Mai mulți cititori mi-au sesizat că o notă de-a mea publicată pe contul personal de Facebook cu privire la Tatiana Niculescu Bran și atentatul Humanitas la memoria Părintelui Arsenie Boca – Sfântul Ardealului, a devenit invizibilă. Într-adevăr, deși la mine apare, pe alte terminale, “niet”. Nu e de mirare, deși am 9500 de abonați pe contul personal și 5000 pe pagina blogului. Aceasta este realitatea distopică a Facebook-ului controlat, în România, de securiști de neam prost. Reiau așadar aici comentariul despre Fakebook-ul Humanitas care poartă supratitlul scris cu mânuța lui de un turnător al Securității și atribuit în fals Părintelui Arsenie Boca de celebra “scriin-du-șitoare” a lui Liiceanu: “Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”.
Înainte de a continua, vreau să subliniez pentru diverse fețe bisericești din această țară – și chiar și pentru alte cadre -, care găsesc de cuviință să se lase bătute pe burtă pe scene din Iași, de exemplu, sau Cluj, sau alte orașe, în numele Ortodoxiei (!), de diverși maimuțoi cu pretenții de filosofi, sau să-i bage pe “sticla” Patriarhiei amploaiații, că fosta editură a Partidului, actuala Humanitas, a fost oferită pe tavă lui Gabriel Liiceanu de tovarășul lui de nedespărțit, mai ales în nopțile friguroase de la Păltiniș, Andrei Pleșu. Revin cu comentariul “nevăzut”:
Rușii se străduiesc de câțiva ani buni să-i maculeze imaginea Părintelui Arsenie Boca în spațiul online românesc și în sufletele românilor. O fac, vorba lui Eminescu, “surpând încet-încet” până “ajung să ceară și sufletul cuceriților”. Mai nou, un ungur a reclamat cu tupeu “brandul” Arsenie Boca, câteva organe fără minte ascultând de aberația “europeană” agitată de Budapesta. Scandal mizer, de tip “spining” profesionist, menit să netezească calea mediatică spre o mizerie și mai mare: o combinație “editorială” între cele două entități, Rusia și Ungaria. Tatiana Niculescu Bran, o adulatoare a propagandistului PCR Lucian Boia, îi merge pe urme șenilatului Humanitas pentru a mai atenta la demolarea unui “mit” – a se citi a unui simbol – al României autentice. Evident, luat din “topul” marilor români, pentru a satisface normele NKVD și ale succesorilor săi: Părintele Arsenie Boca.
Subiect ales, chipurile, “întâmplător”, după cum afirmă această Dorel în fuste a lui Liiceanu, altfel o mare scriitoare a editurilor antiromâneşti Humanitas şi Polirom care nu se încurcă, după cum se vede, deloc, dar absolut deloc cu scrisul. Ca să ne lămurim care este ținta exactă a operațiunii de război mediatic, cultural și spiritual, amintim că, vorba tovarășei în cauză, “întâmplător”, de dincolo de văzduhurile care luminează amintirea întunecată a gratiilor închisorilor bolșevice, Părintele Arsenie Boca ar putea fi primul “Sfânt al închisorilor” oficial, în calitate de principal favorit din galeria demnă de Panteon național a martirilor și mărturisitorilor propuși spre canonizare, dosarul său fiind studiat în prezent de o comisie specială a Bisericii Ortodoxe Române. “Scriin-du-i” “povestea” falsificată a lui Arsenie Boca (cucoană, de ce plagiezi “adevarul ca poveste” al marelui ni-mic A. Plesu?), Tatiana Niculescu Bran nu devine doar o negrișoară a lui Gabriel Liiceanu, ci o răspândacă a turnătorilor de duzină ai Securității. Ipocrizia persoanei în cauză este fără limite. A avut de la cine învăța…
Din acest text, semnalat mai sus, rezultă de ce este necesară autosesizarea Colegiului CNSAS (și) în acest caz:
“Operațiunea Tatianei Niculescu de denigrare a Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan (1882-1955), membru de onoare al Academiei Române, este ilegală (pp. 26-27; p. 56; p. 116). Sub presiunea agenților sovietici și a armatei sovietice s-a încercat epurarea sa din postul de mitropolit, după cum ne mărturisește Șef Rabinul Alexandru Șafran în memoriile sale, pregătindu-i-se un dosar cu materiale contrafăcute cu conținut obscen (pe care Tatiana Niculescu le citează ca surse sigure!). Este ilegală preluarea și difuzarea din arhivele CNSAS a unor astfel de obscenități: în conformitate cu prevederile art.28 alin. (3) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.293/2008, „în activitatea de documentare, cercetătorii acreditați au obligația să respecte și să ocrotească viața intima, familială și privată a celor care au fost persecutați de organele Securității Statului”. Șef Rabinul Alexandru Șafran ni-l înfățișează pe Mitropolitul Nicolae Bălan ca salvator al evreilor.” (Drd Florin Duțu)
Amintesc că Tatiana Niculescu Bran a batjocorit în mod similar, la Polirom, editura tandem a Humanitasului, memoria Patriarhului Teoctist (de restul porcăriilor anti-creștine, anti-Ortodoxia Română în special, făcute mână în mână cu Mungiu și Șerban, nici nu mai amintim).
Adaug că am transmis Patriarhiei Române Petiția Pentru Canonizarea Părintelui Arsenie Boca – Sfântul Ardealului – semnată de peste 15.000 de români – și totodată recomand aici o emisiune în care vrednica de pomenire Doamnă Aspazia Oțel Petrescu mărturisește despre sfințenia Părintelui Arsenie Boca, în timp ce cercetătorii Florin Duțu și Florian Bichir, fost membru al Colegiului CNSAS, ambii autori și coordonatori ai unor volume importante despre viața Părintelui Arsenie Boca, tratează propunerea de canonizare din punct de vedere științific.
