Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?
Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
Interviu in revista Romania literara, dupa mineriada din 13 – 15 iunie 1990 si fotografii memorabile pentru prietenia dintre “Niki” si Ionel
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
“1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii ’70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie… Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea “fisa curata” a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentru emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand apoi imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile “anti” Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ….) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor “G” si “M. L.” sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul “itinerariului” lui V.T.”
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de… marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în “redactiile posturilor de radio ostile României”. Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că “obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (…) şi a mai efectuat călătorii turistice în (…)”, în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile “lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern”, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru “neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate” a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele “anti” Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al “perestroika şi glasnosti”, nu trebuie omisă conlucrarea subterană (“interservicii”) a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat “pe firul scurt”. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul “S”, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan
Publicat si decotidianul.ro
PS: Am pus de doua ori aceasta informare ca sa fiu sigur ca e inteleasa 🙂
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
Catre: Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)
Strada Matei Basarab nr. 55-57, sector 3, cod 030671, Bucureşti – România;
SESIZARE
Conform Legii in baza careia functioneaza CNSAS in vederea deconspirarii Securitatii si a agentilor ei va rugam sa ne comunicati daca numitul Pacepa Mihai Ion, nascut la data de 28.10.1928, ajuns pana in functia de sef adjunct al Departamentului de Informatii Externe, a fost agent al politici politice comuniste si a comis infractiuni si atentate la adresa drepturilor omului in timpul regimului comunist si in cadrul aparatului represiv al Securitatii, de la atingerea adusa libertatii cuvantului si a opiniei la cea adusa dreptului la viata privata, violarea domiciliului, a corespondentei si secretul convorbirilor telefonice – dupa cum a fost invinuit de CNSAS si colonelul Gheorghe Trosca, acum fost “erou-martir”, ucis in decembrie 1989 -, dar si alte masuri, inclusiv cele privind eliminarea fizica a unor oponenti ai regimului.
Cerere noastra este cu atat mai intemeiata atata timp cat intr-un act oficial al statului roman actual, respectiv Raportul asa-numitei “Comisii Tismaneanu” girat de presedintele Traian Basescu se subliniază “rolul excepțional jucat în demascarea naturii criminale a regimului și a Securității” de numitul Ion Mihai Pacepa.
Insa calitatea pe care a avut-o pana la “defectare”, certificata de documentele existente in Dosarul nr. 3447 de la Fondul Documentar al CNSAS si cele aferente primite de la SIE ar putea defini, de asemenea, “rolul excepțional jucat în consolidarea naturii criminale a regimului și a Securității” de catre numitul Ion Mihai Pacepa. Desigur, ne-am intrebat intotdeauna, daca scopul vietii sale a fost distrugerea regimului comunist si a lui Ceausescu personal, de ce nu a facut-o atat de simplu, “salvand” acest popor, impuscandu-l pe dictator cu arma din dotare, pe cand intra zilnic sa-i dea raportul seful statului si, mai ales, sotiei lui, Elena Ceausescu, sau de ce nu-i facea un baldabac pe cand se plimba, singur, cu Nicolae Ceausescu, pe lac la Techirghiol si primea ordine de asasinare a unor oponenti ai regimului comunist din tara si strainatate, conform propriilor sale confesiuni.
In folosul propriei documentari si a emiterii unui raspuns in cadrul perioadei de 30 de zile stabilite de Lege va sta si lucrarea cercetatorului CNSAS, istoricul Liviu Taranu, “Ion Mihai Pacepa in dosarele Securităţii, 1978-1980″.
Ne intemeiem cerere in baza Art 3 a Legii CNSAS care prevede si deconspirarea “analiştilor politici şi asimilaţiilor acestora”, Ion Mihai Pacepa fiind acredidat si cu aceasta calitate prin publicarea extensiva in presa centrala a interviurilor si articolelor sale, in special in presa unde activeaza si Vladimir Tismaneanu, precum si prin publicarea unor carti de presupusa analiza a politicii nationale si internationale la Editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu si prezentarea lui intr-un serial caraghios la postul public de televiziune TVR, semnat de Lucia Hossu Longin, in care este impus drept formator de opinie in spatiul public post-comunist.
