Participantii la colocviul cu tema „Basarabia si Transilvania. Solidaritate româneascã în istorie si contemporaneitate”, manifestare prilejuitã împlinirii a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mamã, care a avut loc la Sf. Gheorghe, în organizarea Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan”, Sf. Gheorghe, a Fundatiei Nationale „Neamul Românesc”, Filiala Covasna si a Redactiei Revistei „Veghea” din Brasov, sâmbãtã 28 martie 2009, în urma dezbaterii comunicãrilor prezentate si a vizionãrii filmului „Întoarcerea lui Alexandru Lesco”, realizat de Victor Roncea, au adoptat urmãtoarele: 1. Protesteazã fatã de interdictiile instituite de autoritãtile Republicii Moldova privind libera circulatie, aplicate cetãtenilor români în contradictie cu discursul proeuropean al acestora. 2. Solicitã autoritãtilor statului român solutionarea problemei redobândirii cetãteniei române de cãtre românii basarabeni care au detinut aceastã cetãtenie si au fost deposedati abuziv de ea de cãtre autoritãtile sovietice în urma pactului Ribentropp-Molotov, prin care teritoriul românesc dintre Prut si Nistru a intrat în componenta Uniunii Sovietice. 3. De asemenea cere autoritãtilor române eliminarea regimului de vize pentru cetãtenii Republicii Moldova si construirea unei strategii de promovarea a parteneriatului româno-român între Bucuresti – Chisinãu – Cernãuti. 4. Solicitã adoptarea initiativei legislative potrivit cãreia detinutii politici români din Transnistria, decorati de presedintele României cu ordinul „Steaua României”, sã beneficieze de drepturile cuvenite fostilor detinuti politici români.
Biroul de presã Dr. Ioan Lãcãtusu
Sfantu Gheorghe
Covasna
Foto-document: Alexandru Lesco si Tudor Popa la una din rarele vizite permise in inchisoarea din Tiraspol, in timpul celor 12 si respectiv 15 ani de detentie, si in 2007, la eliberarea lui Tudor Popa, ultimul detinut politic roman din Transnistria
Mesajul ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, Cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă România
Preacucernici Părinţi, Onorată asistenţă,
Ziua de astăzi, 27 martie, pentru noi, românii din Basarabia, reprezintă o zi cu o încărcătură emoţională aparte, este ziua când, în mod deosebit, pomenim pe înaintaşii noştri care, luminaţi de credinţa în unitatea Neamului Românesc, aici, la Chişinău, au dat startul unificării pământurilor strămoşeşti într-un stat naţional-politic – visul românilor de veacuri. Membrii Sfatului Ţării au folosit cu înţelepciune situaţia creată după Primul Război Mondial, votând la 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă România. Gestul lor a fost urmat de bucovineni, care la 28 noiembrie 1918 au votat şi ei Unirea Bucovinei cu România. Procesul de unificare a teritoriilor locuite de români a fost încheiat prin Unirea Transilvaniei şi proclamarea Marii Uniri de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Astfel, românii sloboziţi de sub jugul stăpânirile străine şi-au văzut împlinite năzuinţele de secole – refacerea Unităţii Naţionale. Poporul român, popor credincios, paşnic şi iubitor de dreptate a fost răsplătit de Părintele Ceresc, Atotputernicul Dumnezeu pentru jertfa şi răbdarea sa. 27 martie 1918, pentru noi, românii basarabeni, înseamnă refacerea legăturilor cu fraţii noştri de aceeaşi credinţă, limbă şi datini, chiar dacă sufleteşte nu am fost niciodată despărţiţi. Beneficiul Unirii pentru Basarabia este de nemăsurat. Ecoul transformărilor administrative, sociale şi culturale, care au urmat Actului din 27 martie, s-a simţit în mod special în anii 1988-1989, perioada de deşteptare naţională care s-a soldat cu independenţa Republicii Moldova. La aniversarea a 91de ani de la Unirea Basarabiei cu România, aducem omagiul şi recunoştinţa noastră memoriei membrilor Sfatului Ţării şi tuturor celor care prin jertfă şi sacrificiu au contribuit la refacerea unităţii de neam. Nu putem să nu amintim de părintele Alexandru Baltaga, care a votat revenirea Basarabiei în matca românească ca membru al Sfatului Ţării, pentru care a suferit moarte mucenicească, fiind omorât într-un beci NKVD-ist la 7 august 1941 în Kazan. Şi, de asemenea, amintim şi pe vrednicul de pomenire înaintaş al nostru Mitropolitul Gurie Grosu, pe episcopul Dionisie Erhan, pe preoţii Constantin Popovici, Vasile Gobjilă, Andrei Murafa, Alexie Mateevici, dar şi pe alţi slujitori ai sfintelor altare care, prin modul lor exemplar cu care au slujit pe Dumnezeu şi Neamul, au contribuit la unirea tuturor românilor într-o singură ţară. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să aşeze sufletele lor cu drepţii în lăcaşele Sale pline de lumină, să ne ajute să menţinem trează conştiinţa de neam, dragostea de fraţi şi să ne ferească de neînţelegeri şi dezbinări, iar viaţa lor şi devotamentul cu care au servit Biserica şi aproapele să ne fie model de urmat. Veşnică lor pomenire din neam în neam. V PETRU, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor
Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania. Teza nebuniei In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare – mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel. Testamentul lui Iancu La 20 decembrie 1850 – anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit – Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″.Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal. O alta scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale – a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867”. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor – insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine. Un om bogat Alte relatari contemporane vin sa contrazica teza saraciei si mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Macelariu povesteste astfel episodul intalnirii dintre Avram Iancu si oficialii austrieci: “In anul 1852 cand Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal si prin Heidte de a indupleca pe Iancu sa primeasca un post la Viena cu 2000 de florini sau in Sibiu cu 1600 de florini. I s-a oferit si o subventie lunara de 800-1000 de florini. Toate le-a refuzat, avand numai singura dorinta de a fi lasat acasa. La insistentele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat in prezenta mea: Guvernul sa faca la Campeni o universitate romaneasca si in Vidra de Sus o baie cu aburi! Intrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a raspuns: . Am fost nevoit a-l contrazice si a afirmat ca mie imi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Medias cu 200 florini, la care el a raspuns: tatal sau