Ziaristi Online: Publicam cea de a treia parte a exceptionalului interviu realizat de Costin Cretu cu filosoful Constantin Barbu, unul dintre geniile Romaniei care nu ajung sa fie cunoscute la televizor, la programul de teleshopping al editurii Humanitas cu care este agresat contribuabilul TVR in fiecare duminca. Constantin Barbu este unul dintre elevii lui Noica ramas fidel maestrului si planurilor sale, de la Proiectul Eminescu, realizat in mare parte prin publicarea de catre Academie a manuscriselor jurnalistului, poetului si ganditorului national, la Proiectul Cantemir, pe care filosoful craiovean il duce acum la bun sfarsit. Dupa primele doua parti, PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu si PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate, Constantin Barbu vorbeste in ultima parte a interviului publicat de Ziaristi Online despre Platon, Aristotel, Kierkegaard, Kant, Hegel, Heidegger dar si despre Paltinis, Noica, Cioran si una dintre marile realizari si recuperari ale culturii romane: Integrala Manuscriselor Cantemir.
Printre fanetele filosofiei europene, filosoful isi gaseste timp sa se ocupe si de buruienile ei, cum ar fi Eugen Simion sau capusele lui Noica, “initiatii” sectei “Catarilor de la Paltinis”, dupa cum ii numea Parintele Steinhardt, reorganizati dupa 1989 in “arhitectii” Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa (numit la origini “Colegiul Invizibil”) cu bratele lor inarmate, succesoarea Editurii Politice a PCR, Editura Humanitas, completata de Editura Polirom a vechiului Komintern resapat.
Constantin Barbu povesteste cum, dupa doua zile si doua nopti de examinare, Noica l-a “promovat” oferindu-i o bursa la Heidelberg (blocata insa de Securitate, dupa cum puteti afla din episoadele anterioare) si marturisindu-i cum in urma dialogului i s-a nascut ideea “Celor 22”.
Este binecunoscut eseul “antrenorului” Noica, “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, prin care fostul filosof legionar care a pactizat cu comunistii sperand in perpetuarea filonului national propunea o selectie a elitelor natiunii, pentru a scapa tara de “lautarism” . Dar ce te faci cand dintre semintele lui Noica a ramas – cel putin in ecranul tv -, in loc de grau, doar neghina, si din neghina au crescut, adapati de securitatea securitatilor doar doi lautari: Plesu si Liiceanu?! Misterul relatiei lui Noica cu cei doi filosofi fara opera pare sa fie lamurit cunoscand metalitatea si planurile conspirative ale “antrenorului”, relevate de camarazii sai din inchisoare. Profesorul Raul Volcinschi povestea adeseori apropiatilor cum Noica ii propusese inaintea eliberarii sa i se alature in planul de “penetrare” a Partidului Comunist si aparatului de securitate. Ceea ce nu putea controla nici macar Securitate e faptul ca “antrenorul” Noica pregatea, de fapt, 22 contra 22.
Pe scurt, pentru a nu lungi povestea, cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker (ati observat ca niciodata nu vorbesc de parintii lor?!) erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate. Sa nu uitam ca “Jurnalul de la Paltinis” a fost publicat – in zeci de mii de exemplare – cu avizul Securitatii, aceeasi care ii plasase pe cei doi pe orbita burselor lui Noica la Bonn si Heidelberg (pe Plesu chiar de doua ori). Revenind la planul informativ post-decembrist, numele reviste “22” a GDS isi are izvoarele exact in aceasta preluare si confiscare a ideii lui Noica, a “Celor 22”, de fapt o intoarcere pe dos a ei demna de experimentul Pitesti, de data aceasta cu perspectiva extinderii reeducarii la nivel national (sa observam ca acum GDS a ocupat cu brio centrul manipularii maselor, TVR).
De altfel, e bine de stiut ca grupul in cauza a fost mosit de Silviu Brucan impreuna cu Andrei Plesu si Ion Iliescu acasa la Ascanio Damian, cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, o veriga a retelei pe deplin conspirate a Kominternului in Romania. Operatiunea s-a petrecut chiar in zilele lui decembrie 1989, pe cand grupul de “revolutionari” se retragea “la baza”, intre excursiile de pe itinerariul Televiziune – Guvern – CC – MApN. Obsesia confiscarii “22”-ului lui Noica avea sa urmareasca in continuare grupul de lautari ai tuturor serviciilor, Plesu publicand, impreuna cu Elena Stefoi si… Petre Roman, in 2002, cartea “22 de luni dupa 22 decembrie 1989. Transformari, inertii, dezordini”. Normal, daca nu la Humanitas, la Polirom. Intentia initiala a celulei de baza a “ilegalistilor” GDS a fost ca grupul sa aiba doar 22 de membri. Dar, ce sa-i faci?, se pare ca aici Noica a gresit: sunt mai mult de 22 de “genii” malefice in Romania… si toti tovarasii intelectuali sunt, aproape fara exceptie, fii si nepoti de agenti kominternisti.
