Parintele Gheorghe Calciu si Corneliu Coposu la Washington
Părintele Gheorghe Calciu ne spunea cu puțin înainte de a purcede la ceruri că de vom fi uniți și cu credință vom birui și iadul. N-a fost să fie.
Profetic a fost cuvântul Părintelui, ce ni l-a spus (fraților Roncea) pe patul de suferință de la Spitalul Militar: „Or să se bată cu noi şi morţi; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi”. “Căci, oricât ar încerca urmaşii prigonitorilor voştri să defaime şi să batjocorească jertfa voastră, voi răsăriţi şi creşteţi ca nişte flori binemirositoare pe pământul inimilor noastre şi, pentru aceasta, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce v‑a proslăvit, cântând: Aliluia!” – se cântă în Acatistul noilor mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste alcătuit de maicile de la Petru Vodă.
“Iubiți-vă unii pe alții cum și Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiți jertfelnici! Străduiți-vă pentru zidirea bisericii! Rugați-vă și milostiviți-vă de cei în nevoi!”, acesta este ultimul cuvânt lăsat de Părintele Calciu enoriașilor lui, dar și tuturor credincioșilor, în Testamentul Sfinției Sale.
Părintele Gheorghe Calciu și Părintele Justin Pârvu la Petru Vodă
“Biserica și neamul nostru românesc pierd astăzi una dintre cele mai puternice conștiințe, icoana de-a pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării și al compromisului. După o viață de martiriu pentru Dumnezeu și neamul său, Părintele Calciu intră în lumea sfinților. Avem în ceruri un părinte ocrotitor. Hristos să te odihnească în Raiul celor vii, Părinte Calciu!”, a spus Părintele Justin la înmormântarea de la Petru Vodă, slujba de la Radu Vodă, din București, fiind susținută de însuși Patriarhul Teoctist.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut în Deltă, la Mahmudia, pe 23 noiembrie 1925, într-o familie cu 11 copii, și a plecat la Domnul și la frații săi din închisori pe 21 noiembrie 2006, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani, din locul exilului său, solicitând să fie înmormântat în țară, între mărturisitorii din pământul și din raclele de la Petru Vodă. Pentru cei ce nu știu, Părintele Gheorghe a fost închis pentru credință 21 de ani, în două rânduri, ultima dată în timp ce unii făceau pe disidenții, cu voie de la Securitate, la Paris sau Heidelberg.
Dumnezeu mi-a acordat șansa să fiu alături de Sfinția Sa în multe ocazii șl să mă înfrupt din harul și minunile pe care le răspândea cu bucurie și generozitate în jurul său. L-am văzut în acțiune ca om politic și de informații, ca tactician și teoretician, ca Părinte. Nu o să-i uit niciodată ochii jucăuși care uneori se puteau transforma în sfredele de diamant, mai ales când vorbea de trădători. A fost un luptător neînfrânt în viața de aici și cu siguranță continuă fără răgaz lupta de Dincolo. Dumnezeu să-l aibă în primele rânduri ale cetelor mărturisitorilor din România de Sus!
“Mărturisitorul cel neînfricat al dreptei credințe, care ca pe o necurmată jertfă s-a dăruit pentru apărarea Bisericii, a demnității și a mântuirii poporului său, prin nădejde şi curaj din adâncurile iadului la lumina lui Hristos s-a ridicat cu slavă. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre”.
Peste un an, pe 22 noiembrie 2007, avea să-l însoțească la rânduiala de până la Judecata de Apoi și călugărul-luptător Ioanichie Bălan, neobosit cărturar-mărturisitor al Patericului românesc și un mare strateg al luptei duhovnicești pentru România, care mi-a străluminat și mie viața, ca multor altora din generația noastră decembristă. Ultima oară când l-am vizitat a trebuit să intrăm în chilia dânsului pe geam… Dar aceasta este altă poveste… din străvechea Sihastrie unde bunul Părinte Cleopa, stâlp al ortodoxiei românești, ne urează cu foc, chiar și de sub brazii din grădina plină de moaște sfinte: “Mânca-v-ar Raiul!” Amin! Închei cu o rugăciune a Părintelui Ioanichie-luptătorul: “Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape ţara noastră de toţi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, şi pe noi toţi, care credem cu dreapta credinţă în Hristos, să ne binecuvânteze!”.