le va plati desigur. Cu aceasta ocazie Heidte i-a dat lui Iancu in mana 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeste-i si plateste”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Medias, Lobontiu, a facut revendicarea ca Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Barnutiu si Boier ceea ce Iancu a recunoscut si astfel i-am achitat lui Lobontiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lasat la moartea lui suma de 1700 de florini – o suma impresionanta pentru acea vreme cand un bou costa 30 de florini. Nebunie inexistenta Alte relatari, culese in anii de dupa moartea lui Avram Iancu vin sa ateste faptul ca acesta era cat se poate de sanatos din punct de vedere mental. O data, in Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunti taranesti, la familia Sida din crangul Higiesti, care isi aducea ginere in casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a insotit alaiul, intorcand vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune ca Iancu a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun: “S-o fost smintit el putin de nacajit ca imparatu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit cand s’o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un boland nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara cand l-o chemat imparatu sa se impace cu el, Iancu o pus seaua p’o vaca si asa o vrut sa mearga calari in calea imparatului, tot in batjocora, dar nu l-or lasat a lui.” Iscusinta la cantatul din fluier depasea cu mult simplele calitati de lautar. O alta marturie spune ca prin anii 1868 Mircea Stanescu isi serba nunta cu d-soara Talos din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul iesit de curand la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre cati incercara, singur lui Iancu ii reusi sa cante melodia cea noua dupa notele publicate de revista “Familia”. Dascalul Alexandru Popescu din Halmagel isi amintea astfel de Avram Iancu: “Intr-o seara de toamna, a putut fi prin anii 1865-’66, picase iara Iancu Ia noi in sat. Cand am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat si eu intr-acolo. Indata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea. Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atata ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 de ani”. Preotul Ioan Halmagean isi amintea ca in anul 1859 Avram Iancu facea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lectiile profesorilor. De asemenea, era de fata la examenele festive de sfarsit de an. Iubit de toti motii Avram Iancu, la doar 24 de ani , a coordonat cu succes rezistenta romanilor din Muntii Apuseni, reusind sa respinga toate atacurile armatei maghiare. Istoricul Eugen Friedenfels relateaza urmatorul episod povestit de Ilie Macelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Macelariu, l-a cercetat pe Iancu in Abrud. Venise cu inca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-l convinga sa participe la o intrunire a vechilor luptatori nationalisti, care avea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dansii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-l readuca printre prietenii de odinioara. Macelariu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernantilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu in popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca l-a gasit mai putin tulburat decat crezuse, s-a gandit un timp, apoi s-a impotrivit. Isi reamintea poate umilirea suferita acolo. In sfarsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pana la Alba Iulia. – fu raspunsul repetat si hotarat al lui Iancu. Cand sosi ceasul plecarii, cat ai bate din palmi, navalira motii din toate partile, vociferand si blestemand, impotrivindu-se indepartarii lui Iancu. Apoi se stransera roata in jurul Iui, implorandu-l: Tu sa ramai la noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!” George DAMIAN Articolul original la ZIUA Dosare Ultrasecrete Calomnierea lui Avram IANCU Vezi si Blocajul istoric Lajos Kossuth La 15 martie 1848 se declansa revolutia de la Budapesta, iar in programul anuntat in aceasta zi, la ultimul punct era prevazuta unirea Ungariei cu Transilvania. Pana in acest an nimeni nu pusese aceasta problema in intreaga istorie a acestei provincii.
“El nu era un pregatitor de istorie, ci insasi garantia ei”
Nicolae Iorga 150 de ani de la nasterea maresalului Alexandru 150 de ani de la nasterea maresalului Alexandru AverescuLa 9 martie, se implinesc 150 de ani de la nasterea maresalului Alexandru Averescu, cel care si-a legat numele de victoria de la Marasesti. Cu acest prilej, sunt organizate, luni 9 martie, de catre Fundatia Maresal Alexandru Averescu, o suita de manifestari aniversative. Se vor desfasura simpozionul si se va vernisa expozitia cu titlul ‘Alexandru Averescu – un om pentru istorie’. La bustul maresalului din curtea Comandamentului Operational Intrunit vor avea loc ceremonialuri militare si religioase. Sa speram ca vom reusi si noi sa-i ridicam un bust intr-un spatiu public.
***
Nascut in localitatea Babele, langa Ismail (in prezent Ucraina, unde s-a refuzat ridicarea unui bust), la 9 martie 1859, Alexandru Averescu a urmat cursurile §colii de Arte si Meserii din Bucuresti (1876), absolvind apoi §coala Divizionara Militara de la Manastirea Dealu (1881), iar in 1886, Scoala Superioara de Razboi de la Torino (Italia).Ofiter de cariera, a urcat toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1881), capitan (1889), general de brigada (1906), maresal (1930). Devenit sef al Marelui Stat Major al armatei in 1911, la inceputul primei mari conflagratii mondiale a primit comanda Corpului 1 armata (1914) iar, in momentul intrarii Romaniei in razboi, era comandantul Armatei 2 (1916-1918) si al Grupului de armate de sud (1916).Este de remarcat ca maresalul Averescu a participat la marile campanii militare purtate de Romania in perioada moderna: in timpul Razboiului de independenta (1877-1878) s-a inrolat ca sergent-voluntar, dobandind brevetul de ofiter; in perioada celui de-al doilea Razboi balcanic (1913) a comandat operatiunile armatei romane din Bulgaria, iar in Razboiul pentru ntregirea Romaniei (1916-1919), a detinut o pozitie de prim rang. Pentru a salva situatia care se crease, in toamna lui 1916, a elaborat un plan militar ce viza apararea Capitalei: Operatiunea Flamanda. n vara lui 1917, a pregatit si condus batalia ofensiva de la Marasti (11/24 iul- 19 iul./1 aug.). A fost unul dintre cei mai de seama comandanti ai armatei romane moderne, fiind ridicat, in 1930, la rangul de maresal al Romaniei.