Nota grava pe care o da demersul nostru este si marturia privind asasinatul in care a fost implicat Ion Mihai Pacepa, facuta chiar de sotia victimei, Maria Opojevici, sotia disidentului sarb Alexandar Opojevici, asasinat in noaptea de 7-8 august 1975 la Hotelul Dorobanti din Capitala, sub coordonarea numitului Ion Mihai Pacepa, si pe care v-o furnizam mai jos.
In baza raspunsului Dvs vom solicita sefului statului sa ii fie retras gradul de general atribuit pentru presupuse merite nedovedite si fara consultul CNSAS de catre un alt presedinte al Romaniei (*).
(*) Reacordarea gradului s-a facut printr-un ordin al directorului Serviciului de Informatii Externe (SIE), Gheorghe Fulga, emis in data de 15 decembrie 2004, comunicat la 21 decembrie – – ultima zi a mandatului lui Ion Iliescu – si avocatului lui Pacepa, Catalin Dancu
Documentare: O crima de-a lui Pacepa
Una dintre crimele odioase la care Ion Mihai Pacepa si-a adus nemijlocit contributia, alaturi de seful sau direct Nicolae Doicaru, defunctul sef al spionajului romanesc, este asasinarea lui Alexandar Opojevici, un fost comandant de partizani si ofiter sarb, opozant al lui Tito, care se refugiase la Bucuresti. Totul in urma unei intelegeri intre Tito si Ceausescu, prin care primul dorea sa-si elimine adversarii din emigratia sarba. Crima a avut loc in noaptea de 8-9 august 1975, intr-o camera a hotelului Dorobanti, si a fost executata de Pacepa si de oamenii sai, sub coordonarea lui Doicaru. Maria Opojevici, vaduva fostului disident sarb, dezvaluie, in exclusivitate pentru cititorii ziarului, circumstantele, atatea cate au putut fi aflate, ale uciderii sotului sau.
IMPOTRIVA LUI TITO
“Sotul meu era comandantul aeroportului Zemun, de la Belgrad, cum e Otopeni la noi. Cu un avion a fugit la Timisoara, pe 19 aprilie 1949. Era militar, fusese partizan timp de cinci ani de zile, de la varsta de 17 ani, fusese printre cei mai aprigi, curajosi si cunoscuti comandanti de partizani, avea gradul de maior. In urma unei tradari, parintii sai si cei sapte frati au fost executati de ustasi. Dar dupa razboi, devenise un oponent al lui Tito, cum erau de altfel majoritatea sarbilor, Tito fiind croat, iar croatii fusesera aliatii nemtilor in al doilea razboi mondial, si sarbii nu prea inghiteau chestia asta! Sotul era nascut intr-o comuna, Atasevzi, aflata la 120 km de Belgrad, spre vest. Nu a mai fost niciodata in Iugoslavia, pana a fost omorat.
Eu l-am cunoscut in 1950, avea 25 de ani. A primit cetatenia romana. In 1951, ne-am casatorit. Aici, in Bucuresti, se formase un nucleu al emigratiei iugoslave. Au avut un post de radio si un ziar. Pe urma, dupa ce s-a impacat Tito cu Hrusciov si pe urma cu ceilalti, s-a desfiintat aceasta organizatie a lor care era sustinuta de Comitetul Central al PCR (PMR). De ei se ocupa Ghizela Voss, ea era la Ministerul de Externe, care se ocupa de emigratie – era evreica, era la Sectia Externa a CC al PCR. Organizatia n-avea o denumire anume, ziarul mi se pare ca se numea “Pentru pace trainica”. Dupa aceea sotul meu a fost trimis la Academia Jdanov, care s-a numit apoi Stefan Gheorghiu. A facut acolo trei ani si pe urma a fost numit lector la CEPECA, pe langa Otopeni, acolo veneau din toata tara si faceau cursuri.
