dezvaluind doua directii fundamentale: evolutia social-economica, administrativa, politica si culturala a Moldovei sovietice in mediul regimului stalinist si evolutia relatiilor dintre putere, Biserica si enoriasi in RSS Moldoveneasca, probleme tratate eronat sau tendentios in istoriografia sovietica sau interzise de a fi abordate”. Sunt absolut convins ca “habilitatul” Vladimir Ilici Tismaneanu isi musca pumnii de invidie.
Da, este vorba de acelasi “savant” purtator de servieta al lui Anatol Ciubais, Valeriu Pasat, care, in perioada electorala, cu zidurile si turnul Kremlinului cu steaua rosie inca in varf milita pentru aderarea Moldovei la “Uniunea Vamala Belarus, Kazahstan, Rusia” si alipirea ei la “spatiul economic si politic din Est”. Cu atat mai ciudata pare pozitia fostului preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, apreciatul si respectatul (de catre noi) istoric Gheorghe Cojocaru, totodata director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Republicii, reclamat de la fel de apreciatul istoric Ion Varta ca ii face jocurile controversatului politician filo-rus Valeriu Pasat. Reproduc un articol semnat de prof dr Ion Varta in presa basarabeana, care mi-a fost semnalat cu multe semne de mirare si alarmare de reputati istorici de pe ambele maluri ale Prutului si astept cu incredere lamurirea situatiei si explicatia profesorului Gheorghe Cojocaru. (Victor Roncea)
Clonele lui Lazarev, trimise la înaintare de noua conducere a Institutului de Istorie, Stat şi Drept Jurnal de Chisinau
Din start suntem nevoiţi să constatăm, cu regret, că Gheorghe Cojocaru, noul director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept (IISD) a transformat această instituţie într-o parodie jalnică – un fel de SRL pentru satisfacerea poftelor megalomanice ale lui Valeriu Pasat. În decurs de un an, Cojocaru, asistat de anturajul său, a impus Consiliului Ştiinţific al acestui institut desemnarea, în trei rânduri, a candidaturii lui V. Pasat, mai întâi, la premiul „cel mai bun savant al anului 2011”, apoi, la Premiul Naţional al Republicii Moldova, iar câteva săptămâni în urmă, a izbutit, prin fraudă, încălcând prevederile regulamentare, să-l înainteze pe acesta la titlul de academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
De fiecare dată, „operaţiunea” a fost perfect „orchestrată”, degenerând într-o lustruire dezgustătoare a imaginii „candidatului”, cu linguşiri penibile, cu elogii până la ceruri aduse lui V. Pasat. În cadrul celor trei şedinţe ale Consiliului Ştiinţific, mi-am manifestat totalul dezacord faţă de cele trei tentative descalificante de servilism înfiorător, demonstrând cu argumente de ce institutul n-ar trebui să fie antrenat în „operaţiunile” puse pe rol de cel care jinduieşte cu atâta încăpăţânare distincţii şi titluri nemeritate. Din păcate, de fiecare dată, Gh. Cojocaru a fost „la înălţime”, onorând cu prisosinţă toate comandamentele venite dinspre V. Pasat.
Culmea unui atare comportament, total nesăbuit, s-a produs în cea din urmă şedinţă, când s-a stabilit că V. Pasat nu întruneşte toate calităţile de aspirant la titlul de academician al AŞM, întrucât are doar doi discipoli care şi-au susţinut doctoratele, şi nu cinci, aşa cum prevede regulamentul. Gh. Cojocaru, în ciuda tuturor argumentelor invocate de câţiva membri ai Consiliului Ştiinţific, şi-a impus, în mod impertinent, punctul de vedere, siluind prevederile regulamentului, demonstrând, pe deasupra, lipsă de elementar bun-simţ.
În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm succint care sunt „meritele” celuia pe care îl promovează cu atâta insistenţă Gh. Cojocaru. Pentru aceasta, vom invoca mai întâi un fragment din studiul introductiv la volumul de documente, alcătuit de V. Pasat, cu genericul: „Трудные страницы истории Молдавии. 1940–1950”, editat la Moscova în 1994. Iată ce scrie el la pagina 9: „27–28 июня 1940 года Красная Армия перешла через Днестр. В состав СССР были включены Бессарабия и Северная Буковина. Но не это стало главным итогом присоединения находившихся с 1918 г. в составе буржуазной Румынии новых территорий. В 1940 г. произошло объединение левобережной и правобережной Молдавии, было ликвидировано искусственное деление страны и народа на две части, восстановлено государственное единство Молдавии, которая стала союзной республикой в составе Союза ССР. Воссоединение в едином государстве стало важнейшей вехой в национально-государственном самоопределении молдавского народа. 2 августа 1940 г. 7-я сессия Верховного Совета СССР приняла Закон об образовании Молдавской Социалистической Республики”.