In plan politic, dupa ce si-a dat demisia din armata (militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel ‘Catre toti romanii’, anuntandu-si hotararea de a crea Liga (Partidul) Poporului, ‘a carei singura menire ar fi indreptarea dorita si ceruta de toti’. Cu maxima sinceritate si dand dovada ca a descifrat sensul profund al nemultumirilor societatii romanesti din acea perioada, Alexandru Averescu marturisea mai tarziu: ‘Am intrat in viata politica impins de imprejurari: nici nu-mi trecea prin minte ca intr-o zi voi juca in tara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma razboiului mi l-au rezervat’. Si tot el venea sa precizeze: ‘ n mijlocul framantarilor de razboi, constiinta generala si-a dat seama ca raspunderea nenorocirilor prin care trecea se datoreaza mentalitatilor oamenilor care au avut destinele tarii in maini, adica partidelor politice care au carmuit tara pana la razboi. S-a nascut atunci dorinta neinfranata de a se rupe cu trecutul si a se porni pe o cale noua in viata politica. Aceasta dorinta a fost generala. Privirile tuturor acelora care au fost luati de noul curent s-au indreptat asupra mea. Am crezut ca m-as fi facut vinovat de adevarata lipsa de iubire de tara si de neam a nu primi steagul ce mi sepunea din senin in mana’. Astfel incat, impreuna cu un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator, in aprilie 1918 a fost infiintata Liga Poporului, formatiune politica ce avea sa aiba, pentru prima data, reprezentare nationala dupa razboi. In 1920, Liga s-a transformat in Partidul Poporului. Ministru de razboi in guvernul I.I.C. Bratianu, a coordonat actiunile militare pentru inabusirea rascoalei taranesti din 1907, Averescu a devenit prim-ministru si ministru ad-interim la Externe, in perioada 29 ian./11 febr.-5/18 mart. 1918. In fruntea noii formatiuni, Partidul Poporului, a exercitat, pentru a doua oara, functia de presedinte al Consiliului de Ministri in perioada 13 martie 1920-17 decembrie 1921 (perioada in care, printre altele se decreteaza reforma agrara si este reprimata greva generala din octombrie 1920 a muncitorilor din Romania) si apoi intre 30 martie 1926-3 iunie 1927. A functionat si ca ministru secretar de stat si consilier al Coroanei (1938). In afara activitatii politice si militare, a desfasurat si o activitate publicistica, in special ca director al revistei ‘Romania Militara’. A lasat cateva lucrari de specialitate: ‘Tactica’ (3 volume, 1887-1889), ‘Jocul de razboi’ (1903), ‘Calauza ofiterului’ (1904), ‘Operatiunile de la Flamanda’ (1924), dar si de memorialistica (‘Raspunderile’, 1918, ‘Notite zilnice de razboi 1916-1918, 2 vol., 1937). A fost distins cu ordinele ‘Steaua Romaniei’ si Coroana Romaniei’ si cu medaliile ‘Bene Merenti’ si ‘Crucea Trecerii Dunarii’. La 7 iunie 1923, a devenit membru de onoare al Academiei Romane, in semn de recunoastere si pretuire a meritelor sale in plan politic si militar. AGERPRES /(Anca Pandea, Vasilica Popa)
REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD de Tudor Cires , Simona Lazar
La Odessa, singurul ţărm de unde Eminescu a privit îndelung marea, nu se găseşte un loc pentru bustul poetului naţional al românilor. În august 1885, Eminescu trimitea o scrisoare prietenului său, Burlă, la două săptămâni după sosirea la Odessa, unde urma o cură de însănătoşire. “Duşmanul cel mare al singurătăţii mele”, scria marele poet, “e urâtul. Persoanele care sunt aici nu vorbesc decât ruseşte sau leşeşte… Astfel, deşi nu tocmai vorbăreţ de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut… Vântul şi valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor şi nopţilor care se scurg uniform şi monoton, ca bătăile unui ceasornic de perete. Rogu-te, dar, să nu mă uiţi aici, irosit printre ruşi.” Eminescu îi mai scria lui Burlă că are nevoie de 100 de ruble pentru plata tratamentului, a vizei şi a biletului de întoarcere, dar şi a unei camere închiriate vreo două zile, la Odessa, pentru rezolvarea acestor treburi.
ÎN VECINĂTATEA SECURITĂŢII UCRAINENE… Am vizitat şi noi, iarna aceasta, locurile legate de trecerea lui Eminescu prin Odessa. Primul este casa doctorului Iachimowicz, care l-a consultat şi în sanatoriul căruia a stat o lună şi jumătate, pentru tratament. Al doilea este Hotelul Strasbourg, pe Bulevardul Ecaterina, unde poetul a poposit, în aşteptarea banilor (“nervum rerum gerendarum”) de acasă. Clădirea mai există. Se intră printr-un gang într-o curte interioară, ca de han, şi se urcă pe scări de lemn la camerele dispuse de-a lungul unei verande-balcon, lungă, cu podea scârţâitoare, putredă. Construcţia (lipită, surprinzător, de sediul Securităţii Regionale Odessa) nu mai adăposteşte, azi, un hotel, dar ar fi meritat, poate, aşezarea unei plăci comemorative care să menţioneze trecerea poetului prin acel loc. Când am intrat în curte, cu aparatele de fotografiat la vedere, dinspre temuta clădire învecinată ne-au urmărit câteva persoane intrigate. S-au lămurit curând că nu aveam intenţii… teroriste.