In ianuarie 1990, la chemarea lui Brucan, in Bucuresti aterizeaza George Soros, care, impreuna cu o agenta, acum cu acoperire diplomatica a unui serviciu strain, merge direct la sediul “22” pus la dispozitia GDS de FSN in fostul local UTC al lui Nicu Ceausescu din Calea Victoriei 120, unde incepe sa traseze directive “celor 22”, care iau notite ca niste sefi de detasament pioneresc, de la activistul UTC Stelian Tanase pana la informatorul DSS Alecu Paleologu. Sef al GDS si, concomitent, al Fundatiei Soros este instalat Alin Teodorescu, viitorul sef al Cancelariei Guvernului Nastase, pe atunci doar informator al Securitatii si agent al serviciului secret al Republicii Populare Ungare, conform ofiterilor UM 0110 “anti-KGB”. De atunci, tentaculele centrului ideologic GDS si ale Retelei Soros se intind ca un blestem asupra Romaniei prin toate Guvernarile ei, de la Iliescu-Roman la Basescu-Boc, regim care va sucomba exact pe mana Partidului Civililor din Romania (PCdR). Pana la acel moment, sa urmarim ce ne mai dezvaluie Constantin Barbu:
Filmul KRABAT, ecranizarea nuvelei lui Otfried Preußler – Moara Satanica, dupa o poveste care dateaza din secolul al XVII-lea – a fost realizat pe parcursul a doi ani, in Romania, zona Sibiu, dupa cum vedeti mai sus. Difuzat in Europa occidentala in luna octombrie – si in curand si in Romania! – filmul, ca si nuvela, trateaza “magia neagra” si posedarea satanica. Chiar daca dupa transpunerea in practici sataniste criminale finalul ar fi fericit – eroul principal, Krabat, rezista diavolului din dragoste pentru o fata -, pe parcursul filmului spectatorul este captivat si “capcanat” de “fratietatea” ritualurilor satanice iar un tanar neformat poate cadea usor in spectacolul “magic” al transformarii in corb sau al insusirii altor puteri “magice”. De altfel, un stimulent “benefic” este dat de vointa tanarului, care, pentru a-si infrange stapanul, dracul ce poarta numele de “om bun” – Goodman, Krabat isi propune sa-l depaseasca. Din cate am inteles, realizarea productiei a fost refuzata initial in Cehia si Polonia. In Romania a fost mai simplu… Dincolo de acest post, ce se vrea doar un simplu avertisment pentru cazul in care copiii dvs vor sa cada in “magia” filmului, remarc si ticalosia Editurii Polirom. Stiti care: cea a carui patron a publicat recent, dupa “Evanghelistii” Alinei Mungiu si “Memoriile” Inaltului Bartolomeu. Ei bine, si Polirom a publicat nuvela, in 2000, insa preschimbandu-i titlul, pentru a ajunge mai usor la mintile si sufletele copiilor. Din “Moara satanica” au tradus in “Moara fermecata”. Induiosator! Iata si cum o descrie Editura Politrom:
“Cartea prezinta aventurile magice ale tinarului Krabat, un baiat obisnuit caruia i se intimpla lucruri neobisnuite. Krabat (Moara fermecata) – Editura Polirom – Literatura pentru copii Cuprins: Moara din Mlastina Scroafei • Unsprezece plus unu • Viata nu e usoara • Drumuri in vis • Cel cu pana de cocos • His, pe bara! • Semnul fratiei • Ia aminte, eu sunt mesterul! • Blaschke-Vinde-Boi din Kamenz • Fanfara militara • Amintirea • Fara preot si cruce • Dupa legea moraritului si rinduiala breslei • O iarna usoara • Vivat Augustus • In zarea luminarii de Pasti • Povesti despre Pumphutt • Tirgul de cai cu bucluc • Vin si apa • Lupta de cocosi • La capatul rindului • Magul negru • Cum zbori pe aripi • Incercari de fuga • Zapada peste semanaturi • Eu sunt Krabat • Dincolo de soare si de luna • Surprize • O trebusoara grea • Vulturul sultanului • Suvita • Oferta • La cumpana anilor “ “Mesterul”, ati inteles, este traducerea gasita de Polirom pentru… diavol…
Polirom/Cartea Romanesca – baza acoperita a unei retele policentrice neo-kominterniste, anti-romanesti, anti-ortodoxe
Inaltul ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Mitropolitul Bartolomeu Anania, scriitor si fost detinut politic, s-a lasat pacalit de o «oferta generoasa» a Editurii Polirom, care a surclasat-o pe cea primita anterior de la Editura Curtea Veche, si si-a publicat «Memoriile» sub antetul editurii infiintate in rasaritul Romaniei, la Iasi. Inalt Prea Sfintia sa are o scuza: conform propriilor sale afirmatii difuzate la Radio Romania, are nevoie de bani pentru bursele Fundatiei Bartolomeu Anania si considera, probabil, ca acestia pot sa vina de oriunde daca scopul final este unul merituos. Dupa cum o spune singur, parca aparandu-se, scriitorul Valeriu (Bartolomeu) Anania se sprijina si pe afirmatia marelui duhovnic Ilie Cleopa, care observa cum, prin diverse donatii mai dubioase, «a ajuns dracul sa ridice si Biserici!». Acesta ar fi castigul omului de dreapta, fost membru al Fratiilor de Cruce, calugarul mitropolit Bartolomeu Anania. Dar care este castigul Retelei Polirom, care, conform informatiilor de mai jos, ii apartine distinsului teoretician de stanga Serge Moscovici, fost agent al Kominternului sub numele de Strul Hers Moscovici si autor al proiectului “Republica Socialista Sovietica Moldova”, cu capitala la Iasi (acelasi Iasi)? Pentru ca ne aducem aminte, pe de alta parte, ca tot bunul parinte Cleopa ne invata ca de te faci frate cu dracul ca sa treci puntea, la capatul ei esti… tot un drac. Iar intelepciunea populara crestina a romanilor ridica multe semne de intrebare asupra dainurii unei constructii cu dracul…
Gruparea www.Romaniamurdara.ro/, care primeste analize din surse diverse, bine documentate, si se doreste a fi o observatoare atenta a celor care ne murdaresc, zilnic, tara, a urmarit cum la Iasi, la lansarea din luna decembrie a anului trecut a «Memoriilor» scriitorului Valeriu Anania (dupa cum este semnat volumul), Aula Magna a Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” a fost plina ochi de militanti de dreapta. De la batrani legionari, fosti detinuti politici cu parul dalb, la tineri ascoristi, de la calugari adanc indohovniciti la preoti simpatizanti ai «curentului Anania» din sanul Bisericii; sa le spunem mai traditionalisti, spre deosebire de cei ecumenisti. De pe podium, acestia erau inregistrati de camerele TV si imbratisati cu privirea atat de IPS Anania si IPS Teofan cat si de Cristian Hadji-Culea, fostul director al TVR sustinut de Adrian Nastase si Ion Iliescu, in prezent director al Teatrului National din Iasi, si de directorul general al Editurii Polirom, Silviu Lupescu. Pacat ca Inaltul Bartolomeu Anania nu a stiut atunci ca distisnul director al Polirom, aflat la stanga sa, este acelasi cu editorul «celebrei» piese «Evanghelistii» a Alinei Mungiu Pippidi, in care Iisus, Fecioara Maria si Sfintii Apostoli sunt personaje de bordel, un volum de care, conform propriilor afirmatii, domnul Silviu Lupescu este foarte mandru (vezi interviu in Contrafort.md, o alta ecrescenta a retelei «culturale» anti-romanesti, in care se apreciaza ca mizeria Alinei Mungiu de la Polirom/Cartea Romaneasca reprezinta «cel mai radical şi mai percutant text literar publicat după 1990 în România»). Pacat ca Inaltul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Romane nu a stiut nici ca editorul sau este acelasi personaj care s-a alaturat organizatiei asa-numite “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta” – varful de lance al campaniei anti-Icoane si anti-Religie – si, la aparitia Legii Cultelor declara: “Este o formulare ambigua in lege. Pot fi considerate delicte si operele de arta, ceea ce contrazice necesitatea unei arte laice. Este o amenintare la adresa laicitatii artei. Ma gindesc la o serie de evenimente de anul trecut, ca punerea in scena a piesei «Evanghelistii» si filmul «Patimile lui Hristos», sau la alte opere de arta al caror continut ar putea contine un simbol religios”, a declarat Silviu Lupescu, directorul editurilor Polirom si Cartea Romaneasca care a publicat o noua editie a piesei “Evanghelistii” de Alina Mungiu Pippidi, la scurta vreme dupa ce punerea in scena a acestui text la Ateneul Tatarasi din Iasi declansase scandalul binecunoscut. Pacat ca Inaltul Mitropolit, fost detinut politic pentru convingerile sale anticomuniste, nu a stiut ca la stanga sa, laudandu-i cartea, sta acelasi Silviu Lupescu care inainte de 1989 a detinut functii cheie in conducerea publicatiilor „studentesti” de propaganda comunista, iar dupa a devenit membru al Soros si GDS (vezi aici un desen pro-Mungiu semnat de Perjovschi in organul GDS, “22″) si membru al Consiliului de Conducere al ICR (alaturi de aceeasi Alina Mungiu Pippidi, printre cei numiti de asemenea de nu mai putin celebrul Patapievici).
