Parintele Gheorghe Calciu si Corneliu Coposu la Washington
Părintele Gheorghe Calciu ne spunea cu puțin înainte de a purcede la ceruri că de vom fi uniți și cu credință vom birui și iadul. N-a fost să fie.
Profetic a fost cuvântul Părintelui, ce ni l-a spus (fraților Roncea) pe patul de suferință de la Spitalul Militar: „Or să se bată cu noi şi morţi; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi”. “Căci, oricât ar încerca urmaşii prigonitorilor voştri să defaime şi să batjocorească jertfa voastră, voi răsăriţi şi creşteţi ca nişte flori binemirositoare pe pământul inimilor noastre şi, pentru aceasta, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce v‑a proslăvit, cântând: Aliluia!” – se cântă în Acatistul noilor mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste alcătuit de maicile de la Petru Vodă.
“Iubiți-vă unii pe alții cum și Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiți jertfelnici! Străduiți-vă pentru zidirea bisericii! Rugați-vă și milostiviți-vă de cei în nevoi!”, acesta este ultimul cuvânt lăsat de Părintele Calciu enoriașilor lui, dar și tuturor credincioșilor, în Testamentul Sfinției Sale.
Părintele Gheorghe Calciu și Părintele Justin Pârvu la Petru Vodă
“Biserica și neamul nostru românesc pierd astăzi una dintre cele mai puternice conștiințe, icoana de-a pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării și al compromisului. După o viață de martiriu pentru Dumnezeu și neamul său, Părintele Calciu intră în lumea sfinților. Avem în ceruri un părinte ocrotitor. Hristos să te odihnească în Raiul celor vii, Părinte Calciu!”, a spus Părintele Justin la înmormântarea de la Petru Vodă, slujba de la Radu Vodă, din București, fiind susținută de însuși Patriarhul Teoctist.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut în Deltă, la Mahmudia, pe 23 noiembrie 1925, într-o familie cu 11 copii, și a plecat la Domnul și la frații săi din închisori pe 21 noiembrie 2006, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani, din locul exilului său, solicitând să fie înmormântat în țară, între mărturisitorii din pământul și din raclele de la Petru Vodă. Pentru cei ce nu știu, Părintele Gheorghe a fost închis pentru credință 21 de ani, în două rânduri, ultima dată în timp ce unii făceau pe disidenții, cu voie de la Securitate, la Paris sau Heidelberg.
Dumnezeu mi-a acordat șansa să fiu alături de Sfinția Sa în multe ocazii șl să mă înfrupt din harul și minunile pe care le răspândea cu bucurie și generozitate în jurul său. L-am văzut în acțiune ca om politic și de informații, ca tactician și teoretician, ca Părinte. Nu o să-i uit niciodată ochii jucăuși care uneori se puteau transforma în sfredele de diamant, mai ales când vorbea de trădători. A fost un luptător neînfrânt în viața de aici și cu siguranță continuă fără răgaz lupta de Dincolo. Dumnezeu să-l aibă în primele rânduri ale cetelor mărturisitorilor din România de Sus!
“Mărturisitorul cel neînfricat al dreptei credințe, care ca pe o necurmată jertfă s-a dăruit pentru apărarea Bisericii, a demnității și a mântuirii poporului său, prin nădejde şi curaj din adâncurile iadului la lumina lui Hristos s-a ridicat cu slavă. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre”.
Peste un an, pe 22 noiembrie 2007, avea să-l însoțească la rânduiala de până la Judecata de Apoi și călugărul-luptător Ioanichie Bălan, neobosit cărturar-mărturisitor al Patericului românesc și un mare strateg al luptei duhovnicești pentru România, care mi-a străluminat și mie viața, ca multor altora din generația noastră decembristă. Ultima oară când l-am vizitat a trebuit să intrăm în chilia dânsului pe geam… Dar aceasta este altă poveste… din străvechea Sihastrie unde bunul Părinte Cleopa, stâlp al ortodoxiei românești, ne urează cu foc, chiar și de sub brazii din grădina plină de moaște sfinte: “Mânca-v-ar Raiul!” Amin! Închei cu o rugăciune a Părintelui Ioanichie-luptătorul: “Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape ţara noastră de toţi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, şi pe noi toţi, care credem cu dreapta credinţă în Hristos, să ne binecuvânteze!”.
Corpul de control al primului-ministru va sesiza organele de urmărire penală în legătură cu posibile fapte de natură penală comise în perioada 2010-august 2012 la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, prin efectuarea unor cheltuieli de servicii şi deplasări, transmite Mediafax.
Decizia a fost luată după ce Corpul de control al primului-ministru a efectuat o verificare la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) pentru perioada de activitate cuprinsă între 1 ianuarie.2010-25 august 2012.
Cheltuielile invocate sunt legate inclusiv de serviciile contractate pentru fostul preşedinte al Consiliului Ştiinţific al institutului, Vladimir Tismăneanu, şi directorul Mihail Neamţu.
