Charles Upson Clark (1875-1960): “Agresiunea comunista din 1940, stabilind Rusia la Gurile Dunarii si la un pas de Dardanele, a afectat nu doar Romania, ci si intregul continent al Europei, dand peste cap echilibrul dintr-o regiune, prin traditie, fierbinte… “
STENOGRAME: Fără pretenţii nejustificate, dar de aproximativ un secol mai multe probleme capitale (de ordin teritorial, ideologic ori economico-financiar) se află la originile disputelor dintre Moscova şi Bucureşti[1], contradicţiile manifestate conducând într-un rând la un război deschis între 1941 şi 1944.
„S-a isprăvit. Bolşevicii sunt victorioşi pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolşevic stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple s-a întâmplat. Soarta noastră e pecetluită“ – Fragment din jurnalul lui Alexandru Lapedatu, datat 3 noiembrie 1917
„S-a isprăvit. Bolşevicii sunt victorioşi pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolşevic stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple s-a întâmplat. Soarta noastră e pecetluită“ – Fragment din Jurnalul lui Alexandru Lapedatu, datat 3 noiembrie 1917
La 11 decembrie 1916, generalul Mosolov, însărcinat cu afaceri ad interim al Rusiei în România, a semnat, în numele guvernului Rusiei, un act de garanţie cu privire la securitatea Tezaurului naţional al României, pentru “faza transportării şi depozitării la Moscova”.
Fotograful Willy Pragher (1908 – 1992) a iubit Romania, dupa cum se vede din fotografiile sale document, realizate la noi inca din timpul primului razboi mondial si pana la apusul vietii sale, scrie portalul Basarabia-Bucovina.Info, care se prezinta drept “un proiect interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc”. Pe front cu Maresalul Antonescu, in satele Basarabiei si Bucovinei, pe plaiuri romanesti de la Nistru pana la Tisa, din Cernauti si Chisinau la Sinaia si Bucuresti, Willy Pragher a reusit sa lase Romaniei si lumii adevarate fresce istorice, etnografice si sociologice cuprinse in mii de fotografii, donate dupa moartea sa Arhivei de Stat din Baden Wurtttemberg. Reproducem astazi cateva dintre aceste fotografii memorabile, care au inregistrat pentru posteritate un moment astral din istoria Romaniei: Duminica, 22 iunie 1941, ziua declansarii Razboiului Sfant pentru eliberarea Basarabiei si a nordului Bucovinei de sub ocupatia sovietica, cand in intreaga tara romanii s-au rugat, oriunde s-au aflat, pentru victoria Armatei Regale Romane conduse in lupta de Maresalul Ion Antonescu, se mai afirma in prezentarea facuta de Basarabia-Bucovina.Info acestor fotografii cu adevarat cutremuratoare, pe care le puteti vedea AICI.
Eu adaug ca acesta a fost si unul din principalele motive pentru care Maresalul Ion Antonescu si-a gasit moartea nedreapta dar martirica in fata plutonului de executie. „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …” au fost ultimele cuvinte ale soldatului Romaniei Ion Antonescu transmise mamei sale la despartire, in dupa amiaza de 1 iunie 1946, la Jilava.
“Putna este Ierusalimul neamului românesc, iar mormântul Sfântului Ştefan cel Mare este altarul conştiinţei naţionale. Pentru noi, românii, ziua de 2 iulie trebuie să fie zi naţională, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare este erou al întregului nostru popor. În Actul Patriarhal, care hotărăşte ca data de 2 iulie să fie al doilea hram al Mănăstirii Putna, s-a împlinit un crez al poetului Mihai Eminescu!” –Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților – Putna.Ro
„Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?// Eu vă las în grija mare/ A lui Dumnezeu cel Sfânt,/ Să stea strajă la hotare,/ Să păziţi acest pământ!” – 20 de ani de la canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare
SAPTAMANA PATIMILOR (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei – Mihai Pelin –
Prefata
de Florin Constantiniu
Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei1, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pactului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a României.
Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor teritoriale suferite de România în vara anului 1940, Germania şi URSS au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoţit de un protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau « sferele de interese ». Tratatul, cunoscut şi sub numele celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (primul – comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS, celălalt – ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din convergenţa de interese ale celor două regimuri totalitare şi a schimbat configuraţia geostrategică a continentului european.
Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin şi Moscova – nazism şi comunism – nu i-a împiedicat pe Hitler şi Stalin să cadă de acord şi să fixeze soarta ţărilor din imediata vecinătate a Germaniei şi URSS.
