de Cornelia Cozonac / Centrul de Investigatii Jurnalistice
Ministerul Tehnologiilor Informaţionale de la Chisinau a furnizat recent Centrului de Investigaţii Jurnalistice informaţia despre automobilele pe care le au înregistrate demnitarii moldoveni, după ce a fost obligat de instanţa de judecată să facă publice aceste informaţii (iata de ce e nevoie de ANI – nota mea).
Lista autovehiculelor înscrise în Registrul Transporturilor la MTI ne-a permis să verificăm cât de oneşti sunt aleşii poporului, dacă au inclus sau nu în declaratia pe venit din 2009 sau cea depusă la CEC înaintea alegerilor parlamentare, toate unităţile de transport pe care le au în proprietate. Pe de altă parte, am încercat să facem un top al demnitarilor cu cele mai scumpe masini. În cazul celor cu ani buni lucraţi în instituţiile de stat am încercat să vedem dacă veniturile agonisite sunt pe portiva procurării automobilelor pe care le au în proprietate. Surseel de informaţii pentru acest material au servit declaraţiile pe venit depuse de către actualii demnitari la Comisia Electorală Centrală înaintea alegerilro parlamentare din 2009, declaraţiile pe venit pentru anul 2009 şi informaţia de la MTI.
Topul demnitarilor cu maşini de lux
Întâietatea în topul demnitarilor cu cele mai scumpe maşini din actuala guvernare, îi revine premierului Vlad Filat, care deţine un BMW 760 LI. Acest automobil costă în jur de 130 mii de euro, cam 2,2 mln de lei moldoveneşti. Premierul mai deţine, potrivit declaraţiei sale pe venit din 2009, încă o Niva şi o Toyota RAV 4, anul de fabricaţie 2001. Ultimele două automobile nu sunt înregistrate pe numele premierului. Vlad Filat face parte şi din topul milionarilor în lei, declarând în ultimii ani venituri de peste 1-2 mln lei.
Sorin Rosca Stanescu, mogulul mediu de Snagov, a avut astazi termen intr-un nou dosar cu trustul lui Michael Ringier, fostul patron al “Evenimentului Zilei” si mega-mogulul european care “Libertatea” ne-a adus, pentru a-i cere sa puna in practica ceea ce deja a castigat printr-un proces cu acesta, finalizat cu obligatia Trustului Ringier de a publica decizia judecatoreasca in trei ziare centrale plus cel faptuitor. Desi, teoretic, nu reprezinta patronatele de presa din Romania, pentru aceasta existand alte doua structuri, respectiv Patronatul Presei Romane (PPR) si Clubul Roman de Presa (CRP), in apararea Trustului Ringier si a “libertatii de exprimare” a sarit saptamana trecuta Conventia Organizatiilor de Media din Romania (COM).
In Comunicatul oficial emis joia trecuta, se arata, printre altele: “Conventia Organizatiilor de Media, fidela principiilor libertatii de exprimare, considera ca potrivit practicii Curtii Europene a Drepturilor Omului publicarea integrala a celor 9 pagini in regim de publicitate este o sanctiune disproportionata la adresa libertatii de exprimare si are un efect inhibitoriu major atat asupra editorului cat si asupra jurnalistului care a scris articolul incriminat. (…)
Consideram ca in cazul de fata sanctiunea poate produce acest efect descurajant, fiind disproportionata astfel incat publicarea dispozitivului hotararii ar fi suficienta si in masura sa satisfaca exigentele CEDO si ale practicii judiciare in materia art. 10 privind libertatea de exprimare.” (Ne-cenzurat.ro)
Intr-un interviu acordat blogului Pagina de Media, avocatul Trustului Ringier, Doru Costea, folosea cam aceleasi cuvinte: Potrivit acestuia, decizia contravine și legislației Curtii Europe a Drepturilor Omului “care spune că, în mai toate deciziile, sancțiunea trebuie să fie proporțională ca să nu aibă un efect inhibitoriu asupra jurnalistului în a trata teme publice”.
Conform HotNews, in aceeasi zi “Ringier Romania saluta atitudinea Conventiei Organizatiilor Media fata de o decizie disproportionata si fara precedent a Justitiei din Romania.” Aceeasi publicatie online acorda spatiu larg si avocatului care reprezinta Trustul Ringier si care declara:
“Curtea Europeana indeamna instantele judecatoresti sa fie foarte blande in privinta sanctiunilor, astfel incat sentintele sa nu inhibe presa in activitatea sa. Sanctiunea trebuie sa fie proportionala cu fapta, dar in cazul delictelor de presa trebuie avut in vedere faptul ca aceasta sanctiune poate avea un efect inhibitoriu, asa incat este de preferat ca ea sa fie cat mai blanda. In cazul de fata, sanctiunile si costurile sunt uriase, pentru ca avem in vedere atat componenta infamatorie a acestei sanctiuni (publicarea), cat si componenta pecuniara (costurile publicarii in regim de publicitate). In concluzie, sanctiunea este vadit disproportionata prin raportare la practica CEDO si de natura sa creeze un precedent periculos.”
