Prima decadă a lunii în curs a fost marcată şi de anualul fenomen Maia. Aici fiind vorba de comuna ialomiţeană Maia – Catargi, unde un istoric tenace, precum Jipa Rotaru şi mentorul său, cunoscutul Gheorghe Buzatu, invită, de fiecare dată în septembrie, timp de două zile, lângă biserica locală, pe un tăpşan cu corturi militare, conaţionali împătimiţi de cunoaşterea adevărurilor integrale, ale unui trecut şi azi parţial reconstituit.
Anul acesta, contribuţiile ştiinţifice au vizat o temă pe cât de actuală, pe atât de sensibilă, tema fiind: „1812-2012, 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Rus.”
Circa 80 de istorici, mai mult sau mai puţin tineri, au fost prezenţi la “show”-ul spiritual conceput şi realizat de Jipa Rotaru, Marian Zamfir, Tănase Jănel şi Vlad Constantin. Şi primul lucru bun a fost teancul de noi apariţii editoriale, prezentate la debutul evenimentului, regretul celor prezenţi fiind că nu au fost exemplare pentru fiecare dintre ei. Atât de mare fiind interesul generat de multe din cărţile aduse chiar de autorii lor.
Cuvinte de complezenţă? Deloc, dacă menţionez impunătorul volum scris de colonelul (r.) ing. dr. Anatol Munteanu, despre “Războiul moldo-rus din Transnistria”, autorul fiind el însuşi unul dintre cei care au apărat, atunci, ideea integrităţii teritoriale a celui de-Al Doilea Stat Românesc.
Un conaţional care şi azi este marcat de jocul dublu al unor decidenţi de la Chişinău, ce ar fi putut lua hotărâri decisive, finalul confruntării fiind cu totul altul.
Sau impunătorul tom adus de publicistul Marian Nencescu, tipărit de Editura Biblioteca Bucureştilor, intitulat simbolic „Chişinău’92, file de jurnal”, autorul fiind Ion Bistreanu, cel care a avut “privilegiul de a deschide şi conduce prima ambasadă, pe teritoriul celui de al doilea stat românesc – Republica Moldova.“
Peste 500 de pagini, despre adevăratele raporturi între liderii de la Bucureşti şi Chişinău, cu discuţii nu totdeauna fraterne şi suspiciuni, dincolo de Prut, generate de mentalitatea ex-sovietică, vizibilă şi azi, conform căreia mângâierea Rusiei, pe frunte, este mai rentabilă, decât mâna pusă, frăţeşte, pe umăr, de către România. Un volum în care multe măşti cad jos, de pe chipurile unor politicieni, de mucava, de ieri şi de azi, din Chişinău.
Din lista altor cărţi lansate la Maia aş mai menţiona acum doar două. Cea scoasă de iniţiatorii întâlnirii anuale, la Editura Anca, sub genericul „Retrăiri istorice, în veacul XXI”, cu comunicările din anul trecut, pe subiectul „70 de ani de la intrarea României în Războiul de Reîntregire Naţională”. Cu un motto valabil şi în zilele post-referendum, de acum:”Pacea, domnilor, pacea şi ordinea e scăparea ţării, şi voi prefera moartea, mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării.” Cuvinte rostite de Barbu Catargiu (1807-1862), ale cărui rămăşiţe pământeşti sunt depozitate în micul cavou situat sub biserica din comuna Maia.
Şi ultima, doar pe această listă, este cartea surprinzătoare a lui Zoe Bratu, despre „Relaţiile româno-germane, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Abordare prin prisma paradigmei constructiviste”. Un volum ce se deschide cu un îndemn al Mareşalului Ion Antonescu, bun de ţinut minte şi în aceste vremuri, nu tocmai limpezi:”Fii om, fii drept, şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.”
Dar, despre ineditul acestui tom, mai multe amănunte într-un proxim dialog cu autoarea. Al cărei merit este, după cum preciza comandorul (r.) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, următorul:”Ne-am aliat cu Germania, se demonstrează în cercetarea de faţă, pentru a ne păstra statalitatea şi a reîntregi teritoriile naţionale. În această viziune, ducând, alături de Germania, războiul nostru naţional, între 21 iunie 1941 şi 22 august 1944. Acesta este crezul autoarei şi substanţa acestei lucrări, spre cinstirea memoriei tuturor celor jertfiţi pe câmpul de luptă, pentru reîntregirea neamului românesc”.
Momentul cel mai spectaculos al acestui eveniment cultural-istoric a fost acela când Jipa Rotaru şi Constantin Moşincat au oficiat ceremonia de acordare a sabiei simbolice a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio, profesorului universitar dr. Gheorghe Buzatu. În aer liber. Lângă cortul militar şi la doi paşi de biserica din Maia.
Emoţionant şi semnificativ gest de recunoaştere, din partea unei comunităţi mici, dar tenace şi orgolioase, a staturii spirituale a celui mai mare istoric român în viaţă.
Un conaţional care a avut curajul să afirme: ”Războiul din Est al României n-a avut nicio legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. Ele s-au petrecut, aproximativ, în acelaşi timp, dar pe când holocaustul brun a bântuit prin excelenţă Europa, aflată sub cizma celui de-al III-lea Reich nazist, România, nefiind ocupată de Hitler, s-a aflat, dimpotrivă, printre primele ţări din lume care a devenit teritoriu de experimentare a holocaustului roşu (Basarabia şi Bucovina de Nord, 1940-1941).”