Se împlinesc în această noapte 10 ani de la trecerea la Domnul a “neînfricatului preot român” – cum bine scria The Guardian la plecarea sa – Părintele Gheorghe Calciu, un adevărat arhanghel pământean al războiului întru cuvânt, unul din marii mei îndrumători pe care mi i-a dat Dumnezeu în această viaţă. În 2003 ne-a făcut o scurtă vizită la redacţie, mai mult pentru a ne binecuvânta, dar am ţinut să-l şi înregistrăm. Am trăit multe clipe binecuvântate alături de Părintele Gheorghe în Statele Unite ale Americii. Sorin Drăgan, un alt “golan exilat” al Pieţei Universităţii, care a fost la dreapta Părintelui la Biserica Sfânta Cruce din Alexandria, Virginia, a scris mai multe decât voi scrie eu. Textul publicat de acesta pentru Ziaristi Online, cu ceva ani în urmă, a fost preluat azi şi de Mărturisitorii.ro. Pe patul de spital din Bucureşti, Părintele ne-a transmis un mesaj care se împlineşte azi. Îi mulţumim! Dumnezeu şi Arhanghelii să-l aibă în oastea lor din Ceruri. Este un mare luptător!
Parintele Calciu in vizita la ZIUA
Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa ne-a vizitat ieri la redactie pentru a ne aduce binecuvantarea sa odata cu urarea de a ne continua activitatate civica cu acelasi profesionalism. Aflat in Romania pentru a planifica urmatoare editie a Romfestului, care se va desfasura la Galati si Cahul, intre 2-6 octombrie, parintele Calciu ne-a marturisit ca din acest an se retrage de la conducerea executiva a prestigioasei manifestari a romanilor de pretutindeni, “lasand tinerii la datorie”. La Bucuresti, Sfintia Sa s-a intalnit cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist si a sustinut, pentru tineri, o conferinta intitulata “Ortodoxia si provocarile contemporane”. Noi i-am solicitat un scurt interviu.
Interviu cu parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Deasupra noastra domneste bucuria credintei
Indrumator spiritual si membru de marca al rezistentei anticomuniste, inchis in repetate randuri si eliberat doar la interventia personala a presedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aflat, recent, in tara, ne-a acordat un scurt interviu. Parintele Calciu, foarte activ in sprijinul pastrarii identitatii comunitatilor romanesti din afara hotarelor actuale ale Romaniei este presedinte de onoare al Romfest. Anul acesta urmeaza sa organizeze manifestarea romanilor de pretutindeni la Galati si Cahul, ocazie cu care vrea sa lase conducerea manifestarii pe maine tinere, in tara. Un fel de intoarcere acasa. Am stat de vorba cu parintele, admirandu-i vioiciunea privirii, nestinsa nici de luptele pierdute nici de suferintele trecute; dimpotriva.
Reporter: Parinte, va rugam sa ne dati cateva amanunte despre organizarea Festivalului Romfest. Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Din punctul meu de vedere, Romfest-ul aceasta este ultima exprimare a activitatii noastre. Eu sunt batran, ma retrag. Vreau sa predam acest Romfest in mainile tinerilor din aceasta tara, pentru ca de la inceput, Romfestul a fost proiectat ca o actiune de sustinere a celor care sunt persecutati in Romania. Un act de lupta impotriva Guvernului comunist si, ulterior, ca o sarbatoare in tara romaneasca. Ceea ce noi nu prevedeam a fost ca lucrurile se vor petrece asa de repede.