Sa revenim putin cu picioarele pe pamant: instanta nu a obligat vreun biet jurnalist sau vreo asociatie de media, non-profit, ci un miliardar elvetian patron al unor lanturi de presa in intreaga Europa. Decizia instantei nu are valoare de precedent, care se poate aplica si unui simplu jurnalist, in Romania fiecare complet avand libertatea sa judece dupa propria consideratie, chiar daca unele cazuri sunt asemanatoare. Cainarea mogulului l-a facut pe Rosca Stanescu sa-l ironizeze pe blogul lui: Ringier plange pe umarul organizatiilor de media. La randul meu, trebuie sa-l contrazic pe distinsul avocat al bietului Michael Ringier si pe “nedocumentatii” raspandaci ai lui: deciza chiar nu este “fara precedent”. Tot Sorin Rosca Stanescu a castigat, acelasi lucru, intr-un caz similar avut cu mini-mogulul Marius Locic. Care s-a executat. Fara atata fas si proteste ale “societatii civile”.
Apoi, intr-un alt caz asemanator, Liiceanu vs subsemnatul, instanta a decis, intr-o prima faza, trambitata pe toate canalele ca fiind una definitiva, mult mai mult decat este silit acum saracul Ringier, respectiv: sa public in 10 (nu 3!) ziare centrale hotararea judecatoreasca plus daune de… 300.000 Roni, pretentie valabila pentru mine, ca autor al articolului, cat si pentru Ziua si… Rosca Stanescu, directorul de atunci al fostului ziar.
In cazul meu, spre deosebire de Rosca vs Ringier, era vorba de un delict de opinie, dupa ce imi exprimasem intr-un singur si simplu editorial convingerea, probata prin expunerea faptelor, ca Liiceanu a fost un “profitor al tuturor regimurilor”, sintagma care l-a ultragiat pe cel caruia statul comunist si Securitatea i-a platit salariul 15 ani la un Institut, fara sa faca absolut nimic, i-a avizat naveta anuala pe ruta Bucuresti-Paris, l-a rasplatit cu extragerea sevei occidentale printr-o bursa la Heidelberg alaturi de tovarasul sau, Andrei Plesu, si i-a publicat cu generozitate “Jurnalul de la Paltinis” in zeci de mii de exemplare; pe cel caruia Ion Iliescu i-a daruit Editura Politica a Partidului Comunist Roman; pe cel caruia Radu Vasile si Emil Constantinescu l-au iertat de datoriile impresionante la stat; pe cel care s-a varat pe sub pielea lui Traian Basescu pana cand, crezand ca o sa piarda alegerile, s-a aratat “obosit si invins de regimul Basescu” . Teapa: Basescu a castigat, din nou. 🙂
Marturisesc ca, in sine mea, imi doresc sa pierd procesele ca sa ajung la CEDO si cele doua cazuri sa ramana in analele justitiei europene, intru apararea libertatii presei si a dreptului la libera exprimare a urmatoarelor generatii de jurnalisti romani. Astfel, la viitorul “Comunicat de Protest”, colegii mei de la COM vor putea da exemple “locale”, care ar putea suna asa:
“In acest sens, practica Curtii este constanta: echitatea procedurii si garantiile pe care le ofera aceasta sunt elemente ce trebuie luate in considerare atunci cand trebuie apreciata proportionalitatea atingerii aduse libertatii de exprimare garantate de articolul 10 al Conventiei (Roncea c. Romania), natura si severitatea pedepselor aplicate sunt elemente ce trebuie avute in vedere atunci cand trebuie determinata proportionalitatea unei atingeri aduse dreptului la libertatea de exprimare garantat de articolul 10 (Civic Media c. Berindei), masurile sau sanctiunile luate de autoritatile nationale sunt de natura sa descurajeze presa (Ziua c. Stoica).
Curtea a subliniat de multe ori faptul ca o atingere adusa libertatii de exprimare poate sa aiba un efect descurajant cu privire la exercitiul acestei libertati (Roncea c. Liiceanu)”.