Efectele Holocaustului Roşu fiind vizibile şi azi, în cel de-Al Doilea Stat Românesc, unde presiunile Moscovei, asupra celor trei lideri, ai Alianţei pentru Integrare Europeană – Mihai Ghimpu, Marian Lupu şi Vlad Filat – i-a transformat brusc, pe toţi, în apostolii… statalităţii landului dintre Prut şi Nistru.
Ceea ce nu înseamnă că procesul de reunificare – atent monitorizat de diplomaţia rusă, exasperată că nu mai are cum să îl oprească – va mai putea fi mult amânat. Dovadă deruta lui Vladimir Putin, care când îl face inamic pe prezidenţiabilul republican, când tam-nisam declară, că, totuşi va putea conlucra cu el. Eroare!
Amintiţi-vă discursul ferm al preşedintelui republican Ronald Reagan, la Berlin, cel după care s-a prăbuşit zidul sovietic, dintre cele două entităţi germane. Sabia istoriei fiind necruţătoare cu cei ce şi-au croit măreţia, călcând cu moartea pe viaţa altor popoare. Ca în Basarabia.
Kelemen Hunor, preşedintele UDMR, susţine că este nevoie de o amendare foarte “serioasă şi profundă” a Constituţiei. Kelemen Hunor a declarat, luni, la Sfântu Gheorghe, că scopul Uniunii este de a avea o reprezentare puternică în viitorul Parlament, deoarece în următorul mandat se vor aborda mai multe teme majore, printre care şi modificarea Constituţiei.
În acest context, Kelemen Hunor a afirmat, într-o conferinţă de presă, că UDMR nu vizează doar modificarea sintagmei de “stat naţional”, ci şi modificarea altor articole ale Constituţiei pe care le consideră “a fi depăşite”.
“Noi vrem să modernizăm statul român. În Constituţie sunt multe, multe probleme, iar prima dată trebuie modificat articolul care interzice modificarea primului articol, care este un nonsens. Până la urmă, Constituţia României a fost făcută şi a fost votată de oameni, deci nu e dată de Dumnezeu. Eu înţeleg că în Biblie nu se poate modifica Apocalipsa de om, dar să interzici în Constituţie să modifici un anumit articol şi să nu ţii cont de realităţile, de evoluţia societăţii, de evoluţia Uniunii Europene eu cred că este o gândire cam îngustă şi dintr-un alt secol. În continuare noi suntem interesaţi să modernizăm Constituţia, inclusiv în ceea ce priveşte primul articol şi când vorbim de articolul unu vorbim doar de sintagma de «stat naţional», nu şi de celelalte sintagme. Această propunere a existat, există şi va fi susţinută în continuare”, a explicat preşedintele UDMR.
“Deci eu spun că sunt foarte, foarte multe probleme în Constituţia României care deja au fost depăşite de situaţie şi de evoluţia societăţii şi trebuie o amendare foarte serioasă şi profundă. Deci, când vă gândiţi la UDMR, să nu vă gândiţi doar la articolul unu, avem idei şi în alte zone, la fel de importante, dar nu renunţăm nici la această idee”, a conchis extremistul maghiar din capul la UDMR.
Sunt absolut incantat sa semnalez aceasta analiza intesata cu dezvaluiri grave si ipoteze perfect valabile, semnata de specialistul in servicii secrete Razvan Belciuganu si publicata de Q Magazine, desi nu impartasesc in totalitate asertiunile sale despre importanta benefica a Comisiei Trilaterale, un organism mondialist cu valente totalitariste care, conform informatiilor mele, a fost implicat direct in eliminarea sangeroasa a primului presedinte al Romaniei, Nicolae Ceausescu, urmata de degringolada din ultimii 22 de ani. Cu toate acestea, Jos palaria! pentru expunerea solida, bine argumentata, a ideii interesante si inovatoare din acest material ce poarta titlul “George Maior, viitorul premier al României?”. Nu este, de altfel, singurul articol de inalt calibru care poarta semnatura jurnalistului profesionist in cel mai proaspat numar al revistei bilunare conduse de celebra ziarista si rafinata scriitoare Floriana Jucan. Semnalez asadar si Afacerea Monica Macovei a presat un procuror pentru rezolvarea cazului morții unui om. Cat priveste ideea revenirii ambasadorului George Cristian Maior in politica mare o consider extrem de salutara. Dupa cum scria si istoricul american prof dr Larry Watts intr-o recenta cronica publicata de CIA (varianta PDF aici -Watts Review Mind War) a cartii coordonata George Cristian Maior si aparuta la Editura RAO, “Un razboi al mintii“, in ce priveste trecutul sau si pozitia acestuia actuala, de sef al SRI, “din fericire, Maior este unul din putinii intelectuali din domeniul apararii si securitatii, calificat, intr-adevar, pentru o astfel de pozitie, avand in vedere ca a ocupat functia de adjunct al ministrului apararii, insarcinat cu integrarea euro-atlantica si reforma in Armata in perioada aderarii Romaniei la NATO. El este, de asemenea, un diplomat cu experienta si fost insarcinat cu afaceri in Irlanda.” Experienta acumulata in ultimii ani de George Maior – fiul cunoscutului istoric ardelean Liviu Maior, ale carui merite au fost evidentiate si prin conferirea titlului de cetatean de onoare al municipiului Cluj Napoca – este considerata de Larry Watts ca valoroasa pentru “rafinarea dezbaterii publice privind serviciile romanesti de informatii, mai ales in legatura cu evolutiile post-comunism si post 9/11 si discutiile privind transformarile in domeniul intelligence”. “Un Razboi al Mintii – scrie istoricul american dr Watts, publicat in Revista CIA Studies in Intelligence, Vol. 55 – refecta campania pe care Maior o desfasoara in ultimii 5 ani pentru promovarea rolului educativ si atitudinii proactive deja impresionante ale Serviciului pe care il conduce”. “Un important element de substrat este faptul ca numirea fara precendent a lui Maior in functia de director, in 2006, din partea unui important partid de opozitie, a fost partial determinata de temerile exprimate in mod repetat de societatea civila, potrivit carora administratiile prezidentiale si partidele aflate la guvernare au folosit in mod regulat serviciile de informatii in scopuri politice partizane.”, mai consemneaza autorul aclamatului volum care releva istoria reala si secreta a Romaniei, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania“, la a carui lansare a fost prezent si directorul Serviciului Roman de Informatii, dr George Cristian Maior. Fara alte comentarii, prezint integral materialul de exceptie al colegului nostru Razvan Belciuganu, la randul sau subiect fara sa vrea al unui recent scandal media dar si eliminat din presa de mare tiraj pentru articolele sale de dezvaluiri printr-un “MO” folosit si in cazul subsemantului. No (more) comments! 🙂
George Maior, viitorul premier al României?