DECAPITAREA POETULUI Dincolo de istoria literară, există, la Odessa, o poveste ciudată, legată de bustul poetului, sculptat de artistul plastic român Alexandru Pană şi instalat pe Bulevardul Francez, în 1995. Autorităţile odessite au acceptat amplasarea lui în faţa Universităţii de Limbi Străine din Odessa, înconjurat de tei şi orientat cu faţa spre Marea Neagră (se pare că Odessa este singurul loc unde poetul ar fi privit, tihnit, marea, pe care o cântă în versurile lui). Cam tot pe atunci, “în contrapartidă”, românii îl primeau cu braţele deschise pe Taras Şevcenko, scriitor naţional al ucrainenilor şi reprezentant important al romantismului literar slav, al cărui bust a fost instalat într-un spaţiu superb, în Parcul Herăstrău, cu privirea spre întinderea lacului. Bustul de bronz al poetului care spunea, în “Caucazul”, “Sufletul nostru nu poate muri, libertatea nu moare niciodată” are şi azi un loc privilegiat în parcul bucureştean. În 1999, la Odessa, bustul lui Eminescu a dispărut, într-o noapte de noiembrie, fiind smuls de pe postament prin tăierea vergii de metal care îl fixa pe soclu. Statuia fusese adusă de la Bucureşti şi instalată la Odessa de muncitorii firmei ARCOM, care lucrau, în 1995, la construirea Combinatului Siderurgic Krivoi Rog. Venirea, la Odessa, în lanţ de basculante şi macarale, a muncitorilor români a înfiorat, atunci, oraşul, pentru care amintirea administraţiei române în timpul celui de-al doilea război mondial nu era prea îndepărtată. Furtul bustului din bronz a fost anchetat de poliţia locală, care nu a ajuns la vreun rezultat palpabil. De atunci, au trecut 10 ani. Postamentul decapitat a fost jupuit de marmură de către vandali locali şi arată jalnic. În mai 2003, la Odessa a fost adus un alt bust al lui Eminescu, operă a sculptorului Marcel Mănăstireanu, donat de municipiul Botoşani. În şase ani, Consulatul României la Odessa – în incinta căruia se află, acum, plăsmuirea artistică a ultimului romantic european – nu a putut convinge autorităţile locale să aprobe reinstalarea bustului într-un loc privilegiat din oraş, în ciuda numeroaselor intervenţii făcute. Un asemenea loc, ne spunea scriitorul Vadim Bacinschi, ar putea fi pe Bulevardul Alexandrovski, faţă în faţă cu monumentul poetului polonez Adam Mickiewicz.
GUSTUL ÎNSTRĂINĂRII Pe de altă parte, mai există şi o problemă legată de perceperea lui Eminescu drept poet român. Spre deosebire de regiunea Cernăuţi (Bucovina de Nord istorică) unde majoritatea etnicilor români se declară ca atare, în regiunea Odessa, la recensământul din 2001, doar 724 de persoane au fost declarate ca fiind români, restul, până la aproape 130.000, fiind “încurajaţi” să se declare ca fiind “etnici moldoveni”. Este, ne spunea tot Vadim Bacinschi, una din dogmele ideologiei totalitare lansată la Chişinău şi preluată la Kiev. Se porneşte de la aşa-zisa limbă moldovenească vorbită, chipurile, de moldoveni. Logica: dacă ei vorbesc “moldoveneasca”, nu româna, înseamnă că sunt un popor aparte, “moldovenesc”, deosebit de cel român. În cazul acesta, de ce ar cere Bucureştiul o atenţie sporită din partea autorităţilor ucrainene pentru cele câteva sute de etnici români autodeclaraţi, dacă azerii, afganii, coreenii sunt, în regiunea Odessa, mai mulţi decât românii!? De ce ar cere un loc pentru “Eminescu, poetul naţional al românilor”, când în şcoli el este studiat drept clasic al “literaturii moldoveneşti”, după manuale făcute la Chişinău de apologeţii moldovenismului? Asta în condiţiile în care literatura şi tipăriturile din România nu pot intra în Ucraina prin punctele vamale. La întrebarea “va mai exista vreodată un bust al lui Eminescu, la Odessa?” am putea răspunde astfel: “Poate. În ziua în care va fi adus unul de la Chişinău, iar pe postament se va scrie: «Mihai Eminescu, poet moldovean»”. Bustul aflat în incinta Consulatului României la Odessa, deocamdată, va simţi, ca şi poetul odinioară, gustul înstrăinării…
Glossă pentru cei şapte tei eminescieni Aprilie 1996. “Luna curăţeniei”, în toate cele trei mari oraşe: Bucureşti, Chişinău şi Odessa, legate printr-un “nu-ştiu-ce”. Propagandă pentru replantarea pădurilor: preşedinţi ieşiţi în decor, dând cu sapa şi târnăcopul. Sunt plantate hectare de pomi fructiferi, din roadele cărora se vor face samahoncă şi lichioruri. Dar, uite care a fost ideea mea: împreună cu Sandu Dorogan, preşedintele Tele-radio Moldova, am cumpărat, în număr fără soţ, puieţi de tei crescuţi în Basarabia din sămânţă dâmboviţeană. I-am dus, apoi, la Odessa unde, împreună cu consulul României, Mircea Bonciu, i-am plantat, să vegheze singurătatea poetului. “S-aud pe valuri vânt,/ Din munte talanga,/ Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga”…
Testamentul poetului se putea împlini, acolo, la malul mării, la Odessa. Un val înspumat, un tei. Şapte tei. Au crescut, după aceea, o vreme, dând mugure, frunză, floare, făcând umbră…
Până-ntr-o zi, când o ploaie acidă le-a vestejit frunza şi le-a uscat rădăcina. Bănuiesc o mână criminală, care a turnat otravă lângă tulpinile tinere. Teii aceştia, fără soţ, ca şi plopii, păreau în mintea unora prea plini de sevă românească. “Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”… Însă poţi să rămâi “la toate rece”, cum îndeamnă Poetul?
Tudor Cireş / Jurnalul National / 24/02/2009 Al doilea bust al lui Eminescu este adăpostit în curtea Consulatului României la Odessa Foto: Tudor Cireş/ Jurnalul Naţional
Alte articole ale lui Tudor Cires: Reporter în Basarabia de Sud: “Subversiva” limbă română Moldoveni versus români: un reflex stalinist în Basarabia de Sud. Deznaţionalizarea românilor din Ucraina se face subtil, încet şi sigur.