Desi nu sunt nici patron de presa, nici miliardar iar, culmea!, Asociatia Civic Media este membra fondatoare a Conventiei Organizatiilor de Media, pana acum nu am avut nespusa sansa sa primesc acelasi sprijin, probabil din… nebagare de seama (sau s-or fi gandit ca e “conflict de interese”? 🙂 ). Ma bucur, totusi, ca solidaritatea de breasla se manifesta, chiar si dupa trei ani, mai ales ca saptamana trecuta am avut termen cu Liiceanu iar saptamana aceasta, pe 13 mai, am un nou termen in procesul cu Berindei. Avocatii mei vor fi foarte fericiti sa foloseasca in apararea mea un asemenea Protest elevat al societatii civile.
Pentru ca ma intrebau niste cititori care este stadiul proceselor mele, pe langa cel pe care il am cu Ziua, public aici informarea primita de la Casa de avocatura ce sunt onorat sa ma reprezinte, Tuca Zbarcea & Asociatii:
Prezenta informare se refera la litigiile care formeaza obiectul dosarelor (i) nr. 14976/299/2007 aflat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, in faza procesuala a recursului (litigiu vs. Gabriel Liiceanu) si (ii) nr. 23033/299/2007 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti, in faza procesuala a apelului (litigiu vs. Mihnea Berindei).
In ceea ce priveste litigiul indicat la pct. (i), va informam ca dosarul a primit termen pentru data de 10 iunie, ca urmare a cererii de amanare formulata de dl. Spanu, cerere incuviintata de instanta. Totodata, instanta a respins cererea de suspendare a cauzei solicitata de Ziua, motivata de imprejurarea ca impotriva societatii in discutie s-a deschis procedura insolventei.
In ceea ce priveste litigiul indicat la pct. (ii), la termenul anterior instanta a dispus amanarea cauzei pentru ca Ziua sa fie citata prin administratorul judiciar. Termenul acordat este 13 mai.
Marti 15 decembrie
Cand ma intorc de la dentist (abcesul) il gasesc acasa pe Gabriel Liiceanu. (…) Plesu a scris un articol impotriva patriotismului, el, de cand e in Germania, n-a putut scrie un rand de filosofie.
Miercuri 30 decembrie
Toata ziua la noi, G. Liiceanu.
Totul in jurul lui Noica cu Jurnalul de la Paltinis pe care l-a tinut L. Fabulos dialog socratic si nu mai putin fabuloase sofisme. Dar cand e gresit, eronat, primejdios prin capacitatea intelectuala de a sustine orice, Noica din acest Jurnal seduce, subjuga si-si lasa regretul de a nu-l fi intalnit cand avea intre 25 si 28 de ani, singura varsta cand admite sa-ti fie “antrenor”. L. se zbate de fapt acum intr-o recunostinta si o rebeliune amara.
1983, Paris
Duminca 8 mai
Seara, Liiceanu cu sotia.
Miercuri 11 mai
Seara la Liiceanu (varul sau plecat, i-a lasat casa) la cina cu Stoichita. Cateva stiri din tara. Ulea atacat de V. pentru felul cum s-a purtat cu Plesu si evitat apoi de toata lumea, a fost internat la Marcuta.(Interesant! – nota mea)
Vineri 13 mai
Seara Liiceanu cu sotia la noi. Sorin Marculescu i-a scris ca Jurnalul de la Paltiniss-a intors de la cenzura doar cu cateva pagini taiate si lasandu-i-se lui Balaita raspunderea publicarii. S.M. crede deci ca va fi publicat. Si brusc ne intrebam impreuna – dar cu cea mai mare infiorare tot Liiceanu se intreaba – cum va reactiona Eliade la paginile atat de dure impotriva lui, dar nu numai Eliade, ci si Noica insusi, care poate fi furios de repetarea a ceea ce a spus el despre Eliade si de dezvaluirea continutului scrisorilor acestuia din urma, al carui egoism absolut il deplange Liiceanu in Jurnal. (E. da vesti despre el si nu cere niciodata de la Noica).
Acum Noica spune ca s-a terminat in Romania cu cultura pe treizeci de ani. Cum se inseala in toate pronosticurile, poate fi un motiv de speranta. (Si cat de mare dreptatea avea Noica! Faceti calculul – Nota mea)
Duminica 2 octombrie
De la trei dupa amiaza la 12 noaptea, Liiceanu la noi. (…) Ii telefoneaza la Heidelberg lui Andrei Plesu in clipa cand acesta chiar a intrat in casa. E cu Ujica, si Liiceanu scurteaza convorbirea. Dupa ce ne intoarcem de la restaurant, il recheama si vorbim si noi cu el. I-au dat drumul cu copilul.