de Răzvan Belciuganu
Stânga politică românească este într-o mare criză. Proiectul „Victor Ponta” eşuează cu fiecare zi. Între timp, dreapta politică se reinventează prin promovarea agresivă a unor personalităţi noi, cărora chiar evenimentele din această vară, ce au culminat cu suspendarea lui Traian Băsescu, le-au oferit motivul de afirmare. Apoi, familia socialistă europeană fuge de Bucureşti. În acest moment, stânga are nevoie de o personalitate necompromisă, credibilă internaţional şi care poate dilua, prin orice mijloace, orgoliile din interiorul PSD. George Maior, actualul director al SRI şi fost senator PSD, întruneşte toate condiţiile. Va fi acesta soluţia-surpriză pentru funcţia de premier?
Tumultuoasa viaţă politică din România erodează orice apariţie publică, mai ales că vara aceasta criza declanşată de forţarea USL de a-l debarca grăbit pe şeful statului a oferit ocazii multiple pentru gafe politice. A pierdut Victor Ponta cel mai mult, iar ieşirile sale i-au făcut pe mulţi să-l privească galeş, ca pe un puşti dornic de afirmare. Însă lucrurile sunt mult mai complicate.
CUNOŞTINŢE VECHI, DE LA REVOLUŢIE
Victor Ponta era, în zilele fierbinţi ale lui decembrie ’89, un tânăr revoluţionar animat de dorinţa de a lupta cu dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Potenţialul său a fost observat, cel mai devreme, de generalul Ştefan Kostyal, un trădător al României şi agent sovietic dovedit, membru al Grupului „Militaru”. Acesta l-a luat pe Victor Ponta sub aripa sa protectoare în acel sângeros decembrie, când cu maşina agentului GRU s-au deplasat într-un punct deosebit de important al apărării naţionale, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, să sprijine Revoluţia. Acest lucru l-a dezvăluit jurnalistului Toma Roman jr însuşi Ştefan Kostyal de pe patul de spital, bolnav fiind de o maladie necruţătoare, în urmă cu câţiva ani. Aşadar, tânărul baschetbalist din ’89 de la clubul „Steaua” al Ministerului Apărării Naţionale a văzut pe viu cum se activează în momente importante o „conservă” sovietică.
Cunoştinţele revoluţionare ale lui Victor Ponta de atunci sperăm noi să fi fost valorificate de ofiţerii patrioţi, care găseau în adolescenţii de la Steaua pepiniera unor viitoare „nestemate”. Totuşi, vremurile erau tulburi, iar agenţii sovietici, în frunte cu generalul Nicolae Militaru, îşi făceau de cap. Ulterior, acesta a dispărut din prim-plan, iar lucrurile s-au mai relaxat, dar „urmele” sale pesemne că au rămas. Când Victor Ponta s-a apucat de Facultatea de Drept, instituţie de elită bine observată, Adrian Năstase, cel care este considerat public descoperitorul „micului Titulescu”, era deja ministru de Externe. Nu la mult timp, un fost aghiotant al generalului Militaru, generalul Dumitru Cioflină, devenea şeful Statului Major General al Armatei Române, în vremurile când titularul acestei funcţii era atotputernic. Peste ani, tânărul procuror Victor Ponta, coleg cu alt tânăr procuror, Cristian Panait, avea să lase magistratura pentru o carieră politică. Membru în Cabinetul Năstase, s-a întâlnit pe holurile Palatului Victoria cu generalul Dumitru Cioflină, consilierul pe probleme de securitate naţională al premierului, dar şi cu prietenul acestuia, Viorel Hrebenciuc, un pilon al PSD-ului de ieri.