La lansarea de la Iasi a «Memoriilor» s-a ajuns cu discutia chiar pana la ideea aberanta ca Editura Polirom ar putea publica si editia a doua a Bibliei comentate de Bartolomeu Anania. Editura nu este la prima atingere a curentului de dreapta calugaresc: tot Polirom a inceput si publicarea scrierilor Parintelui Nicolae de la Rohia, fost Nicolae Steinhardt, impreuna cu Manastirea Sf Ana. In contextul mai larg in care dusmani clari ai Ortodoxiei, proveniti din randul retelei neo-kominterniste a GDS, se ocupa cu «recrearea dreptei», a unei «altfel» de drepte, demersurile Editurii Polirom, parte a aceleasi Retele, trebuie analizate cu mai multa atentie. Iar consilierii ierarhilor Bisericii trebuie sa dovedeasca mai multa intelepciune inainte de a accepta daruri «generoase»! Pentru ca Biblia sa nu apara, cum stau acum «Memoriile» – prezentate de… Teodor Baconsky ! -, pe acelasi raft al Editurii Polirom cu «Versetele Satanice» si alti celebri scriitori ca… Mihaela Radulescu, Alina Mungiu, Gabriel Andreescu, Paul Cornea, Cristian Badilitia sau Serge Moscovici, Salman Rushdie si Saul Below, «crematorul» lui Eliade. Nu vrem sa credem ca Biserica nu mai are alte resurse si trebuie sa beneficieze de «serviciile» unui nod al Retelei neo-kominternului in Romania, amestecand astfel cele sfinte cu cele mai mult decat intunecate. Nu in ultimul rand, ramane spre meditatie intrebarea : daca Inaltul Anania a castigat niste bani pentru Fundatie, printr-o aparitie publicistica, Editura Polirom ce a (mai) castigat ?
Aflati mai jos, pe scurt, Istoria Editurii Polirom :
Istoria Polirom pleaca de la o combinatie bizara dintre un brailean ajuns artizan al “Laboratoarelor Europene de Psihologie Sociala”, Serge Moscovici (foto) si un personaj oarecum pitoresc si ciudat al targului iesilor, un anume Adrian Butuca, fost sef al tineretului comunist inainte de 1989. In 1989, Butuca, pe atunci inca student, s-a casatorit cu o fata bogata, fiica directoarei adjuncte de la sucursala ieseana a Casei de Economii si Consemnatiuni (CEC). Tata-socru i-a dat 300 000 de lei, cu care la vremea aceea puteai cumpara cinci Dacii. Butuca s-a apucat de afaceri si s-a orientat in directia potrivita utilizand sloganul Go…Est. Astfel Butuca a dat lovitura tiparind in Rasaritul Romaniei, in Republica Moldova – unde la vremea aceea nu existau tipografii private -si a creat primul mare brand al economiei private a Iasului – Polirom, dezvoltat ulterior in editura si tipografie. Cum a gasit Butuca intrarile potrivite pentru a tipari la tipografiile controlate de stat – a se citi statul sovietic comunist -, este, oarecum, un mic mister. Moldova este o zona si acum foarte controlata, unde daca vrei sa faci afaceri trebuie sa treci sa dai binete cate unui mare «voievod» comunist, daca vrei sa poti scoate bani; iar daca chiar produci trebuie sa imparti cu structurile reprezentative – respectiv cu sistemul. Cum-necum, Butuca s-a descurcat si a primit un avant serios dinspre partea estica a Prutului. Multi dintre milionarii si miliardarii Romaniei au fost imbogatiti cu sprijinul «baietilor destepti» de la Chisinau. Spre exemplu, poate cel mai cunoscut caz este cel al lui Dinu Patriciu, care a fost «facut om» de Ion Sturza, fost agent KGB, ulterior prim-ministru al Moldovei, ulterior mare bussiness-man, cel care a tras sforile Rompetrolului pentru a ajunge in mana Kazahstanului, stat fondator al CSI si totodata o anexa cu vitrina spre occident a Moscovei. Chiar daca nu are rezultatul financiar al celor doi, Butuca ii depaseste probabil la capitolul corupatorilor de suflete. Cu sprijinul rasaritean, Butuca a reusit sa transforme editura sa intr-un important vector de influenta, poate mai puternic decat toate publicatiile grupului de presa al liderului PNL, printre care, sa nu uitam, se numara o alta corupatoare de suflete, revista «Dilema Veche» a lui Andrei Plesu. Editura Polirom, la care Adrian Butuca detinea un pachet de actiuni de 54 la suta, a avut cea mai spectaculoasa crestere economica din tot grupului de firme pe care il controleaza omul de afaceri. In grupul de firme al lui Butuca, in prezent Consul Onorific al Turciei pentru Moldova (?!), se mai afla si Moldomobila Romania. Printre alte initiative ale sale, la sfarsitul guvernarii CDR, Butuca a tras niste sfori politice incercand preluarea Antibiotice SA. N-a reusit insa. Ulterior, a mizat pe ApR, partid creat de la Paris de fascinatul romano-francezo-israelianul Adrian Costea, cel care a deturnat zeci de milioane de euro din contracte incheiate cu statul roman. Consecvent ideilor social democrate asimilate inca din tineretea sa UASCR-ista, Adrian Butuca, patronul Polirom, s-a reorientat apoi spre PSDR. La acea vreme, in 2000, era de departe cel mai bogat tanar iesean (averea sa era estimata atunci la 20 de milioane de dolari) iar in prezent averea sa se ridica, oficial, la circa 70 milioane de euro. In 2005, cifra de afaceri a Editurii Polirom era