Vom comenta, cu permisiunea cititorului, aceste „mostre” de prestaţie de „savant”, care-l caracterizează perfect pe proaspătul aspirant la titlul de academician al AŞM. Acesta nu suflă niciun cuvânt despre amputările teritoriale operate în ajunul sesiunii a VII-a care, în viziunea sa, avusese conotaţie „istorică”, pe care o şi glorifică. De fapt, după cum bine se cunoaşte, această sesiune a legiferat răşluirea nordului şi sudului Basarabiei, împreună cu nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care au fost încorporate cu forţat în componenţa RSS Ucrainene de către autorităţile sovietice de ocupaţie, fără o consultare prealabilă a populaţiei din aceste regiuni, care, până la 28 iunie 1940, făceau parte din componenţa unui stat-membru al Ligii Naţiunilor, spre deosebire de imperiul sovietic, ce fusese exclus din această organizaţie pentru agresiunea declanşată împotriva Finlandei la 30 noiembrie 1939. De asemenea, au fost amputate opt din cele 14 raioane ale RASSM şi doar şase au fost incluse în componenţa RSSM, încălcându-se, în mod grosolan, aşa-numitul principiu „etnic” de care cică s-ar fi condus autorităţile sovietice de ocupaţie. În felul acesta, câteva sute de mii de etnici români moldoveni s-au pomenit izolaţi şi înstrăinaţi de conaţionalii lor din RSSM. V. Pasat jubilează, prezentând această mare tragedie drept „cel mai important jalon în autodeterminarea statală a poporului moldovenesc”, dar nu suflă un cuvânt despre drama înstrăinării populaţiei majoritare din RSSM de restul românilor moldoveni din dreapta Prutului, nu mai spunem de cealaltă parte a neamului românesc, pe care el îl califică, în mai multe rânduri, ca o altă naţiune, diferită de cea „moldovenească”.
La pagina 28 a aceluiaşi volum, V. Pasat califică perioada interbelică pentru Basarabia ca una de ocupaţie românească a acestui teritoriu, iar ceea ce s-a produs în 1944, în urma înaintării armatei roşii, este considerat de el drept act de eliberare. Asemenea afirmaţii aberante se regăsesc din abundenţă în tot ce a publicat până în prezent V. Pasat. În una din ultimele sale lucrări, „Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1950”, Moscova, ROSSPEN, 2006, V. Pasat reanimează, de o manieră penibilă, toate clişeele istoriografiei sovietice „despre particularităţile construcţiei colhoznice” în RSSM (p. 31); despre „procesul veridic al construcţiei socialiste la sate, cu dezvăluirea „caracterului {său} cu adevărat „variat” şi multiaspectual…” (p. 26-27); despre „reforma agrară” din 1940 (adică despuierea ţăranilor înstăriţi şi mijlocaşi, dar şi a celor săraci), după care, o bună parte au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan, afirmând că „reforma agrară a fost efectuată, ţinându-se cont, în mod riguros (sic!) de particularităţile istorice ale ţinutului şi de situaţia din satul basarabean către iunie 1940. Aceste particularităţi constau, în primul rând, în faptul că reformele s-au înfăptuit atunci când în URSS socialismul era deja la o etapă înaintată, organele de partid şi sovietice conducându-se, la traducerea lor în viaţă, de bogata experienţă de soluţionare a problemei agrare şi de construcţia socialistă din alte republici ale Uniunii Sovietice” (p. 24). El continuă să rămână „consecvent” şi atunci când utilizează sintagmele „Puterea sovietică” cu majusculă (p. 19, 101 etc.), ca şi „Statul sovietic” (p. 98 etc.). El dedică o adevărată odă constituţiei staliniste a RSSM din 8 februarie 1941, dar nu uită să înfiereze „ocupaţia fascistă” a Basarabiei, când se ştie că acest teritoriu s-a aflat sub administraţie românească, şi nu sub „ocupaţie fascistă” (p.16). Dar pentru Pasat, administraţia românească din Basarabia din acea perioadă era una „fascistă”. Iarăşi, pentru a câta oară, el reia „melodia” despre „realipirea Moldovei la URSS” (p. 40); despre „instaurarea Puterii sovietice în Moldova” (în iunie 1940 (!!!) (p.100). Despuierile de bunuri, operate de autorităţile sovietice de ocupaţie le califică ca „acţiuni revoluţionare” (nici mai mult, nici mai puţin – exact ca la A. Lazarev ) (p.100). Aceleaşi „năzdrăvănii” se regăsesc şi în studiul introductiv la ediţia în patru volume „Православие в Mолдавии. Власть, церковь, верующие”. 1940 – 1953, Moscova, 2009–2012. Pentru V. Pasat, 28 iunie 1940 continuă să aibă semnificaţia de „reunire” a Basarabiei cu URSS (vol.1, p. 64, 66). El afirmă în mod categoric despre „persecutarea ortodoxiei ruseşti” de către autorităţile române, „dominate de şovinismul velikoderjavnic românesc”. El înfierează „procesul românizator” al bisericii ortodoxe din Basarabia, promovat în viziunea sa, inclusiv prin substituirea limbii slavone vechi cu cea română (!!!). Mai mult, el blamează „epurările etnice în rândul clerului basarabean”, dar şi „represiunile contra celora care nu erau de acord” cu atare politici. (p. 65) El mai învinuieşte istoriografia României de „sindrom imperial” (p. 28).