PROIECTUL „VICTOR PONTA”
După perioada petrecută în Guvernul Năstase, Victor Ponta căpătase deja o experienţă remarcabilă, având cunoştinţă despre atâtea şi atâtea secrete guvernamentale, că doar condusese Corpul de Control. L-a văzut în acţiune pe mentorul său, Adrian Năstase, cum şi-a expus viziunea de privatizare a economiei şi a schimbat impresii revoluţionare, şi nu numai, cu tatăl socru, Ilie Sârbu. Din 2004, după căderea în dizgraţie a lui Adrian Năstase, care a fost salvat totuşi într-un post de parlamentar, în urma alegerii în colegiul Mizil (oraş care depinde cu totul de Uzina de transportoare militare), Victor Ponta a părut o vreme în derivă. Înţelepciunea politică a lui Ilie Sârbu şi a altor vechi observatori ai lui Ponta l-a transformat într-un „cocoş“ veritabil în lupta pentru preşedinţia PSD împotriva lui Mircea Geoană. Numai că toată această construcţie făcută cu migală a deraiat vara aceasta. Ambiţia de a lua faţa lui Traian Băsescu la Consiliul European a fost prima şicană pe care şi-a făcut-o singur. Scandalul plagiatului şi modul agresiv de a se apăra cu tot felul de comitete şi comiţii a fost semnalul că, uneori, mai ales când grăbeşti „coacerea”, sunt inevitabile greşelile. Apoi disperarea de a-l răsturna pe Traian Băsescu, prin joaca de-a ordonanţele de urgenţă şi referendumul, cărora li s-a suprapus brambureala cu numirea miniştrilor pentru anumite portofolii, l-a afectat continuu pe Victor Ponta. Prea prins de exemplele sale revoluţionare din anii 90, nu a înţeles deloc că timpurile şi metodele s-au schimbat, iar cearta cu aliaţii României, care sunt pe bună dreptate îngrijoraţi de ce se întâmplă la Bucureşti şi dacă angajamentele României mai sunt valabile, în condiţiile unor mesaje ale USL tot mai favorabile Moscovei, nu-i aduce nimic bun. A putut să vadă că nici măcar familia politică europeană nu-l sprijină necondiţionat şi nu mai vrea să îşi ţină congresul la Bucureşti. Dar Victor Ponta este tânăr şi se poate salva politic pentru viitor, dacă va face pasul înapoi înainte de a-l mânca de viu colegii de partid, dacă îşi va pune cenuşă în cap referitor la plagiat şi-şi va cere scuze profesorului coordonator (sic!), Facultăţii de Drept, etc şi dacă va ispăşi penitenţa de rigoare, gândindu-se îndelung şi la opoziţia libiană. Aceasta înseamnă şi să nu se mai repeadă la telefon imediat ce îl sună Viorel Hrebenciuc.
VARIANTĂ PENTRU UN PSD CU SUFLU NOU
Pentru ca stânga să îşi domolească picajul şi să îşi refacă forţele, PSD are nevoie de altceva în acest moment. Dacă Victor Ponta nu mai este o soluţie, cu atât mai puţin sunt baronii încurcaţi în dosare DNA sau plini de exotism, precum Radu Mazăre, Marian Oprişan, Marean Vanghelie, Liviu Dragnea ş.a.m.d. Mai mult ca niciodată PSD are nevoie de credibilitate internaţională, politic vorbind dinspre zona aliată euroatlantică şi mai puţin dinspre cea moscovită. Echilibrul poate fi adus de către George Cristian Maior, actualul director al SRI şi fost senator PSD. Când George Maior era, ca însărcinat cu afaceri în Irlanda, un tânăr diplomat român cu studii masterale la Washington şi tată fost ministru, un politician de frunte şi fost procuror general de la Dublin, Peter Sutherland, deja era implicat de decenii, cu tot sufletul, în construcţia spaţiului euroatlantic. A fi în raza de acţiune şi a împărtăşi din ideile lui Peter Sutherland reprezintă un lucru extraordinar de important pentru oricine, deoarece irlandezul a fost o perioadă lungă şeful secţiunii europene a influentei organizaţii globale, Comisia Trilaterală, iar astăzi este preşedinte non-executiv la Goldman Sachs International. Eforturile de promovare a euroatlantismului făcute de George Maior în perioada ce a urmat mandatului din Irlanda, şi anume celei de secretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, dar şi celei de director al Serviciului Român de Informaţii (SRI), sunt foarte bine cuantificate la nivel internaţional. Să nu uităm că nu de mult Comisia Trilaterală şi-a susţinut o întâlnire anuală la Bucureşti.
RETRAGEREA STRATEGICĂ A LUI PONTA
Atuul pe plan intern al lui George Maior este poziţia de director al SRI, din care cunoaşte, în amănunt, realităţile româneşti, iar acest lucru îl avantajează inclusiv în interiorul PSD. „Baronii” nu-i pot reproşa în acest moment că a fost pro-băsist, fiindcă în timpul crizei politice a stat deoparte şi a părut, din exterior, a înclina balanţa spre USL. Apoi, pe George Maior îl leagă o prietenie şi o relaţie de rudenie cu Victor Ponta, iar preşedintele interimar Crin Antonescu a arătat că are încredere în el. De asemenea, în prima ieşire publică după suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, acesta nu a criticat serviciul de informaţii, ci a apreciat neutralitatea lui. George Maior mai are avantajul că numele său nu a fost vehiculat în afaceri de corupţie şi că, mai mult, a sprijinit justiţia ca director al SRI. Pe de altă parte, George Maior are de gestionat o scurgere de informaţii din interiorul serviciului, apărută public în timpul directoratului său şi care vizează documente anterioare preluării mandatului dintr-o acţiune a SRI de urmărire a activităţii editoriale și dezvăluire a unor afaceri ale unor oficiali ai serviciului făcute chiar asupra subsemnatului. Această scurgere este de natură a pune la îndoială capacitatea autorităţii naţionale în domeniul protecţiei informaţiilor secrete de stat, cât şi a intereselor operative ale SRI, lucru cumplit acum, când în Siria şi Iran temperatura de fierbere a atins cote alarmante pentru ONU, UE şi NATO. În acelaşi timp, o problemă gravă neelucidată este moartea violentă în Penitenciarul Coldea a lui Sorin Crivăţ, fost funcţionar ministerial şi despre care există serioase supoziţii (*), din rapoartele sale devenite publice, că a fost ofiţer acoperit al SRI.