de circa 4 milioane de euro la un volum de 5,5 milioane de carti vandute. Polirom se extinde, de la Iasi, la Bucuresti si Timisoara si este evaluata azi la 25 de milioane de euro. La capitolul ideologie, daca initial Adrian Marino a fost mentorul editurii, pe masura ce afacerea s-a extins s-au mai adaugat Liviu Antonesei, Stefan Afloroaei, Mihai Razvan Ungureanu, Florin Florescu, Sorin Antohi si Andrei Hoisie, cunoscutii turnatori si impostori protejati si promovati prin intermediul MAE-ICR-Noua Europa de echipa Ungureanu-Patapievici-Plesu (Ungureanu, cu care Butuca se cunoastea din vremea CC al UTC, i-a botezat unul dintre copii patronului Polirom). Lor li s-au alaturat „grupul Timisoara“ – Adriana Babeti si Mircea Mihaies – apoi gruparea „externa“, Vladimir Tismaneanu, Matei Calinescu, Norman Manea etc. Adrian Butuca mai detine 50% din actiunile statiei Radio Hit, impreuna cu prima sotie, care detine (24,5%). Aceasta s-a recasatorit cu Paul Iancu-Dolhascu, care este si directorul postului la care detine si pozitia simbolica de actionar minoritar (1%). Tot la postul Radio Hit, intre actionari, Mediaindex ne indica prezenta unui alt tovaras de ApR al lui Adrian Butuca, respectiv pe penalul Iulian Chifu, folosit de aripa PSD din SIE, partener al lui Doru Tompea, lider PSD local, in combinatii de jaf la bugetul Romaniei – respectiv Departamentul pentru Realatiile cu Romanii de Pretutindeni din MAE -, cercetate de Curtea de Conturi si (inca) nepedepsite. Insa cel mai important personaj al Polirom, cel putin la vedere, este Silviu Lupescu, fost redactor-sef la Opinia Studenteasca a UASCR si membru in Consiliul National al Fundatiei pentru o Societate Deschisa SOROS, in prezent membru al GDS. Aceeasi «societate deschisa» si acelasi GDS care au coordonat activ, si o fac in continuare, prin instrumentele «societatii civile», campania pentru eliminarea Icoanelor si a Religiei din Scoli. Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom este si vicepresedinte al AER-ului – Asociatia Editorilor din Romania manipulata de Gabriel Liiceanu, si fondata in 1991, cu un numar de 67 de membri, printre care Humanitas, Polirom si Rao. AER a organizat standul Romaniei la Targul de carte de la Frankfurt in anii 2000, 2001, 2002 si 2005 si la Salonul cartii de la Paris in 2005 si se ocupa anual de Targul de Carte de la Bucuresti. Societatea Comerciala Editura Polirom S.A. a tiparit lucrari «cu cante » cum ar fi Raportul Comisiei Wiesel – Iliescu – comanda PSD dar si Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania – comanda PNL dar si «lucrarile» lui Tismaneanu, al carui gardian credincios este Silviu Lupescu. Polirom urma sa publice si volumul de 666 de pagini (in manuscris) asa-numitul Raport Tismaneanu – anti-ortodox si anti-romanesc – preluat insa de Humanitas-ul lui Liiceanu. Undeva, mai in penumbra lui Silviu Lupescu se afla un alt tovaras al familiei Tismenitki, Serge Moscovici, nascut in Romania, tara pe care a parasit-o la varsta de 22 de ani, al carui fiu, Pierre Moscovici, a continuta traditia comisariala, devenind comisar european, fostul raportor si supraveghetor al Romaniei din partea Parlamentului European. Nascut in 1928 sub numele Strul Hers Moscovici, intr-un mediu sionist, actualul Serge a optat pentru comunism, intrand in 1939 in reteaua ilegala si conspirativa de partid. Partidul era in afara legii deoarece Internationala proclamase dorinta ruperii Romaniei in bucati atribuite « imperiilor » din jur. Structurile moscovite, CEKA, NKVD, au creat retele clandestine intre care se gasea si Strul Moscovici, al carui agent de legatura purta numele conspirativ de Kappa. Amicul cel mai apropiat din acea perioada a lui Moscovici, Gheorghe Craciun, va fi cunoscut peste ani drept macelarul de la Aiud sau tortionarul de la Aiud, director al penitenciarului Aiud. Paul Goma sustine ca printre tovarasii de kalasnikov ai lui Moscovici se afla si tatal actualului director al Polirom, Silviu Lupescu. La un moment dat, Moscovici alege varianta traiului in zone mai aerisite, conform unui plan mai larg de raspandire in Occident (vezi si cazul trotkistilor Virgil Ierunca si Monica Lovinescu); se duce la Paris si incepe sa urce pe treptele afirmarii universitare, unde pune baze teoretice conceptiilor sale primare comuniste. Este initiatorul teoriei reprezentarilor sociale si ocupa in prezent postul de director al Laboratorului European de Psihologie Sociala din cadrul Fundatiei “Maison des sciences de l’homme” din Paris. Isi schimba numele in Serge Moscovici si, ulterior, devine membru al Academiei de Stiinte Rusesti si membru onorific al Academiei de Stiinte Ungare. Conform dezvaluirilor lui Paul Goma (foto alaturat din Jurnalul sau), adevaratul patron din umbra al Editurii Polirom ar fi chiar Serge Moscovici, fostul agent bolsevic Strul. Daca este asa, nu este singura institutie acoperita in care functioneaza oameni educati de Moscova in specificul tehnicilor