La praznicul celor 40 de Sfinți Mucenici din Sevastia s-a aniversat și Ziua Deținuților Politici Anticomuniști, conform unei legi din 2011. Amintim pentru cei mai uitici, că, la data respectivă, Guvernul României, prin semnătura lui Emil Boc, s-a opus acestei inițiative, găsindu-i chiar hibe pretins “anti-constituționale” și argumentând cu punctul de vedere al IICCMER în care se susținea că “ar fi preferabil ca statul român să opteze pentru stabilirea, cu prioritate, a unei zile naţionale de comemorare a tuturor victimelor regimului comunist din România, înainte de a proceda la omagierea diferitelor segmente ale populaţiei ţării care au avut de suferit ca urmare a represiunii comuniste”. Adică, înțelegeți, și hoții de buzunare ar fi suferit de pe urma regimului comunist, ba chiar și unii bolșevici, nu numai deținuții anticomuniști. Kaghebita, boală grea, mai ales că se și ia…
Părintele Profesor Nicolae Bordașiu de la Biserica Sfântul Silvestru ne-a vorbit recent despre lupta poporului român împotriva comunismului, despre Rugul Aprins și despre jertfa martirilor care strălucesc în Istoria României precum stelele pe Cer (video aici). Într-o a doua înregistrare, Părintele Nicolae Bordașiu, el însuși fost deținut politic, se bucură de inițiativa Parlamentului României de a institui și o Zi Naţională de Cinstire a Martirilor Români din Temniţele comuniste pentru data de 14 mai, și vorbește pe larg despre această zi a decapitării elitelor și viitorului României prin arestările a zeci de mii de români, realizate în 1948 sub comanda directă a comisarilor sovietici NKVD/MGB/KGB. Vom difuza filmarea despre 14 mai la comemorarea de anul acesta a 70 de ani de la această tragedie națională. Doamne, Iisuse Hristoase, odihnește pe robii Tăi, eroii noștri!
Prin intermediul scriitorului Dumitru Stancu, prieten al lui Petre Ţuţea, cel care a primit de la “Nea Petrică” manuscrisul lucrării sale despre Mircea Eliade, şi al jurnalistului Victor Roncea, care ni l-a remis nouă, avem bucuria să oferim cititorilor portalului MĂRTURISITORII acest cadou, la 113 ani de la naşterea filosofului, mucenic pentru Hristos si neamul său în temniţele bolşevice. Mulţumim colegului mai tânăr de idealuri şi luptă al marelui român Petre Ţuţea, dl. Dumitru Stancu, pentru gestul său de suflet, împărtăşirea acestui document valoros pentru istoria literară şi anticomunistă a României.
Eseul a apărut în premieră, sub formă de serial, în revista Familia, în 1990, după una dintre copiile manuscrisului, prin grija lui Aurel Dragoş Munteanu, fiind apoi publicat şi sub formă de carte, atât de Editura Familia, în anii ’90, cât şi de Editura Eikon, mai recent. Însă sub forma sa originală, de manuscris adnotat de însuşi Petre Ţuţea, este pentru prima oară când apare, în format electronic, spre încântarea tuturor celor care îi iubesc pe cei doi mari români şi opera lor pentru neamul românesc şi umanitate. Lucrarea poate fi citită şi descărcată de mai jos prin platformele internaţionale Scribd şi Issuu. În cazul preluărilor vă rugăm să citaţi sursa.
Sâmbătă, 19 iulie, la data împlinirii a trei ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui nostru Arsenie Papacioc, are loc slujba parastasului, săvârșită de Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului, informeaza Manastirea Sfânta Maria – Techirghiol.
Si un editorial din Credinta scris de Daniil Sandu Tudor:
“În fiecare dimineaţă, tot românul ar trebui să se aşeze în faţa oglinzii, să-şi găsească lămurit obrazul în apele de cleştar, şi după ce şi-a recunoscut bine mutra, să-şi trântească singur o serie de palme măreţe, strigându-şi în plinul feţei: “Sfârşeşte cu naivitatea prostănacule, nu mai crede în oameni politici. Minciuna lor nu te poate salva. Pătrunde-te odată de acest adevăr.”
Drept încheiere, o ploaie de noi palme ar fi nimerită, fiindcă românul e copilăros şi memoria o are scurtă.”
Marturisitorii.ro, un portal inchinat sfintilor martiri si marturisitori romani ortodocsi din secolul XX, unde imi doresc sa trimit cat mai multe materiale inedite din documentele stranse de mine de-a lungul anilor, a publicat recent cateva materiale zguduitoare. Fac aici trimitere la ele, spre folosul duhovnicesc al fiecaruia:
“Să-l pomenim în inimile noastre, urmându-i povețele ziditoare de suflet!”
Părintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 – 27.09.2011) s-a înălțat cu sufletul la Domnul Hristos aseară în jurul orei 19.30.