Aceasta editie se va tine la Galati-Cahul, sau cel putin aceasta este viziunea noastra, nu stiu daca se va si realiza. Intai am vrut sa aiba loc la Iasi-Chisinau, dar erau semnale ca acolo, peste Prut, am fi fost impiedicati. Asa ca am ales Galatiul. La Galati, presedintele Euroregiunii, ne-a fagaduit ca ne va inlesni trecerea Prutului. Am avut multe promisiuni. Este macar un element, pe care in alta parte nu il aveam. Cu autoritatile din Galati ne-am inteles foarte bine.
Rep: Daca situatia din Romania a intrat pe un fagas de stabilizare, nu acelasi lucru se poate spune despre Basarabia. Ce poate face statul, ce pot face cetatenii? Parintele: Atata vreme cat Guvernul Basarabiei face opozitie cu vointa populara, nu raman decat relatiile diplomatice si relatiile personale cu cei care sunt angajati in lupta pentru liberalizarea Basarabiei. Trimiteti carti! Noi am trimis in Basarabia carti, televizoare, computere, o multime de lucruri. Ca o persoana particulara se pot face multe. Eu cred ca acest sector din Ministerul de Externe care se ocupa cu romanii de peste hotare are dreptul sa intervina mai bine pentru romanii de acolo.
Nu trebuie ca Basarabia sa fie un fel de codasa, mai ales ca ea a fost teritoriul nostru si o anumita prudenta nu trebuie sa anuleze complet relatia cu Basarabia. Imi inchipui ca Romania este absolut deschisa in cooperarea rutenilor, ucrainenilor, deci trebuie sa fie si ei deschisi. Perseverenta, dragostea fata de aproapele nostru, intentia sincera de a ajuta, acestea vor da rezultate.
Spiritul romanesc va castiga in Basarabia
Rep: Pe linie politica, credeti ca ne vom putea apropia in viitorul apropiat? Parintele: Sunt convins. Sunt convins ca incet-incet, spiritul romanesc va castiga acolo; am vazut ca Iurie Rosca e foarte bataios, e un om care poate influenta masele, poate aprinde spiritele, si pe de alta parte e Mitropolia Basarabiei, care apropie credinciosii intre ei. [dupa cum se vede I.R. a reusit sa-i pacaleasca pe multi… – n.m.]
Rep: Ce fac romanii din SUA? Cum ii mai ajuta ei pe cei din Basarabia? Parintele: Romanii din SUA ii mai ajuta, insa sa stiti ca s-a creat si acolo un fel de stare de apatie. Pot sa va spun ca in general ceea ce se intampla in tara se reflecta si la noi. Daca in tara este o batalie mai mare, se petrece si la noi. Daca aici in Romania lumea se lasa dusa de disperare sau de nepasare, si la noi se intampla la fel. Deci sa stiti ca noi suntem un fel de ecou. Dar adevarul este ca am niste sentimente ca, procentual, mai nationalisti suntem noi, cei plecati; mai patrioti decat cei de aici.
Politicienii actuali sunt niste profitori
Rep: Politicienilor actuali ce sfaturi le-ati da? Parintele: Politicieni? Pai nu stiu daca acestia sunt niste politicieni! Adica de fapt ei nu sunt politicieni – nu vorbesc in absolut – sunt niste profitori.
De exemplu, Guvernul! Guvernul trebuie sa creeze o clasa de mijloc. Creati, domnilor, o clasa de mijloc! O tara care nu are o clasa de mijloc este o tara nenorocita. Pentru ca exista o clasa suprapusa: cei din varf. Ei nu investesc pentru refacerea intreprinderilor; isi cumpara case, depun banii in strainatate, omoara capitalul. In America, clasa de mijloc este cea care ajuta tara. Plateste taxele, nu incalca legile in nici un fel, etc. Deci clasa de mijloc asigura stabilitatea tarii.
Ori aici nu exista clasa medie, iar clasa superiora este implicata economic in afaceri oneroase, incat omoara orice intreprindere. Aici capitalul se construieste prin minciuna, inselatorie, escrocherii si asa mai departe. Nu avem un om bogat care sa faca ceva frumos si bun pentru tara. Sunt inca ahtiati, setea lor de avere nu s-a stins, este inca nepotolita, si probabil ca generatia urmatoare, indiferent de cum a fost acumulata averea va intelege ca exista si o clasa care munceste, care trebuie sa fie intretinuta prin salarii normale si chiar sa sporeasca aceste intreprinderi mici si mijlocii.