Şi, pe final, două cuvinte despre prestaţia penibilă a lui Gheorghe Cojocaru de a fi servantul umil al lui Valeriu Pasat, care ar avea mai multe explicaţii, dar cea mai concludentă rezidă în faptul că, până nu demult, şi el împărtăşea exact aceleaşi puncte de vedere, pe care le emite patronul său spiritual.
Vom invoca câteva „mostre” de abordare de pe poziţiile istoriografiei imperiale sovietice, de care Gh. Cojocaru nu era capabil să se debaraseze nici chiar în 1990. Către acel moment, lumea bună conştientizase adevărul istoric crunt despre semnificaţia regimului sovietic de ocupaţie a Basarabiei.
Gh. Cojocaru continua s-o ţină morţiş că Basarabia fusese ocupată de România, înfierând „regimul de ocupaţie a Basarabiei de către România „burghezo-moşierească”, instituit în 1918. Iată ce scrie el în „studiul” său intitulat: „Răscoala şi tendinţele ,,Directoratului de Hotin””, inserat în culegerea de studii „Îndemn la înălţare”, Chişinău, 1990: „În ianuarie 1919 a avut loc răscoala de la Hotin, eveniment în care a fost angajată populaţia câtorva judeţe şi care se înscrie în istoria luptelor de eliberare a Basarabiei de sub jugul burghezo-moşieresc al României în perioada anilor 1918–1940.” ( p. 218).
În viziunea acestuia, în Basarabia, după votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918, funcţiona „regimul de teroare, instaurat de autorităţile române” (p. 219). Cojocaru mai afirmă că „…trupele României regale ,,inundaseră” între timp nordul Basarabiei până la Cernăuţi, nerecunoscând împuternicirile reprezentantului guvernului RPU asupra judeţului Hotin”. În felul acesta, el îşi manifestă nedumerirea de ce autorităţile române nu au recunoscut actul de agresiune şi de violare a frontierelor statului român de către aceste bande înarmate.
Un alt regret imens al lui Gh. Cojocaru este legat de faptul că acest act de agresiune contra statului român n-a culminat cu crearea sovietelor pe teritoriul ocupat de aceste bande. Cităm din puţul gândirii acestui „cercetător”: „Esenţa constructivă a răscoalei (sic!), care a durat 10-13 zile, nu şi-a găsit reflectare în formarea în masă a Sovietelor.” O altă „constatare” „genială” a acestuia: „Declarând rebeliunea drept o uneltire bolşevică, autorităţile române şi-au dezlegat mâinile, pentru a se răfui cu răzvrătiţii”. Dar ce urma să întreprindă autorităţile statului, să le plângă de milă agresorilor, să le permită să treacă prin foc şi sabie toată Basarabia.
Cireaşa de pe tort este concluzia finală a acestui pretins istoric al rebeliunii de la Hotin din ianuarie 1919: „Răscoala de la Hotin, în circumstanţele complicate din acel timp, a fost, obiectiv, o mişcare populară de eliberare de sub exploatarea burghezo-moşierească română, în care în mod inevitabil s-au ciocnit interesele guvernelor RPU şi României” (p. 220-222).
Să continui să insişti pe nişte idei perimate, de emanaţie cominternistă, atunci când aproape toată lumea se edificase asupra semnificaţiei rebeliunilor de la Hotin (1919), Tighina (1919), Tatarbunar (1924) este ceva imposibil de conceput.
În acelaşi context, ar mai fi ceva de spus. Preşedintele Academiei de Ştiinţe, dl Gheorghe Duca, a procedat în acest caz legat de V. Pasat de o manieră iresponsabilă şi, totodată, penibilă, făcând trafic de influenţă în favoarea prietenului său, ignorând cele câteva semnale dinspre Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie, Stat şi Drept, inclusiv, votul din cadrul ultimei şedinţe a acestuia în care, împotriva înaintării candidaturii lui V. Pasat la titlul de academician, au votat cinci membri, iar unul s-a abţinut şi doar şapte au votat „pentru”.
Într-un articol de ziar, din 9 octombrie 2009, îi sugeram dlui Duca să-şi dea demisia de onoare din funcţia de preşedinte al AŞM pentru prestaţia penibilă din perioada regimului Voronin, când se transformase într-o slugă umilă a acestui regim. El se supărase, încercând să demonstreze că nu aveam dreptate. Ulterior, o serie întreagă de documente desecretizate din perioada guvernării comuniştilor (2001–2009) demonstrau cu prisosinţă acest trist adevăr. Astăzi, dumnealui a adus noi probe în favoarea inconsecvenţei sale proverbiale şi a unui trafic grav de influenţă şi reconfirmă, o dată în plus, inutilitatea şi chiar nocivitatea aflării sale în funcţia de preşedinte al AŞM. Dar ar fi oportun şi benefic să părăsească această funcţie împreună cu Gh. Cojocaru, care, prin prestaţia sa jalnică, s-a descalificat de o manieră dezonorantă.