Vineri 30 decembrie
Seara telefon Culianu – Plesu – Liiceanu. Au sosit la Paris. (…) Liiceanu imi spune ca au venit toti trei cu masina de la Hedeilberg… (Pentru a face Revelionul la Paris)
1984, Paris
Duminica 1 ianuarie
Daca exista semne pentru un in ceput de an, acesta a fost cu adevarat fast. De atata vreme ne doream sa-i vedem impreuna pe Liiceanu cu Plesu – si iata ca s-a intamplat. Toata ziua aici, de la 4 dupa-amiaza la miezul noptii…
Marti 28 februarie
Telefon de la Vlad Georgescu: va trece prin Paris la 9 martie directorul sectiei romane de la Vocea Americii, Edward Mainland, care vrea sa ma vada, sa-i recomand redactorii pentru Vocea Americii. Are trei posturi libere. Ii dau numarul de telefon de la Megeve, dar telefonam imediat lui Plesu. Ocazia pentru el si Liiceanu e unica…
Joi 1 martie
Ieri telefon de la Andrei Plesu. A fost atat de socat de sugestia cu Vocea Americii incat pe moment i s-a taiat respiratia si n-a mai stiut ce sa intrebe. De atunci discuta mereu cu Liiceanu. Il lamuresc cat pot.
Duminica 4 martie
La pranz, la telefon Liiceanu si Plesu. Raspunsul – cum ne asteptam (oarecum) – negativ. Liiceanu se scuza, isi cere iertare. (…) S-au tot chinuit pana seara tarziu, ieri, apoi a cazut peste ei o pace noua cand si-au spus “nu”. (Le mergea prea bine in Romania!… – Nota mea)
Sambata 12 mai
Telefon Liiceanu. L-a convins telefonic Imre Toth sa fie vesel! Si face eforturi. Vin in trei, la sfarsitul saptamanii la Paris. Cu sotia si cu Plesu. (:-) – Nota mea)
Luni 21 mai
Seara cina, in Cartierul Latin, cu Liiceanu, sotia lui si Plesu.
O discutie incitanta, din 2006, cu scriitorul Mihai Pelin despre fosta Securitate si „zestrea” pe care ne-a lasat-o aceasta structura. Un subiect care, in ultima vreme, a umplut importante spatii de emisie si pagini intregi de ziare. Cu Mihai Pelin despre disidenti. Despre Andrei Plesu ori Paul Goma, cu detasarea de care toti ar trebui sa dam dovada :). Putem sa vorbim oricat despre disidenti, colaboratorii fostei Securitati, ofiteri, ofiteri acoperiti – mai ales ca subiectul este mai mult decat generos si reprezinta, fara nici un dubiu, un important moment al istoriei noastre contemporane -, dar sa o facem desprinzandu-ne de ticurile comuniste. Deconspirarea informatorilor si a ofiterilor de Securitate sa nu aduca aminte de infierarile proletaro-staliniste de trista amintire, pentru ca atunci nu suntem cu nimic mai buni decat cei care pana in 1989 au dat ordine politiei politice. Mai ales cand santajistii sunt fosti si actuali agenti ai unor puteri straine 🙂
La ce mai lucrati, domnule Pelin?
Acum, lucrez la o comanda ce mi-a fost facuta de o institutie guvernamentala italiana, referitoare la o perioada istorica determinata, si sper ca in martie, anul viitor, sa fie gata (lucrare pentru care a si fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Republicii Italia – foto de la ceremonie).
Cu toate astea, ati avut timp sa puneti „tunurile” pe Andrei Plesu. De ce?
Domnule, el este un fel de sef al unor asa-zisi intelectuali de elita care mi-au adus nenumarate afronturi, mai ales dupa momentul in care am intrat in arhivele SRI. Stiau foarte bine ca eu voi da acolo de niste informatii care s-ar putea sa-i lezeze. Mi s-au intamplat niste chestiuni care doar atunci cand le pun pe hartie pot avea credibilitate. Am fost supus unor nenumarate intepaturi, ca sa ma exprim elegant, din partea unor domni si a unor cucoane. In ciuda faptului ca n-am avut in viata mea nici un fel de diferende cu ei si nici macar nu-i cunosc.
Dar ce legatura are Plesu cu acesti oameni?
Pai, de la el pleaca totul. Cand am publicat eu cartea in care se arata cum i-a urmarit Securitatea pe scriitori (Cartea Alba a Securitatii – Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Romaneasca, 1996 – n.n.), Plesu a scris un editorial in „Dilema” in care a spus ca ar fi foarte curios sa vada dosarul meu de Securitate. A stat sase ani in Colegiul CNSAS si nu a reusit sa gaseasca dosarul meu. Ce mai vrea? Insa remarca lui a reprezentat un semnal. In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati.