Odată depăşite aceste obstacole, George Maior poate fi varianta-surpriză a lui Traian Băsescu pentru funcţia de premier. Astfel, preşedintele Traian Băsescu poate demonstra că, în perioada pe care o mai are de mandat, va opta pentru soluţia naţională care oferă garanţii aliaţilor, predictibilitate şi stabilitate internă şi va reconsidera SRI-ul după momentul de cumpănă anterior de alegere ca premier a directorului SIE, Mihai Răzvan Ungureanu. Paşii de urmat ar fi o retragere a lui Victor Ponta din funcţia de prim-ministru şi rămânerea sa ca şef al partidului, care se va ocupa cu atenţie de pregătirea alegerilor. George Maior este cel care poate revitaliza PSD-ul şi opri scăderea partidului în sondaje, iar acest lucru îi va face bine lui Ponta însuşi. Varianta Ioan Rus este posibilă, dar n-are anvergura celei a alegerii lui George Maior şi ar fi controversată în partid. După aceea, ca prim-ministru, George Maior are tot aparatul guvernamental la îndemână să îl facă vizibil.
George Maior are avantajul că numele său nu a fost vehiculat în afaceri de corupție și că a sprijinit justiția ca director al SRI.
Or, a deconstrui această unitate culturală, a nega specificul lumii româneşti înseamnă a anula dreptul la existenţă al acestui popor, care nu-şi poate găsi sensul pe această lume şi nici apăra locul lăsat de Dumnezeu dacă nu ştie ce este, ce preţ are moştenirea părintească şi de ce trebuie să o păstreze.
Aşadar spiritul regimului Băsescu e diferit de duhul – vrăjmaş: comunist sau fascist – regimurilor Kackzynski, Putin sau Orban. Cu toate astea, Băsescu pretinde că ne salvează de Putin făcându-se frate cu Orban. Şi dl Tismăneanu îl susţine.
Nu putem rămâne doar în tranşeele NATO şi UE, ca Stan şi Bran după încheierea războiului, căci şi conservele încep să se împuţineze, şi ridicolul devine tot mai insuportabil şi dezavantajele devin tot mai preocupante.
Ungurii ca Nyiro Jozsef si Wass Albert: “Voi suprima fiecare valah si atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură nationalitate, cea maghiară, natia mea, sângele meu!”
Tribunalul Dâmboviţa, la cererea Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti şi a credincioşilor romano-catolici, prin sentinţa civilă nr. 2520/2012, l-a obligat pe Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită decizia prin care să dispună desfiinţarea turnului Cathedral Plaza şi să ia toate măsurile administrative de aducere a terenului în situaţia anterioară emiterii autorizaţiei, în vederea refacerii cadrului natural din zona de protecţie a Catedralei Sf. Iosif.
Ca in fiecare an in preajma sarbatorii nationale a Nasterii Maicii Domnului, Sfanta Maria, la Maia, unde se află rămășițele pământești ale primului prim-ministru al României moderne, Barbu Catargiu, s-a desfășurat, timp de doua zile, ( 7 și 8 septembrie), la Așezământul de Artă și Cultură Maia-Catargiu, o noua ediție a sesiunilor de comunicări științifice initiate de energicul istoric prof univ dr Rotaru Jipa, Comandor în retragere, fost director al Muzeului Militar Central si al Muzeului Marinei de la Constanta si actual secretar al Consiliului parohial al Bisericii din Maia, unde se afla ingropat marele roman Barbu Catargiu(foto dreapta). Cea de a VIII-a editie a manifestarii a fost organizată anul acesta de Primăria Maia, secțiunea de istorie și arheologie a Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania și Institutul de Istorie Naţională Maia Catargiu si a avut ca tema “1812-2012; 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Țarist”. De asemenea s-au comemorat 205 ani de la naștere și 150 de ani de la asasinarea politicianului conservator Barbu Catargiu, autorul devizei ”Totul pentru Ţară, nimic pentru noi”. Cunoscutul comentator si analist militar Ion Petrescu noteaza ca tenacele istoric Jipa Rotaru adună, în fiecare an cel putin 40 de istorici, ziaristi, experti militari si de informatii sub mentoratul distinsului profesor Gheorghe Buzatu. Tot Ion Petrescu a facut si cronica manifestarii de anul trecut: “1941-2011 – 70 de ani de la intrarea României în războiul de reîntregire naţională“. Acum, de Sfanta Maria, au fost lansate la Maia-Catargiu volumele XI, XII si XIII din lucrarea publicata de Editura Tipo Moldova cu sprijinul CNSAS si al Civic Media, “Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu“, editata sub coordonarea profesorului univ dr Gheorghe Buzatu, membru AOSR si fondator al Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana – Iasi. Primele 10 volume au intrat recent si in Biblioteca Manastirii Petru Voda, gratie profesorului Gheorge Buzatu care semneaza si prefata de mai jos, a volumului XI, privind “Procesul” urmat de asasinarea Capitanului Miscarii Legionare, de la a carui nastere se implinesc anul acesta 113 ani. Asociatia Noua Dreapta anunta o dezbatere pe tema personalitatii lui Corneliu Zelea Codreanu pentru joi, 13 septembrie 2012, la Clubul CFR Iasi.
