September 3rd, 2012 
VR 
Astăzi, 3 septembrie 2012, cu începere de la ora 16, va avea loc în Sala „I. Muşlea” a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” manifestarea evocatoare „Raoul Şorban – 100 de ani de la naştere”. La eveniment este anunţată prezenţa d-nei Eva Şorban, văduva marelui cărturar, artist şi umanist ardelean. Despre personalitatea celui omagiat vor vorbi: Prof.dr. Doru Radosav, director al B.C.U. Cluj-Napoca; Prof.dr. Mircea Vaida, scriitor; Prof.dr. Ioan Haplea de la Academia de Muzică „Gh. Dima”; Prof.dr. Negoiţă Lăptoiu, critic de artă; ing. Constantin Mustaţă, ziarist, autor al unui volum de interviuri cu Raoul Şorban. Tinerii interpreţi Vlad Soare, Alecu Ciapi şi Sergiu Hudrea, membri ai Asociaţiei de chitară „Transilvania”, vor susţine un moment muzical. Moderatorul manifestării va fi Prof.dr. Dan Brudaşcu, director-manager general al Casei de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, instituţie din iniţiativa căreia este organizată evocarea.
Cristina Şorban: Evocare
Se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Raoul Şorban, un renascentist român al secolului douăzeci. S-a născut la Dej, la 4 septembrie 1912, într-o veche familie nobiliară română, atestată încă din secolul XIII. Tatăl său, compozitorul Guilelm Şorban, a fost primul prefect român al Dejului, un om implicat în viaţa comunităţii. Raoul Şorban a crescut într-un mediu cosmopolit, căruia astăzi i-am spune multicultural, a învăţat de mic maghiara şi germana.
A început să se formeze, ca intelectual român, în atmosfera efervescentă, dar şi plină de temeri, a recent înfăptuitei Românii Mari. Temerile erau legate de revizionismul Ungariei şi Germaniei, care se făcea deja simţit în Europa post-Trianon. A studiat, urmîndu-şi tatăl, muzica şi istoria artelor, în Austria, Germania şi în Italia. Întors în ţară în 1934, a studiat dreptul la Universitatea din Cluj. A pictat, avea un atelier, deschis tuturor celor ca el, cu preocupări artistice, a expus la diverse saloane, la Bucureşti, Cluj şi în alte oraşe transilvane. Avea o independenţă financiară, care îi permitea să privească ziua de mîine cu seninătate şi să-şi ajute prietenii aflaţi la nevoie, indiferent de etnia lor. De altminteri, din acei ani datează apropierea lui de ideile de stînga, mult mai pregnante în Transilvania urbană şi industrializată, decît în Vechiul Regat.
Confruntarea dură cu realităţile avea să vină după momentul Dictatului de la Viena, odată cu cedarea părţii de nord a Transilvaniei Ungariei revizioniste, cu sprijinul Germaniei fasciste. Atmosfera cosmopolită a Clujului s-a transformat într-una a discriminării etnice, iar a fi „valah” sau evreu te făcea automat fiinţă de rang inferior. Ca mulţii alţii, Raoul Şorban descoperea o lume a fanatismului etnic, a intoleranţei şi discriminării, o lume violentă, din care valorile atît de dragi lui erau alungate.
Deşi ar fi putut părăsi zona ocupată, Raoul Şorban a ales să rămînă la Cluj, să se implice şi să facă ceva pentru comunitate, pentru toţi cei care se aflau sub dominaţia hortystă. A înfiinţat „Editura Românească din Ardealul de Nord”, singura care a putut funcţiona în acea perioadă, a fost secretar de redacţie al jurnalului de limbă română „Tribuna Ardealului”, jurnal în care a publicat o serie de articole deranjante pentru ocupant. În 1942 a fost arestat şi trimis în închisoare de autorităţile maghiare, apoi trimis în detaşamentele de muncă forţată.