Rep: Faceti o legatura intre cei de la putere si clasa aceasta de imbogatiti? Parintele: Absolut! Absolut! Vad ca toti acestia care sunt milionari au si forta politica. Chiar daca nu sunt facatori de lege, ei au o influenta politica extraordinara. Nu se tem de nimeni, nu le pasa de Justitie, nu le pasa de nimic. Si nimeni nu-i impiedica pentru ca nu exista o Opozitie reala.
Am foarte mare incredere in tineret
Rep: De ce nu exista Opozitie? De ce nu avem o Opozitie? Parintele: Asta va intreb eu! Sunteti aici. De ce nu avem Opozitie? Ce ati facut? Sunteti tineri, capabili, ziaristi, ce ati facut voi? Numai ca semnalati? Am vazut ca ziarele aici striga in pustiu. Ziarele scriu, si mizeria nu se curata.
Insa cred ca nici nu a existat o unificare a eforturilor tineresti. Eu am o foarte mare incredere in tineri. De altfel, stiti. Eu am o foarte mare incredere in tineret. De aceea am scris si “Cuvintele catre tineri”, pe vremea comunistilor.
Rep: Ati reusit sa va recuperati manuscrisele confiscate de Securitate? V-ati vazut dosarul? Vi l-au dat cei de la CNSAS?
Parintele: Manuscrisele nu mi s-au dat. Nici toata poezia din inchisoare, memorata si apoi scrisa cu Marcel, cu Iosif… Toate celelalte manuscrise confiscate in ’67 cand am fost arestat, nici unul nu mi-a fost restituit.
Mi-au zis ca manuscrisele nu mai exista
Rep: Pe ce motiv?
Parintele: Au zis ca nu sunt. Ca nu exista. Mi-a spus cineva ca undeva la Baneasa, unde au facut scoala aceea si au depozitate si dosare, sunt mormane intregi de manuscrise sau carti sau documente confiscate. Sunt aruncate acolo si daca te duci sa cauti printre ele inseamna sa pierzi 100 de ani. Cam asa mi s-a spus de la CNSAS.
Rep: Cred totusi ca sunt destul de bine triate.
Parintele: Eu stiu…
Ma rog pentru voi si tara
Rep: Si dosarul vi l-au dat?
Parintele: Dosarul nu l-am cerut. Nu vreau sa-mi amintesc nimic de acele momente. Vrea sa ma bucur ca sunt aici. Si sa ma rog pentru voi si tara.
Rep: V-ati intalnit cu Preafericitul Teoctist?
Parintele: Da, am stat mult de vorba, asa ca stiu situatia, si tulburarile, si realizarile si bucuriile pe care Biserica le are. Fiind o institutie divino-umana, partea umana are si ea nemultumirile si tulburarile ei. Deasupra tuturor acestora domneste insa bucuria, bucuria credintei in Mantuitor.
Rep: Parinte, va multumim. Parintele: Doamne ajuta!
Conform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.
“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.
“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:
Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România
Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.
în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:
Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”
“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca”– Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)
Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”-
“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra. Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste
Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.
Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.
Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.
15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!
Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!
“Ţi-am vorbit tinere şi îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, această taină a lucrărilor Sale. Fiindcă Iisus mi-a poruncit să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am ştiut!”. Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frânte.”