DOCUMENTE
DIN ARHIVA
CORNELIU ZELEA CODREANU
– XI –
EDITATE
DE
VICTOR RONCEA
PENTRU
CIVIC MEDIA
ÎN COLABORARE CU
GH. BUZATU
*
IAŞI
TIPO MOLDOVA
2012
„Procesul”
În diverse volume anterioare am inclus probe – cele mai multe disparate – privind procesele antilegionare, inclusiv, ori mai cu seamă, „procesul” faimos al lui C. Z. Codreanu din 1938, pe care l-am încadrat, nu numaidecât noi, în seria marilor înscenări şi erori judiciare din România, aşa precum şi în cazul Mareşalului Ion Antonescu şi al colaboratorilor lui (1946), al PNŢ-ului (1947) ori al soţilor Ceauşescu (1989)[1].
Preocupaţi fiind să realizăm o ediţie anastatică integrală a Documentelor din arhiva C. Z. Codreanu, am renunţat dintru început la orice criterii de sistematizare tematică ori cronologică a materialelor. Am preferat ordinea pe care a stabilit-o organizatorul fondului[2], evitând riscul de a neglija vreun document ori operând cumva o „selecţie” care să nu fi fost a noastră, deci, subiectivă. Ceea ce nu înseamnă să fi rămas la … discreţia organizatorului fondului; dimpotrivă, am admis că acesta a avut motive să cuprindă un document în mai multe dosare, totuşi rânduite sistematic sau cronologic, după cum pe altele le-a neglijat. În context, aşa după cum s-a relevat în volumele anterioare (I-X), „procesul” lui C. Z. Codreanu din 1938 a revenit cel mai adesea în materialele editate (vezi, mai ales, vol. V). Este motivul pentru care socotim necesar să apelăm la consideraţiile expuse în tomul respectiv (pp. 3-4):
„ […] Dacă revenim asupra faptelor din 1938 este pentru a reţine unele personalităţi de excepţie care au compărut ca martori ai „Căpitanului” şi calitatea depoziţiilor acestora[3] – profesorii Traian Brăileanu, M. Manoilescu, Nichifor Crainic, Sextil Puşcariu, dr. I. Cantacuzino, generalii C. Petrovicescu şi M. Racoviţă, dar, mai cu seamă, Iuliu Maniu[4]şi general Ion Antonescu[5].
În ceea ce-l priveşte pe Iuliu Maniu, acesta, pentru a nu rămâne la discreţia stenografului de şedinţă, a depus la Tribunalul Militar al Corpului de Armată II un text final al depoziţiei sale. Liderul PNŢ-ului a apreciat fără reticenţă Garda de Fier drept o formaţie „totalitară, în contra democraţiei, [care] este pentru un fel de dictatură”[6], ceea ce nu era cazul propriului partid; totodată, Maniu a respins deschis „ideologia şi metoda” celui acuzat, pentru martor „hotărâtoare” fiind în adoptarea marilor decizii voinţa naţiunii, el neadmiţând ca „guvernele să fie impuse ţării în contra voinţei naţionale”[7].
Pentru generalul Ion Antonescu implicaţiile prezenţei sale în calitate de martor al apărării la „procesul” lui C. Z. Codreanu au fost de asemenea ample, având în vedere statutul său de militar[8] şi poziţia tranşantă exprimată în sprijinul celui judecat şi, drept consecinţă, zvonurile care au circulat în privinţa participării sale la un … „complot” al legionarilor. Aceste elemente se desprind din documentele secrete descoperite de noi în Arhivele C.N.S.A.S.-ului şi editate de noi[9]. Astfel, dispunând de un extras din dosarul Tribunalului Militar al Corpului de Armată II, Secţia I, aflăm (vol. I, nr. 759 privitor pe CORNELIU Z. CODREANU, pag. 341), următorul extras dintr-un proces-verbal:
„ […] În şedinţa publică de azi, 24 mai 1938, martorul Ion Antonescu, general, 56 ani, de profesiune ofiţer activ, domiciliat în Bucureşti, str. Paharnicului, nr. 23, propus de apărare în procesul ce face obiectul dosarului nr. 759/1938, după ce a depus jurământul conform art. 191 din Codul Justiţiei Militare, îndeplinindu-se în privinţa lui şi formalităţile prevăzute de art. 194 din C.J.M., declară:
Din conversaţiile avute cu Dl. Codreanu am constatat că nu era preocupat de venirea la putere ci de treburile Ţării şi mi-a afirmat că nu este încă pregătit pentru guvernare. Convorbirea a avut loc în timpul alegerilor şi, cum mie îmi era frică de un război civil, am discutat cu Dl. Codreanu această problemă şi îmi aduc aminte că acuzatul mi-a declarat că se retrage din propagandă, iar D-lui Goga i-a declarat că se retrage din alegeri. Dacă eu observam ceva suspect la acuzat în felul că ar avea intenţie de o răscoală, nu stăm de vorbă. În chestia armelor am spus acuzatului să le predea autorităţilor militare. Acuzatul a avut o foarte frumoasă atitudine în legătură cu sentimentele naţionale. Nu pot aprecia nici în bine, nici în rău Partidul Totul pentru Ţară, fiind încă militar. Din elementele ce le-am avut nu pot crede că acuzatul ar putea fi capabil de trădare”[10](Arhiva C.N.S.A.S., vol. 3, f. 96).
[…] „Procesul” din 1938 al lui C. Z. Codreanu, şi nu numai, oferă în continuare suficiente materiale noi de studiu şi atâtea motive de reflecţie cercetătorilor trecutului, îngăduindu-le concluzii indiscutabile privind cauzele, manifestările şi consecinţele ERORILOR ÎN ISTORIE!”