Pentru Führer, înţelegerea cu URSS era condiţia indispensabilă declanşării – dorite de el – a războiului, prin cîştigarea căruia spera să instaureze hegemonia celui de-al treilea Reich în Europa şi în lume. Garanţia acordată Poloniei de Marea Britanie şi de Franţa, la 31 martie 1939, crea perspectiva unui război pe două fronturi în cazul în care guvernul de la Varşovia ar fi respins revendicările Berlinului (oraşul Danzig/Gdañsk şi o cale ferată pe teritoriul polon unind Germania propriu-zisă cu Prusia Orientală şi beneficiind de extrateritorialitate). Pentru ca garanţia să capete o consistenţă militară, era nevoie ca Uniunea Sovietică să fie asociată la apărarea Poloniei, avînd în vedere că frontiera de vest a Germaniei era străjuită de Linia Siegfried, a cărei străpungere – pentru a veni în sprijinul Poloniei – ar fi necesitat, judecînd după experienţa primului război mondial, costuri umane uriaşe.
Uniunea Sovietică şi conducătorul ei, Stalin – care, după acordul de la München (29 septembrie 1938), încheiat, în detrimentul Cehoslovaciei, de Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa, păreau într-o totală izolare – s-au aflat, odată cu începerea crizei poloneze, în situaţia de arbitri ai Europei.
“(…) Până la Siret nu mai este mult. În oraşul de frontieră se văd timide dovezi ale aducerii sale către secolul XXI. În suburbia Mănăstioara, unde voievodul Ştefan Petriceicu a zidit mânăstirea Sf. Onufrie, asfaltul are vârsta Revoluţiei Române din 1989, dar nu durează mult şi se termină. Satul Muşeniţa ne întâmpină cu drum pietruit. Şi cât s-a bătut monedă în ultimele mandate pe la Consiliul Judeţean Suceava cu proiectele transfrontaliere, că o să se facă şi o să se dreagă şi cu un rahat făcut bici ne-am ales. Am impresia că tot ce înseamnă proiecte transfrontaliere se rezumă la noi bem şi crăpăm la voi, voi beţi şi crăpaţi la noi, că doar astea sunt limbaje universale şi apoi facem o hârtie, o semnăm toţi şi lume-lume ce proiect transfrontalier beton am făcut noi. De ce credeţi că toate proiectele astea se fac pe chestii fără finalitate practică şi concretă, de tipul tradiţie, folclor, combaterea consumului de droguri, “ieuropienism” şamd? Pentru că dacă eşti director de proiect poţi băga în buzunarele proprii aproape toată suma primită. Personal, m-am săturat până peste cap de seminarii, discuţii, prosteli fără rost în care se adună să se admire tot felul de sifonari – ai banilor din orice sursă – plini de răşini şi de propria lor importanţă. CE FACEŢI CONCRET? De ce aceste drumuri nu sunt asfaltate după atâţia ani de proiecte transfrontaliere şi euroregiuni?
În satul Muşeniţa am întâlnit un vestigiu al CAP-urilor de altădată. Celebra Gloria CP12. Instalată într-un loc cu bună vedere de un sătean, parcă tocmai pentru a fi admirată de nostalgici, poliţişti de frontieră şi contabandişti de ţigări. Imediat la ieşire din sat traversam calea ferată încălecată, luminată şi securizată. Indiciu clar că frontiera e la o aruncătură de băţ. Dincolo e satul Bahrineşti, schimonosit de ucraineni în Bagrinovca. Pe teritoriul acestui sat se afla gara Vadu-Siret.
O zărim după câteva sute de metri. Dincolo de sârma lui Stalin un vajnic grănicer ucrainean scurs aici din cine ştie ce străfunduri de stepă ne priveşte cu arma pe umăr. Facem câteva poze apoi mergem în cimitirul satului Baineţ, care este în vecinătate. Satele Baineţ, Climăuţi şi Fântâna Albă, ultimul aflat dincolo de graniţă, sunt localităţi cu populaţie lipoveană. Ruşi fugiţi din raiul ţarist ca să-şi scape viaţa în urma unei reforme bisericeşti. La Fântâna Albă şi-au făcut un fel de mitropolie.
(…)
Nu intrăm bine în sat şi o luăm pe o uliţă drept la deal spre graniţă. Drumul din ce în ce mai prost, aşa că lăsăm maşina la vreo 300 de m de sârmă. Imediat suntem luaţi în primire de o patrulă a Poliţiei de Frontieră. Le dăm datele, ne spun ce avem voie să facem şi ce nu şi pleacă. Mergem până la un platou aflat în apropierea frontierei şi ne oprim la marginea fâşiei arate. Zărim stâlpii de graniţă, plasa de sârmă şi peste ea turlele bisericilor de la Fântâna Albă. Cea veche şi cea nouă.