Este stiut faptul ca ati stat cativa ani buni in arhivele Securitatii si ca, evident, ati studiat foarte multe dosare. Ce-a fost Andrei Plesu: un disident sau un om care a colaborat cu Securitatea?Despre el se vorbeste elogios, dar sunt voci, si nu putine, care-l acuza de oarece colaborare cu Securitatea. Un exemplu in acest sens este Gabriel Andreescu, o voce bine conturata a societatii civile romanesti.
Domnule, nu pot sa spun ca a fost informator al Securitatii, pentru ca, impotriva tuturor normelor morale, el, Dinescu si ceilalti din CNSAS nu vor sa deconspire propriile lor dosare. Cu asta trebuia inceput. Insa din ce se cunoaste, Plesu a fost un disident autodeclarat, iar disidenta lui a fost facuta pe banii comunistilor. Plesu a fost angajat la Institutul de Istorie a Artei si Institutul de Arte Platice mai mult de 15 ani, iar Liiceanu 15 ani in cap la Institutul de Istorie a Artei, ca de lucrat n-au lucrat nimic. Nu au miscat nici un pai din loc. Si totusi leafa le mergea. Nu le cerea nimeni nimic. Nu le cerea nimeni sa-l laude pe Ceausescu.
Ce legatura a existat intre Plesu si ofiterul de Securitate Vasile Malureanu?
Din propriile declaratii ale lui Plesu rezulta ca a furnizat acestuia date despre ce s-a intamplat in anii ’80, la Meditatia Transcendentala. Acum, trebuie vazute rapoartele lui Malureanu, care precis se afla in dosarul lui Plesu, pentru ca, dupa fiecare intalnire, ofiterul facea un raport. Ramane de vazut daca spusele lui Plesu privitoare la Meditatia Transcendentala erau impotriva celor care au aderat la aceasta miscare sau in favoarea acestora. Totusi, in ’81, daca nu ma insel, Plesu a fost dat afara din Partidul Comunist pentru ca a participat la sedinte de meditatie transcendentala. Nu era o sanctiune usoara in epoca. Din contra. Intr-adevar, nu era o sanctiune usoara. Acesta a fost motivul pentru care a ajuns sa-i scrie lui Ceausescu si sa-i ceara, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi, sa-l ierte. Sa nu-l dea afara din partidul in care intrase la 19 anisori, ca-i distruge viitorul. Ce este important de retinut: Meditatia Transcendentala functiona legal. Avea aprobarile Ministerului Invatamantului si ale altor institutii. Insa, la un moment dat, cineva s-a dus la Elena Ceausescu si i-a spus ca acolo se intampla lucruri necurate. Ceauseasca a dat ordin sa nu se mai ocupe de aceasta afacere Securitatea, care, in opinia ei, dormea in cizme – de fapt, o monitoriza molcom -, ci partidul. Totodata, a ordonat ca adeptii Miscarii sa fie dati afara din Partidul Comunist. Chiar daca Plesu se afla in relatie cu Vasile Malureanu, Securitatea n-a putut sa-l salveze, pentru ca ordinul era ordin.
Cum ati ajuns la aceasta concluzie, ati vazut documente in acest sens?
Aura Christi
O carte primejdioasă: Trădarea criticii de Nicolae Breban şi „bolşevismul anticomunist”
“(…) Fiind, da, „privitor ca la teatru” şi ştiind că – de la Mihail Eminescu încoace – „ce e val ca valul trece”, chiar dacă valul durează mai bine de douăzeci de ani, evident că, în ultimă instanţă, nu au decât să te amuze pornirile, impulsurile oportuniste, avându-şi originea în invocatul de Norman Manea „bolşevism anticomunist”, practicat asiduu de Grupul de Dialog Social, mai exact de unii membri fruntaşi ai acestei secte culturale.