VENIREA LUI DAPCEVICI DE LA BRUXELLES
In 1964, a fost un congres al comunistilor iugoslavi – Verdet a condus delegatia romana. Acolo s-a insistat ca toti sarbii emigranti, care au functii mai mari, sa fie scosi din posturile acelea. Vreo trei au fost scosi, sotul meu, Zvetozar Markusev – a murit recent, si Kojevici. Atunci a vrut sa plece din Romania, dar nu i s-a dat voie. A murit intre timp Dej, a venit Ceausescu si au venit si i-au propus un post la Regiunea Bucuresti, director la Cinematografie. A stat acolo, pe urma a trecut inspector la Centrala Cinematografiei si acolo lucra in 1975, cand a fost asasinat. Sotul meu era prieten din partizanat si pastra legatura cu Vlado Dapcevici, un fost adjunct de-al lui Tito si devenit si el, dupa razboi, un oponent al maresalului. El se stabilise in Belgia, era casatorit si avea o fetita. In 1975, Vlado i-a scris ca vor sa vina aici in concediu, cu sotia si copilul. Si au stabilit ca vor veni pe 3 august. In acel moment, a venit un securist, Petrescu se numea, care raspundea de ei – pentru ca sarbii de aici au fost permanent in vizor -, si i-a spus sotului meu, cam pe 1 august, sa-l anunte pe Dapcevici sa-si amane calatoria in Romania, fiindca s-a aflat ca iugoslavii pregatesc ceva! Sotul meu a incercat, i-a dat telefon, dar el deja plecase, in loc sa plece pe 3, a plecat pe 1 august, insotit de Djoka Stoianovici, un prieten sarb care lucra in Belgia, pe care il cunoscuse acolo, era tanar si era si garda lui de corp. Au venit, dar fara familii. Deci a venit Dapcevici pe 1 august, eu nu eram in Bucuresti, trebuia sa vin pe 3 august, eram la Pitesti, la parintii mei, dar am primit telefon de la sotul meu si am venit pe 1 august. Ei toti, intre timp, s-au dus in vizita la familia fratilor Markusev, alti prieteni sarbi de aici, si ei antititoisti. In tot timpul asta, Dapcevici si Stoianovici erau cazati la hotelul Dorobanti, pentru ca nu aveam voie sa primim oaspeti din strainatate peste noapte.”
ASASINATUL
“In ultima seara, pe 8 august 1975, i-am avut la cina, in casa noastra de pe Grigore Mora. Au venit pe la ora 18, Dapcevici, Stoianovici, Markusev. Markusev a plecat pe la 22. Se facuse 23. Fiul meu era plecat prin oras si cand a venit, a intrat prin intrarea de serviciu. Sotul meu cand a plecat cu invitatii, a plecat pe intrarea principala. I-am spus fiului meu: du-te repede prin fata, sa-ti iei ramas bun de la Dapcevici si Stoianovici, ca pleaca! Sotul meu a spus ca-i conduce pana la hotel! Era troleibuzul 82 pe atunci. Incepuse o ploaie de vara! Eu ies pe balcon. Am vrut sa-i spun baiatului du-te si tu cu tata, dar m-am abtinut.
In timp ce stateau, absolut din intamplare, a venit un tip cu masina, era fiul sefului sotului meu de la cinematografie (erau vecini cu noi) si l-a rugat sa-i duca pana la Dorobanti. Si acel domn i-a dus pana la usa. Nu stiu de ce sotul meu a intrat si el in hotel! Si l-am asteptat, si l-am asteptat. Eu pe urma am vorbit cu acest domn, Vasile Rachita il cheama, era tanar ofiter in Armata si este si acum ofiter.
Domnul Rachita ne-a spus ca i-a dus pana la usa, dupa ce a aflat ca sotul meu disparuse. A doua zi, pe 9 august, vine cineva, la 6 dimineata, cineva care trebuia sa se intalneasca cu Dapcevici la hotel, sa le dea ceva, un pachet. Acest domn era suparat: ce oameni neseriosi, am stabilit sa ne intalnim la 6 dimineata, si de la receptie mi-au spus ca au plecat la 12 noaptea! Pe urma vin fratii Markusev, le dadusem eu telefon, pentru ca stiam si eu ca trebuie sa-i conduca la aeroport pe Dapcevici si Stoianovici. Fratii Markusev s-au dus si ei si de la receptie li s-a spus acelasi lucru. S-au dus la aeroport, acolo nu i-au gasit, iar lista pasagerilor nu au vrut sa le-o arate. Si de atunci, ani de zile, am tot cautat sa aflu ce s-a intamplat cu sotul meu! Toti imi spuneau ca nu stiu nimic. Sau imi aruncau felurite diversiuni, ca a fost o echipa de sportivi sarbi, cu un autobuz si ar fi plecat si ei.
