Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.
Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.
„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.
Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.
Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,
Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.
Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală
şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,
HOTĂRÂM:
Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,
Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,
cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,
fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele
„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.
Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,
s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare
spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române
şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.
Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.
“Putna este Ierusalimul neamului românesc, iar mormântul Sfântului Ştefan cel Mare este altarul conştiinţei naţionale. Pentru noi, românii, ziua de 2 iulie trebuie să fie zi naţională, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare este erou al întregului nostru popor. În Actul Patriarhal, care hotărăşte ca data de 2 iulie să fie al doilea hram al Mănăstirii Putna, s-a împlinit un crez al poetului Mihai Eminescu!” –Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților – Putna.Ro
Uniunea Europeană studiază modalităţile de integrare a Republicii Moldova şi Ucrainei în organismul european, alături de România şi celalalte 27 de state membre, după cum s-a demonstrat la Summitul de la Vilnius. În Republica Moldova, care conţine o parte din Basarabia cât şi Transnistria, care şi-a autodeclarat independenţa provocând războiului de la Nistru din 1992, enorma majoritate a locuitorilor sunt români basarabeni. Dar şi în Ucraina trăiesc numeroşi români, în regiunea Bugeac, fosta Basarabie istorică, acum considerată sudul Basarabiei, în Transcarpatia, dincolo de Tisa, cât şi în nordul Bucovinei, unde capitala regiunii administrative este Cernauţiul.
Fotografa Cristina Nichituş Roncea a întreprins în ultimii ani numeroase vizite de documentare peste Tisa, Prut şi Nistru, pentru Basarabia-Bucovina.Info, un “Proiect interactiv de recuperare vizuală a spaţiului istoric românesc” cofinanţat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni de pe lângă Guvernul României, acum înglobat în MAE. În cadrul proiectului susţinut de academicianul Dinu C. Giurescu, premiat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi sprijinit de numeroşi parteneri profesionali, au fost fotografiate obiective istorice româneşti, monumente, sate tradiţionale, biserici şi mânăstiri, cetăţile de la Nistru, cimitire ale eroilor români cât şi urmele lăsate de ocupaţia sovietică, tradiţii şi obiceiuri vechi dar şi viaţa de zi cu zi a românilor din cele două foste state ale URSS. Zeci de mii de kilometri străbătuţi au adunat serii de fotografii ce urmează să fie publicate într-un album despre frumuseţile Basarabiei române şi nordului Bucovinei în care va fi şi povestită în detaliu incursiunea fotojurnalistica şi provocările ei, de la Cernăuţi, Chişinău, Tighina, Tiraspol dar şi de la Bucureşti. Dintre miile de cadre realizate va prezentăm o selecţie de 48 de fotografii. – Marius Smădu / Mediafax Foto
Vedeti fotografiile si povestile lor laMediafax Zoom
Cu ajutorul Sfântului Ștefan a apărut numărul din acest an al revistei mănăstirii „Cuvinte către tineri”.
Sunt felurite subiecte, și legate strict de mănăstire, ori de Bucovina, și generale, despre convertirea la ortodoxie a unor persoane din medii culturale și etnice depărtate de cele tradițional ortodoxe, trăirea în credință a unor profesioniști ai medicinii etc.
“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?””
Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 5/17 aprilie 1870]
“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”
Mihai Eminescu [În Unire e tăria – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 22/10 Aprilie 1870]
(…)
De ce, totusi, publicam aceste informatii mai mult sau mai putin cunoscute – pentru unii poate chiar inedite – despre Eminescu, de ziua “Unirii mici”, sarbatorita la 24 ianuarie? Un amanunt biografic din viata lui Eminescu mai putin mediatizata, aceea de gazetar si militant pentru unirea provinciilor romanesti, este legat de apartenenta sa la Societatea “Carpatii”, infiintata la 24 ianuarie 1882, la Bucuresti, cu scopul de a cladi “Dacia Mare”, viitorul stat national unitar Romania Mare, asa cum se aminteste si pe Mihai-Eminescu.Ro. Lucrarile Societatii cu caracter secret “Carpatii” erau urmarite atent de spionii Imperiului Rus si ai Austro-Ungariei, dupa cum stau marturie note informative ale agentilor marilor puteri descoperite in Arhivele de la Viena sau de la Bucuresti, in care este mentionat si proiectul national si eminescian ”Dacia Mare”.
Ce observam, frati romani: inca de la primul sau articol politic, apelul pentru serbarea de la Putna, aparut in “Federatiunea” de la Pesta, si urmat de cel cu titlul raspicat ”In Unire e taria” si apoi de “Ecuilibrul”, scrise la numai 20 de ani – pentru cel din urma fiind urmarit in Instanta de catre autoritatile Austro-Ungariei pentru “delict de presa” (patimind si editorul sau, Ion Porutiu, care avea deja pielea tabacita de unguri – vezi “Eminescu – Drama Sacrificãrii” de Theodor Codreanu, p 151 – 154) – si pana la ultima sa recitare in public, cu Doina, la 33 de ani, anul mortii sale civile, Eminescu a fost animat de unul si acelasi gand: Unirea tuturor romanilor.