Apropo, autorul romanului parabolic Despre clovni. Dictatorul şi artistul, nota, între altele, că „bolşevismul anticomunist (nu întâmplător, şi post-comunist) îmi displace la fel de mult ca bolşevismul însuşi… N-ar trebui să uităm niciodată avertismentul lui Nietzsche către cei care privesc multă vreme în ochi diavolului şi s-ar putea, treptat, transforma ei înşişi într-unul…” (…)
Având o judecată în esenţă coruptă de interese de grup – aidoma altor comentatori de mâna a doua ai momentului, înregimentaţi, ca şcolerii cu cravate portocalii, în rândurile Grupului de Dialog Social, devenit o prelungire a Cotrocenilor, în realitate, o sectă exclusivistă, fals elitistă, alcătuită, în proporţie greu de neglijat, din falşi doctori, excomunişti, ex-securişti, nu-i aşa?, cărora li se fardează dosarele la CNSAS; da, gdsiştii dictează în cultura română de douăzeci de ani, având o reţea răspândită, precum o caracatiţă, pe la ministere, departamente şi sub-sub-departamente, adică agenţii şi acareturi guvernamentale de tot soiul, hrănindu-se din munţi de bani din străinătate şi nu mai puţin din fonduri bugetare, demonstrându-se astfel cât de avantajos, pecuniar şi social vorbind, poate fi „bolşevismul anticomunist”, nu-i aşa? – pentru a susţine calomniile şi falsele legende, aluziile calomnioase, supoziţiile insidioase, cu aerul că sunt rupte din coasta adevărului gol-goluţ etc.,
Lucrand pe vremuri la o Istorie a literaturii proletcultiste, a trebuit sa citesc tone de reportaje de calatorie ale scriitorilor romani intorsi din excursiile organizate pentru ceea ce se numea cunoasterea la fata locului de unde veghea neobosita asupra intregii planete Steaua Rosie a comunismului. M-a surprins in toatre aceste productii asa-zis literare absenta oricarei observatii critice. Desigur, nu-mi imaginam ca un scriitor isi putea permite, la intoarcerea din mareata tara a sovietelor, sa prezinte ziarelor si revistelor un manuscris care sa faca referiri la teroarea bolsevica sau macar la cenusiul vietii sub regimul stalinist. Totusi, tinand cont ca tara strabatuta, URSS, se afla pe pamant si nu in Rai, populata de oameni si nu de sfintii Apostoli, ma asteptam ca macar un singur autor sa noteze, fie si in treacat, c-a vazut pe strada de la periferie un muc de tigara aruncat pe jos, sau c-a tremurat nitel din cauza frigului siberian. Nici vorba de asemenea notatii normale, care, intre noi fie vorba n-ar fi dat prilejul nici macar rusilor de a se supara. In repostajele despre URSS, toate cele vazute de autor conturau o lume ireala, intrecand in perfectiune pana si palatul in care Ileana Cosanzeana il astepta pe Fat Frumos. Copacii ramaneau vesnic verzi, considerandu-se ca-n tara lui Stalin natura fusese de mult supusa invataturii marxist-leniniste. Strazile erau mai curate decat sufletul unui pustnic. Iar femeile sovietice erau frumoase, harnice, inteligente si, mai ales, devotate din cap pana-n picioare Marelui Invatator al Popoarelor.
Grupul Humanitas, care reuneste Editura Humanitas, Humanitas Fiction, societatea de difuzare Librariile Humanitas si Humanitas Multimedia, a finalizat anul trecut cu o cifra de afaceri de 7 milioane de euro, fata de aproape 10 milioane de euro anul anterior, potrivit oficialilor companiei.
“Anul trecut a fost un an extrem de complicat. Am facut restructurari la nivel de grup pentru a ne adapta la conditiile din piata si pentru a eficientiza activitatea”, a declarat Nicolae Ciurea, presedintele consiliului de administratie al societatii Librariile Humanitas.
Aproape jumatate din incasarile grupului controlat de scriitorul Gabriel Liiceanu sunt generate de editura Humanitas. Alaturi de Liiceanu, care detine 88% din titlurile grupului, alti actionari importanti sunt Mihaela Maria Korne (cu 3%), societatea Librariile Humanitas si alti actionari persoane fizice.
Printre masurile care s-au luat anul trecut se numara inchiderea unei librarii din Pitesti si mutarea a doua alte librarii din Cluj-Napoca si Galati pe suprafete mai mari, potrivit datelor companiei. In Monitorul Oficial din 8 martie aparea informatia potrivit careia la sfarsitul anului trecut au fost desfiintate si radiate din Registrul Comertului sapte puncte de lucru ale Librariilor Humanitas. Oficialii companiei au explicat ca este vorba doar de o singura inchidere a unui punct de lucru, respectiv inchiderea unitatii din Pitesti.
“Piata de carte a fost afectata in 2009, atat editurile au simtit efectele crizei, cat si librariile. Vanzarea cartilor impreuna cu ziare la chioscuri a fost unul dintre factorii care au dus la scaderea vanzarilor din librarii”, a spus Ciurea.