Chiar Doicaru, mi-a spus treaba asta, pentru ca pana la urma m-a primit, deoarece voiau sa afle ce stiu eu. Doicaru m-a primit pe 23 iunie 1976, dupa nenumarate memorii si plangeri. El mi-a spus sa nu port corespondenta cu strainatatea, fiindca mi s-ar putea trimite o bomba cu plastic in plic si sa ma omoare! Dar raspunsurile erau ca nu se stie nimic. La un an de la disparitie, a aparut in presa iugoslava o stire care spunea ca pe teritoriul iugoslav a fost prins Vlado Dapcevici care desfasura activitate antistatala. Pe urma, peste jumatate de an, a avut loc procesul lui. Avocatul belgian al lui Dapcevici s-a ridicat si a raspuns ca rechizitoriul este mincinos, ca Dapcevici a fost rapit din Romania si pentru asta i-a cerut ca martori pe prietenii acestuia, Opojevici si Stoianovici, ca sa declare ca au fost rapiti. Atunci s-a suspendat sedinta publica, si Dapcevici a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. Din ’75 pana in ’87, cand a aparut cartea lui Pacepa, Orizonturi rosii, am tot sperat ca el e in puscarie. In volum, Pacepa descrie o parte din actiunea pe care a condus-o. El scrie ca sotul meu a fost omorat pe loc, si Stoianovici a murit pe drum.”
MARTURIA LUI DAPCEVICI
“A fost lovit de cei de la USLA in cap si a murit pe loc, a facut stop cardiac, pentru ca la expertiza, cand l-am exhumat, acum doi ani, capul nu era spart, dar probabil din cauza socului loviturii a facut stop cardiac. Dapcevici a mai trait pana acum doi ani, pana la varsta de 84 de ani. M-am intalnit cu el in Iugoslavia, in 1992. Mi-a povestit cum s-a intamplat, din ceea ce a putut sa-si aminteasca: “M-am dus la receptie sa le spun sa ne trezeasca la cinci, pentru ca aveam avion spre Belgia la 9. Pe Alexandar si pe Stoianovici i-am lasat in hol. Cand m-am intors, nu i-am mai vazut. M-am gandit ca s-au dus in camera. Cand sa intru in lift, erau niste zdrahoni care se uitau doar si nu spuneau nimic. Am intrat, au intrat si ei si cand am iesit pe etaj, la 13, am fost lovit in cap si mi-am mai revenit intr-o camera necunoscuta. Langa mine, in aceeasi camera zaceau si sotul tau si Stoianovici, dar nu mi-am dat seama ca sunt morti. Cand m-am trezit, mi s-a facut o injectie si m-am mai trezit intr-o celula in Iugoslavia”.
Din ceea ce mi-a declarat Dapcevici, am aflat ca, atunci cand s-a trezit prima data, se aflau in vila conspirativa a Securitatii de la kilometrul 12, la Baneasa.”
Dapcevici, Stoianovici si Opojevici au fost preluati de la Pacepa de catre doi agenti ai securitatii lui Tito si transportati in Iugoslavia, cu “spatele logistic” asigurat in continuare de Pacepa si de oamenii sai.
DEOCAMDATA, PACEPA N-A RASPUNS
Prin intermediul avocatului Catalin Dancu, reprezentantul intereselor generalului Pacepa in Romania, i-am solicitat fostului adjunct al Directiei de Informatii Externe opinia despre marturiile doamnei Maria Opojevici. In plus, l-am rugat pe generalul Pacepa sa ne trimita si eventuale alte amanunte despre aceasta afacere murdara, avand in vedere ca, in celebrul sau volum “Orizonturi rosii”, apar o serie de inadvertente in legatura cu acest caz. Ieri, pana la intrarea la tipar a ziarului, sefa de cabinet a avocatului Dancu ne-a spus ca inca nu primise nici un raspuns de la generalul Pacepa, dar ca este foarte probabil ca o opinie a acestuia sa ne parvina peste un timp. Noi o asteptam.