Cel de al XI-lea volum din serie cuprinde exclusiv documente referitoare la „procesul” din 1938: lista martorilor şi corespondenţilor români sau străini, iar, în mod special, stenogramele dezbaterilor, mai precis:
– şedinţa din 23 mai 1938 (f. 10 şi urm.);
– şedinţa din 24 mai 1938, cu depoziţiile unor dintre martori (I. Frollo, preotul Ion Moţa, profesorii Traian Brăileanu, M. Manoilescu, Nichifor Crainic, Sextil Puşcariu, generalii C. Petrovicescu, Ion Antonescu, M. Racoviţă ş.a.) (f. 161 şi urm.);
– şedinţa din 25 mai 1938 (f. 275 şi urm.), cu depoziţiilor altor martori (dr. I. Cantacuzino, Iuliu Maniu – f. 285 şi urm.);
– şedinţa din 26 mai 1938 (f. 310 şi urm.), cuprinzând Rechizitoriul maiorului magistrat Radu Ionescu, intervenţiile apărării şi sentinţa de condamnare a lui C. Z. Codreanu la 10 ani muncă silnică, o amendă de 5 000 lei şi cheltuieli de judecată de 2 000 lei[11].
În temeiul apariţiei prezentului volum din arhiva C. Z. Codreanu o documentare completă a cititorului impune necondiţionat şi cercetarea acestei surse, confruntarea ei critică cu materialele deja valorificate, în speţă „Procesul” lui C. Z. Codreanu, editat de noi în colaborare cu Kurt W Treptow, în temeiul textului apărut iniţial în paginile faimosului cotidian bucureştean „Universul” şi, parţial, în lucrarea clandestină publicată de legionari în august 1938: Adevărul în Procesul C. Z. Codreanu[12].
Gh. Buzatu
Iaşi, 21 august 2012
Notă
Din motive lesne de înţeles, credem că se impune a fi puse la dispoziţia cititorului următoarele date privind situaţia fondurilor de documente C. Z. Codreanu de la Arhiva C.N.S.A.S. din Bucureşti:
CotaDosarulVolumulTotal file
013207 111041 1* 770
,, ,, 2* 580
,, ,, 3* 501
,, ,, 4* 497
,, ,, 5* 311
11784 110237 l** 532
,, ,, 2*** 267
,, ,, 3*** 242
,, ,, 4**** 325
,, ,, 5***** 523
,, ,, 6****** 386
,, ,, 7 307
,, ,, 8 508
,, ,, 9 399
,, ,, 10 339
,, ,, 11 313
,, ,, 12 288
,, ,, 13 422
12784 110237 14 509
,, ,, 15 271
,, ,, 16 536
,, ,, 17 71
,, ,, 18 305
,, ,, 19 231
,, ,, 20 200
,, ,, 21 91
I – 234980 83490 vol. nr. (fără) 147
* Volumele I-V din serie, publicate.
** Vol. VI din serie, publicat.
*** Vols. VII-VIII, publicate.
**** Vol. IX, publicat.
***** Vol. X, publicat.
****** Vol. XI din serie.
Este necesar să reţinem că în fondul investigat predomină documentele relativ la Procesul lui C. Z. Codreanu (vols. 1-2/11784; îndeosebi vol. 6/11784; vols. 15-17/12784), dar şi celelalte procese, diverse dosare penale şi note informative, legăturile cu persoanele proeminente ale ML sau cu aderenţii, un dosar de presă, corespondenţa cu A. C. Cuza, acte privind perioada începuturilor (1923-1924) etc. Fotografiile reproduse cuprind în genere imagini cunoscute, după cum şi unele inedite. A se vedea şi www.ziaristionline.ro/2011/09/13/corneliu-zelea-codreanu-pentru-legionari-cu-un-avertisment-de-gheorghe-buzatu-exclusiv-ziaristi-online/.
Menţionăm că, în fiece caz, coperţile dosarelor anastatice indică precis cotele şi volumele de referinţă, precum şi organizatorul şi posesorul fondului – Direcţiunea Generală a Poliţiei (Siguranţa).
[3] Vezi Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, eds., „Procesul” lui C. Z. Codreanu (Mai, 1938), ediţia a II-a anastatică, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, p. 83 şi urm.
[8] În luna noiembrie 1938, I. Antonescu a deţinut comanda Corpului Armată III Chişinău şi care, la 1 decembrie 1938, i-a fost retrasă, pentru a rămâne „la dispoziţia” Ministerului Apărării Naţionale (cf. Mareşalii României, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 169).
[9] Apud Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, I, Ploieşti, Mileniul III, 2005, pp. 385-389 (doc. nos. 9-17) (PDF)Descarcă.
[10] Relativ la depoziţia generalului Ion Antonescu în cursul „procesului” lui Corneliu Zelea Codreanu, la şedinţa din 24 mai 1938, vezi şi textul editat – Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, eds., „Procesul” lui C. Z. Codreanu …, pp. 98-100. Opinia generalului exprimată în finalul depoziţiei sale: „Din elementele pe care le-am avut şi le am, pot spune că nu poate fi acuzat [C. Z. Codreanu] de trădare. Generalul Antonescu nu stă de vorbă cu trădătorii” (ibidem, p. 100). Mai jos, sursele materialelor din „Archives” – https://vouloir.hautetfort.com/archive/2010/05/19/codreanu.html, iar de pe Internet – https://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Zelea_Codreanu.