conspirative. La Polirom dar si la Humanitas s-au concentrat reprezentantii unui «curent» izvorat din celule ideocratice adanc scufundate si bine infasurate de reteaua «conspiratiei deschise». Grupul mai functioneaza si in jurul unor reviste precum «Sfera politicii», «Politica», «22», «A treia Europa» sustinute de Soros, sau «Dilema Veche», sustinuta de Patriciu, «Idei in Dialog», supliment cultural al publicatiei Catavencu, sau «Observator Cultural» intretinuta de avocatul GDS, dar si in alte edituri, catedre, universitati, cum ar fi Universitatea Central-Europeana (CEU) a lui Soros, cu sediul central la Budapesta. Insasi Polirom are un «Supliment de Cultura» daunator si ramificatii asijderii in Republica Moldova. Aceasta grupare generic adapostita sub sigla GDS – grupul “intelectualilor” infiinta de Silviu Brucan – participa la fenomenul postdecembrist al actiunii de «infasurare» a Romaniei intr-un invelis geopolitic falsificator, care desfigureaza chipul acestei tari si al acestui popor in lume. Polirom este o veriga, un nod, care are un rol bine stabilit in «evolutia culturala», in operatiunea «revizurii notiunilor». Actiunea este rezultatul cooperarii unor panideii, unor «internationale», a celei clasice, la vedere, Kominterniste cu cea a Mitteleuropei, de tipar neokominternist, care s-a afirmat si s-a stabilizat in Europa Occidentala, incepand de prin anii ‘70. Efectele ei sunt pe deplin vizibile dupa 1989. Frontul Salvarii Nationale (FSN) in care s-au regasit initial majoritatea actorilor GDS, la comanda lui Silviu Brucan, a fost expresia panideii imperiale de sorginte moscovita cu un rol major in operatia de falsificare si/sau dislocare a ideii nationale din spatiul mental romanesc. Reteaua are drept un obiectiv, pe termen lung – cel putin o generatie sau doua -, acela de a obtine puterea totala, dupa modelul sovietic dar cu mijloace moderne, de a desfigura si remodela “harta mentala” a poporului roman. Actorii acestei grupari ideologice, anti-ortodoxe si anti-romanesti, (regizorii stau mai la distanta) incearca sa defineasca o anume “harta cognitiva” pe care s-o impuna utilizand resursele aparatului institutional, in care si-au gasit loc in pozitii cheie atat inainte cat si dupa 1989. Astfel actioneaza continuu la erodarea si distrugerea simbolurilor nationale, a pilonilor romanismului, a culturii si ortodoxiei, de la Stefan cel Mare si Sfant la Sfintii Inchisorilor, de la Eminescu la Parintele Staniloae. O preocupare constanta, de ordin strategic este rescrierea istoriei, «prelucrarea» acesteia – respectiv ocultarea radacinilor ateist-bolsevice ale ciumei rosii, stergerea din memoria si de pe retina supravietuitorilor si urmasilor a adevarului, folosind inclusiv si mai ales mijloace institutionale. Polirom este doar un instrument de smintire, ce face parte din mai vasta opera de « inginerie sociala » la care mosmondeste neobosit fostul agent bolsevic Strul Moscovici, alaturi de altii ca dansul, mostenitori ai misiunii lui Leon Tisminenski, fiul si tovarasii sai de drum Mungiu, Plesu, Patapievici, Codrescu-Adolf eiusdem farinae…
In laboratoarele criminalei revolutii franceze, continuata apoi de cea marxist-leninista, s-au pus bazele teoretizarii politice in concepte precum «stanga» si «dreapta». Revolutia (revolvo – intoarcere pe dos) a insemnat atunci peste 200 000 de victime si zeci de milioane pana astazi. Tot cu aceeasi ocazie s-au pus bazele actualului sistem politic – falsa si formala idee de dreapta si stanga – inchipuita la origine de iacobini si girondini – asezati pe scaune unii la stanga si altii la dreapta pupitrului central, de fapt aceeasi grupare de bolnavi. Dupa tiparul acesta, astazi, anodini cu diverse si multiple pseudonime, o fac pe «teoreticienii de dreapta», alaturi de alti anti-crestini si anti-romanii notorii, cu totii hulitori ai lui Eminescu, in timp ce altii, de aceeasi teapa, se ocupa de «valorile stangii». Tovarasii au stiut sa se imparta dupa modelul «revolutionar», pentru a acoperi intregul spectru politic, administrativ, cultural si a controla total tarile ocupate. Indemnul lui Eminescu din « Sa facem un Congres » este mai actual ca niciodata : « Astãzi credem cã ar fi venit timpul ca sã pretindem si noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp sã declarãm neted si clar cã în tara noastrã (cãci este a noastrã mai bine decât a orisicui) noi nu suntem nici vrem sã fim maghiari ori nemti. Suntem români, vrem sã rãmânem români si cerem egala îndreptãtire a natiunei noastre. Fatã cu orice încercare de deznatiunalizare ori suprematizare, întrebãm cu rãcealã si constiuti de drepturile ce ni le dã aboriginetatea noastrã si spiritul secolului: ,,Cine sunt acesti oameni si ce vor ei în tara noastrã?” »
Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei
În anul care a trecut s-au petrecut şi rostit câteva lucruri demne de trecut la catastif. În cele ce urmează mă voi referi la trei dintre ele.