In urma nenumaratelor sale cereri si investigatii facute pe cont propriu, doamna Maria Opojevici a aflat unde este inmormantat sotul sau. In 1990, a primit primele informatii ca sotul sau, alaturi de Stoianovici, este inmormantat in cimitirul Tomasevsc din orasul Zrenianin, dar fara a i se cunoaste identitatea. Dupa mai mult de zece ani de cereri repetate catre autoritatile sarbe, pe 27 mai 2002, are loc exhumarea. Dupa stabilirea identitatii celor doua cadavre, familiile le-au facut slujbe si i-au inmormantat crestineste in localitatile in care s-au nascut.
Fiul lui Alexandar Opojevici, inginer de profesie, a avut foarte multe necazuri dupa uciderea tatalui sau. Oamenii lui Doicaru au avut grija sa-i faca viata un calvar, deoarece nu se impaca deloc cu gandul ca nu poate afla ce s-a intamplat cu tatal sau. Reuseste, dupa o alta tentativa nereusita, sa treaca Dunarea inot in Iugoslavia, la sfarsitul lunii octombrie 1989. Sarbii il elibereaza de-abia pe 25 decembrie 1989, in ziua executiei lui Ceausescu. De acolo, a plecat in America si s-a stabilit in California.
Pacepa si-a primit inapoi gradul de general si urmeaza sa i se restituie si averea. Nimeni dintre participantii la crimele de atunci sau dintre sefii autoritatilor detinatoare de arhive nu spune nimic. La fel cum a facut si Doicaru.
Sursa “A” transmite: …Ca o paranteză la anul 2003 (30 mai), iată şi câteva paragrafe din discursul oficial, de la Cotroceni, al lui Ion Iliescu:
Cu o decada în urmă, în mai 1993, aici la Cotroceni, am cunoscut delegaţia Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Sud condusă de Suveranul Mare Comandor C. Fred Kleinknecht. Succesul acestui dedicat om de a restabili Francmasoneria Ritului Scoţian în România este o nouă mărturie a puterii si vitalităţii regenerate a naţiunii noastre. Ilustrează încrederea în abilitatea noastră de reconstrui tradiţiile care au contribuit la viaţa spirituală româneasca, conectându-ne la evoluţia democratică a Europei şi a lumii.
Suntem la curent cu rolul jucat la nivel mondial de Masonerie şi de contribuţiile sale la crearea Europei moderne în special la începutul revoluţiilor de la 1848. În mod particular, Masoneria a contribuit la stabilirea României moderne şi la unitatea statalităţii. Cu toate acestea, aceste fapte au fost ascunse în România pentru ultimii 50 de ani.
Astăzi, recunoaştem că multe stadii din istoria noastră pot fi relaţionate cu incredibilii Masoni români care au fost cu adevărat oameni de stat, intelectuali prodigioşi şi figuri iluminate. Prin viziunea lor, au trasat destinul naţiunii noastre şi idealul lor de a unifica statalitatea, ideal împărtăşit de toţi românii care a devenit realitate în 1918, tot prin iniţiativele şi contribuţia patriotică a Francmasonilor.
În contextul globalizării de astăzi, viitorul unei naţiuni civilizate şi moderne nu poate sta în afara dialogului. Avem nevoie de cât mai multe punţi cu putinţa pentru a facilita schimbul cultural. Francmasoneria este parte a acestui proces. Este un vas de comunicare pentru toate forţele doritoare să lucreze în binele naţiunii Române, la dezvoltarea sa şi la deplina sa afirmare.
Ceremonia glorioasa din această seară este menită ca luare aminte a continuităţii Francmasoneriei române şi ca expresie de gratitudine faţă de toţi masoni români care au desăvârşit-o.