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – un simbol al foştilor deţinuţi politic, cu 22 de ani de închisoare în total, eliberat înainte de termen la presiunile unor lideri ai lumii, între care Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul II
Parintele Hariton Negrea la Parastasul Parintelui Justin Parvu – Manastirea Petru Voda, 16 iunie 2015
Probabil că nici unul dintre ucenicii sau fiicele şi fii duhovniceşti ai Părintelui Justin Pârvu nu trăiesc sentimentul că Părintele a murit şi nu mai este printre noi, cu noi. Dimpotrivă, prezenţa sa pare să sporeasca, acum, că nu mai este îngrădit de materie. “Nu vă mai plângeţi că ce va fi după ce am să mor! Da’ ce, măi, mă duc să dorm?”, spunea, şugubăţ, cu umorul său specific, Parintele, unui apropiat. Asemenea cuvinte ne-a lăsat şi Părintele Calciu pe patul de spital – chiar subsemnatului -, când ne-a avertizat profetic că duşmanii României ortodoxe se vor lupta cu el şi fraţii săi din închisori chiar şi morţi fiind, dar de dincolo, de va fi nevoie, Părintele ne va sprijini mereu cu braţul său, formând un lanţ neîntrerupt, între luptătorii din Ceruri şi cei de pe pământ. Şi aşa şi este. Şi nu era nevoie să fie dezgropat ca să ştim că aşa este. Pentru cei care ştiu, desigur.
Parintele Justin, la 90 de ani, mereu sprinten
Când ajungi la mormântul Părintelui Justin de la Mănăstirea Petru Vodă simţi cât de viu şi aproape este Părintele, la fel cum îi simţeai căldura minunată a mâinilor, sărutându-i-le, chiar şi în ultimele clipe de dinainte de punerea sa în mormânt, la patru zile de la sfârşitul său martiric. Descoperi cum mormântul îţi apare ca un vechi prieten. Oricât de mult timp ai fi departe de el, când îl revezi parcă de abia te-ai fi despărţit de el. Continui dialogul de unde rămăsesei… Acolo, înconjurând covorul de flori alese, aranjate cu dragoste şi simţ artistic de vrednice măicuţe, te întâmpină înscrise, ca stâlpi ai vieţii sale veşnice, cuvintele testamentare ale Părintelui Justin: Unitate, Pocăință, Ascultare, Rugăciune. Cât de simplu ar fi pentru orice creştin, darămite pentru fii şi fiicele sale duhovniceşti, să urmeze îndemnurile Părintelui, pentru a trai în lucrarea sa de iubire dumnezeiască, cu harul Sfântului Duh!
Parcă pentru a aduce aminte de aceste lucruri, în chip miraculos, după cum ne povesteşte stareţul de la Petru Vodă, Părintele Hariton Negrea, Părintele Justin s-a înfăţişat în mai multe rânduri, la mormânt, printre credincioşi, unor suflete pure: copiii unor pelerini. “Părintele Justin, în forma aceea de lumină, şoptea ceva la ureche fiecărui credincios care se afla la mormânt”, reproduce Părintele Hariton un fragment din mărturiile copiilor. O altă credincioasă a relatat apariţia Părintelui ieşind din Sfântul Altar în timpul unei slujbe. Să amintim şi că la începutul anului s-a înregistrat un fenomen fizic inexplicabil, fotografiat şi filmat. Mărturii despre minunile săvârşite de Părintele Justin în timpul vieţii sale pământeşti dar şi, iată, în cea veşnică, se adună cu sutele la Mănăstirea Petru Vodă, care pregăteşte o lucrare cu astfel de relatări autentificate, privind binefacerile aduse de Părinte, cu ajutorul Mântuitorului, a Maicii Domnului şi Sfinţilor, de la facerea de prunci la vindecări de boli cronice. Însuşi Părintele stareţ Hariton Negrea ne istoriseşte în interviul video de aici, o serie întreagă de minuni trăite, văzute cu proprii săi ochi, minuni la care a luat parte ca tânăr calugăr în obştea Mănăstirii de la Petru Vodă a Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, închinată Sfinţilor martiri si mucenici ortodocşi ai dictaturilor secolului XX.