1. În “Observator cultural” (nr. 19/7-13 iulie 2005), într-un articol trasând idei directoare pentru asortarea culturii române cu Occidentul civilizat, Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, a scris: “Un posibil obiectiv major ar fi, să zicem, o cultură modernă, competitivă, bună de ieşit «la export». Or, ca şi în cazul altor produse autohtone, nici cele culturale nu prea îndeplinesc asemenea condiţii. Cititorul român cultivat, scria într-un răzvrătit articol din Suplimentul de cultură tânărul prozator Adrian Şchiop, «merge la duhovnic, îşi face cruci în autobuz şi are idei dure de dreapta». Cel occidental e altfel. Ceea ce primul caută cu nesaţ, celuilalt îi este îndeobşte indiferent. «Păşunismul» folclorico-religios şi derivatele sale […] nu pot duce decât la idei de «uz intern» […] O cultură gregară şi conservatoare, steril moralizatoare, care reflectează mai curând asupra propriului ei trecut, decât priveşte către viitorul imediat este, de la sine înţeles, una a «contrasensurilor». Or, în pofida unor zvâcniri juvenile recente, cultura română are tendinţe gerontologice“ Înainte de orice alt comentariu, trebuie să notăm că “Suplimentul de cultură” e o publicaţie a Poliromului şi că Adrian Şchiop e şi el un produs Polirom. Romanul său, Pe bune/pe invers, face parte din noua serie de proză programatic mizerabilistă editată de Polirom. Dacă, în cadrul noii direcţii poliromice, Cecilia Ştefănescu ne oferă scene de lesbianism studenţesc în anii ’80, iar Ioana Băeţică personaje compulsiv coprofage, personajul lui Şchiop e un “ingenuu, homosexual, complexat, inhibat, (semi-)ratat social” (apud C. Rogozanu pe coperta a patra a cărţii). Ce e interesant în ruminaţiile lui Lupescu e dispreţul arătat tradiţiei româneşti de directorul celei mai active edituri româneşti la ora actuală. Silviu Lupescu, directorul editurii care publică Biblia în noua traducere girată de Cristian Bădiliţă, e scârbit de faptul că cititorul român se spovedeşte. Dar poate că Biblia e, pentru domnia-sa, doar literatură. Sau doar o afacere. Asta înţeleg. Ceea ce nu înţeleg însă e cum de, în condiţiile unui divorţ atât de marcat între gusturile lui Lupescu şi cele ale publicului cultivat, a putut editura Polirom să ajungă lider de piaţă. Dacă publicul român e atât de obscurantist, cum de a putut proiectul editorial al lui Lupescu să reziste? Cine îi cumpără pe cei ca Şchiop? Sau pe Elfriede Jelinek, de exemplu, laureata Nobel din 2004 pe care Lupescu s-a grăbit să o traducă, o scriitoare pornografic-comunistă a cărei lipsă de valoare literară a şi făcut pe unul din membrii juriului care i-a decernat premiul să demisioneze de ruşine. Dacă cititorul român cultivat are îndeletniciri bisericeşti care îl fac incompatibil cu viziunea estetică a lui Lupescu, să înţelegem că Polirom e editura publicului român incult? De obicei oamenii religioşi sunt învinuiţi de “obscurantism” şi “analfabetism”; or, acum reiese că ei sunt, de fapt, cititorii “cultivaţi” ale căror gusturi trebuie cu necesitate schimbate. Şi de asta se ocupă Lupescu, în numele reducerii păşunistei “rapsodii române” la atonalismul Occidental. 2. Dar, se pare, nici Occidentul nu e chiar aşa obsesiv-erotic precum insistă Lupescu. În “Ziua” din 12 mai 2005, s-a putut citi un articol în care Andrei Şerban se dezlănţuia împotriva puritanismului american. La 21 aprilie, când la Metropolitan Opera din New York a avut loc premiera operei Faust de Charles Gounod în regia lui Şerban, spectatorii şi cronicarii prezenţi au avut surpriza să-l vadă pe “dracu’ gol”. Adică nu chiar gol, dar într-un costum de cauciuc mulat pe corp, cu muşchi de halterofil, genitalii la vedere şi coadă de şarpe. Astfel deghizat în Mefisto, basul (est-) german Rene Pape a cântat, spun cronicarii, excelent, deşi vizibil stânjenit de caraghioasa montare a lui Andrei Şerban, considerată de cronicarii de la “New York Times” şi “American Record Guide” drept kitsch. Supărat de primirea montării sale, Andrei Şerban declara în articolul din “Ziua” că “bogătaşii” care subvenţionează Metropolitanul au un “gust burghez”, diferit de “gustul estetic” pe care-l are el. Citez în continuare din articolul semnat de Simona Chiţan: “Ziarul «New York Times» a criticat faptul că Rene Pape, interpretul lui Mefisto, apare dezbrăcat pe scenă. «Trăim în America în perioada lui Bush, când puritanismul şi ipocrizia religioasă devin periculoase», a declarat Şerban. «Până şi Mefisto ar trebui îmbrăcat în costum şi cravată, ca politicienii de la Casa Albă, ca să fie aprobat», a comentat regizorul. «Dar şi mie, ca şi lui Mefisto, puţin ne pasă de ce scrie New York Times», a conchis el”. Ceea ce trebuie să ştie cititorul român care citeşte asemenea articole e faptul că “New York Times” nu e o publicaţie pro-Bush. E, mai degrabă, un ziar de stânga, perfect adaptat şi promotor al corectitudinii politice, multiculturalismului şi avangardei artistice de pe meterezele cărora trage cât poate în conservatori. Din 1974 şi până acum, în paginile acestui ziar au apărut sute de articole, notiţe şi cronici laudative la adresa lui Andrei Şerban. Aşadar, deşi “New York Times” nu e la fel de radical ca hipiotul “Vilage Voice” sau ca foile care se distribuie gratis la metrou sau pe stradă, el nu e un ziar pentru conservatori, ci pentru stânga moderat radicală şi cu nevroze şi despuieri la modă. De fapt, ceea ce critică Anthony Tommasini în “New York Times” şi Kurt Moses în “American Record Guide” e faptul că, în lipsa unei concepţii regizorale cu adevărat înnoitoare, Andrei Şerban a ales să fie convenţional neconvenţional şi original la modul clişeistic. Dar nu avatarurile Metropolitanului mă interesează aici, ci modul cum realitatea culturală Occidentală e filtrată în România. Silviu Lupescu spune că Occidentul e maniac sexual, Andrei Şerban se plânge că e dominat de mic- sau mare-burghezi, de o respectabilitate pe care el, ca artist, nu o poate aproba. Lasă că şi “Faustul” lui Gounod, ca operă scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, e “artă burgheză”, dacă e să folosim concepte sociologice în artă. Dacă Occidentul e aşa de conservator precum pretinde Andrei Şerban, atunci de ce să ne dedăm auto-erotismului de dragul integrării? Dacă Occidentul e atât de pidosnic pe cât susţine Lupescu, atunci oare exemplul lui Şerban nu ne arată că, saturaţi de propria lor mizerie umană, nu mai au nevoie şi de a noastră? Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei, între “integrarea” unor dezintegraţi şi autonomia unor oameni integri, oare care e de preferat? Să ne descompunem interior de dragul protezelor sufleteşti Occidentale – care, de altminteri, nu sunt decât o variantă mai otrăvită teoretic a comunismului de care de-abia am scăpat – sau să ne înfigem în straturile de adâncime ale fiinţei, să ne modelăm după ierarhiile cereşti şi după fireasca ordine a tradiţiei? În primul caz, odată deconstruiţi, nu vom mai avea de ales: va trebui să cerşim asistenţa Vestului, Estului, a oricui. În cel de-al doilea caz, integraţi sau nu, vom fi măcar sănătoşi şi liberi interior, indiferenţi la asistenţa dar bucuroşi de compania oricui poate să ţină pasul cu noi. 3. Dacă, din fericire, Andrei Şerban a ales să vină în România mai ales cu spectacolele sale de rezistenţă, de un teribilism acoperit estetic, nu acelaşi lucru se poate spune despre Alina Mungiu, care ne colonizează din interior cu “Evangheliştii”, o piesă transformată de Benoit Vitse dintr-un mai vechi eşec dramatic într-un flop nou-nouţ. Plin de blasfemii şi cu un Iisus căruia i se atribuie isprăvi sexuale demne de Mefisto-ul lui Andrei Şerban, piesa a stârnit proteste din partea bisericilor Ortodoxă şi Catolică. În apărarea operei sale, autoarea a declarat că “piesa nu a fost scrisă pentru a spune vreun adevăr despre Iisus sau credinţă, ci numai unul despre alegerea intelectuală între intoleranţă şi bigotism.” După cum bine s-a remarcat, dacă subiectul acestui exerciţiu dramaturgic ar fi fost Mahomed sau Moise, probabil că el nu s-ar fi montat nicăieri. La Londra, în 2005, în urma ameninţărilor cu proteste de stradă, au fost anulate reprezentaţiile unei piese care jignea onoarea sectei indiene Sikh. Şi stânga europeană a privit acest lucru ca pe un firesc tribut adus multiculturalismului. La fel se întâmplă şi în cartierele europene dominate de musulmani – din Belgia, Suedia, Olanda, Franţa – unde, pe durata Ramadanului, poliţiştilor nu li se mai îngăduie să mănânce sau să bea în public, în timpul patrulării, unde o femeie a fost bătută pentru că mânca pe stradă un hamburger din carne de porc – nesuferită musulmanilor -, unde poliţiştii care fac razii în cartierele musulmane nu au voie să intre cu câini în casele musulmanilor – pentru că aceştia consideră câinele un animal murdar –, nu au voie să intre în baie – pentru că îl ruşinează pe musulman –, nu au voie să le filmeze nevestele fără iaşmac etc. etc. etc. La Mohamed nu ai voie să atentezi, că te reperează dom’ Bombică. La Iisus însă, voie ca de la banu Ghica. Asta am înţeles-o. Ceea ce nu înţeleg este altceva. Alina Mungiu publică, în săptămânalul “22”, un jurnal de călătorie, amuzament şi propagandă din care reiese cât de bună prietenă e cu neoconservatorii americani cu care ia masa, pentru ca apoi să le dea sfaturi de viaţă şi scobitori, şi de a căror filosofie s-a contaminat. Or, neoconservatorii – unii foşti troţkişti, alţii nu, unii evrei, alţii nu – sunt angajaţi, în interiorul Americii, într-un război cultural împotriva stângii seculariza(n)te. Cine citeşte “National Review”, “Weekly Standard”, “American Spectator”, “Commentary”, “First Things”, “National Interest”, cine urmăreşte FoxNews, cine citeşte chiar şi publicaţii paleo-conservatoare, precum “American Conservative”, ştie că o componentă importantă a arsenalului neoconservator e retorica creştină – de substanţă catolică şi neo-protestantă – îndreptată împotriva stângii care vrea să scoată religia din şcoli, să transforme Crăciunul într-o sărbătoare non-denominaţională, să oficializeze căsătoriile homosexuale etc. Creştinismul e o componentă esenţială a “războiului împotriva terorismului” şi probabil că Silviu Lupescu, la braţ cu Andrei Şerban, ar fi complet scârbit de păşunismul şi bigotismul americanilor. Mirarea mea e cum de unui important pion propagandistic american în România i se îngăduie să-şi scoată de la naftalină o piesă anticreştină scrisă pe vremea când se afla sub inspiraţia mai politic corectă a lui George Soros – finanţator al campaniei anti-Bush şi considerat de neoconservatori un periculos terorist de stânga. Sau poate creştinismul american e aidoma naţionalismului german din anii ’30: rezistă doar stârpind orice altă varietate. Sau poate libertatea Alinei Mungiu de a comite, în România, sub umbrela autorităţii americane, lucruri pentru care baptiştii americani ar “excomunica-o” din orice funcţie şi sinecură, nu e decât o dovadă, după cum reiese şi din cazul foştilor torţionari ai Securităţii angajaţi de către serviciile secrete americane, că guvernul de la Washington ştie să recunoască şi să folosească un profesionist al propagandei, torturii şi spălării de creier. Cine ştie? Mircea Platon
June 5th, 2018 
VR 
Posted in 
Tags: 