Nichita Stanescu: Credo Moartea grabita a lui Nichita, nominalizarea la Premiul Nobel pentru literatura, si viata sa zbuciumata, plina de profitori, sunt discutate intr-un interviu realizat de Eugen Zainea cu sora poetului, Mariana Stanescu, din care prezint ultima parte. Voi reveni cu alte date si imagini inedite. Astazi se implinesc 25 de ani de la ridicarea la ceruri a “ingerului blond”, care a trait pentru Romania si pentru un alt insingurat poet-soldat al neamului romanesc, “romanul absolut” Mihai Eminescu. Iata, un extras dintr-un interviu revelator: S.P.: Nichita, te vad adeseori inconjurat de adolescenti, admirandu-te, fireste, dar si incercand sa invete de la tine cate ceva. Daca te-ar intreba ei despre Eminescu, ce le-ai spune? N.S.: Ah, mi-as tine gura ca sa afle singuri. Pentru ca atata durere fericita mi-a creat cunoasterea sfanta a operei lui Mihai Eminescu, incat n-as vrea sa i-o rapesc altuia, pana cand el insusi n-o traieste. S.P.: Daca ar fi sa-i dedici Poetului patru fraze, sau doua, sau trei cuvinte, ce i-ai spune? N.S.: I-as spune o poveste despre maica-mea, cand s-a certat cu taica-meu, cand i-a spus: “Nu mai stiu ce sa ma fac cu baiatul asta, camasa i-o spal si ma bucur ca alearga si bate mingea, picioarele i le spal si-am inceput sa ma mir de la o vreme ca nu mai umbla descult, dar sa vezi ce s-a intamplat cu el: l-am vazut cazand pe ganduri si gandurile nu sunt de spalat; ma tem ca se instraineaza de noi”. Asta i-as spune Lui.
“Multi, foarte multi, ar dori sa scrie macar un singur vers ca Mihai Eminescu, dar nimeni, absolut nimeni, n-ar accepta sa traiasca macar o singura zi din viata lui” Nichita Stanescu
Poetul şi soldatul Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere.
El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui sentimentele furnicii şi le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi.
El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis până când nasul lui şi botul câinelui sunt totuna.
Pe căldurile groaznice el îşi face vânt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare
Să nu-l credeţi pe poet când plânge Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui El a stors lucrurile de lacrimi El plânge cu lacrima lucrurilor.
Poetul e ca şi timpul Mai repede sau mai încet mai mincinos sau mai adevărat
Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit Imediat el o să spună că el l-a zis, şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi o să ziceţi că într-adevăr el l-a zis
Dar mai ales vă conjur, nu puneţi mâna pe poet! Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!
…Decât numai atunci când mâna voastră este subţire ca raza Şi numai aşa mâna voastră, ar putea să treacă prin el
Altfel ea nu va trece prin el, şi degetele voastre vor rămâne pe el, şi tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decât voi. Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da, că într-adevăr el are mai multe degete…
Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare, cel mai bine ar fi să nu puneţi niciodată mâna pe poet. …Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el. Poetul e ca şi soldatul nu are viaţă personală.
Puternicii Europei au obtinut inlocuirea “bizantinului” Bratianu cu Alexandru Vaida Voevod, pentru semnarea Tratatului de Pace
La Conferinta de Pace de la Paris, de dupa Primul Razboi Mondial, premierul roman Ion. I.C. Bratianu a trebuit sa-i infrunte pe ministrii de Externe ai celor Patru Mari Puteri: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia pentru a obtine Romania Mare. Stenograma intalnirii lui Bratianu, cu ministrii de Externe enumerati mai sus, din 11 iunie 1919 arata forta de negociator a politicianului care a reusit sa faca Romania Mare. Chemat sa faca act de prezenta si sa accepte o granita trasata in lipsa sa, Bratianu reuseste sa conduca discutia astfel incat sa obtina o amanare de zece zile. Desi nu a folosit la nimic aceasta amanare, Marile Puteri au reusit sa-si impuna vointa pana la urma iar Bratianu a reusit sa-si pastreze prestigiul Dl BALFOUR a intrebat daca reprezentantii Iugoslaviei au fost invitati sa participe. Dl PICHON a raspuns ca nu. Subiectul nu are legatura cu Iugoslavia. A solicitat Dlui Tardieu sa explice delegatilor romani deciziile la care s-a ajuns in ceea ce priveste granitele Ungariei. Dl TARDIEU a crezut ca ar fi o pierdere de vreme sa fie descrise in detaliu granitele Ungariei cu Romania asa cum s-a cazut de acord in Consiliul celor patru la recomandarea Ministrilor de Externe si a comisiilor care au studiat chestiunea. O schita a granitelor in detaliu a fost prezentata (Anexa A) si a solicitat Delegatilor Romaniei sa se exprime asupra hartii insotitoare a raportului. Dl BRATIANU a spus ca nu se afla in pozitia de a face orice fel de remarci cu privire la granitele Romaniei asa cum sunt descrise in raport, pe care el le vede pentru prima data. Granitele asa cum sunt descrise aici difera substantial fata de cele acceptate prin Tratatul din 1916, astfel ca ar fi imposibil pentru el sa isi asume responsabilitatea de a-si exprima orice fel de opinie inainte sa Consulte Guvernul Romaniei si Statul Major roman. Remarcile sale se aplica mai ales portiunilor nordice si sudice ale granitei dintre Ungaria si Romania, care difera in intregime fata de cele pretinse de Romania. Din aceasta cauza nu isi poate asuma responsabilitatea de a discuta aceasta chestiune. A dorit sa atraga atentia asupra faptului ca studierea problemei s-a facut de o Comisie reprezentand Principalele Puteri Aliate si Asociate fara asistenta reprezentantilor Romaniei. Drept urmare Delegatia Romaniei si Guvernul Roman nu au cunoscut motivele care au ghidat Comisia in luarea deciziei. In aceasta situatie, solicita insistent ca stenogramele intalnirii Comisiei sa fie communicate Delegatiei Romaniei pentru a-i permite sa studieze problema impreuna cu Ministrii Guvernului Romaniei, care doar ei pot sa-si asume responsabilitatea abandonarii justelor pretentii teritoriale ale Romaniei.