Dintre cei care au comentat pe blogul lui Claudiu Târziu articolul dlui Pleşu întitulat „Sus inima!”, o persoană („Liliana”) consideră că replica mea[1] este „o părere”, aşa cum de altfel, o recunoaşte cu onestitate, este şi propria d-ei intervenţie.[2] Însă ideea că părerile sînt lipsite din capul locului de orice pretenţie de adevăr ne oferă avantajul confortabil de a respinge orice sau de a accepta orice, în funcţie de interesul de moment. De pildă, pentru că este o părere, ideea că trebuie să distingem între învăţătura creştină şi cea care, fără să fie creştină, se declară creştină, poate fi respinsă pentru că 1. este o părere şi 2. pentru că se dovedeşte „sectară”, întrucît separă. În schimb, în virtutea naturii ei generoase, părerea că oamenii trebuie să rămînă în comunicare, în „relaţie” unii faţă de alţii, e de preferat pentru că pare mai umană, mai însufleţită de iubire şi, deci, mai apropiată de ceea ce ni se pare nouă că ar fi învăţătura creştină.
Aş spune mai întîi că părerile noastre nu ar face, într-adevăr, doi bani, decît în situaţia în care nu ar exista un adevăr absolut. Orice creştin ştie însă că acest adevăr ni s-a revelat, a ajuns pînă la noi, că a rămas şi va fi cu noi în veci. Oamenii nu se separă în funcţie de acest adevăr, ci Adevărul însuşi este cel care îi separă, Care îi pune deoparte întru Sine. Tocmai de aceea se străduiesc adepţii înfrăţirii universale să-L pună deoparte. Ideea este exprimată, la nivel popular, în texte precum cel din melodia lui John Lennon, Imagine:
Închipuie-ţi că nu e nici un rai
(Haide, nu-i greu, încearcă doar),
Şi nici un iad sub noi,
Deasupra noastră nu-i decît cerul
Închipuie-ţi că toţi oamenii
Trăiesc doar pentru acum …
Închipuie-ţi că nu mai sînt ţări
(Haide, că nu-i imposibil)
Că nu mai ai pentru ce să ucizi ori să mori
Că nici religii nu mai sînt
Închipui-ţi că toţi oamenii
Vieţuiesc în pace …
Închipuie-ţi că nu mai sînt nici proprietăţi
(Mă întreb dacă eşti în stare)
Şi nici c-ar mai trebui să trudeşti, din lăcomie sau de foame:
La un nivel mai pretenţios, întîlnim această idee în textele dlui Pleşu (care ne propune, de pildă, să privim adevărul, omul, creştinismul din „perimetrul mai tuturor religiilor”), sau în declaraţiile dlui H.-R. Patapievici, căruia „criteriul competenţei dogmatice [nu-i] spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque [îi] par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.”[4] Problema este că în momentul în care desprinzi iubirea de sensul ei creştin, ea se transformă pînă la urmă în opusul ei.[5] Dacă încetăm să mai distingem între adevărul creştin şi „adevărul” lumii, vom ajunge să nu mai putem distinge între lumină şi întuneric (decît pentru a urî lumina). Nu este oare curios că toţi aceşti oameni valorizează iubirea, înţelegerea, relaţia, pe seama învăţăturii de credinţă?
În al doilea rînd, sînt separări şi separări: Israel e scos dintre neamuri, Noul Israel este „seminţie aleasă” (1 Petru 2, 9). Creştinul se leapădă în permanenţă de omul vechi din el. A fi creştin nu înseamnă nici a merge cu toată lumea, nici a merge de năuc de unul singur, respingînd-i pe toţi de teamă de a nu fi impurificat. Înseamnă a continua să „călcăm drept, după adevărul Evangheliei” (Galateni 2, 14), fără a fi nici cu unii sau/şi cu alţii, nici împotriva unora sau altora. Înseamnă a rămîne pe Calea care este Hristos. Iar asta presupune că nu poţi rămîne nepăsător cînd afli ba că toate căile duc în acelaşi loc, ba că nu aflarea, ci căutarea este importantă. Întrebarea, nu răspunsul. Etc… Eroarea persoanei care se semnează „Liliana” este aceea de a crede că vom fi în Hristos atunci cînd vom fi cu toţii „în relaţie”; în realitate, vom fi cu toţii în relaţie de-abia atunci cînd vom fi cu toţii uniţi cu Hristos. Să nu confundăm deci Evanghelia cu un manual de PR.[6]
În al treilea rînd, atitudinea sectară nu este neapărat una care separă. Ortodoxia a rămas dreaptă-credinţă nu doar pentru că nu a scos nimic din învăţătura apostolică, ci şi pentru că nu a primit nimic străin de tradiţia ei. Mentalitatea sectară nu este în primul rînd una a separării, ci una a alegerii, a privilegierii anumitor elemente din corpul integral al învăţăturii. Actul de separare este ulterior acestei mişcări. Viziunea sectară este afectată de o incapacitate de a primi deplinătatea credinţei, concentrîndu-se în schimb pe ceea ce este considerat a fi „esenţial”: pentru unii botezul la maturitate, pentru alţii păzirea sîmbetei, pentru alţii vorbirea în limbi, etc.