[11] Ulterior, prin Decizia din 30 noiembrie 1940 a Înaltei Curţi de Casaţie, C. Z. Codreanu a fost reabilitat iar sentinţa anulată (cf. vol. IV, f. 36 şi urm.; www.codreanu.ro/procesul.htm – 46k).
[12] Reeditată ulterior – Miami Beach, Colecţia „Omul Nou”, 1980, 250 p. Vezi, de asemenea, Duiliu Sfinţescu, ed., Din luptele tineretului român. 1919-1939, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993, pp. 273-409; Radu-Dan Vlad, ed., Procesele lui C. Z. Codreanu, II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999.
Botosaneanul.Ro: Dacă până acum nu aţi călcat prin Tătărăşeni din judeţ de acum înainte cu siguranţă cel puţin veţi auzi de acest sat. Şi asta pentru că undeva pe o uliţă aproape pierdută de lume vineri la amiază a avut loc un eveniment fără precedent pentru Botoşani. În prezenţa a aproximativ 30 de persoane, de la profesori doctori la simpli ţărani, a fost dezvelit un bust al mareşalului Ion Antonescu.
„Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei”
Nu s-a întâmplat în vreun loc plin de semnificaţii şi nici măcar într-unul public, ci în curtea casei unui sătean. Săteanul nu este însă oricine, ci profesorul doctor în istorie Gică Manole. Omul care înainte de revoluţie a fost turnat la Securitate pentru convingerile şi opiniile sale socio-politice şi-a îndeplinit una dintre năzuinţele pe care le avea de câţiva ani. Alături de un sculptor a muncit timp de câteva săptămâni şi a reuşit să îşi amplaseze în grădină, chiar în faţa casei, bustul celui care a condus practic România în cel de-al doilea război mondial. În ciuda unor opinii extrem de critice la adresa mareşalului, Gică Manole are o cu totul altă părere faţă de rolul pe care Antonescu l-a avut în istoria României. Cum legea îi interzice să monteze un bust al acestuia în loc public, a făcut-o în propria-i curte. De ce? „Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei şi au arătat lumii că poporul român este un popor mândru şi eroic şi nu laş şi vegetal cum spun atâţia netrebnici. Aşadar, este o chestie de afişare a unei demnităţi fireşti care orice cetăţean român poată să o aibă raportându-se la eroii neamului său şi la jertfele sale infinite. Este un gest de recuperare a demnităţii”, a explicat Gică Manole.
“Dacă el nu are în ţara lui un monument, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui”
Nota mea: Un exemplu demn de urmat! Fiecare roman care sta la curte ar trebui sa incerce sa ridice un bust al Maresalului, daca se poate cat mai la strada! Aceasta ar fi o adevarata miscare de rezistenta nationala!
Reclama mascata pentru Millenium Building la Adevarul, Antena 3 si Monkey Channel. Eyal Ofer, cel mai bogat israelian din lume (foto cu Daiana Voicu, dreapta sau stanga), e suparat ca a pierdut procesul cu Robu lui Ratzinger pentru Cathedral Plaza. Arhiepiscopia solicita demolarea.
Ii chemam pe cei atasati valorilor sociale, crestine si democratice sa ni se alature, fiind incredintati ca, impreuna, puterea, competentele si experienta noastra profesionala vor duce la construirea Romaniei europene. Prin asumarea responsabilitatilor si a raspunderilor, vom promova un nou model de politica.
”Nu ştiu cum îşi poate imagina cineva o Românie izolată, cu care nu vorbeşte nimeni”, emite, cu candoare, preşedintele o afirmaţie stupefiantă. Din păcate, procesul nu e deloc brusc, are în spate un trecut ce tinde să devină nefastă tradiţie postdecembristă şi păgubos brand de ţară.
Vicepresedintele Comisiei Europene ne ameninta ca va continua sa monitorizeze Romania si guvernarea actuala se inclina desi aceasta madam “Visinski in fusta” a calcat in picioare toate principiile democratiei. Habar n-ai, madam Reding, ca singura ta “realizare” este ca ai reusit sa plantezi samanta euroscepticismului si in Romania!
Spre amuzamentul celor care cunosc mai aprofundat chestiunile militare, de vreo două luni de zile circulă pe internet un scenariu apocaliptic conform căruia armata română, în cazul unui conflict cu Rusia, ar avea anihilate capacităţile de luptă în 30 de minute, ar fi nimicită în patru ore şi desfiinţată în mai puţin de o zi.
“Am fost arestat de patru ori. Am stat intemnitat peste 60 de luni. O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.”
Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.
Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.
Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.
Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.
Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?
Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.
M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.
Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.
Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.
In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa… Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.
Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.
La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.
La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.
Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.
Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”
Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii…” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.
Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.
Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.
Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.
Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.
Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).
Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.
Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.
Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?
Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.
La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.
Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.
Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii… Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.
Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.
Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.
Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.
Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare – prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aurél Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).
Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?
Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.
Raoul Sorban
“Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisirii despre o altă parte a vieţii” (631 p), Editura Meridiane, 2003
September 13th, 2012 
VR 
Sabia lui Gheorghe Buzatu
Un conaţional care a avut curajul să afirme: ”Războiul din Est al României n-a avut nicio legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. Ele s-au petrecut, aproximativ, în acelaşi timp, dar pe când holocaustul brun a bântuit prin excelenţă Europa, aflată sub cizma celui de-al III-lea Reich nazist, România, nefiind ocupată de Hitler, s-a aflat, dimpotrivă, printre primele ţări din lume care a devenit teritoriu de experimentare a holocaustului roşu (Basarabia şi Bucovina de Nord, 1940-1941).”
Posted in 
Tags: 