Invazie britanica in Romania In mai 1940, serviciile secrete britanice analizau posibilitatile trimiterii unei forte expeditionare de 1000-1200 de oameni care sa distruga rafinariile si campurile petrolifere din Romania. Documentul din 2 mai 1940 pe care il prezentam in randurile ce urmeaza, poate fi consultat in arhiva S.O.E. Granitele lui Stalin In 1943, desi razboiul nu se incheiase, Stalin facea presiuni asupra britanicilor cu privire la viitoarele granite din estul Europei. Pe 5 octombrie 1943, ministrul britanic de Externe Anthony Eden expunea presiunile si viziunile lui Stalin privind soarta tarilor est-europene intr-un amplu memorandum Cedarile Londrei Dupa ce incheie prezentarea dorintelor lui Stalin, Anthony Eden precizeazain finalul memorandumului sau care ar trebui sa fie pozitia Marii Britanii: “Mai departe, le voi cere colegilor mei sa fie de acord cu linia pe care o voi urma in ceea ce priveste alte puncte ce ar putea fi discutate:(a)
“Avem o obligaţie fermă pentru a crea condiţiile necesare dezvoltării identităţii culturale şi politice a membrilor comunităţilor româneşti din vecinătatea imediată a României. Mi-am asumat personal acest obiectiv şi îl voi urmări pe toată durata anului 2008. Respectarea drepturilor de care dispun membrii comunităţii româneşti de către statele pe teritoriul cărora se află trebuie să fie atent urmărite, inclusiv prin aplicarea instrumentelor de drept internaţional.”
Presedintele Traian Basescu Prioritatile de politica externa ale Romaniei – 23.01.2008
Intelectualii rosii, Eminescu si Unirea
“Rememorand asemenea evenimente – ca Mica si Marea Unire -, in minte ne vine versul lui Eminescu: ‘Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?’. De aici se poate deschide o ampla discutie privind rolul intelectualilor romani la inceputul secolului al XXI-lea. Au ei un ideal national? Promoveaza ei interesele statului roman? Reprezinta astazi intelectualitatea romaneasca o valoare de care sa tina seama liderii politici ai Europei?” – se intreaba, intemeiat, istoricul Ioan Scurtu, intr-un comentariu aparut ieri, de ziua Unirii Principatelor.
Actualitatea poetului, jurnalistului, ganditorului national si militantului pentru Romania Mare Mihai Eminescu, este cu atat mai stringenta cu cat dezideratele romanesti, la ceas de aniversare a 90 de ani de la Marea Unire, sunt, in parte, aceleasi, ca si pe vremea cand gazetarul conservator actiona in cadrul “Societatii Carpatii”. Infiintata, simbolic, la 24 ianuarie 1882, “Societatea Carpatii”, prin activitatea secreta dusa alaturi de membrii ei, avea sa-i grabeasca moartea civila venita la 28 iunie 1883, dupa ce P.P. Carp ii ceruse lui Titu Maiorescu, de la Viena, sa-l “mai potoleasca” pe Eminescu. Cei care incearca azi sa-l ucida – pentru a cata oara? – pe Eminescu, sunt, pe fata, atat dusmanii Romaniei de la Chisinau cat si cei infiltrati in sanul puterii de la Bucuresti: profitorii tuturor regimurilor. Chiar inainte de a se infiinta gruparea tinerilor intelectuali patrioti – care aveau un tel mai mare decat umflarea buzunarelor si promovarea propriei imposturi, ca cei de azi -, Eminescu agita cancelariile imperiilor Rus si Austro-Ungar, care nu ezitasera sa-l puna sub urmarire informativa. Eminescu deranja pentru ca cerea o unitate a destinelor tuturor romanilor. Inca din 1870, de exemplu, un comitet care il avea secretar pe Eminescu facea un Apel de serbare la Putna, la Stefan, de ziua Sfintei Maria, pentru edificarea unui proiect national, al Unirii in cuget, simtiri si fiinta.
“In ziua de 15 august a.c. romanii in genere serbeaza ziua Santei Marie, vergina casta si totusi mama care din sanul ei a nascut pe reprezintantele libertatii, pe martirul omenimei lantuite: pe Crist”, scria Eminescu in Apelul din care mai redam in continuare: “Fratilor, am proiectat a serba cu totii ziua acelei sante care-a conceput in sanul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegatiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alaturi cu omul: Libertatea!”. “De sine insusi aceasta serbare religioasa e si nationala, caci locasul dumnezeiesc monestirea Putnei e fondata de erou si acolo zac oasele sale sante, apoi pentru ca o serbare a crestinului e prin escelinta o serbare romaneasca, caci trecutul nostru nu e decat infricosatul coif de arama al crestinatatii, al civilizatiunii. Hristos a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt aparatorul evangelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare. Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie sa devina si purtatoarea unei idei. Idea unitatii morale a natiunei noastre (…) astfel incat pe viitor lucrarile noastre toate sa aiba una si aceeasi tinta, astfel ca unificarea directiunei noastre spirituale sa urzeasca de pe-acuma unitatea destinelor noastre”.
Sa preluam asadar ideea lui Eminescu si sa facem un congres, la 90 de ani de la Marea Unire, la Putna – “un congres al inteligentelor din respect catra viitor”. “In trecut ni s-a impus o soarta, in viitor sa ne-o facem noi”.
Mutilarea Romaniei in anul Marii Uniri
Amenintarile lui Putin cel Brun sunt pe masura. Exprimate, in rafale, la summitul UE-Rusia de la Lisabona: Romanie, daca vrem, va facem bucati: Transilvania “independenta”, pentru unguri, Dobrogea la bulgari.