Doina a fost recitata la Junimea, in casa lui Iacob Negruzzi, pe 6 iunie 1983. Istoricul basarabean dr Veaceslav Stavila – membru al Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova – considera intr-o prezentare condensata a situatiei ca, peste 22 de zile, la 28 iunie 1883, “serviciile speciale îi înscenează nebunia, după care au urmat internarea în spital, “tratamentul” forţat şi decesul (în 1889).”, afirmand in concluzia sa ca Eminescu “a fost asasinat pentru că a anticipat cu 35 de ani Marea Unire din 1918.” Dincolo de aceasta interpretare, istoria dezgolita si desecretizata ne arata azi ca atat Societatea “Junimea” cat si Societatea “Carpatii” erau intesate de agenti ai puterilor ostile formarii Romaniei Mari, printre cei care “imbratisara pe poet” la citirea Doinei fiind, fara indoiala, si unii care i-au dat sarutul lui Iuda.
În localitățile românești din regiunile Maramuresului Istoric, sudului Basarabiei si nordului Bucovinei, din Transcarpatia, Odesa, Cernăuți si Tinutul Herța, în zonele rurale din Basarabia cuprinsa in Republica Moldova, dincolo de Nistru pana la Bug si mai departe, in Rasaritul Romanesc, pana in indepartata si inghetata Siberie sau in stepele Kazahstanului, unde ne-au ramas frati deportati de criminalii bolsevici, in comunitatile romanesti de la sud de Dunare, din Serbia si Bulgaria, romanii nostri care, razbatand sub vremuri au ramas si sub rit vechi, au avut ieri Ajunul Crăciunului iar azi sarbatoresc Nasterea Domnului.
La noi a fost Boboteaza iar in ziua Craciunului pe stil vechi il praznuim pe Sfantul Prooroc Ioan Botezatorul, dupa cum ne amintesc si colegii nostri de la TOCPress, portal de informare al romanilor din Transcarpatia, Odesa si Cernauti. Basarabia-Bucovina.Info le ureaza tuturor romanilor din spatiul istoric, etnic si cultural romanesc La Multi Ani!
Anul trecut am fost si noi in Maramuresul Istoric, pe frumoasele plaiuri romanesti de la dreapta Tisei, acolo unde traditiile noastre ancestrale se pastreaza cu piosienie si mare sfintenie. Am intalnit oameni minunati, parca rupti din painea frageda a lui Dumnezeu, energici si cu ochi sclipitori de daci liberi. Dar, mai presus de toate, ne-au impresionat femeile maramuresence. Femeile romance de sub crucea lui Stefan, care, in ciuda vitregiilor si atacurilor la dreapta credinta au tinut si tin puternic de Biserica stramoseasca, dupa cum puteti vedea si auzi in filmarile pe care le prezentam aici. Acum, cand doamnele Romaniilor Mici de peste Tisa, Prut, Nistru si Dunare sarbatoresc Craciunul, cantand cate o colinda de bucurie pentru Nasterea Mantuitorului dar si de dor pentru noi, rugandu-se fierbinte pentru neam, asa cum au facut-o toata viata, gandul nostru se indreapta spre ele.
Sa fie asa cum ne-a recitat, lacrimand, o batranica de la Biserica lui Ion Neculce din Boian: ”Va-ntindem mana peste Prut, Si voi la noi s-o-ntindeti, Iar granita ce a crescut, In flacari s-o aprindeti, Sa nu mai fie vreun hotar, intre voi si noi, Sa facem Romania Mare, dar fara de razboi!”
“Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă/ Maghiari schimbaţi în epuri, şi-un Purice-n Movilă”. „Doamne ! Iată calul, arată-le mai curând/ Că de tine ungureanul n-au scăpat într-acest rând“.
Incursiunea intreprinsa de Basarabia-Bucovina. Info in Transnistria, luna trecuta, a cuprins mai multe etape si obiective, istorice, culturale si religioase, pe care le vom prezenta, in detaliu, in postarile noastre, insotite si de mai multe filmari din Tighina si Tiraspol. Am prezentat, intr-un prim articol exclusiv, zona aflata dincoace de Nistru dar sub control ruso-transnistrean: Cetatea Tighina, bastion geopolitic de sute de ani aflat pe o frontiera geostrategica de mii de ani, daca luam in considerare Valul lui Traian care se opreste la Nistru. Va introducem asadar in misterele de dupa sarma ghimpata din rasaritul romanesc, in care se afla tintuiti, impreuna, romani, ucraineni si rusi, ca intr-o uriasa rezervatie sovietica incremenita in timp.
“Putna este Ierusalimul neamului românesc, iar mormântul Sfântului Ştefan cel Mare este altarul conştiinţei naţionale. Pentru noi, românii, ziua de 2 iulie trebuie să fie zi naţională, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare este erou al întregului nostru popor. În Actul Patriarhal, care hotărăşte ca data de 2 iulie să fie al doilea hram al Mănăstirii Putna, s-a împlinit un crez al poetului Mihai Eminescu!” –Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților – Putna.Ro
„Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?// Eu vă las în grija mare/ A lui Dumnezeu cel Sfânt,/ Să stea strajă la hotare,/ Să păziţi acest pământ!” – 20 de ani de la canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
July 2nd, 2016 
VR 
Tomosul de canonizare a Sfântului Ştefan cel Mare
Posted in 
Tags: 