Locul pe care stăteam noi s-a dovedit a fi un târăm de neatins pentru câteva mii de români de pe valea Siretului. Ei au plătit cu viaţa pentru delictul de a dori să trăiscă în ţara lor şi nu în raiul sovietic. La nici un km de aici au fost mitraliaţi şi apoi îngropaţi, unii încă de vii, în gropi comune în pădurea pe sub poalele căreia trece sârma lui Stalin, aceşti nefericiţi, victime colaterale ale împărţirii Europei între Stalin şi Hitler. (…)”
Să reţinem că Mareşalul a stabilit drept motto la Prefaţa din 1941 câteva din excepţionalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis:
Eu m-am înclinat în faţa unei situaţii găsite.
Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom accepta niciodată.
Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc. Şi se va face.
Acest lucru îl afirmă prin mine şi odată cu mine toţi acei care au vieţi de jertfit.
Popor român, porţile veacurilor şi drumurile drepturilor îţi stau deschise, dacă ştii să dovedeşte întâi prietenilor şi apoi duşmanilor că eşti în stare să-ţi stăpâneşti destinul.
Doar munca incordata pentru Basarabia poate grabi readucere ei acasa, la tara-mama, Romania. Cu aceasta idee isi incheie marele istoric Nicolae Iorga lucrarea sa, “Basarabia Noastra – Scrisa la 100 de ani de la rapirea ei de catre Rusi” – Aici in format PDF, pe care portalul Basarabia-Bucovina.Info o pune la dispozitie cititorilor nostri cu sprijinul Dacoromanica.ro.
Fie ca romanii sa-l auda pe marele nostru istoric si peste veac. Dumnezeu sa ne ajute!
Foto jos: Doliu National pentru Basarabia – O alta Rapire: 28 iunie 1940. Imagine din Bucurestiul odinioara romanesc
Emisiunea LA TAIFAS CU ION CRISTOIU de sambata, 31 martie a.c., orele 23.00, a avut drept subiect Cetatile Romanesti de la Nistru – “pumnii stransi ai Europei crestine”, “pintenii lui Stefan cel Mare la Nistru si Marea Neagra”. Invitati: cunoscutul analist Corneliu Vlad, unul dintre putinii ziaristi, de fapt chiar foarte putinii romani care au reusit sa intre in Cetatea Tighinei – in prezent baza a fostei Armate Rosii in Transnistria deghizata in “trupe pacificatoare” – si directorul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni Radu Cosma, care a batut la pas drumurile spre celalalte cetati ale armaturii Romaniei Mari, Hotin, Soroca, Orhei, Cetatea Alba, Tetina si Chilia, ultimele doua aflate in stadiu de distrugere maximala, conform relatarilor de la fata locului. Maestrul Ion Cristoiu a prezentat si un film documentar al Armatei despre cetatile lui Stefan cel Mare si Sfant. O selectie foarte interesanta despre cum arata cetatile romanesti aflate acum pe teritoriul Republicii Moldova si a Ucrainei si cum aratau alta data poate fi gasita la Basarabia-Bucovina. Info, un Portal interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc.
In aceasta seara, incepand cu ora 21, veti putea urmari o marturie tulburatoare a unui supravietuitor al Masacrului de la Fantana Alba, din 1 aprilie 1941, in care au fost macelariti aproape 3000 de romani de fortele de ocupatie sovietice. Petru Hutanu, in varsta de 88 de ani (foto), este unul dintre putinii bucovineni care mai traiesc si care pot depune marturie despre ce s-a intamplat atunci, transmite Nasul TV.
de Cristina Pinzaru | Motto: “Ilie Vasca din Patrauti a spus odata, in romaneste, in lagar: Romanul n-a stat in genunchi niciodata decat in fata lui Dumnezeu”.
Cu prilejul Zilei Naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (regiunea Cernăuţi, Ucraina), la monumentele comemorative din pădurea Varniţa, locul măcelului, a fost oficiată o slujbă de pomenire a românilor ucişi, acum 71 de ani, de trupele sovietice. Slujba a fost oficiată de Arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Sfintei Mănăstiri Putna, împreună cu un sobor de preoti, transmite Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni (DRP).
October 29th, 2012 
VR 
Posted in 
Tags: 