Reputatul publicist si investigator Vladimir Alexe ne-a oferit spre publicare online, in serial, lucrarea sa care a starnit frisoane politice la vremea aparitiei ei si i-a provocat si un accident de masina cu dedicatie de la Ion Iliescu. Este vorba de Biografia Secreta a CANDIDATULUI MANCIURIAN: Ion Ilici Iliescu. Preambul:
I.
PETELE ALBE DINTR-O BIOGRAFIE ROSIE
Pentru familia lui Ion ILIESCU, lumina a venit, intotdeauna, de la Moscova
1.
“RESCRIEREA PERMANENTA” A PROPRIEI BIOGRAFII – REFLEXUL LIDERILOR
COMUNISTI IN CAUTARE DE LEGITIMITATE POLITICA
Biograflile liderilor comunisti ai secolului XX ilustreaza, probabil, cel mai bine acel fenomen straniu de continua rescriere a istoriei, specific societatilor de tip totalitar, fenomen descris cu acuitate de George Orwell in romanul “1984″. Adaptarea permanenta a trecutului la linia partidului din prezent, operatiune intreprinsa de functionarii umbrelor, dintr-un suprarealist minister al adevarului orwellian, a avut, intre altele, si acea consecinta absurda, traita insa pe viu de cetatenii statelor comuniste ale Europei de Est: biograflile liderilor comunisti erau rescrise permanent, in birourile sectiei “cadre” a partidului, atat in cursul vietii, cat si dupa moartea acestora. Rude incomode, inclusiv cele de gradul intai, puteau disparea ca prin farmec din biografia oficiala sau isi modificau post-mortem, cat ai bate din palme, traiectoria vietii. Rolul unei mame naturale dar incompatibila, cine stie din ce motiv; cu biografia marelui carmaci, putea fi preluat foarte bine de o alta mama, care corespundea criterulor partidului, exact ca un rol dintr-o piesa de teatru. O sotie a marelui conducator care, intr-un moment de disperare, se sinucisese, nu disparea numai din biografia oficiala a liderului, ci si din toate dictionarele, jurnalele de film, precum si din fotograflile oficiale. Personajul principal al noii biografli putea fi teleportat direct in mijlocul unor evenimente cu care nu avusese, de fapt, nici o tangenta dar al caror lider putea deveni – retroactiv – printr-un simplu truc fotografic ori grafologic, ori putea fi exfiltrat, pur si simplu, din documente considerate prea stanjenitoare pentru biografia sa de lider. Cum ar fi, de pilda, o nota informativa data in tinerete la politic ori o fotografie de grup, alaturi de alt lider, cazut intre timp in dizgratie. Se puteau fabrica, de asemenea, martori si ticlui marturii, in functie de necesitatile biografice ale momentului, dupa cum, la fel de bine, puteau disparea, hocus-pocus, martorii reali si marturiile
autentice. Procesul de rescriere permanenta a biografiei unui lider comunist corespundea acelei continue nevoi de legitimitate a personajului, o legitimitate justificata de ambitiile politice si de setea obsesiva de putere. Caci, pentru ca un asemenca individ in varful piramidei puterii ori sa amusineze in jurul acesteia, decenii la rand – in timp ce lumea, mentalitatile si valorile se schimbau neincetat (uneori de o maniera dramatica) – era limpede ca numai printr-o rescriere permanenta a biografiei aceasta putea deveni compatibila cu prezentul – cu orice prezent – asigurandu-i personajului legitimitatea, care sa-i justifice puterea ori ambitiile
de putere.
Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului in Romania: “Ion Iliescu avea la vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat…
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, cu unanimitate de voturi condamnă pe inculpaţii: Ceauşescu Nicolae, fiul lui Andruţă şi Măria, născut la data de…
Din păcate, în cei 20 de ani de după „revoluţie” (ce cuvânt nefericit!) s-au înmulţit judecătorii poporului român. Penibili, nespălaţi spre greaţă, ţipători, peticiţi şi peltici, judecătorii poporului român sunt mai toţi amatori de metafore preluate din medii populate de scabroase făpturi scatofage… Read More »
May 9th, 2011 
VR 
Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?
Vezi aici ce mare critic literar al Romaniei l-a definit pe Nicolae Manolescu drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”
Posted in 
Tags: 