Vladimir Putin a venit, a vazut si a invins, scurt, Bulgaria, actuala provincie a CSI din NATO si UE. Gazoductul spre fosta partasa a Pactului Hitler-Stalin, Italia, va trece pe unde vrea Rusia, indiferent de cat sluj sau ambat ar mai manifesta Romania, de la Cotroceni in jos. Lipsita de o politica nationala spre Est, ca si spre Vest, Romania – sau ce a mai ramas din ea -, chiar in anul 90 al Marii Uniri, pare mai singura si confuza ca niciodata, dupa 1989. Amenintarile lui Putin cel Brun sunt pe masura. Exprimate, in rafale, la summitul UE-Rusia de la Lisabona: Romanie, daca vrem, va facem bucati: Transilvania “independenta”, pentru unguri, Dobrogea la bulgari. Pe deasupra, o punem si de o “Moldova Mare”. Situatia, pe teren, la frontierele Rasaritului Romanesc, sta la fel de rau: Ungaria si-a mutat interesele strategice pana in Transnistria. Ucraina, alt magar troian al Rusiei intr-un posibil NATO degenerat, ne sfideaza fara drept la replica provocand Romania la Marea Neagra prin pretentiile asupra Insulei Serpilor, reluarea lucrarilor la canalul Bastroe si protejarea mafiotilor transnistreni pe drumul de seara spre a Treia Roma. Chisinaul, cu aportul specialistilor Moscovei, ne tine sub tir continuu, cocosand serviciile de informatii romanesti si diplomatia de la Bucuresti. Adevarata elita a tarii, comunitatea de intelligence, pare si ea derutata, din moment ce, nici pana acum, Cotroceniul si MAE nu au reusit sa elaboreze o strategie de politica externa viabila. In acord cu Washington si Bruxelles. O viziune romaneasca care sa ajute atat SUA, cat si UE si care sa aplice tactici care nu neaparat sa apropie Moscova, dar sa nu indeparteze Chisinaul.
Romanii nostri din jurul granitelor actuale si, in special cei din fostele republici sovietice, vitregiti oricum de soarta, nu primesc nici cel mai mic sprijin de la Patria Mama. Proiectul recunoasterii cetateniei lor naturale, furate de sovietici, a fost ignorat de toate guvernarile post-decembriste si este blocat si azi, la Bucuresti, sub pretexte fantasmagorice. Devine UE a doua URSS? Presa si societatea civila anti-romaneasca, a ONG-urilor formate din OMG-uri, tin isonul Moscovei sub acoperirea de politoloage si profesorasi cu studii occidentale. Ce poate fi mai clasic, in spionaj, decat o scoala pe la Oxford? Cazul Kim Philby spune tot.
Summitul NATO se apropie vertiginos. Acum este momentul enuntarii unei politici nationale in armonie cu planurile de democratizare a regiunii extinse a Marii Negre. La Bucuresti, in aprilie, se vor lua decizii epocale. Romanii nu trebuie sa se considere doar bastinasi fericiti ca pot face focul pentru noii conchistadori ai marilor Negre si Caspice, veniti cu margele in loc de garantii de securitate. Problemele Romaniei sunt problemele NATO. Si invers. Un cuvant, venit din trecut, este la fel de actual si azi. Dr. Corneliu Dida despre perspectiva Unirii: “Intre timp, criza interna se adanceste. Iar fortele politice romanesti, ca si presa, au vreme pentru tot soiul de vizite, simpozioane, conferinte de presa, receptii, baluri sau scandaluri. Nu si pentru o serioasa dezbatere asupra reintregirii noastre la Prut. Intre formulele unui “nationalism” gaunos, vetust si de parada, exhibate inconstient la ocazii aniversare si insolenta intrebarii: “Ce va trebuie, ba, voua, unire?”, lansata de un ratat lider democrat, se casca adevarata dimensiune a problemei Unirii, aici in Romania, reintregirea la Prut trece prin adevarata renastere national – spirituala in Tara inca mutilata…”.
A fi nationalist in Romania europeana nu poate fi decat o datorie de onoare. A fi drept, de dreapta, inseamna a simti si a gandi romaneste.
Anul Unirii
Istoria, dupa cum bine stiti, se repeta. La 13 ianuarie 1918, invocand dorintele romanilor de unificare, bolsevicii care pusesera mana pe imperiul rus ne pedepsesc pentru prima oara si confisca Tezaurul Romaniei, pentru totdeauna. Sunt 90 de ani de atunci.
Dupa alte cateva zile, la 24 ianuarie, Sfatul Tarii anunta independenta Basarabiei, care, la 27 martie, va face practic primul pas spre constituirea Romaniei Mari. In ciuda piedicilor ucrainene si austro-ungare, Bucovina merge pe urmele surorii ei, in noiembrie acelasi an. La 1 decembrie 1918 romanii se regasesc cu totii, impreuna, acasa, in Dacia Moderna.
Dar, daca istoria se repeta, prostia benchetuieste. La 90 de ani de la Marea Unire, anul 2008 e declarat in toate felurile (si am auzit ca s-au desemnat chiar si “ambasadori multiculturali” ai Romaniei in lume!); numai Anul Unirii, nu. Un alt neam milenar, micul si inteleptul popor evreu, aflat in Israel sau raspandit in toata lumea, a pregatit deja o serbare fastuoasa a aniversarii celor 60 de ani de la infiintarea statului. Romania ce face?
Marea Unire a permis printre altele Europei sa rasufle usurata, o perioada, in fata valului de bolsevizare care urma sa insangereze abund natiuni libere europene. Romanii, profund credinciosi, au respins comunismul ateist cu toata fiinta lor. Romania Mare a stat ca o piatra tare, in capul unghiului templului european, continuand misiunea istorica a poporului roman la Gurile Dunarii, portile Europei. Aceeasi si astazi. Tocmai de aceea, cancelariile occidentale au inceput sa priceapa ca o Romanie puternica, unita, ar fi in interesul noii constructii, a Uniunii Europene largite.
Americanii stiu acest lucru, de cu mult inainte. Imediat dupa sfartecarea Romaniei in urma Pactului Hitler-Stalin (care vedem ca-si pastreaza valabilitatea si astazi), un trimis special al Guvernului american, ilustrul istoric Charles Upson Clark, sintetiza in lucrarea sa monumentala “United Romania”: “Agresiunea comunista din 1940, stabilind Rusia la Gurile Dunarii si la un pas de Dardanele, a afectat nu doar Romania, ci si intregul continent al Europei… Este tragic a reflecta ca o politica autentica a reconcilierii din partea Kremlinului… a fost sacrificata de dragul ambitiilor imperialiste, care, de atunci, au aruncat omenirea in cea mai sangeroasa lupta”.