Cum ar fi, cum a umplut Părintele Justin, prin rugaciunea sa, cămările Mănăstirii cu faină, pentru pâinea pelerinilor, sub ochii uimiţi ai tinerilor monahi, cum a înmulţit mâncarea rugându-se pentru alte zeci de credincioşi sau cum a ajuns Mănăstirea să aibă lumină, după o altă serie de minuni de-ale Părintelui. “De fiecare dată când aprind lumina, mă gândesc că aceasta se datorează unei minuni a Părintelui Justin”, aminteşte azi Părintele Hariton, după ce ne poveşteşte cum a salvat o tânără de la pieire “bietul monah de la poalele Ceahlăului”, după cum îşi spunea, cu smerenie, Duhovnicul din Munţii Neamţului cu 16 ani de temniţă grea, “legionarul periculos” al Rapoartelor Securităţii şi, peste ani, ale unor aşa-zise “centre de monitorizare”. La doar doi ani de la plecarea sa, Părintele Justin se află azi, ca urmare a unei anti-legi, pe lista neagră a marilor personalităţi ale României care trebuie interzise, exact ca pe vremea bolşevicilor.
Fotografie din “Parintele Justin Marturisitorul” – Album foto de Cristina Nichitus Roncea
Pentru noi, cei care, deşi nu am avut privilegiul monahilor de la Petru Vodă de a fi clipă de clipă cu Părintele, dar am trăit la rândul nostru minuni extraordinare înfăptuite de Părintele Justin, care l-am bucurat dar ne-am şi întristat, “lucraţi” fiind de potrivinic, pentru a fi apoi mai puternic împreună, primiţi ca fii risipitori şi spulberând lucrarea vrăjmaşului, am rămas cu o amprentă de neşters: aceea de a fi conştienţi că am sărutat mâinile unui sfânt. Dar, mai mult decât atât, bucuria cea mai mare pe care ne-o putea aduce o vizită la Părintele Justin, era ca, la finalul programului său zilnic, după 20 de ore de slujbe, rugăciuni neîncetate şi mângâieri de suflete, să reuşim să-i aducem un zâmbet pe chip. Zâmbetul unui sfânt!
Parintele Staret Hariton Negrea la Mormantul Parintelui Justin Parvu la Pomenirea de doi ani, 16 iunie 2015
Lăsat de Părintele Justin să conducă Mănăstirea Petru Vodă după plecarea sa, Părintele Hariton, care ne împărtăşeşte şi cum a ajuns să se călugărească sub aripa Părintelui, a fost contestat de câţiva agenţi anti-români şi anti-ortodocşi cu filiaţii străine de România, în ciuda faptului că Duhovnicul Neamului îşi exprimase această dorinţă chiar pe patul de moarte. Aflăm azi, în acest interviu exclusiv, că Părintele Justin îi propusese încă din 2002 să devină stareţ. Părintele Hariton ne explică şi ce este cu acuzaţiile de “mason” sau “ecumenist” venite din partea unor personaje cu probleme patologice, ce a fost cu dezgroparea Părintelui Calciu, cât de unită este astăzi obştea fiilor Părintelui Justin, cât şi ce chestiuni grave ridică cipurile şi controlul total, aspecte enunţate cu putere de Părintele Justin.
Dar poate minunea cea mai mare pe care o răspândea Părintele Justin, în chip binefăcător, şi pe care o transmite şi astăzi celor ce nu s-au rătăcit pe cărarile întunecate ale nenumitului, este Dragostea, dragostea deplină, dragostea desăvârşită. Dacă nu eşti capabil să-ţi iubeşti aproapele – sau chiar şi duşmanul, după cum sublinia adeseori Părintele Arsenie Papacioc – nu îl iubeşti pe Însuşi Bunul Dumnezeu. Înseamnă că ai trăit degeaba. “Părintele Justin transforma sufletele noastre în bucurie în fiecare clipă”, evocă Părintele Hariton anii săi de ucenicie, în acest interviu plin de pace duhovnicească, acordat la pomenirea de doi ani, după o slujbă impresionantă, cu mii de pelerini. “Bucuriile sufleteşti pe care le-au împărtăşit alături de Părintele Justin să le aibă în permanenţă”, le doreşte Părintele Hariton tuturor celor care l-au cunoscut pe Bătrânul Duhovnic ca şi celor care îl descoperă astăzi, la mormânt sau prin interviurile, scrierile şi vorbele sale de duh. Ucenicul devenit stareţ nu uită să ne amintească în final de dragostea Părintelui Justin pentru Dumnezeu, Biserică şi Ţară. “Eu aşa am mers mereu, cu Evanghelia în faţă şi cu naţiunea în spate”, spunea Părintele Justin, întărind: “A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt”. Binecuvântaţi, Părinte!