După un accident cerebral pe care l-a traversat în noiembrie anul trecut cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (și greu de găsit) la spitalele din Târgu-Jiu și București. În spitalul bucureștean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care el repira foarte greu. Anunțasem deja credincioșii să vină să-l viziteze și să-i ceară o ultimă binecuvântare, gândindu-ne că se poate întâmpla orice. Joi i-am citit câteva rugăciuni pentru întărirea sănătății, iar vineri dimineața, Părintele Adrian s-a împărtășit cu Sfintele Taine. În două zile s-a înzdrăvenit treptat, duminică respirând deja foarte ușor. Ieri dimineață, în urma vizitei, medicul a considerat că Părintele poate părăsi spitalul, eliberându-i biletul de externare, care ar fi trebuit să aibă loc azi dimineață, după ora 8. Dar, în timp ce mânca ajutat de Părinții Macarie și Mihai care-l îngrijesc de ani de zile, Părintele Adrian s-a săvârșit din această viață pământească în urma unui stop cardio-respirator, fără durere. S-a lăsat într-o parte și ”s-a adăugat părinților săi”. Înțeleg, însă, dincolo de contextul spațio-temporal și medical, că viața și moartea și ale Părintelui sunt în Pronia veșnică și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Încât, cred că sub ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, pe care l-a iubit și cinstit, sufletul Părintelui Adrian s-a despărțit de la vederea ochilor noștri temporar, odihnindu-se acum de toată osteneala vieții sale…
Ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian duminică, la precedenta întâlnire, au fost: ”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”. Sper să ajute și altora.
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, trupul Părintelui se va afla spre cinstire în paraclisul Mănăstirii Antim, unde a spovedit și sfătuit mii de credincioși, azi toată ziua până mâine, joi 29 septembrie, orele 12. Înmormântarea, cel puțin după ultima convorbire cu Părintele Ioachim, Starețul mănăstirii Lainici, va avea loc sâmbătă, orele 12, la mănăstirea Lainici.
Atotbunul nostru Dumnezeu să-i dea iertare de păcate și să-l pomenească în împărăția Sa veșnică laolaltă cu Sfinții Săi! Și noi să-l pomenim în inimile noastre, urmându-i povețele ziditoare de suflet!
Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă marţi seara, la orele 19,30, în Bucureşti, pe patul spitalului unde fusese internat cu ceva timp în urmă. Despre valoarea personalităţii sale, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici, a afirmat: „Este foarte interesant că mucarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din mişcarea Rugul Aprins, alături de stareţul nostru, preacuviosul părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, părintele Adrian va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua preznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Pentru noi plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferuinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al părintelui Cărăvan, stareţul său iubit”.
Parintele Adrian Fageteanu s-a stins din viata in aceasta seara la spitalul Fundeni, informeaza Fabian Anton. Pe 16 noiembrie implinea 99 de ani. Inmormantarea va avea loc sambata, la ora 12.00, la Manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
In tinerete a facut parte, impreuna cu alti alesi din miscarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor. Era licentiat in Drept si Teologie. Fiu a lui Mihail si al Aurorei, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de la Aiud (dupa ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964. (Constantin Jinga – Miscarea “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, in Altarul Banatului, 2001, XII (XL), Nr. 10-12, p. 48-58.)
Parintele Adrian a fost intemnitat timp de 12 ani la Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava…
Provenit din ţinutul Bucovinei strămoşeşti şi educat lângă icoana creştină, Adrian Făgeţeanu a simţit încă din copilărie apropierea de Dumnezeu. Experienţa din tinereţe şi momentul de la Stalingrad, când fusese la un pas de moarte, i-au marcat profund viaţa. Îşi caută răspunsurile sufleteşti printr-o apropiere tot mai mare de mediul teologic. După război intră la Facultatea de Teologie, iar caracterul său de luptător îl determină să ajute tineretul universitar să rămână creştin. Apare reacţia din partea noilor democraţi, a celor care îl negau pe Dumnezeu. Este nevoit să vină la Bucureşti, unde întâlneşte grupul închegat de la Antim din jurul ziaristului Sandu Tudor. Intră chiar în acest grup şi se iniţiază tot mai mult în cultura isihastă. Îl urmează pe Sandu Tudor la Govora, dar este arestat pentru nişte pretinse culpe din vremea războiului. Eliberat, îl reîntâlneşte pe Sandu Tudor care se retrăsese la Schitul Rarău. Este convins să se retragă spiritual la Mănăstirea Slatina, la umbra acţiunilor „Rugului Aprins“. Nu mai reuşeşte, deoarece este arestat la 25 februarie 1958. Este anchetat în „lotul Rugul Aprins“ şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Supravieţuieşte temniţei comuniste, fiind eliberat în 1964. În prezent (la data scrierii- n.m.), părintele mărturisitor vieţuieşte la Mănăstirea Lainici. (Adrian Petcu)
* Minuni din viata Parintelui Adrian Fageteanu
“(…)Marturisirea Parintelui este tulburatoare: „Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman – rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile”. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi,…. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: „Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta”, povesteste parintele. „Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
”Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: „Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. „Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”
*
“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.
In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la interogatoriul de la Suceava, un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: „Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.” (Pr. Gh. Naghi)