Daca americanii au sedimentat toate aceste informatii si astazi sunt aici, cu noi, la Marea Neagra, dambovitenii nostri de la putere sunt ca aluviunile: daca nu devin namol, azi sunt aici, maine prin vreo insula. Din pacate, nu a Serpilor. Altfel nu se explica cum tocmai cel ce ar putea sa fie Anul Unirii a fost uitat din capetele “profesorilor” si a “istoricilor” care colcaie si fojgaie prin Administratiile de la Cotroceni si Victoriei.
De la Baltice aflam cate ceva despre ce inseamna demnitate nationala pentru un alt popor mic si curajos: lituanienii au facut nota Moscovei pentru crimele facute in perioada regimului de ocupatie comunist (ceva ce ar fi trebui sa se regaseasca si in “Raportul Tismaneanu” scris de “fratii Grinch”). Vilnius pretinde Kremlinului, pe langa scuzele oficiale, si 28 de miliarde de dolari despagubiri.
Basarabenii si alaturi de ei toti romanii cu credinta in suflet au sperat si mai spera inca in reinvierea demnitatii nationale a neamului romanesc. Pentru ei, romanii care au facut Unirea in 1918 si pentru noi, romanii lui 2008, Nicolae Iorga scria: “Si sa stiti ca urmasii vostri, in ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care in nestiinta, in durere si in intuneric voi l-ati inaltat, desfasurat si sfintit, vor fi toti impreuna!”
Azi noapte a inceput razboiul la Marea Neagra
Trupele aeropurtate americane au fost plasate in masa in Dobrogea, depasind capacitatea aeroportului Kogalniceanu si ocupand si alte baze din portul militar Constanta, dupa ce bulgarii le-au refuzat in ultimul moment aterizarea.
Profitand de intuneric si vremea rea, ca si de lipsa de profesionalism a presei romane, care batea zapada in piua si-i canta pe Ionii din politica si afaceri, avioanele Hercules au lasat pe teritoriul romanesc un numar necunoscut de militari americani. Dupa ultimele informatii obtinute din surse americane de la centrul SECI verificate de reporterii ZIUA ON LINE la cartierul general SHAPE, comandourile SEAL au ocupat in cursul noptii Insula Serpilor plasand mine pe Canalul Bastroe si de-a lungul coastei, pana la Odesa. Aliatii turci patrulau deja de cu seara in zona stramtorii Kerci, gata de interventie in cazul in care navele Ucrainei vor sustine flota Rusiei. La cererea Georgiei, trupele speciale de interventie rapida ale NATO au ocupat pozitii in Osetia de Sud si Abhazia in timp ce Armata Romana a avansat pana la Nistru garantand Transnistriei independenta, cu conditia ca paramilitarii kazaci sa nu intervina in conflictul armat de la Marea Neagra.
Mai multi timisoreni, craioveni, bucuresteni si constanteni au incins firul 911 raportand o mare de obiecte neidentificate pe cerul patriei. Echipele STS au fost insa instruite sa-i linisteasca pe reclamagii, sugerandu-le ca s-au uitat prea mult la OTV. De fapt, traficul in vazduhul sudului Romaniei a fost aglomerat, eleron la eleron, de sutele de F-22 Raptor decolate de la baza Aviano, dupa ce ungurii au sugerat ca nu pot face fata, la sugestia noului sef al informatiilor maghiare, instruit la scoala KGB. Italienii insa, ca intodeauna mai rapizi, informasera deja rusii, in baza bunei intelegeri stabilite odata cu parafarea contractului pentru gazoductul “South Stream”. Conform agentiei Xinhua, Vladimir Putin, care sarbatorea nasterea Domnului pe stil vechi in postura de Mos Craciun, si-a abandonat barba, caciulita si jucariile copiilor si a inceput sa apese pe butoanele rosii ale servietei speciale, declansand mai multe rachete de pe submarinele prezente in Marea Neagra si Mediterana. Scutul american anti-racheta a fost insa deja amplasat in secret in Romania, Polonia, Cehia si Tarile Baltice, in ciuda opozitiei agentilor de influenta ai Rusiei din aceste tari NATO si UE. Dupa prima rafala, esuata, Putin i-a dat ordin fostului cancelar german, Gerhard Schröder, sa puna la punct balticele, invocand Pactul Ribbentrop-Molotov. Intr-o prima instanta, angajatul Gazprom a promis ca va trimite niste neo-nazisti stangisti ca sa se intalneasca cu Nashii (“Ai nostri”) pe conducta care leaga Germania de Rusia pe sub Marea Baltica. Pentru crearea unui front strans al neo-kominternistilor impotriva invaziei imperialiste americane la Marea Neagra, la Bucuresti a fost solicitat Grinch-ul cu papion si fata de hitlerica care a promis ca va trage chemarea la lupta cu un rasunator “intelectuali din toate tarile, uniti-va!”, difuzat intre ei prin intermediul intregului tiraj al revistutei “22”. Grupul pentru Dialog Social s-a intrunit, “sub asediu”, reclamand presedintelui Traian Basescu ca neinformarea societatii civile, pentru a-si putea face bagajele la timp, “este inspirata din practicile vechii Securitati”, “in dispretul fata de statul de drept”.
Dupa cum a avertizat si ZIUA inca din urma cu trei ani si dupa cum sintetizeaza si The Globe and Mail astazi, un motiv pentru declansarea razboiului in aceasta zona tine chiar de geografie (de unde si geopolitica). Un al doilea tine de impartirea sferelor de influenta ale lumii, care imbratiseaza toate aspectele, de la controlul politic la cel cultural si economic.
Dar, daca razboiul care vine ne va gasi la fel de nepregatiti ca in fata unei simple viscoliri a iernii, sunt curios cum o sa reziste, dupa, tot guvernul, in Siberia…
Victor RONCEA
Articole de opinie publicate in ZIUA de la inceputul anului acesta, cand intreaga romanitate sarbatoreste 90 de ani de la Marea Unire
March 28th, 2009 
VR 
CENTRUL DE DOCUMENTARE “MITROPOLIT NICOLAE COLAN”
Posted in Uncategorized 
Tags: 