PS: Scuzaţi tremuratul camerei. S-a filmat după o minunată slujbă de noapte, care se termină pe la ora 6 dimineaţa, “ora lumii”, cum spun călugării, care respectă ora solară, şi după doua ore de somn, când reîncepe programul normal al Mănăstirii. Performanţa de a fi proaspăt după un asemenea program noi nu o avem, încă. Asta fac mult huliţii călugări “extremişti” pentru noi: se roagă neîncetat. Şi Dumnezeu le dă putere şi îi întăreşte în pravila lor de zi cu zi. Alături şi mereu împreună cu Părintele Justin!
După cum a fost informat în exclusivitate Roncea.Ro, la doi ani de la trecerea la viaţă veşnică a vrednicului de pomenire Părinte Arhimandrit Justin Pârvu (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013), Poşta Moldovei a cinstit memoria Duhovnicului Neamului şi a colegilor săi de temniţă printr-o primă emisiune filatelică de excepţie, dintr-o serie dedicată martirilor şi mărturisitorilor români ortodocşi din Secolul XX. Realizată printr-o comandă specială a portalului Mărturisitorii.Ro, prima coliţă, de 12 timbre, executată în tiraj limitat şi emisă de Poşta Moldovei la 16.06.2015, înfăţişează chipurilor mucenicilor pentru Hristos închişi la ordinele comisarilor bolşevici ai ocupanţilor sovietici ai României, între care se numără Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, stareţul Mănăstirii Tismana, martirul Gherasim Iscu, Sfântul Ardealului, Arsenie Boca, Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu si colegii săi de crez şi generaţie, Părinţii cu viaţă sfântă Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu şi Gheorghe Calciu alăturii de mucenicii şi marii mărturisitori Constantin Oprişan, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Cinste realizatorilor şi celor care s-au implicat în acest proiect de suflet!
Revista Familia Ortodoxă ne-a permis republicarea unui foarte emoţionant interviu realizat de Raluca Tănăseanu despre dragostea pentru români a sfinţilor mărturisitori Justin Părvu şi Gheorghe Calciu peste hotarele ţării, îngrijirea Sfântului Spiridon şi o mare minune a Sfântului Nectarie pentru familia binecuvântată a unor creştini-ortodocşi din Statele Unite ale Americii, publică site-ul dedicat Părintelui Justin Mărturisitorul.
Redau un fragment aici:
Minunea Sfântului Nectarie
– O să povestesc doar câteva minuni care ni s-au întâmplat – pentru că foarte multe minuni au fost în viaţa noastră, şi nu cred că este timp să le spun pe toate. Primul lucru la care mă gândesc, prima minune din viaţa noastră când ne-am mutat aici a fost întâlnirea cu Părintele Calciu. (…)
O altă mare minune, mult mai importantă pentru viaţa noastră, a fost vindecarea băiatului nostru Alexandru. Când am avut primul copilaş, la şase săptămâni de la naştere a făcut o hemoragie intraventriculară la cap şi am descoperit, ca şi complicaţie a acestei hemoragii, că a început să se acumuleze lichid cefalo-rahidian în jurul creierului.
Eram disperați… Plângeam și ne rugam, am citit atunci foarte multe acatiste şi mamaa mers cu rugăciuni la Maica Domnului. În orașul West Covina este o bisericuţă cu hramul „Sfântul Nectarie”, care are o coastă a Sfântului Nectarie, şi acolo s-au făcut multe minuni – mergeam acolo miercuri la acatist, şi tot miercuri mergeam și la medicul neurochirurg. După hemoragia pe care a avut-o, lichidul se acumula în continuu; în fiecare săptămână făceam o radiografie care arăta că lichidul continua să se acumuleze. După două luni şi jumătate, neurochirurgul ne-a spus că, dacă se mai acumulează, trebuie să ne gândim la operaţie – să-i punem un tub care să dreneze excesul de lichid de la creier în cavitatea abdominală sau în inimă.