În fapt, ce împiedică realizarea „fraternităţii universale” este tocmai religia iubirii, creştinismul. Oamenii nu pot fi fraţi decît în Hristos, adică într-o lume sfîntă, care s-a lepădat de păcat (în mod semnificativ, dl. Pleşu scrie «lume „căzută”», ghilimele avînd rolul de a-i sugera cititorului un sens figurat). Însă lumea este căzută pentru că iubeşte întunericul mai mult decît lumina. „Marile contururi ale realului” adăpostesc o lume căzută, care zace în Cel Rău. Textul dlui Pleşu nu îi cere cititorului decît să îşi schimbe puţin poziţia pentru a-i permite celui de care este legat să-şi dezmorţească încheieturile: „Mai uitaţi pentru o clipă de lanţurile astea”, ne îndeamnă de fapt domnul Pleşu. Prin urmare, a lua în serios acest text (sau oricare altul din scrierile religioase ale dlui Pleşu) înseamnă a nu crede că vreo eliberare s-a petrecut cu adevărat în istorie, că vreo eliberare ar mai fi vreodată cu putinţă.
Aceasta este perspectiva pe care ne-o dă creştinismul asupra realului. Pentru că un creştinnu priveşte lumea văzută şi nevăzută din „perimetrul mai tuturor religiilor”, ci de pe Golgota, locul cel mai înalt şi totodată cel mai adînc al acestei lumi. De aceea, dacă pot să înţeleg de ce „place” dl. Pleşu, îmi este mai greu să înţeleg cum l-ar putea lăsa lanţurile să asculte asemenea îndemnuri „cu detaşare” pe admiratorul înlănţuit de aceşti seducători profesionişti. În mod sigur, un creştin nu poate fi detaşat, decît dacă confundă isihia cu acel „don’t worry, be cool!” pe care ni-l recomanda dl. Baconsky într-o convorbire din cadrul emisiunii „Idei în dialog”. Fie că pătimeşte iubirea lui Dumnezeu sau depărtarea de El, creştinul urmează cuvîntului primit de Sfîntul Siluan Atonitul, continuînd să nădăjduiască în Hristos chiar şi în iad. Pentru că El a fost după noi pînă acolo:
„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.”
[4] H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227. Care este „definiţia” ortodoxiei, aflăm în rîndurile imediat următoare: .„este un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” Vezi de asemenea şi „Postfaţa” exaltată făcută de dl. Patapievici cărţii Nobleţea spiritului. Un ideal uitat de Rob Riemen, unul din arhitecţii ultimei internaţionale umaniste.
[5]Lucrul acesta se petrece de altfel cu toate adevărurile. Cum spunea Chesterton despre timpurile noastre, „lumea e plină de virtuţi creştine care au luat-o razna”.
Această pagină necesită categorisire. Pagina este insuficient categorisită sau nu a fost inclusă în nicio categorie.
Revista Rost este o publicaţie lunară de orientare conservatoare, naţională şi creştină. Publicaţia cuprinde articole şi comentarii pe teme de acualitate politică, socială şi culturală. Un loc special îl ocupă tematica religioasă, revista publicând eseuri, comentariii şi studii legate de reflecţia teologică, etică şi social-politică de pe poziţii creştin ortodoxe româneşti.
La mai multe luni după apariţia primului număr, în martie 2003, revista “Rost” a fost caracterizată drept “o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust”, făcând cunoscute “o serie de valori tradiţionale ale societatii românesti, pe care puţini oameni sunt dispuşi să şi le mai asume in ziua de astăzi”. [1] În fiecare număr, publicaţia dedică o parte a paginilor sale “unei personalităţi a culturii sau religiei românesti, uitate sau marginalizate în vremurile comunismului, încercand s-o revalorizeze pe o scară axiologică firească”. [2]
Marti 28 august 1984 – “Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis)” – Monica Lovinescu, Jurnal
Catarii de la Păltiniş
În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983) (aparutcu avizul Securitatii – Nota VR), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist1, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală. Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire. N. STEINHARDT
Revista Familia, nr.12/1983
1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.
PS VR: Am avut ocazia sa ma reintalnesc zilele trecute, intamplator, cu dl Plesu, dupa o destul de lunga perioada de timp. Nu pot sa nu recunosc ca, spre deosebire de Liiceanu, al carui orgoliu personal ii depaseste cu mult inteligenta, dl Plesu ramane un catar mult mai simpatic. Dar un catar.
May 13th, 2010 
VR 
Săracii demnitari cu maşini de lux 
Posted in 
Tags: 