Guvernul aminteşte că, prin HG 134/2010 pentru modificarea şi completarea HG nr. 1372/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a fost modificat cadrul normativ de organizare şi funcţionare a Institutului, fiind eliminat textul care reglementa scopul principal pentru care a fost înfiinţat Institutul în anul 2005, respectiv acela de “Investigare ştiinţifică şi identificare a crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durata a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii”. (…)
Conform referatelor justificative realizate de secretarul ştiinţific, Iacob Bogdan, şi de preşedintele executiv al Institutului, Stanomir Ioan, în aceeaşi perioadă a anului 2010 (9-30 Iunie) s-a aprobat “proiectul” intitulat “Stagiu de coordonare a activităţii de cercetare a IICCMER şi de finalizare a agendei ştiinţifice pentru anul 2010″, care în fapt reprezintă justificarea plăţii cazării şi a mesei, timp de 21 de zile la Vila lac 2 pentru preşedintele Consiliului Ştiinţific -Tismăneanu Vladimir.
Nota Ziaristi Online: Vila lac 2 se afla in Cartierul Primaverii, supranumit “Cartierul Rosu”, pe malul lacului Floreasca, si este vila de protocol in care a locuit Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Se afla in vecinatatea imediata a Vilei Lac 3, resedinta lui Traian Basescu (Vezi Wikimapia). Despre Cartierul Primaverii, in care a locuit pana la implantarea in strainatate, insusi fostul propagandist comunist V.I. Tismaneanu are tupeul sa scrie un articol pe portalul lui Soros “Contributlers”, unde, sub titlul “Fortareata nomenklaturii“, ne informeaza ca “Lica Gheorghiu, sotul ei Gheorghe Radoi si cei trei copii ai Licai din prima casatorie cu Marcel Popescu, Sanda, Gheorghe si Mandra, adoptati de Dej, au fost obligati sa paraseasca locuinta de la lac (o vila somptuoasa)”. Ca sa stea el acum!
Valoarea lui Cărtărescu, Andrei Şerban, Silviu Purcărete sau Dan Perjovski e după cât investeşte în ei ICR. Ca şi în Andrei Pleşu, deşi investesc şi alţii, cum e Humanitas, care la randu-i este subventionata, iar ultima lui carte, despre parabolele lui Iisus, premiată pe blat de Uniunea Scriitorilor, în chiar vinerea Târgului, dar nu la Târg, este un cogea truism.
Biblioteca Județeană a fost gazda unei manifestări editoriale aparte odată cu lansarea celor 27 de volume intitulate ”Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”, ale editorilor Victor Roncea şi Gheorghe Buzatu
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ va marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui duhovnic şi predicator, arhimandritul Cleopa Ilie, printr-un simpozion. Organizat timp de două zile, evenimentul se va bucura de participarea Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a mai multor ierarhi, dar şi preoţi profesori, stareţi şi stareţe, monahi şi credincioşi care l-au cunoscut pe îndrăgitul duhovnic.
Ca să nu-şi dezmintă natura de politruc, Cristian Ghinea bagă în discuţie acuzaţia de fascism la adresa lui Radu Baltasiu şi a lui Victor Roncea, acuzaţie care ar merita cel puţin o înfăţişare la tribunal. Dezbaterea despre metodologia cercetării sociologice este una, să acuzi oamenii că sunt fascişti este alta.
Andrei Cornea e ofuscat ca un critic literar de talia lui Gheorghe Grigurcu demasca la randul sau gasca de impostori si oportunisti de la GDS, in frunte cu “pilonul Plesu”, pe care il asemuieste cu un “guru” ratat, dupa cum am facut-o si eu. Dl Andrei Cornea nu intelege cum Gheorghe Grigurcu si alti “intelectuali autentici, din liga A” pot gandi la fel ca “jurnaliști din liga C, precum Roncea”. Or fi si ei “fascisti”, mai stii?!
Merită reţinut un citat al lui Mannerheim, valabil şi astăzi, când vedem că politicienii noştri nu prea se ocupă de acest lucru ci doar de campania electorală: Premisa indispensabilă a oricărei politici externe independente este existenţa unei apărări naţionale solide.
“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”
Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.
Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.
Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.
Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.
Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.
FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?
Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.
Vernisaj Precum in Cer – Profesorul Radu Ciuceanu despre fotografiile Cristinei Nichitus Ronceade Precum-in-cer
În perioada 15-25 ianuarie 2012 se desfăşoara la Muzeul Bucurestiului – Palatul Sutu Expoziţia de Fotografie “PRECUM ÎN CER” cu fotografii din albumul “Precum în cer, aşa şi pe pământ”- Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea. La vernisaj au luat cuvantul profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic (1948 – 1963, fost membru in conducerea Mișcarii Naționale de Rezistență Anticomunistă din Oltenia), președinte al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, Doctor în istorie si membru al Asociatiei Artistilor Fotografi din Romania si al Federatiei Internationale de Arta Fotografica si Academicianul Alexandru Surdu, Filosof, Doctor în filosofie, Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, Director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Membru titular al Academiei Române din 1993 (corespondent – 1992).
Academician Alexandru Surdu despre Expozitia Cristinei Nichitus Roncea Precum in Cerde Precum-in-cer
De asemenea, pentru prietenii nostri care nu au reusit sa ajunga la Expozitia de Fotografie “Precum in cer”, fotografa Cristina Nichitus Roncea a creat posibilitatea unei vizite virtuale. Puteti sa va plimbati intr-un tur virtual disponibil aici, apasand sageata din mijlocul imaginii si folosind meniul din stanga jos (apropiere, indepartare, rotire, full screen, etc). Vizionare placuta!
PS: Expozitia este deschisa pana pe 30 ianuarie.