Eram foarte speriaţi de ideea de operaţie şi mergeam la Sfântul Nectarie şi ne rugam să facă Sfântul o minune, ca să se oprească acumularea fluidului. Şi s-a întâmplat că într-una din miercuri au venit de la gazeta locală, „San Gabriel Valley Tribune”, să scrie un articol despre Sfântul Nectarie, pentru că auziseră şi ei despre minunile care se fac la Sfântul Nectarie. Ne-au întrebat şi pe noi de ce venim la Sfântul Nectarie, şi le-am povestit că Alexandru a avut hemoragia şi ce s-a întâmplat. Soţul meu a fost un pic tulburat că discut cu ei – ei, ca jurnalişti americani, neştiind de credinţa ortodoxă, lui i s-a părut că nu trebuie să vorbesc cu ei. Şi m-au întrebat: „Crezi că Sfântul Nectarie o să facă o minune şi o să se oprească acumularea lichidului?”. Şi le-am spus: „Nu ştiu… Sunt sigură că Sfântul Nectarie se roagă pentru noi, însă nu ştiu dacă Dumnezeu o să facă o minune sau nu o să facă… Totuși, uitaţi numărul meu de telefon”, şi le-am dat numărul şi le-am spus să mă sune vineri, după ce ne întoarcem de la doctor – pentru că săptămâna următoare urma să vorbim despre operaţie – şi o să le spun.
Şi ne-am dus vineri la doctorul neurochirurg, am stat cu foarte mari emoţii şi înfrigurați, pentru că ni se spusese că, dacă nu se opreşte acumularea, trebuie să facem operaţie. Şi… nu pot să vă descriu: după ce a analizat radiografiile, doctorul a intrat în cameră zâmbind şi a zis că acumularea s-a oprit şi nu crede că o să mai fie nevoie de operaţie, şi să venim înapoi la control după şase luni. Şi, ca să nu fie nici o îndoială în mintea mea că a fost o minune de la Sfântul Nectarie, când ne-am întors acasă, la un minut după ce-am intrat pe uşă a sunat telefonul. Erau de la ziar şi m-au întrebat: „Ce-a spus doctorul?”. Şi le-am spus: „A spus că nu mai e nevoie de operaţie! Cred că Sfântul Nectarie a făcut o minune”. În mintea mea nu exista absolut nici un fel de îndoială. Iar Alexandru, acum mă uit la el şi nu-mi vine să cred, e un băieţel de nouă ani, deştept şi sănătos! De fiecare dată când îmi amintesc, îi mulţumesc Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Maximovici că e sănătos şi ne putem bucura de el.
– Ce te bucură cel mai mult?
– Cel mai mult mă bucură copilaşii pe care îi avem şi gândul că ei sunt speranţa mântuirii noastre – în sensul că eu sper, prin ei şi cu rugăciunile lor, să reuşim şi noi să ne mântuim. Mă bucură că suntem sănătoşi şi că putem să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile şi pentru toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa noastră.
Ştiu că o să vină şi momente de pătimire, pentru că nu se poate să te mântuieşti fără să pătimeşti, aşa că mă bucur din tot sufletul, asta e bucuria mare acum: să păstrăm în suflet recunoştinţa pentru toate darurile pe care le-am primit, ca să ne întărim şi să ne ajute Dumnezeu să ne mântuim.
Azi, 22 Noiembrie, se împlinesc 7 ani de la plecarea la Domnului a Părintelui Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria), cunoscutul duhovnic și arhimandrit român care ne-a lăsat o carte de căpătâi a Ortodoxiei Române, “Patericul românesc”.
Integral la Mănăstirea Petru Vodă
November 22nd, 2018 
VR 
Posted in 
Tags: 