Valorile în care a crezut pînă în ultima sa clipă de viaţă l-au făcut să participe la ceea ce s-a numit „reţeaua omeniei”, o filieră formată în principal din români şi evrei, căreia i s-au alăturat, în anumite momente, şi membri ai armatei germane, reţea care a ajutat mii de evrei din Ungaria, din Polonia, din Germania şi din Transilvania de Nord să scape de persecuţiile germano-hortyste şi de deportare în lagărele de exterminare naziste. Pentru acţiunile sale de atunci a primit titlul de „Drept între Popoare”, acordat de statul evreu celor care, fără a fi evrei, au contribuit, din idealism, din umanism, la salvarea evreilor în timpul Holocaustului.
Experienţa personală din anii Dictatului de la Viena l-a făcut un virulent critic al naţionalismului, revizionismului şi şovinismului maghiar. S-a întors la Cluj cu noua administraţie română, iar între 1946 şi 1948 a condus Conservatorul de la Cluj, apoi, începînd cu 1948, Institutul de Artă de la Cluj, pînă în 1949. Deşi un om de stînga cu atitudini publice, Raoul Şorban va fi dat afară de la Institut, şi apoi, în 1952, arestat. Va rămîne în închisoare, fără proces, aproape patru ani.
A revenit, în timp, la viaţa academică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi apoi la Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”. A publicat monografii dedicate lui Vida Geza şi lui Theodor Pallady, lui Nicolae Tonitza, printre alţii.
Experienţa din anii ocupaţiei maghiare în Transilvania de Nord l-a marcat profund. N-a vorbit public despre asta pînă la mijlocul anilor 80, spre deosebire de alţi intelectuali români, din dorinţa de a nu deschide o uşă reafirmării iredentismului şi şovinismului maghiar. Mărturiile lui au fost publicate de prietenul său Adrian Riza – împreună cu care va patrona săptămînalul „Timpul. 7 zile în ţară şi în lume” după 1989 – în Almanahul „Luceafărul”. Criticul Mihai Ungheanu îşi aminteşte: „Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorîtă cu care erau pri-viţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întîlnire, au avut loc discuţii (am fost mar-tor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei.”
Violenţele anti-româneşti din Transilvania, din zilele Revoluţiei, l-au făcut să scrie o carte avertisment, publicată în 1990, „Fantasma Imperiului Ungar şi Casa Europei”, urmată de „Chestiunea maghiară”. I s-a pus eticheta de naţionalist şi de anti-maghiar. Nimic mai fals! Iată ce spunea despre el Dorin Suciu: ”Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară. Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului” cu reala compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricît de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost re-infectată sistematic, iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de Nord… Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică, pentru că l-a ajutat să dobîndească conştiinţa faptului ca era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie”.
În toate bătăliile lui cu tot ceea ce este mai rău în relaţiile dintre etnii, Raoul Şorban a fost un umanist. A iubit oamenii, dincolo de orice socoteală cinică sau oportunistă. A crezut sincer că putem trăi împreună, români, maghiari, evrei, orice naţie, dar în adevăr şi în respect reciproc. Trecutul trebuie cunoscut nu pentru a fi răzbunat, ci pentru a nu mai fi repetat.
I-a plăcut viaţa, cu toate cele ale ei. Veritabil intelectual, care îşi merită locul în rîndul elitelor intelectuale româneşti, nu a fost un elitist. Şi asta pentru că vedea în elitism un soi de totalitarism, fapt care nu avea cum conveni democratului convins care era.
„Peste toate avatarurile unei biografii frămîntate, Raoul Şorban rămîne o mare conştiiţă, un reper de atitudine neabătută de pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ideal de înalt umanism, cu rădăcini într-o neînfrîntă credinţă în poporul căruia îi aparţine, în destinul lui istoric şi în capacitatea lui de trăire înaltă, europeană”. Aceste cuvinte, scrise de bunul său prieten Adrian Riza, descriu cum nu se poate mai bine personalitatea lui Raoul Şorban, care, deşi a trăit într-un secol al extremelor, a fost un adversar neîmpăcat al extremismelor de orice fel şi un apărător al valorilor general umane.
Cristina ŞORBAN
Ziarul Faclia
Posted in 
Tags: 
